Formarea și evoluția Sistemului Solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56 miliarde de

ani, prin colapsul gravitațional al unei mici părți dintr-un uriaș nor molecular. Cea mai mare parte

din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp ce restul materiei s-a

aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au format planetele, sateliții, asteroizii și alte corpuri

cerești mai mici din Sistemul Solar.

1 ipoteza

Ipoteza nebulară susține că sistemul solar s-a format din colapsul gravitațional al unui fragment

dintr-un nor molecular gigant. Norul avea o mărime de 20 pc,[1] în timp ce fragmentele aveau aproximativ

1 pc (câțiva ani lumină) .[2] Colapsul în continuare al fragmentelor a dus la formarea unui miez dens cu

mărimea de 0,01 - 0,1 pc (2.000 - 20.000 UA).[note 1][1][3] Unul dintre aceste fragmente în colaps (cunoscut

sub numele de nebuloasa presolară) ar fi format ceea ce a devenit Sistemul Solar.[4] Compoziția din această

regiune, cu o masă puțin peste cea a Soarelui a fost aproximativ aceeași cu cea a Soarelui de astăzi,

cu hidrogen, împreună cu heliu si urme de litiu produse de nucleosinteza Big Bang-ului, formând

aproximativ 98% din masa acestuia.[5] Restul de 2% din masă a constat în elemente mai grele care au fost

create de nucleosinteza din generațiile anterioare de stele. [6] În viață târzie a acestor stele, au ejectat

elemente mai grele în mediul interstelar

2 ipoteza

O echipa de astronomi de la Universitatea din Geneva a descoperit un nou sistem solar in

apropierea relativa a sistemului nostru solar, din care fac parte trei planete telurice gigantice si una

gazoasa.

Situat in constelatia Cassiopeia, acest sistem solar este format din trei planete telurice, de tipul Pamantului,

insa mult mai masive, si o planeta gigantica gazoasa. Toate descriu orbite in jurul unei stele putin mai reci

decat Soarele. Acest sistem solar este relativ aproape de noi, aflandu-se la o distanta de 21 de ani lumina.

NASA face un anunt istoric: A fost descoperit un Pamant 2.0, care poate sustine forme de viata

"Dupa primele masuratori prin care am determinat ca una dintre planetele telurice (foto) isi incheie

miscarea de revolutie in doar 3 zile, am decis sa solicitam imediat de la NASA timp de observatie cu

telescopul spatial Spitzer", a explicat astronomul Ati Motalebi. Cu noroc, observatiile au permis

surprinderea momentului in care exoplaneta se interpunea intre steaua sa si Pamant, producand asa-

numitulfenomen de tranzit - de fapt o mini-eclipsa. Surprinderea fenomenului de tranzit permite estimarea

razei planetei gratie umbrei minuscule pe care aceasta o proiecteaza asupra stelei mama. Odata aflata raza

planetei, oamenii de stiinta pot calcula densitatea plantei si pot evalua compozitia atmosferei sale.

In urma masuratorilor s-a constat ca aceasta planeta este de 4,5 ori mai masiva decat Pamantul si are

un diametru de 1,6 ori mai mare. Densitatea sa este apropiata de cea terestra iar compozitia este similara.

Aceasta planeta este insa foarte apropiata de steaua mama, temperaturile fiind prea ridicate la suprafata sa

pentru a permite existenta apei in stare lichida si implicit a vietii

Planeta isi incheie miscarea de revolutie in doar 3 zile. "Este foarte apropiata de stea (...)

Temperatura este de aproximativ 700 de grade Kelvin (427 grade Celsius). Este probabil vorba despre o

lume de lava topita, incompatibila pentru viata", a precizat pentru AFP Stephane Udry, astronom la

Observatorul din Geneva. Astronomii spera ca vor putea surprinde in curand si fenomenul de tranzit al

celorlalte doua planete telurice, pentru a afla mai multe date despre acestea.

3 ipoteza

Marele bombardament târziu (în engleză Late Heavy Bombardment, precurtat: LHB , iar

în franceză Grand bombardement tardif) este o perioadă teoretică a istoriei Sistemului Solar, întinzându-se

aproximativ de la 4,1 până la 3,9 miliarde de ani, în timpul căreia s-ar fi produs o notabilă creștere a

ciocnirilor meteorilor sau ale cometelor cu planetele telurice. Este cunoscut și sub

denumirea Bombardamentul masiv târziu, traducere a denumirii în limba engleză.

Existența acestei perioade de mari bombardamente meteorice nu este confirmată, ci este dedusă din

datările rocilor lunare aduse de misiunile Programului Apollo, care au atins Luna, și care indică faptul că

solurile sale au o vârstă de vreo 4 miliarde de ani, adică cu câteva sute de milioane de ani mai puțin

decâtSistemul Solar însuși. Acest rezultat a surprins comunitatea științifică internațională, care credea

atunci că perioada de bombardament intens a planetelor de către corpuri de mai mică mărime avusese loc

îndeosebi imediat după formarea Sistemului Solar. Existența unui bombardament mai târziu a condus la

elaborarea unui scenariu în care un eveniment astronomic notabil a putut provoca o reluare a acestui

bombardament pe Lună, și mai larg, pe ansamblul Sistemului Solar intern, mai multe milioane de ani după

formarea sa.Modelul de la Nisa, care prezintă un scenariu convingător al formării Sistemului

Solar, [1] explică acest mare bombardament târziu prin migrarea planetelor

gigante Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, care ar fi produs diferite rezonanțe, conducând la

destabilizarea centurilor de asteroizi existente în acea perioadă.