ca şi cum 1

ca şi cum 2

Cuprins

Editorial........................................................................................................................................................................................................3

În contra direcţiei de azi în cultura română. Titu Maiorescu

Magazin de prezentare........................................................................................................................................................................................4

Don Quijote sau complexul luptătorului la bătrâneţe..............................................................................................................................5

Poveşti despre normalitate................................................................................................... ..............................................................................6

Ghidul începătorului în a fi original.................................................................................................................................................................7

Je’men fische/ Je’men fous..................................................................................................................................................................................8

Forme fără fond sau fonduri fără forme........................................................................................................................................................9

O naţie de copii........................................................................................................................................................................................................10

Portret de grup cu societate goală...................................................................................................................................................................11

Ca şi alţii şi ca nimic.......................................................................................................... .....................................................................................12

Îmbrăcaţi de carnaval........................................................................................................ .....................................................................................14

Ce se vede nu sunt uriaşi, ci mori de vânt. Miguel de Cervantes Saavedra

Magazin în renovare................................................................................................................................................................................................16

Noi şi fondul................................................................................................................................................................................................................17

Maiorescu şi snobismul.................................................................................................................... ........................................................................18

Unde-i, dragă, fondul?...........................................................................................................................................................................................19

De la Maiorescu la vampiri.......................................................................... ..........................................................................................................20

Fondul ce ni s-a dat........................................................................................................................ ........................................................................21

Eu şi Titanicul.............................................................................................................. ..............................................................................................22

Cloşca de lemn...........................................................................................................................................................................................................23

Vocabularul, o formă fără fond...........................................................................................................................................................................24

Străzile a.k.a forme fără fond..............................................................................................................................................................................25

Masca sau adevăratul chip al naţiunii?................................................................. ............................................................................................26

Exista două categorii de oameni: cei care împart oamenii in categorii şi cei care nu împart oamenii în categorii.

Murphy.........................................................................................................................................................................................................................28

D’ale profilor..............................................................................................................................................................................................................31

Toto, I've a feeling we're not in Kansas anymore. The Wizard of Oz ……………………………………….............................................34

Lumea e amăgitoare: ca o floare trecătoare, ca o apă curgătoar.- proverb românesc...............................................................39

Colectivul de redacţie...............................................................................................................................................................................................41

ca şi cum 3

Telent-utopia

Orice aţi zice, de o vreme am impresia că

trăiesc momente cu adevărat importante din viaţă.

Nebuneala cu războiul libian s-a potolit (e adevărat,

nu m-am uitat de mult la

ştiri, doar mă aflu şi eu în

treabă), de wikileaks n-am

mai auzit noutăţi, Obama e

bine mersi şi the royal

wedding coverage with

Piers Morgan, Anderson

Cooper, Cat Deeley and

Richard Quest (sloganul de

două săptămâni a celor de

la CNN) şi-a făcut treaba –

ocazie cu care mai mult de

jumătate din femeile

planetei au înţeles că rochia

de mireasă trebuie să fie

simplă şi, pentru cele mai

fără şansă, că o invitaţie la

nuntă cere neapărat pălărie

rodeo cât mai dramatică,

dacă se poate cu pene, flori,

animale, punctuleţe sau alte

minuni care să o încarce;

rochia nu mai contează

atâta timp cât toată lumea o

să-şi ocupe timpul

holbându-se la mausoleul

care-ţi acoperă până şi faţa.

Deci, toate bune şi

frumoase. Nimic care să-i

răpească românului atenţia de la show-ul prost

împrumutat de cei de la MediaPro, Got Talent, adică

Românii au talent. Un juriu, ori fără vlagă,

impersonal şi apatic, ori cu puseuri de subiectiviate

copleşitoare şi aprecieri afective intense. Moderatori

măscărici şi tot felul de momente penibile ce ţin de

regie. Ce mai? O paletă de talente într-ale TV-ului, în

rest, activism prin

hipnoză. Apropo de

activism, recunosc, mi-a

plăcut partea cu noi toţi

care am fi foarte talentaţi,

doar că nimeni nu ne

vede, numai ProTv-ul,

ocazie de tras emisiune şi

făcut rating. Păcat că

avem emisiunea asta de

ani buni într-un format

profesionist şi adaptat

mioritic, dar tot

profesionist, pe un alt post

de televiziune mult mai

nepopular (acum că mă

gândesc, Eugeniei Vodă

nici nu-i stătea bine

altfel).

Şi totuşi, e ceva să

treci de la show-uri cu

politicieni şi mesaje

pesimiste sau injurioase la

altele ce se vor patriotice

– până la urmă e salutar

trend-ul. Sper doar ca cei

de la Antena 1 să se

descurce mai bine cu al

lor X Factor, altă

descoperire asemănătoare cu Got Talent, dar şi mai

asemănătoare cu fostul Megastar. Între timp, hai, să

citim revista şcolii…

Diana Antal, XI C

Editorial

ca şi cum 4

Magazin de prezentare Într-o lume agitată, care dă pe dinafară de probleme, într-o societate în care scandalul reprezintă axa în

jurul căreia gravitează totul, se strecoară, zi de zi, forme. Forme cenușii ca niște umbre, vorbind la telefon,

alergând după taxiuri, mereu grăbite, mereu ocupate. Forme fără fond. Definiții ale superficialității.

Dacă aș fi întrebată ce e aceea o formă, aș răspunde direct, „cerc” sau poate „triunghi”. Fondul ar fi ceea ce

face cercul să fie plin. Ceea ce transformă banalul cerc, de toate zilele, într-un cerc special. Omul este o formă, iar

fondul acestei forme îl face unic. Însă lumea se schimbă. Aparențele ne conduc. Moda, banii, anturajul, reclamele,

totul ne modelează ,,fondul” ca pe o bucată de plastelină. Trend-uri peste trend-uri, acest cerc vicios nu are sfârșit.

Mereu va apărea câte o colecție nouă de haine la magazinul tău preferat, un model nou de aparat de fotografiat,

câte un upgrade pentru iPhone-ul din dotare sau o cafenea nouă unde să iți pierzi timpul. Spiritul de turmă s-a

răspândit. Etichetăm instantaneu pe oricine încearcă să fie diferit. Dăm propriile verdicte înainte de judecată.

Acționăm mecanic, din inerție. Cu toate că în ziua de azi este posibil să te afirmi în orice fel, având la picioare

mijloacele necesare, constrângerile societății ne opresc, asemenea unei benzi negru cu galben pe care scrie „nu

treceți”. Fără să ne dăm seama, ni se impun limite. Ne pierdem de noi înșine. Lumea în care trăim are ca fundație

superficialitatea. Nu mai contează dacă te dor picioarele, vei purta tocuri zilnic. Nu contează dacă îți plac revistele

de scandal sau telenovelele, ele vor intra în programul tău, altfel despre ce vei povesti cu prietenii? Nu contează

dacă fumatul îți face rău, oricum toți o fac. Nu contează daca îți displace muzica dată la maxim în club, vei merge

oricum, ca să nu stai vineri seara singur acasă. Dacă e să rezum totul în câteva cuvinte, suntem oamenii care nu văd

dincolo de aparențe. Superficiali, cum s-ar spune. Poate chiar insensibili. Oameni care nu identifică bucuria dintr-

un surâs, dintr-un amurg, dintr-o îmbrățișare, nu au vise și speranțe, nu au un scop ci accelerează prin viață, fără

țintă, dar și fără frână.

Cu toate acestea, mă încăpățânez să cred, în ciuda presiunilor societății, că restul stă în puterea noastră. Mă

încăpățânez să cred că oamenii pot vedea dincolo de aparențe. Cineva a spus odată că ne oprim din verificat după

monștri sub pat când ne dăm seama că se află în interiorul nostru. Dar, ca în orice poveste respectabilă, monstrul

poate fi înfrânt. E ca un pariu. Un pariu cu viața. Sau un joc dacă vreți. Iar scopul e să vezi frumosul, bucuria,

lumina care intră prin crăpături.

Teodora Fărtan,

IX B

Valori tradiţionale să te ungă la inimă!

Să vezi frumosul, bucuria şi lumina care intră prin crăpături, prin crăpăturile sufletului.

Bunica ştie de ce!

În contra direcţiei de azi în cultura

română. Titu Maiorescu

ca şi cum 5

Don Quijote sau complexul luptătorului la bătrâneţ e

Apărută inițial ca fenomen de bază în procesul de modernizare românesc, teoria formelor fără fond pare a

se aplica și în ziua de azi. Ca orice învățătură de bază, ea nu se pierde odată cu timpul, ci este și va rămâne, încă

mult de acum încolo, adânc crestată în subconștientul unei națiuni; căci degeaba s-au schimbat doctrinele, degeaba

s-au schimbat ideologiile, degeaba s-a schimbat în mare parte mentalitatea colectivă, atâta timp cât nimeni nu a

reușit să treacă peste greșelile fundamentale ale existenței lor efemere.

