Drepturilor recunoscute lucrătorului migrant de legislaţia Uniunii Europene. Directiva nr. 2004/38 asupra drepturilor cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie de a circula şi de a avea rezidenţa în mod liber pe teritoriul statelor membre a înlocuit, din momentul în care a expirat perioada de implementare în legislaţia statelor membre (la 30 aprilie 2006), Directiva nr. 68/360, care s-a aplicat pentru o lungă perioadă de timp şi viza, în particular, părăsirea unui stat membru, intrarea şi, respectiv, obţinerea dreptului de şedere în statul membru gazdă de către lucrător şi familia acestuia. Conform Directivei nr. 2004/38 orice cetăţean unional (incluzând aici şi lucrătorii care fac obiectul prezentei discuţii), precum şi membrii lor de familie, care nu deţin cetăţenia vreunui stat membru au dreptul săpărăsească teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru. Statele Membre nu pot solicita cetăţenilor lor o viză de ieşire sau îndeplinirea vreunei alte formalităţi similare, simpla deţinere a unui paşaport sau a unei cărţi de identitate valabile fiind suficiente. Noua Directivă aduce totuşi o modificare substanţială în cazul dreptului de ieşire al membrilor de familie ai lucrătorului migrant care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru. Pană la momentul punerii în aplicare a prevederilor Directivei nr. 2004/38, obligaţia statelor membre de a nu impune viza de ieşire sau îndeplinirea altor formalităţi similare se referea numai la cetăţenii statelor membre şi la membrii lor de familie care erau de asemenea cetăţeni ai unui stat membru, însă conform noii reglementări, poziţia membrilor de familie, indiferent de naţionalitate, va fi similară poziţiei cetăţenilor unionali.

În cazul dreptului de intrare, situaţia diferă de cea din cazul dreptului de ieşire. Doar cetăţenii având cetăţenia unuia dintre statele membre vor beneficia de interdicţia solicitării vizei de intrare sau a îndeplinirii unor formalităţi echivalente. Investigarea persoanelor care vin din alt stat membru pentru a munci, în legătură cu scopul sau durata sejurului sau în legătură cu mijloacele lor de întreţinere, pe durata şederii pe teritoriul statului membru gazdă, este interzisă, iar autorităţile unui 9 stat membru nu pot adresa în momentul intrării nici întrebări prin care să se asigure că persoanele care provin din alte state membre intră sub incidenţa directivelor comunitare; acest lucru se poate face doar ulterior, odată cu prezentarea documentelor pentru dobândirea dreptului de şedere.

În ceea ce priveşte documentele necesare pentru a intra pe teritoriul altui stat membru, există în noua reglementare o modificare importantă: cetăţenii statelor terţe au nevoie de un paşaport valid, în vreme ce pentru cetăţenii unionali cartea de identitate este suficientă. Statele membre trebuie să asigure persoanelor fără documentele sau vizele necesare posibilitatea rezonabilă de a le obţine sau aduce, acordându-le o perioadă de timp rezonabilă pentru aceasta. Mai mult, persoanele în cauză audreptul să folosească orice alt mijloc pentru a confirma sau demonstra că beneficiază de dreptul la liberă circulaţie şi numai atunci când nu reuşesc, statele membre îi pot retrimite în statele de origine.

Capitolul III al Directivei nr. 2004/38 reglementează dreptul de şedere. Comparativ cu regimul existent anterior, noua Directivă face distincţia clară între dreptul de şedere de până la trei luni şi cel pentru o perioadă mai mare de trei luni. Cetăţenii unionali şi membrii lor de familie, indiferent de naţionalitate vor avea dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de maxim trei luni, fără nicio condiţie sau formalitate, cu excepţia cerinţei de a poseda o carte de identitate sau un paşaport valabil. Directiva unifică condiţiile pentru şederea cu o durată mai mică de trei luni pentru toate categoriile de persoane migrante. Astfel, nu numai lucrătorii, dar şi furnizorii şi beneficiarii de servicii, studenţii, persoanele pensionate sau cele care au mijloace de subzistenţăindependente sunt îndreptăţite să locuiască pe teritoriul altui stat membru fără a avea obligaţia de a îndeplini vreo formalitate.