Eu, dacă stau să analizez mai bine această sintagmă – forme fără fond – ajung să dau peste un paradox.

Cum adică să ai forma a ceva, dar să nu ai fondul, conținutul, elementul de bază? Simplu: toată lumea de azi e

structurată așa încât să îndeplinească condiția formelor fără fond. Iar noi, cetățeni cu acte în regulă, nici nu ne mai

dăm seama de acest lucru. Noi vedem totul cum ne este dat, de-a gata, fără a ne obosi să-l analizăm puțin mai în

profunzime. Nouă ni se pare firesc ca tot ce ne înconjoară să-și îndeplinească cursul liniar. Astfel, nu simțim

nevoia unor întrebări care ar trebui să izvorască natural din subconștientul nostru, ci le ferecăm cât mai adânc,

undeva unde să nu dăm nici din întâmplare peste ele.

Cum ziceam și mai sus, tot ce ne înconjoară merge pe structura formelor fără fond. Un exemplu în care se

aplică această teorie este modelul şcolii româneşti. După ’89 s-a dorit ștergerea doctrinelor comuniste din

mentalitate, iar treaba a funcționat teoretic, dar practic suntem departe de așa ceva. Teoretic ne-am declarat

democrați, dar faptele noastre mai poartă sechelele unui regim extremist. Un lucru bun, ce-i drept, a fost

introducerea modelului american în școala românească. Nu că ar fi ceva nou, deoarece în ziua de azi întregul

Pământ ajunge să se învârtă în jurul modelului american, prin excelență declarat și recunoscut unanim drept cel

mai viabil model de trăi din câte au fost oferite până acum. Și totuși, vă cer părerea: respectă școala românească

câtuși de puțin din modelul “împrumutat”? Ei bine, răspunsul cred că îl știți deja: NU. Am și dovezi vizibile care

să-mi susțină această afirmație. De ce copiii de la sate, care fac și ei parte din U.E. și al căror model de învățământ

s-a schimbat (așa se pretinde, cel puțin), nu au, în continuare, manuale din care să învețe, iar domnul învățător este

universal, predă toate materiile, ca pe vremea lui Domnu’ Trandafir? Degeaba există profesori dedicați meseriei lor

și elevi silitori și deștepți, dacă nu există cine să le dea un imbold și cine să-i sprijine în activitatea pe care ei o

întreprind. În țara noastră, din păcate, educația este unul dintre cele mai neglijate domenii, iar aceast fapt cauzează

implicit declinul ei. Ceea ce ne mai poate salva acum este doar o reformă de proporții, dar luată cât se poate de

serios, nu doar una făcută de fațadă. Iar acest lucru nu va fi posibil atâta timp cât noi nu ne vom debarasa de

fenomenul formelor fără fond. Dar, cu puțin ajutor din partea sus-pușilor, acest lucru nu este imposibil. Căci acest

fenomen ne afectează pe toți (într-o măsură mai mare sau mai mică) și poate duce chiar la pierderea sensului vieții.

Revenind la subiectul școlii românești de după revoluție, interiorul fără conținut, golaș de-a dreptul mă

înfioară. Ce bine e când îmi imaginez cum ar fi școala dacă ar fi într-adevăr să-i copiem pe americani și ce

dezamăgită mă simt atunci când deschid ochii și mă trezesc la realitate (într-o școală care dă dovadă că e

românească 100%, atât prin condiții, cât și prin calitatea sistemului de învățământ – nu fac referire la vreo școală

în particular, Doamne ferește – cu atât mai puțin la a noastră, ci la cele românești în ansamblu) ! Atunci, de ce a

mai fost împrumutat acest tipar? Doar ca să fie o altă dovadă evidentă a faptului că trăim într-o lume a formelor

fără fond? România post-decembristă credea că va reuși să prindă din urmă Occidentul și să țină pasul cu el, dar n-

a reușit. Banii alocați învățământului ajung peste tot, doar în locul unde au fost destinați nu. În această situație,

cum să pui ceva, orice, pe roate, când îți lipsește fondul, baza, elementul-cheie care face mecanismul să se învârtă?

Până data viitoare, sunteți cu toții invitați să reflectați la acest subiect!

P.S.: Nu uitați că fiecare dintre noi poate ajuta ca acest fenomen să nu se perpetueze!

Devotată luptătoare pentru cauza prezentată mai sus,

Ana-Maria Puşcaş-Geleriu, IX A

ca şi cum 6

Poveşti despre normalitate Cum se ştie, pe YouTube poţi să găseşti orice aşa că plictisită şi hotărâtă fiind să am experienţa unui vivere

pericoloso autentic şi imediat m-am pus pe ascultat fragmente citite din opera lui Schopenhauer. Lucrul care m-a

pus pe gânduri n-a fost nici teoria lumii ca reprezentare, nici pesimismul cu influenţe budiste promovat, ci un

comentariu la unul dintre filmuleţe: Poate că individual ăsta a fost un geniu << individul e Schopenhauer >> , dar

dacă ar trăi astăzi, sigur ar fi pus pe medicamente antidepresive. Partea tristă a comentariului făcut de gleb202

(nick-ul de YouTube al contemporanului nostru) e în mare parte adevărat. Într-o epocă nivelatoare unde

conformismul şi conservatorismul sunt ascunse sub masca unei aşa-zise democraţii politice, dar deloc sociale,

Schopenhauer ar trece uşor drept alienat mintal care propovăduieşte în sus şi în jos cum că viaţa e plângere şi

durere, iar singura solutie salvatoare e internarea într-un spaţiu abilitat pentru aşa ceva. Binînţeles, în cadrul neaoş

al ţărişoarei noastre asta numai după rânduielile tradiţionale: chemarea vraciului/a vrăjitoarei de către familie

pentru dezlegarea necuratului de pe capul sărmanului şi după simţămintele de milă subită, înţelegătoare, exprimate

ca de la suflet la suflet în toate satele vecine. Ce estetică, ce voinţă, ce reprezentare când omul e scrântit şi gata

Aceleaşi reacţii le găsim şi la oraş, doar că aici “normalitatea” trece drept mainstream, popular culture sau

pop-culture. Trei termeni şmecheri pe care trebuie să-i ştii dacă pretinzi că ai o maşină evident scumpă, dacă nu

citeşti sau măcar nu ai citit nimic din liceu, dacă îţi faci timp printre ieşirile în club să stai pe Facebook, Twitter sau

MySpace – formele moderne ale şezătorilor – şi dacă te împodobeşti zi de zi după trend cu haine, cum altfel, decât

de firmă. De fapt, în mediul urban situaţia e chiar mai rea decât la sat, aici orice contact cu întrebările existenţiale

sau si mai rău cu preocupările intelectuale în general e privit cu suspiciune, rişti să fii marginalizat definitiv şi pe

Fcebook. Uite aşa mainstream-ul termen folosit originar pentru a desemna un curent dominant care se referă la

produsele industriilor de conţinut – filmul, cărţile, divertismentul, muzica – a ajuns să desemneze omul modern

americanizat, tipizat în mişcări, nevoi şi afecte.

Sentimentul de uniformizare în superficialitate nu e nicidecum nou, el a însoţit omul în toate timpurile

uneori voit ca formă de conducere a maselor, alteori accidental prin sentimentele comune ale unor nefericiţi. Omul

a fost din totdeauna solidar în gândire cu celălalt atâta timp cât asta nu necesita efort intelectual. Omul este singura

fiinţă care se miră de propria existenţă, animalul trăieşte în odihna sa şi nu se miră de nimic. – zicea sărmanul

Schopenhauer acum 160 de ani. Oare ce ar zice azi când a trăi în odihna mulţumitoare de sine, fără reacţii adverse

de orice fel a căpătat şi o denumire: omul modern? Omul modern şi real care trăieşte în mainstream, în arhetipale

forme ale superficialităţii ce-şi refuză fondul.

Diana Antal, XI C

ca şi cum 7

Ghidul începătorului în a fi original

Forme fără fond sunt peste tot. Mergem pe lângă ele în drum spre şcoală, le vedem la televizor, poate chiar

noi avem o parte ”fără fond”. Dar dacă tot sunt atât de multe exemple în jurul nostru, cum ne-am putea da seama

care sunt relele care ne pândesc şi lucrurile bune care stau ascunse în spatele

reclamelor la OTV?

Senzaţional şi în exclusivitate, OTV – ul îşi extinde emisia!!!