Sub aspectul formalităţilor administrative care concretizează dreptul de şedere, Directiva nr. 2004/38 prevede schimbări semnificative. În trecut, statele membre aveau dreptul de a solicita cetăţenilor unionali să se înregistreze atunci când îşi stabileau domiciliul în alt stat membru, însă acestea nu mai sunt obligate în prezent să facă acest lucru. În consecinţă, în unele state membre persoanele migrante îşi pot stabili domiciliul fără îndeplinirea vreunei formalităţi, deci chiar fără a se fi înregistrat. În al doilea rând, statele membre gazdă nu vor mai autoriza şederea, aşa cum se întâmpla până recent, ci vor certifica această înregistrare, permisul de şedere fiind înlocuit, conform Directivei nr. 2004/38, cu un Certificat de Înregistrare, ce are efectul declarativ şi probatoriu. O altă modificare

1

esenţială adusă de Directiva nr. 2004/38 o reprezintă faptul că menţine un statut diferit pentru membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai unor state membre, care vor trebui să solicite autorităţilor competente ale statului membru gazdă o Carte de Şedere, care va fi confirmată prin emiterea unei adeverinţe. O altă schimbare importantă privind înregistrarea în statul membru gazdă, comparativ cu reglementarea anterioară, o reprezintă faptul că nu există nicio limită de timp în 10 cadrul căreia Certificatul de Înregistrare să expire, însă validitatea Cărţilor de Şedere emise pentru membrii de familie care sunt cetăţeni ai unor state terţe rămâne totuşi limitată la cinci ani sau la durata estimată a şederii în statul membru gazdă, atunci când această perioadă este mai scurtă de cinci ani.

În ceea ce priveşte documentele pe care un lucrător migrant sau membrii săi de familie trebuie să le prezinte pentru eliberarea Certificatului de Înregistrare sau a Cărţii de Şedere, acestea nu diferă de cele solicitate sub imperiul vechii reglementări – în cazul lucrătorilor, documentul cu care au intrat pe teritoriul statului respectiv (paşaport sau carte de identitate valabile) şi o confirmare din partea unui angajator sau un contract de muncă. Motivele pentru retragerea statutului de lucrător au rămas identice, respectiv lucrătorul nu mai este angajat, este temporar incapabil de muncădatorită unei boli sau a unui accident sau a devenit în mod involuntar şomer, existând regimuri diferite în funcţie de momentul la care intervine şomajul: înainte sau după o perioadă de 12 luni de muncă în statul membru gazdă. În primul caz, statutul de lucrător va fi menţinut pentru o perioadăde cel puţin şase luni, în vreme ce în cel de-al doilea nu se impune nicio limită de timp. O altămodalitate pentru menţinerea statutului de lucrător, care apreciem că a fost în mod justificat introdusă printre motivele enumerate limitativ de textul Directivei, este reprezentată de legătura dintre pregătirea vocaţională şi locul de muncă anterior, atunci când persoana devine în mod involuntar şomeră.

Probabil cel mai semnificativ element nou adus de Directiva nr. 2004/38 îl reprezintă introducerea dreptului de şedere permanentă de care beneficiază toţi cetăţenii unionali şi membrii lor de familie care au avut domiciliul în statul membru gazdă pentru o perioadă neîntreruptă de cinci ani, fără a face obiectul vreunei măsuri de expulzare. Acest drept nu face obiectul niciunei condiţii, iar singura posibilitate de a-l pierde o reprezintă absenţa din statul membru gazdă pentru o perioadămai mare de doi ani consecutivi.

Adaptarea autorităţilor statelor membre la importantele schimbări aduse de Directiva nr. 2004/38, în special în ceea ce priveşte regimul unitar aplicabil tuturor cetăţenilor unionali, indiferent de statutul lor, dovedeşte că noua reglementare îşi atinge principalele sale obiective: întărirea sentimentului de apartenenţă la cetăţenia unională şi promovarea coeziunii sociale în Uniune. Referitor la asistenţa acordată persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, care provin din alt stat membru, Regulamentul nr. 492/2011 prevede că acestea vor beneficia în statul în care caută de lucru de aceeaşi asistenţă ca şi cea acordată de către oficiile de ocupare a forţei de muncăpropriilor resortisanţi aflaţi în această situaţie. Una dintre cele mai folositoare dispoziţii pentru lucrătorul migrant este prevederea conform 11 căreia lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe motive de naţionalitate, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, în special cele privind remunerarea, concedierea şi, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea.

După o analiză a practicii judiciare a Curţii de Justiţie Europene în materia avantajelor sociale acordate lucrătorilor proveniţi din alte state membre, acestea ar putea fi clasificate în douăcategorii distincte: - avantaje sociale care au un conţinut afectiv sau psihologic şi care contribuie la integrarea lucrătorului (de exemplu, dreptul de sejur al concubinei, etc.); - avantaje sociale care au un conţinut financiar şi pot consta fie în primirea unei sume de bani (ajutorul acordat pentru întreţinere şi pentru formare în vederea urmării de studii universitare, ajutorul acordat pentru acoperirea cheltuielilor necesare studiilor în cazul elevilor şi studenţilor,etc.), fie în exonerarea deanumite plăţi (eliberarea unui permis de reducere a costului biletelor de călătorie pentru familiile numeroase, împrumuturi fără dobândă acordate la naştere de către instituţiile publice de credit etc.).

2