Dacă ar fi să vă spun că unii oameni spun un lucru şi fac altul, nu ar fi nimic nou sau interesant. Dar dacă aş

spune că formele neclare, de neînţeles ne schimbă pe noi, ne păcălesc din cauza ambiguităţii lor, făcându-ne să

credem că aşa e bine, e „de gaşcă” sau la modă? Acum sunteţi curioşi, aşa-i? Eu spun onestitate, ei spun „o

minciună nu doare”, eu spun modestie, nu aroganţă exagerată, ei spun „da’ aşa face tătă lumea”, eu spun muzică ce

transmite un mesaj, ei spun „manele, fă”. Astăzi pentru fiecare valoare există două non-valori, dar în opinia mea nu

asta e problema. Pot fi şi o mie de non-valori dacă noi ştim ce să credem şi ce nu, dacă noi ne ghidăm după propria

noastră busolă morală şi dacă nu ne lăsăm influenţaţi de oricine, totul este bine (cam asta ne explică părinţii,

filmele etc). Totuşi, în cazul adolescenţilor, lucrurile sunt un pic (mai mult) diferite. Copiii şi adolescenţii sunt uşor

de influenţat, am spus-o. Într-o perioadă în care ne căutăm o identitate, un loc în societate, nu e greu să încerci să

copiezi ce vezi că e fain la televizor, ce fac alţii de vârsta noastră sau să te iei după ce este la modă. Nu spun că

există unii oameni răi care ne bombardează cu reclame la haine mai scumpe de 100 de lei sau care ne impun un

stil, ci că noi nu prea ştim cum să ne ferim de non-valorile care probabil sunt aruncate spre noi neintenţionat. La

vârsta asta suntem ca un burete, absoarbem tot ce vedem şi auzim.

Ce trebuie să facem este să: nu ne aşteptăm ca un articol dintr-o revistă să ne dea răspunsul. Tot ce trebuie

să aveţi, adică originalitate, propriile voastre valori şi idei, este înăuntru. Nu ne naştem învăţaţi sau cu idei despre

lumea înconjurătoare. Dacă ştii cum să citeşti ce scriu, înseamnă că poţi să crezi ce vrei tu, că nu trebuie să fii

influenţat de manele, trend-uri sau ce spune lumea despre tine. Este ok să crezi că Libia nu ar trebui bombardată

sau că ar trebui legalizate căsătoriile între acelaşi sex când toţi cei din jurul tău spun opusul, doar de aia avem

capul nostru.

Cred că v-am spus deja cam multe pentru un ghid al începătorului şi cum nimeni nu vrea să mă oprească, o

fac eu. Dacă încă ai dubii în legătură cu ce am spus, dacă simţi că toată lumea e împotriva ta, să ştii că eu te susţin.

Armin Copoeru, X B

ca şi cum 8

Je m’en fische/ Je m’en fous

O simplă privire în jur şi observi că ceva nu se potriveşte.

Fata cu pain attitude (DIY – „do it yourself”) mestecând gumă şi făcând baloane – o palidă replică preluată

din cultura americană, tot mai des întâlnită în jurul nostru. Putem observa cu uşurinţă o atenţie crescută asupra

îmbrăcămintei, asupra etichetelor sub care ne place uneori să ne ascundem. Cartiere întregi în care maşinile de lux

contrastează dureros cu toate construcţiile sărăcăcioase din jur! Să fie această etichetă un mod de integrare în

societate?

Formele fără fond sunt vizibile în ziua de azi, mai mult ca niciodată. Nonvaloare, mediocritate, spirit

colectiv de turmă, etc. Diferenţa dintre aparenţă şi esenţă a individului ţine de domeniul trecutului. Acum avem

parte de „piţipoance” (cu toţii suntem cuceriţi de ”farmecul” lor!? ), „cocalari”, „băieţaşi de cartier” şi alte

asemenea specimene. Kitsch-ul e mult îndrăgit pe unele site-urile de socializare. Dintre ele merită de menţionat hi5

(expirat!) şi... poate mă ajutaţi şi voi cu ssssuuuuperficialitatea...

Şi cum ar putea să fie altfel? Politica începe să-şi piardă seriozitatea şi, mult mai grav, reprezentanţii ei să

piardă încrederea populaţiei. Şi cum politica şi cultura sunt mână în mână, nu există nici banii atât de necesari

pentru proiectele care să revitalizeze spaţiul cultural autohton. Am intrat cu toţii într-un fel de letargie, nepăsători

faţă de ce se-ntâmplă în jur, neştiind cum să acţionăm corect, cum să distingem răul de bine. Ce ar fi răul şi ce ar fi

binele? Nu mă refer la aceşti termeni ca la unii diametral opuşi, ci ca la unii care ne ajută să facem opţiunile

corecte, să alegem calea care dăunează cel mai puţin, care ar putea fi pusă în practică cel mai bine. Nu există

soluţie perfectă.

Modernizarea, deşi aduce multe beneficii, poate provoca daune. Fie de ordin cultural, moral etc.

Globalizarea îşi pune tot mai adânc amprenta pe stilul nostru de viaţă, preluăm mai tot ce e cool din cultura

mainstream. Limba noastră e invadată din ce în ce mai mult de anglicisme/americanisme: „Doar e OK, nu?” Şi asta

nu e nimic. Ce te faci cu cele care te zgârie pe ureche – adevărate „barbarisme”: (ce) sweet, (ce) true, (ce) fashion,

OMG, LOL, please, random, staff, track, up-grade, look, hobby, job, boss, supermarket, trend(y), funky, pub,

cover, biker, skater şi alte o mie. Concluzie: Superficialitatea stă bine. Serios, unii o ţin într-o poză continuă!

Auch! Clişeele mele pişcă caustic.

XXXO aka Paul Daniel Golban, IX C

ca şi cum 9

Forme fără fond sau fonduri fără forme

Am aflat despre tema revistei acum trei săptămâni. La

început subiectul părea inepuizabil: politică, educaţie, cultură,

literatură, muzică, pictură, istorie, viaţa socială şi bineînţeles

monden. Desigur, toate idei rezonabile pe care le puteam dezvolta

într-un articol bunicel, de întindere medie. Singura problemă: am

întârziat cu predarea articolului (ca de obicei) şi posibilităţile

expuse mai sus au fost epuizate de colegii mei, care au avut

inspiraţia de a-şi face tema la timp (trist!). Aşadar, rămân din nou

fără idei şi mă învârt pe lângă subiect până ce găsesc ceva care să

mă scape de un trei la română.

Hmm..., dar poate că nu există doar forme fără fond, ci şi

fonduri fără forme. Ştiu! Am găsit soluţia mult aşteptată! O să

exemplific fiecare dintre situaţii şi astfel intru în rând cu colegii mei

care au predat deja articolul. (Vă reamintesc, la timp!)

Forme fără fond

Le întâlnim mai ales la televizor. Avem televiziuni cu

pretenţii şi moderatori profesionişti cu studii în domeniu, dar

conţinutul emisiunilor lasă de dorit de cele mai multe ori. Să nu mai

vorbim de invitaţii care ori nu au nimic important de spus, ori spun

lucruri mult prea importante pentru omul obişnuit. Bun, să trecem

şi la alte forme. Ce spuneţi despre proba de competenţe digitale de

la BAC? O idee bună doar că nu toate centrele de examen au

calculatoare. Ca urmare, 70% din elevii clasei a douăsprezecea din

Timiş şi Cluj (judeţe dezvoltate ale României) au fost nevoiţi să

absenteze anul trecut de la simularea examenului.

Fonduri fără forme

La fel de numeroase ca şi formele fără fond, fondurile fără

forme apar peste tot. De exemplu, avem o mulţime de obiective

turistice, oraşe frumoase, parcuri naţionale, biserici, muzee etc., dar

nu dezvoltăm turismul. Tot aici menţionez că avem şi litoral, dar

dacă autostrada se opreşte la Cernavodă, la ce folos? Mai mult,

plajele sunt murdare, apa plină de alge şi hotelurile sunt aceleaşi ca

şi acum 20 de ani. Avem peste 900.000 de studenţi în România, dar

doar o mică parte din ei ajung să şi profeseze în ţară. Mutându-ne

în alt domeniu, avem chirurgi bine pregătiţi, dar ne lipsesc sălile de

operaţie cu echipamente performante.

În sfârşit, cele două liste ar putea continua la infinit.

Concluzia la care am vrut să ajung este că există atât forme cât şi

fonduri în egală măsură şi aşa cum fiecare formă îşi poate găsi

fondul, tuturor fondurilor le putem da o formă.

Alexandra Cerceş, XIC

ca şi cum 10

Acuma, acuma!

Zâmbiţi că

ieşim din criză.

Care are

colici, iar?

OOAUU...! Scuze!

O nație de copii

Orice român care se respectă măcar puțin are această obsesie: când întâlnește un străin îl întreabă rapid:

„Cum ți se pare România ?". Apoi ascultă absent părerea respectivului (sinceră sau amabilă), după care se avântă

într-o discuție aprinsă despre defectele țării gazdă pe care străinul le-a remarcat sau nu. Totuşi, prin simple

reproșuri pui fondul în fața formei? Întrebarea e pe buzele tuturor. Indiferent de ton: sceptic, îngrijorat, optimist,

nepăsător: „Noi ce punem înainte?” Majoritatea spun: „cred că suntem o nație de copii” (cu accentul pe „o",

desigur). Și ce copiem? De la cel mai puțin important lucru pana la cel suprem: sensibilitatea, arta, artiștii, iubitorii

de artă.

Ce sens mai are sensibilitatea atunci cand o simți "cu adevărat" numai cand te uiți la finalul mult așteptat al

telenovelei preferate? Sau atunci cand te regăsești numai în eroina\eroul din bestseller-uri, personajul principal

care se sacrifică, care trăiește numai pentru a găsi "iubirea adevărată". Sensibilitatea, arta ține doar de atât? Atunci

nu suntem cu toții artiști? Și totuși să arunce primul piatra cel care, nici măcar din curiozitate, nu s-a uitat cel puțin

zece minute la "The Twillight Saga"( primul film venit în minte. Nimic personal! ) Cine nu a citit (în cel mai bun

caz), măcar un capitol, din una din carțile seriei pentru a afla de ce sunt așa de iubite?

Dar nu este aceasta arta în care se regăsesc toți? Arta ce o face și pe tipa care indiferent de anotimp\stare

meteo e mereu cu ochelarii de soare la ea, să se simtă sensibilă (din nou nimic personal! )

Atunci pentru un moment de sensibilitate al fiecăruia să lăsam arta dominantă printre cea adevărată?

Oana Ceuca, IX A

ca şi cum 11

by Romania

Portret de grup cu societate goală

Când stai să te gîndeşti şi te întrebi ce

înseamnă „forme fără fond” îţi apare imediat în faţa

ochilor obiectul gol pe dinăuntru, că vorbim de lumea

politică, economică, socială, etc. La noi, s-a pus

mereu problema ce trebuie să avem înainte, forma

sau fondul? Căci suntem o ţară care încă nu s-a

regăsit ca popor nici după 151 de ani de la formarea

ca stat, după 133 de ani de la independenţă sau 92 de

ani de la Marea Unire. Şi dacă naţiunea noastră încă

nu se poate defini pe sine, alege de multe ori sa fie

definită de cei din afară. Iată ce ar putea vedea un

străin la noi:

Recentul scandal în legătură cu brandul de

ţară al doamnei Elena Udrea readuce discuţia unei

„forme fără fond”. Vrem să cheltuim 73 de milioane

de euro pe promovarea unei forme, dar unde este

fondul? Evident, discuţia, cu accente isterice, s-a

purtat mai ales pe forma „formei”, însă marea

problemă este absenţa fondului, şi anume a lucrurilor

care ar putea îndemna pe cineva să creadă că

România este o grădină a Carpaţilor şi nu un maidan

plin de gunoaie, o ruşine la adresa unor munţi pe care

îi jefuim cu spor. Degeaba avem litoral, dacă

autostrada se opreşte pe la Cernavodă, degeaba avem

mânăstiri dacă ajungi la ele cu o „faţă” prăfuită. Peste

tot zeci de utilaje de ridicat maşini sunt

supermoderne, deşi nu sunt destule parcări. Cu alte

cuvinte, în afara unor profituri uriaşe pe care le fac

unele forme, fondul problemei traficului nu se

schimbă.

Să trecem în lumea mondenă, plictisitoare şi

fiţoasă. Mari oameni de afaceri ce devin peste noapte

bogaţi nu ştiu să răspundă la nişte intrebări de clasa I.

Mult titrata Simona Sensual nu a putut răspunde la

întrebarea: „Ce este acela PI?”. Este normal ca Irinel

să-i cumpere Monicăi Columbeanu un telefon Vertu

cu diamante, în condiţiile în care există sate

neelectrificate prin munţii Apuseni. La fel de normal

este să avem şi un cioban cu laptop – în aceiaşi

munţi.

Şi exemplele ar putea continua, spre deliciul

observatorului din afară, nimerit accidental într-o ţară

bananieră din centrul civilizat al lumii.

Cătălin Rusu, X C

ca şi cum 12

Ca şi alţii şi ca nimic...

Personal, cred că lucrurile fără esenţă vor exista mult

timp de-acum încolo, pentru că existăm noi: Toţi la un moment

dat am făcut ceva pentru că „aşa trebuie”, toţi am purtat ceva

pentru că „îi foarte tare şi lu’ Madonna îi stă bine”, toţi vorbim

engleză (şi când nu trebuie) pentru că e just cool. Recunosc, sunt

şi eu predispusă la instinctul de turmă, deoarece omul, pe lângă

că e original, câteodată, mai şi copiază una, alta, din comoditate,

din mediocritate, din frica de a-şi exprima propriile păreri sau

pur şi simplu pentru că aşa „mergi la sigur”… Nu?

Everybody sucks! Inna rullz!

Nu vreau să vorbesc de politică sau de sistemul de

învăţământ, pentru că sigur o să scrie alţii mai bine (de fapt, n-

am nici în clin, nici în mânecă cu politica, iar în ceea ce priveşte

învăţământul, s-au zis deja mult prea multe, fără efecte

răsunătoare şi nu aş vrea să fiu încă o ”deşteaptă” care-şi dă cu părerea) . Hai să vorbim mai bine despre muzică:

despre house – da, grămada aia de sunete incoerente, care îmi dă dureri de cap de fiecare dată când mut pe unul din

canalele de muzică (şi mă răzbun, ca tot omul, pe biata telecomandă) . Nici nu ştiu de unde au apărut aceste sunete

(probabil sunt rezultate din ciocnirea neuronilor unor DJ extrem de talentaţi), dar au devenit ca un fel de zeu sacru

al tinerilor români. Mai bine zic zeiţă, regăsită în persoana mult prea mediatizatei Inna (aia cu fly like a woman),

căreia îi datorez, conform celor de la Protv, mândria de a fi româncă. Ea este „baza” muzicii româneşti, împreună

cu Anda Adam, Akcent, Andra, Corina şi Simplu, care odinioară cântau cu totul altceva, dar care s-au reprofilat

către house, că până la urmă, o vedetă fără faimă sau bani, dar cu demnitate şi valori nu e „pă trend” !

Motivul existenţei: MODA

Ar mai fi şi această manifestare a originalităţii care ulterior

s-a transformat în cea mai înaltă formă de supreficialitate. Moda e

foarte importantă, mai ales pentru noi fetele, deşi în ultimul timp au

apărut tot mai mulţi metrosexuali. Astfel, urmărim cu sufletul la

gură prezentările de modă de pe FashionTV şi în funcţie de ce zice

o tanti sau un nene, ne aruncăm sau cumpărăm haine în veselie. Că

nu ne stă bine, că arătăm ca nişte papagaliţe îmbrăcate cu 1000 de

culori odată, sunt doar vorbele gurilor rele, ale invidioşilor, care n-

au nicio idee despre ce e „mumos”. Important e să ne îmbrăcăm ca

Beyonce, ca vecina de la parter sau ca Lady Gaga (bine... că ea nu)

şi nu contează dacă ne aducem familia în pragul falimentului, noi

trebuie să fim „fashioniste”. Aduceţi-vă aminte de era EMO când

placa, CD-ul cu Tokio Hotel şi medalionul în formă de lamă de ras

erau un must-have… Chiar, ăştia unde au dispărut?

ca şi cum 13

Şi noi vrem! Şi noi vrem!

Dacă e să intrăm în lumea show-

bizului, ne dorim să ieşim cât mai repede:

emisiuni copiate din Occident, ale căror

nume şi structură le adaptăm fără mari

schimbări la cerinţele cetăţenilor ţării

noastre. Observ că Dansez pentru tine (sau

pentru bani), MegaStar sau distrugătorul

de ratinguri Românii au talent (sau ar vrea

să aibă), prind cel mai bine la public. Aşa

că nu e vina lor că, din lipsă de imaginaţie

şi competenţă, reproduc tot ce înafară se

vinde, e vina noastră că agreăm ca

asemenea “capodopere” să ne fie bagate

pe gât pentru că alţii, mai grozavi ca noi, le

promovează.

Sirop & mouse: instrumente de

control ale maselor

N-o să dezvolt prea tare subiectul

telenovelelor româneşti, care sunt din ce în

ce mai numeroase şi s-au întins şi înafara

patriei telenovelelor (Se ştie cine e!); asta

e, am vrut să avem şi noi un Jose Miguel

şi-o Maria-Fernanda şi am primit mai

mulţi decât putem duce. Nici n-o să risc să aduc în discuţie subiectul reţelelor de socializare (care ne acaparează

viaţa!) pentru că mai am un an şi ceva de petrecut în liceu şi nu vreau să mă linşeze sau să mă aştepte în faţa

blocului nimeni.

Eu încerc să mă resemnez… Toţi cei asemeni mie, puţini, ştiu, vor trebui în ultimă instanţă, să se

conformeze. Între timp, ne putem consola gândindu-ne că mâine vor fi la modă frunzele de brusture ca accesoriu

vestimentar, Jose Miguel se va tunde chel şi va juca într-un film inspirat din viaţa lui Mahatma Gandhi, iar Inna şi

recruţii ei se vor muta în Nevercomebackland. Da, sunt mai visătoare de felul meu…

Alexandra Marian,

XI C

ca şi cum 14

Când eram tânăr ficior,

eram fala munţilor,

Umblam ziua la vânat,

prin codru verde de brad.

Iote vremea mi-o trecut,

ş-uite c-am îmbătrânit,

Să mai merg putere nu-i,

să iau urma cerbului.

Îmbrăcați de carnaval

Ce sunt de fapt formele fără fond? Dacă încerci să dai search pe Google, o să îți apară aproximativ

516.000 de rezultate, care mai de care mai complex și îmbârligat. Deci ce sunt aceste „forme fără fond” ? Ei bine,

am încercat toată săptămâna să găsesc răspunsul la această întrebare, dar fără prea mult succes.

Așa că am întrebat în jur. Autorul teoriei formelor fără fond este Titu

Maiorescu, o personalitate pentru sfârșitul secolului XIX, începutul

secolului XX. În fine, nu am de gând să scriu un articol de istorie literară,

așa că o să spun doar ideea principală: conform teoriei lui Maiorescu, nu

putea exista formă fără fond, respectiv înveliș fără conținut. Pe scurt, este

vorba de aparențe, dar dacă ar fi să vorbim despre aparențe, cred că aș putea

scrie până mâine și tot nu mi-aș termina articolul. De ce? Pentru că nimeni nu este

ceea ce pare. Face it or not, cu

toții purtăm niște măști pe care le

arătăm celor din jurul nostru.

„Haina face pe om.” – da,

probabil că este adevărat, dar nu

în totalitate. De obicei prima

impresie pe care o ai în legătură

cu diferite persoane o capeți din hainele pe care le poartă, dar de foarte multe ori îți dai seama că persoana

respectivă nu e chiar cum te-ai așteptat să fie. Poate că poartă haine de rocker/emo/punker/whatever, dar de fapt

acea persoană este calmă și timidă. Aparențele înșeală.

Cum era zicala aia? Spune-mi ce prieteni ai ca să-ți spun cine ești? Ceva pe-acolo. Din nou, nu cred că

cineva te poate caracteriza doar după prietenii tăi (mai ales când ai mai multe grupuri de prieteni) . Pentru că, de

obicei, prietenii sunt împărțiți cam așa: gaşca cu care mergi la party-uri și concerte, trupa cu care ieși la un film

sau la ceva mai liniștit și cei pe care vei putea întotdeauna, la orice oră, să îi întrebi despre școală sau teme – ei vor

ști să te lămurească. Însă mulți dintre noi aparținem acestor grupuri numai de formă, fără să fim în esență la fel ca

ele.

Apoi mai este învățătura. Acolo lucrurile stau cam așa: dacă cineva ia note mari, e clar, trebuie să fie un

tocilar care stă în casă toată ziua, probabil că nu a fost niciodată la o petrecere care să țină după ora 10 și nu a fost

niciodată amețit de alcool. Dacă, în schimb, acea persoană ia note mici, înseamnă că își petrece tot timpul

distrându-se, mergând la petreceri ce durează până dimineața, frecventând cluburi și puburi. Însă, din punctul meu

de vedere poți să spui doar un lucru dacă e să te iei după notele unui copil: cât de mult își dorește acesta să învețe.

Dacă el vrea să învețe, o să învețe. Mai mult, sau mai puțin. Dacă nu vrea, nu învață. Mai există posibilitatea ca

ca şi cum 15

părinții să-l pună pe copil să învețe, însă asta nu înseamnă că nu se poate distra. Așadar, colegul tău de clasă, cel

care va lua locul întâi la sfârșitul anului, se distrează la fel de bine ca oricine altcineva. Doar că distracția lui e

altfel. Poate acea persoana se distrează citind cărți (nu e chiar așa de absurd, unele cărți chiar sunt greu de lăsat din

mână, dar desigur nu mă refer la alea pe care trebuie să le citești obligatoriu) . Deci, din nou, ajungem la concluzia

că nu ne putem ghida după note pentru a ne da seama de personalitate cuiva. Ele constituie, din nou, doar o fațetă a

noastră.

Eu consider că fiecare din noi purtăm niște măști ce reprezintă doar o fațadă, doar o formă. Cu ajutorul

acestor măști devenim o altă persoană, cineva diferit de adevărata noastră fire. Aceste măști sunt făcute ca să fie

date jos doar în preajma prietenilor celor mai dragi, cei în care avem cea mai mare încredere. Totuși, chiar dacă

ținem atât de mult la aceste persoane, ne arătăm adevărata față, „fondul” nostru doar pentru perioade foarte scurte

de timp. De ce? Poate pentru că ne este frică de ceea ce vor crede acești prieteni despre adevărata noastră

personalitate. Poate pentru că de multe ori această mască ne ascunde defectele.

Nu ți s-a întâmplat niciodată să primești un cadou împachetat extrem de frumos, cu ambalaj strălucitor,

care părea foarte scump? Însă atunci când l-ai deschis ți-ai dat seama că ambalajul părea (sau poate chiar era) mai

valoros decât conținutul? Ei bine, uneori așa e și cu oamenii. Se împachetează în aceste ambalaje strălucitoare

pentru a-și ascunde minusurile. Nu spun că este ceva anormal, cu toții încercăm să ne ascundem defectele. Însă

unii dintre noi o fac prea bine. Ah, asta îmi aduce aminte de ceva ce am citit pe internet odată. Everything is

beautiful, but beautiful isn’t everything .(= Totul este frumos, dar frumusețea nu e tot.)

Aceste lucruri nu sunt valabile doar pentru noi, azi. Vor fi valabile și mâine și poimâine și peste zece ani.

Deci oprește-te o secundă și aruncă o privire în jur.

Câte ambalaje strălucitoare vezi?

Irina PATRICHI, IX B

ca şi cum 16

MAGAZIN ÎN RENOVARE

Vitrine – la ele ma duce cu gândul sintagma maioresciană „forme fără fond”. Simple bucăţi transparente de

sticlă tăiate după chipul şi asemănarea purtătorului cererii sau a ofertantului. Sunt peste tot si sunt diverse... Deci

sunt fome. Fără fond? Da!

La ce-i bună o vitrină goală? E reprezentarea perfectă a pustiului. Ajungi chiar să te simţi stânjenit când

observi lângă magazinele ticsite de haine atârnate în geam, o vitrină nud... Pleci capul şi mergi mai departe dacă nu

vrei să te molipseşti de pesimismul pe care îl emană. În contra direcţiei acestei tipologii umane există cei plictisiţi

de prea multe astfel de forme , prea lipsite de esenţă. Aceşti indivizi sunt cei care se plimbă cu mâinile reci şi

obrazul palid , care ştiu calea cea nouă pe care mintea refuză să o accepte, savurând plăcerea amară pe care le-o

lasă vitrinele.

La ce-i bună o vitrină plină? Este rece şi strălucitoare, dar nu are niciun cuvânt de spus, nu te trage de

mânecă să cumperi acel ceva pe care îl expune şi nici nu-ţi va schimba părerea faţă de un anumit obiect considerat

demn de a ocupa un loc pe podiumul propriu. Totuşi, ele par a reda o realitate. Fondul lor este, de obicei, format

din manechine îmbrăcate mai mult sau mai puţin inspirat, din bijuterii care mai de care mai captivante, din

mâncare apetisantă sau reviste „tabu”... Dar scopul?

Vitrinele, fie ele pustii sau îmbelşugate sunt echivalentul „formelor fără fond” în viziunea mea, căreia nu-i

voi da nicio denumire pentru că e doar a mea şi nu o impun nimănui. Cu toate acestea sunt şi aceste bucăţi de

sticlă bune la ceva. Te trezesc la realitate, când le priveşti. Tu, drumeţ adâncit în gânduri prea grele, prea nefericit

şi neintegrat care îţi înghiţi cuvintele necenzurate la fiecare pas, destinate superficialităţii de care eşti înconjurat.

Cu toate acestea, acordăm o importanţă mult prea mare vitrinelor. Motivul este chiar pueril şi îţi gâdilă

simţul umorului: pentru că trebuie lustruite, decorate, redecorate, pentru a arăta bine la exterior chiar dacă fondul

lasă mult de dorit. Cine sunt inculpaţii? – trei puncte care marchează o pauză în discurs cu scopul de a lăsa cititorul

să-şi expună propria alegere şi chiar propria vitrină pe care să o condamne fără a-i acorda prezumţia de

nevinovăţie, sub acuzaţia clară de superficialitate fără drept de recurs în procesul „forme fără fond”.

Patricia Ene, XI C

Ce se vede nu sunt uriaşi, ci mori de

vânt. Miguel de Cervantes Saavedra

ca şi cum 17

NOI ŞI FONDUL

Presupun că aţi auzit de zeci şi sute de ori expresia (şi sfatul, totodată): „Ai grijă, aparenţele înşală!”. Cel

puţin eu am auzit-o şi de fiecare dată când am făcut-o nu m-am putut gândi la altceva decât: da, ştiu, am înţeles,

mai aveţi să mi-o tot repetaţi?... Şi prin „aparenţe” se subînţelegea, de cele mai multe ori, felul unora de a fi. Dar

până la urmă, această expresie este ca o teoremă – nu este neapărat să îi ţii minte modul de a o dovedi, e suficient

să ştii că e un adevăr, un adevăr pe care îl acceptăm fără să încercăm să schimbăm ceva.

Dintre toate cele cinci simţuri ale omului, probabil cel mai uşor influenţabil şi impresionabil este văzul. De

aceea agenţiile de publicitate nu contenesc să invadeze spaţiile publice cu mii şi mii de imagini pentru a ”obliga”

consumatorul să achiziţioneze de bunăvoie şi nesilit de nimeni lucrurile cele mai puţin calitative şi chiar absurde.

De câte ori s-a întâmplat să cumperi ceva, fiind impresionat de etichete, iar când deschizi produsul efectiv să rămâi

dezamăgit? Sunt convinsă că nu o dată. Şi cine este de vină pentru această dezamăgire? Cei care au facut

etichetele frumoase şi te-au convins sau tu care te-ai lăsat convins? De cele mai multe ori, a doua variantă este cea

corectă.

Într-un fel sau

altul, în ziua de azi şi

oamenii au ajuns să fie

produse comerciale.

Accentul cade pe imagine

care însă, cu ajutorul

cosmeticii, chirurgiei

estetice, a photoshop-

ului şi a altor minunăţii

poate fi retuşată foarte bine.

Trei tone de fond de ten,

doua tone de rimel şi

cinci tone de gloss,

câteva fraze mai şmechere

”împrumutate” (sau tocite)

şi wow!... ai impresionat

pe toată lumea... Dar de fapt dacă vine ploaia şi ţi se duce tot machiajul! Dacă faci laringită şi îţi pierzi vocea, cu ce

îi mai uimeşti pe restul? Cu lipsa de cultură generală, cu vocabularul compus din o sută de cuvinte dintre care

jumătate sunt înjurături? Da, poate că impresionezi şi cu astea, doar că impresia creată nu e deloc una care să te

avantajeze pe tine. Suntem o generaţie a formelor fără fond. Suntem ca sticlele de apă din plastic – privind doar şi,

mai ales dacă nu eşti atent, toate par pline cu apă bună, care să te umple de energie şi să-ţi redea vitalitatea, dar s-ar

putea să ai surpriza să pui mâna pe o sticlă goală. Dacă mori de sete nu te prea ajută cu nimic o bucată de plastic

fără elementul esenţial – apa... Suntem precum cutiile de cadou ambalate extraordinar de frumos, dar fără vreun

obiect propriu-zis înăuntru. Goale.

Concluzionez subliniind din nou că aparţinem erei imaginii, când se pune prea puţin preţul pe valoare, pe

esenţă, se ia în considerare numai aspectul şi deşi suntem conştienţi de acest lucru, nu prea încercăm să îl

schimbăm.

Elena Bânzari, X D

ca şi cum 18

Maiorescu şi snobismul

Enunţată de Maiorescu acum mai bine de 140 de ani, aş putea spune că teoria formelor fără fond este

reprezentativă şi pentru zilele noastre. Sau acum problema tratată se numeşte pur şi simplu snobism? Ceea ce mă

scoate din sărite e că în ultimii ani a ajuns la cote maxime. Dacă mă întrebaţi pe mine e aberant! Dacă preţul

maşinii nu-l depăşeşte pe cel al casei, nu ai haine de firmă sau un telefon de ultimă genereţie eşti nimeni!

Înfometaţi de integrarea în grup sau în societate, mulţi şi-au asumat anumite ”preferinţe”. Oare există vreo

diferenţă între prea-cunoscutele fiţe şi snobism? Faptul că alegem calitatea înaintea cantităţii nu e ceva rău, însă e

trist că ne aflăm într-o epocă în care aparenţele contează mai mult decât esenţa. Vă vine să credeţi sau nu, unii

părinţi îşi îmbracă copiii de un an sau doi în blugi de 200 de lei, deşi în 2 maxim 3 luni le rămân mici... Acum nu

mai sunt sigură dacă unii poartă haine de firmă pentru că apreciază calitatea sau pentru că aşa sunt mai ”tari” ? Nu

mai contează dacă ai o maşină care îţi place sau dacă te îmbraci cu gust. Importantă e eticheta, nu? Snobism! De ce

preferăm să dăm 20 de lei pe o cafea în loc să bem aceeaşi cafea cu 5 lei? De ce promovăm oamenii frustraţi, care

apar la televizor pentru publicitate? De ce ?! Prea multe întrebari ? Hopa, încă una! Ei bine cred că cea mai mare

problemă e incultura: dacă ar fi oameni educaţi mai mulţi, nu am mai da de snobism

şi stupizenie la tot pasul. La noi prostia e la loc de cinste.

Trebuie să spun că am auzit o piesă mai demult şi, deşi nu

îmi place Puya, aş fi ipocrită să nu îi dau dreptate .

Mai ales că versurile sunt clar inspirate din

cotidianul românesc.

”Tot ce e normal

Pentru ei e banal, deci prost”

”Tre' să fii în trend, altfel nu e de glumă

Is this the life nu sună aşa bine-n română”

„Acum nu te mai duci la muncă, te duci la job”

Pe de altă parte, mai avem şi snobismul lingvistic. În limba noastră

nu s-au inventat cuvinte noi pentru termenii apăruţi recent aşa că am împrumutat precum

limbile tribale. Aş vrea să vă dau un exemplu banal ca să vă dovedesc că totuşi snobismul

are şi unele beneficii. Să luăm fraza des întalnită Click on the link below to download the files. Traducerea folosită

e Click pe linkul de mai jos pentru a downloada fişierele ceea ce sună mult mai bine decât varianta lipsită de

snobism Clichează pe legătura de mai jos pentru a descărca fişierele. Deci există şi forme mai puţin ”toxice” ale

snobismului.

Totuşi snobismul ne face să apreciem mai mult forma decât fondul. Sper că nu e prea mult dacă spun că e

doar o altă latură a mizeriei umane.

Nadia Al-Sagban, XI C

ca şi cum 19

Unde-i, dragă, fondul?

Forme fără fond... interesant subiect! La fel de provocator precum binecunoscuta problemă: cine a fost mai

întîi: oul sau găina? În timp ce vă las să meditaţi la cea de-a doua, haideţi să discutăm pe marginea primeia.

Teoria literară românească spune că formele fără fond, idee iniţiată de Titu Maiorescu se referă la instituţii şi

produse împrumutate din Occident, dar nesusţinute de fondul sau realitatea românească. Eu aş spune că teoria

poate fi aplicată şi mai departe, mai general. De fapt, mă refer la relaţiile interumane, una dintre ilustrările formelor

fără fond. „De ce?” – m-aţi putea întreba voi. Ei bine, relaţiile dintre oameni au la bază anumite principii sau aşa

numitele reguli ale bunului simţ, care în unele împrejurări nu sunt susţinute de esenţa lor, sunt doar nişte pahare

goale fără niciun lichid în ele, care de-a lungul timpului îşi pierd scopul pentru care sunt folosite. Într-un cuvânt,

sunt simple obiecte de ornament. Deşi nu e tocmai uşor să exemplifici astfel de relaţii, voi încerca să dau ca

exemple câteva calităţi sau principii care ar trebui să stea la baza interacţiunii dintre oameni, dar care din păcate, în

prezent îşi cam pierd din esenţă.

Respectul

E una dintre principalele ramuri, dacă doriţi,

ale bunului simţ. Înseamnă a arăta consideraţie faţă de

persoana celuilalt. Totuşi, există şi excepţii care

afirmă „regula obrazului subţire”. Mă refer la

persoanele care consideră că este bine să-i trateze pe

toţi cu aceeaşi monedă, împingându-i în aceeaşi

categorie sau, mai bine zis, în acelaşi container, în

timp ce ei stau deasupra, făcându-le celorlalţi în

ciudă, pe sistemul „eu sunt steaua stelelor” (fără

aluzii la … ştiţi voi ce).

Puterea de a fi uman

E cea de-a doua trăsătură fundamentală. E

vorba despre compasiune şi impulsul de a-l ajuta pe

celălalt, iar prin el să ajungi să te ajuţi pe tine însuţi

ca om. Şi aici putem introduce lipsa esenţei, a fondului întrucât trăim într-o lume care pune accent pe egocentrism,

pe ceea ce te face pe tine să te simţi mai bine, să evoluezi, în timp ce pe ceilalţi îi dezavantajează. Progresul unei

societăţi oarecare stă în mâna tuturor membrilor ei, care trebuie să lucreze în unitate. Nu doresc să sune aşa de

dramatic, însă este o problemă care persistă, cum ar spune alţii „care este” (din nou fără aluzii la … ştiţi voi cine) .

Acestea fiind spuse, consider că teoria formelor fără fond va exista sau chiar stă la baza societăţii în

continuare, atâta timp cât superficialitatea se menţine la acelaşi nivel cu lipsa de experienţă sau de observaţie, după

cum spunea şi Maiorescu, a celor implicaţi în presupusul progres.

Melinda Bodor, XI C

ca şi cum 20

De la Maiorescu la vampiriÎn secolul XIX, Titu Maiorescu formula celebra teorie a „formelor fără fond”. Îi acuza pe tineri în special

că împrumută obiceiuri din Occdident, dar că totul se bazează de fapt pe un fond românesc. În secolul XX, mulţi

au susţinut că această teorie nu mai este valabilă deoarece ne-am format ca popor român, prin urmare este oarecum

depăşită. Ajunşi în secolul XXI, în acest timp milenar, ne putem da seama că, de fapt, teoria lui Maiorescu este

mai actuală ca oricând. Aş putea da multe exemple în acest sens, dar consider că cel mai indicat ar fi să dau două

din viaţa de zi cu zi.

Să luăm celebrul caz Hannah Montana. Mergi liniştit dimineaţa spre şcoală şi te trezeşti

dintr-o dată cu sintagma „a vedea totul în roz” în faţa ta, la propriu vorbind. Cauza? Un

grup de fetiţe din ciclul primar – merg şi ele în drum spre şcoală. Până aici totul e

normal, însă ceea ce te intrigă este faptul că toate sunt îmbrăcate la fel: în ROZ, la

care se mai adaugă, bineînteles, şi ghiozdanele şi aplicaţiile pe haine à la

Hannah Montana. În primă instanţă, spui că azi e doar o coincidenţă că

le vezi aşa, dar îţi apare în acelaşi timp senzaţia de déjà vu; asta pentru că de

fapt le-ai văzut aşa în fiecare zi. Te opreşti o clipă şi începi să îţi construieşti

tot felul de ipoteze în minte pentru a-ţi

explica fenomenul. Poţi spune că rozul

este culoarea preferată a fetelor (deşi ţie nu ţi-

a plăcut niciodată); serialul Hannah Montana

e foarte celebru, etc. Totuşi, după mai multă cugetare

(„Cogito, ergo sum”), îţi dai seama că de fapt e vorba

despre o îndoctrinare în masă, la care se mai adaugă şi

lipsa de inspiraţie a mamelor.

Acum că am găsit răspunsul, poţi merge mai departe.

Însă nu prea departe, pentru că odată ajuns la colţul liceului, vezi

diferite cupluri de elevi care trăiesc sentimentul de dragoste destul de

intens. Mă rog, vrei să treci nepăsptor pe lângă ei pentru că e un lucru firesc în zilele noastre. Însă, în timp ce

încerci să treci de aşa-numita „zonă crepusculară”, auzi fără să vrei diferite fraze care ţie şi se par foarte cunoscute

(nu pentru că le-ai fi rostit tu), asta penru că le-ai mai auzit undeva înainte. Desigur, acuma îţi aminteşti. E vorba

despre bestseller-ul „Saga Moon” by Stephenie Mayer. A apărut a nu ştiu câta parte din film (pe care şi tu l-ai

văzut, bineînţeles) şi constaţi cu stupoare că dintr-o dată 80% din populaţia tinerilor e împărţită în muritoare

obişnuite, banale chiar, care aşteaptă să fie „muşcate” de către vampiri pentru a li se oferi imortalitatea. Ţie poate

îţi sună a patetism şi fantezie dusă la extrem, însă este tocmai ceea ce le-a adus protagoniştilor filmului o mulţime

de nominalizări şi premii, iar scriitoarei (anonimă până atunci) faimă şi succes total.

E ciudat să te gândeşti că drumul spre şcoală e banal, dar e oarecum trist să realizezi că pe lângă asta e şi

plin de imitaţii, de falsuri, de forme fara fond. Totuşi, să ţinem semă că aceasta asta e doar perspectiva unui

observator din umbră, deci nu trebuie generalizată, iar în cazul în care împărtăşeşti şi tu aceeaşi opinie, tot ce

trebuie să faci este să treci de aceste lucruri bizare şi să spui: „C’est la vie?”.

Beatrix Perde, XI C

ca şi cum 21

FONDUL CE NI S-A DAT

Prietenia e o stare, o relație, un sentiment pe care îți dorești să nu îl pierzi niciodată. E unul din puținele

lucruri în viață care nu trece... Totuși, în fiecare zi ne dăm seama de adevărata față a persoanelor din jurul nostru.

Suntem adolescenți și nu știm tot, chiar dacă asta credem. Spunem că în final am găsit persoana potrivită, cea mai

bună prietenă, „BFFFF”, ca și cum ar exista ceva mai mult decât forever.

Ne-am obișnuit să ne ondulăm viața în jurul unui trend. Și aici nu e vorba numai de haine. E la modă să te

vopsești, să ai mașină la 16 ani, să îți petreci primele două ore de dimineață în Crazy, sau alte cafenele de centru,

să fumezi, să bei etc. Trăim într-o societate în care prietenii se aleg nu pentru personalitatea lor, ci

pentru că adoptă același trend! Nu contează că nu e bine ceea ce faci, dacă așa-zișii tăi prieteni

o fac, e normal pentru vârsta ta. Și nu iți dai seama de asta decât atunci când ai nevoie

de persoana aceea, de prietena ta cea mai bună și ea nu e acolo sau e, dar nu are ce

să facă pentru că ea nu știe că prietenia nu are manual de instrucțiuni,

prietenia o simți. Însă ea nu simte. Nu e vina ei, ni se

intamplă de multe ori să vedem asta – vedem forme fara

fond. Am 15 ani şi am crezut că m-am îndrăgostit

pe viață de cel puțin cinci ori până

mult, nu credeți? Ai acum. Un pic cam

impresia că dacă ai trecut peste prima

săptămână și ai spus cele două

dragostea vieții tale, cuvinte, ai parte de

însă la fel ca întotdeauna, în final

și pachetul de șervețele. rămâi doar tu, ciocolata

Dacă ne-am gândi mai mult înainte să credem că ne-am

îndrăgostit… Da, știu, nimeni nu poate să aleagă de cine se

îndrăgostește. Prostii! Atunci când cunoști pe cineva și îţi place, ai ales. Dar

nu! Constat că nouă ne plac tot mai mult aceste forme fără fond.

Dacă ai sta și ai analiza oamenii din jurul tău ai ştii exact cine ar putea fi prietena

ta cea mai bună, pentru că pur şi simplu, aveţi ceva în comun, aveţi totul în comun. Pentru

că între voi e alchimie, nu discuţia despre rochia din seara balului. E o conversaţie,

nu marca de ţigări. E o prietenie adevărată şi nimeni nu poate schimba asta. Dacă ai sta şi ai

analiza oamenii ţi-ai da seama care e băiatul sau fata cu care te-ai înţelege. Băiatul sau

fata alături de care o relaţie ar funcţiona, cineva pe care l-ai putea iubi indiferent de cât de

tare te-ar supăra pentru că atât de mare e acel fond încât până şi o îmbrăţişare ar putea şterge toată supărarea.

Trăieşte clipa, dar gândeşte un pic înainte! Bucură-te de fiecare moment, fiecare rază de soare, fiecare sărut,

fiecare notă de zece sau plângi că ai luat un doi! E în regulă, e mai bine decât să pierzi timpul pe facebook

verificând ultimele bârfe sau trimiţând mesaje non-stop. Şi astfel facem exact pe dos. Cu regret constat că mă

încadrez în acest tipar şi realizez, cu fiecare zi tot mai tare, că ne ştergem fondul pe care viaţa ni l-a dat. Păcat, nu

devenim adulţi. Devenim doar copii care se cred maturi.

Diana Roşca, IX B

ca şi cum 22

Eu şi Titanicul

Acum câteva zile, din lipsă de activitate, sau poate doar de dragul poveştii, m-am uitat la nimic altceva

decât la Titanic. Poate vă întrebaţi ce legătură ar putea avea acea barcă mare cu tema revistei, Forme fără fond.

Desigur, aş putea să încep să vă vorbesc despre mândria lui Bruce Ismay, care, dintr-o lăcomie prostească, nu a

aprovizionat Titanicul decât cu 20 de bărci şi a omorât într-o singură noapte nu mai puţin de 1503 oameni.

Dar, dintr-o fascinaţie copilărească, m-am gândit cum ar fi fost să trăiesc pe vremea lui Rose, poate chiar să

fiu în locul ei. O mică păpuşă controlată de mamă, viitorul soţ şi practic de întreaga societate a perioadei

respective. Să trebuiască să îmi cenzurez fiecare conversaţie (şi aici nu vorbesc despre injurii, pe care nu le practic

nici astăzi, ci despre limbajul de lemn şi postura obligatorie); dacă stau să mă gândesc mai bine, nu aş fi avut voie

nici măcar să mă duc să vorbesc cu orice om, bărbat sau servitor de pe punte. Mama m-ar fi obligat să intru într-un

corset minuscul, să dau din gene în faţa tipilor bogaţi şi pe deasupra, să mă şi căsătoresc cu Cal ăla. Eu, în calitate

de Rose, am reuşit până la final să mă impun şi am şi supravieţuit. Super.

După vreo două zile de gândire, am ajuns la o concluzie destul de încurajatoare: acum pot să fac tot ce

vreau. Pot să mă fac gunoieră, să mă mut în Honolulu, sau chiar să fiu preşedintă. Pot purta ce vreau, pot vorbi cu

cine vreau şi peste vreo 2 ani jumate o să pot şi să votez, şi să conduc o maşină! Pot iubi pe cine vreau EU, deci,

practic, sunt stăpână asupra tuturor deciziilor mele.

Şi întrebarea mea este: Cum reuşeau femeile de acum 60, 70, 100 de ani să supravieţuiască? Într-o societate

în care fiecare pas le era planificat şi monitorizat îndeaproape. Fiecare cuvinţel trebuia să fie adaptat, iar scopul

principal în viaţă ar fi fost statul la cratiţă. Într-o lume în care femeia avea doar formă, nu şi fond: opiniile lor nu

erau luate în considerare şi practic făceau pe menajerele, bucătăresele şi doicile toată viaţa lor. Cu foarte puţin,

femeile din trecut au reuşit să facă foarte multe. Dacă stau să îmi închipui portretul femeii contemporane, aceasta

are familie, carieră, proprietăţi, drepturi egale cu bărbatul şi îşi găseşte timp şi ca să meargă la sală şi la shopping

cu prietenele.

Făcând o paralelă între mine şi Rose văd foarte multe diferenţe, dar şi asemănări: ea a fost o rebelă şi chiar

a reuşit să se emancipeze, deci spiritul feminist exista şi pe atunci (sau poate era numai ideea regizorului), dar era

înăbuşit de cerinţele societăţii. Probabil Rose ar fi vrut să trăiască şi ea în sec XXI! Ea nu s-ar fi fâstâcit într-o

conversaţie aşa de mult ca mine. Nu, ea ar fi profitat de orice ocazie, pentru că, trebuie să recunoaştem, totul este

posibil!

Oricând, oriunde, visele mele s-ar putea îndeplini. O uşă deschisă, poate un geam rabatat, un bilet de bal

găsit pe jos, eu pot şi am de gând să profit de orice posibilitate: pot intra pe uşă şi chiar să mă duc la bal! Poate

chiar voi face asta. După ce îmi fac tema la română şi la engleză, pentru că deh, femeia contemporană trebuie să fie

şi intens culturalizată.

Nadia SAVA, IX B

ca şi cum 23

Cloşca de lemn

sau

Teoria formelor fără fond aplicată în natură

Teoria formelor fără fond este un lucru discutabil, dar cert e că se aplică din toate timpurile şi pe mai multe

planuri. Putem vorbi astăzi de o multitudine de măşti fără chipuri în spate, de obiecte care îşi pierd rostul şi de

oameni care se complac în a trăi printre ele.

Cu toţii ştim ce este o floare artificială, sau un brad pe acelaşi sistem. Orice femeie, când primeşte flori,

instinctiv le miroase întâi de toate. Orice musafir, când intră în casă în timpul sărbătorilor de iarnă, simte mirosul

de brad. Oare falsitatea poate măcar să imite originalul? Merită să renunţăm la ceea ce e natural pentru replici

lipsite de încărcătură simbolică? Poate pentru unii, da.

La ţară, pisica avea rolul ei bine determinat, şi anume cel de a prinde şoareci. În speranţa că vom putea

imita marile familii de fiţe din afara ţării, am ajuns să creştem pisici la oraş, la case sau chiar în blocuri unde nu a

călcat niciodată picior de rozător. Poate veţi spune că sunt animale de companie de care te ataşezi şi asta este

suficient. Să nu uităm însă că omul are capacitatea de a socializa, de a-şi manifesta afecţiunea faţă de alţi oameni,

care măcar nu lasă păr pe canapea şi ştiu să folosească toaleta.

În final, pentru că fără acest paragraf titlul nu ar avea nicio legatură cu restul articolului, am ajuns la partea

cu cloşca. Din cele mai vechi timpuri, găina, şi orice altă pasăre, au făcut ouă. Referitor la afirmaţia precedentă,

bănuiesc că nu are nimeni nimic de obiectat. Viitorii pui nu pot ajunge la stadiul de fiinţă dacă au ghinionul de a fi

concepuţi într-o curte fără cocoş, sau, şi mai rău, dacă ajung pe masa cuiva sub formă de omletă, sau orice alt

produs derivat din ou. Este normal să mâncăm ouă, dar am putea măcar să le lăsăm să fie făcute natural, iar puii pe

care îi mâncăm ar fi mult mai sănătoşi dacă ar ieşi din ouă, printre paiele cuibarului şi nu din eprubete.

Natura nu minte, aşa că poate nu ar fi rău ca măcar câteodată să o ascultăm şi să adăugăm esenţă formelor

goale ce ne înconjoară.

Vlad Ţiplea, XI C

ca şi cum 24

Vocabularul, o formă fără fond

Se pare că şi în zilele noastre, principiul formelor fără fond se aplică în continuare. Ei bine, am depăşit faza

în care aveam clădirile pregătite pentru diferite specializări şi nu aveam oameni care să activeze în interiorul lor.

Acum am evoluat către o etapă în care suntem învăluiţi de siguranţa că prin a ne comporta ca forme fără fond

”ieşim” cel mai bine. Dorim să îmbogăţim vocabularul chiar şi atunci când nu este cazul şi ne îndreptăm către

ridicol.

În perioada Junimii, limba franceză constituia una dintre principalele limbi care ajutau la îmbogăţirea

vocabularului, într-un mod corect sau nu, prin diferite sufixe sau prefixe. Astăzi limba engleză devine dominantă

prin diferite terminologii şi cuvinte. Asta poate să fie un lucru bun cand se aplică moderat, aşa cum nu se

întâmplă azi şi poate genera într-o formă negativă, adică într-un mod caraghios, aşa cum se întâmplă. Probabil că

în unele cazuri nici măcar nu se doresc astfel de combinaţii eşuate, dar cred că deja avem asta în sânge.

Totuşi, să nu ne oprim la atâta. Anglicizarea ( ”inglişarea” mai bine zis) limbii române duce lucrurile la un

cu totul alt nivel; nu ne rezumăm la un cuvânt ici-colo în engleză, în vorbirea zilnică. Suntem ambiţioşi şi aspirăm

să fim cât mai ridicoli posibil şi atunci se naşte totul. De exemplu, putem folosi expresii în engleză şi să exprimăm

sensul opus celui real, să nu fim coerenţi în pachetul de replici etc.

Cele spuse mai sus nu se aplică doar unei anumite categorii de persoane. Avem tineretul într-un număr

considerabil care adoptă limbajul exterior în comunicare fie că are sens fie că nu pentru că: se poartă. Persoanele

publice fac asta pentru a fi văzute în ochii publicului mediocru ca fiinţe intelectuale. Desigur, cu o naivitate

absurdă încântă publicul prin prostie. Spun „cu naivitate” ca să vedem partea plină a paharului.

Bagajul de cuvinte există, dar se preferă un dialog pus sub semnul întrebării. Până la urmă pot afirma cu

inima împăcată că vorbele lui Maiorescu ar fi de folos şi azi dacă ar mai fi reamintite uneori. Putem să avem un

discurs mai clar şi linear prin folosirea cuvintelor simple şi cu un impact mai mare; comunicarea dintre oameni ar

fi mai transparentă pentru cei care iau parte la conversaţie.

Unii neglijează limba naţională şi atunci compensează cu împrumuturi negândite. Sunt convinsă că toţi mai

avem de învăţat, dar primul pas spre vindecare este să recunoaştem că avem o problemă. Cred că putem numi ceea

ce trăim la nivel de forme fără fond un fel de criză adolescentină care trebuie depăşită odată pentru totdeauna.

Georgiana Mărginean,

XI C

ca şi cum 25

Străzile a.k.a. forme fără fond

Cele mai întâlnite, traversate şi mai

frecventate locuri sunt străzile, fie ele principale

sau nu. Dacă am sta să analizăm bine situaţia din

România avem drumuri, dar nu putem circula pe

ele. La fel cum zicea şi Maiorescu: avem facultăţi,

dar nu putem învăţa în ele etc.

Lucrul cel mai des întâlnit e, la început,

promisiunea că vor fi reparate. Apoi avem

maşinăriile de la colţul străzii sau de pe trotuare

pe care de multe ori le văd aşa de singure…

muncitorii fiind la magazinul de vis-à-vis pe

băncuţă. Partea mea preferată din toată povestea e

când încep lucrările cu gaura în mijloc de drum şi

rămâne abandonată.

Ca să dau un exemplu concret: strada

Eroilor din Floreşti, unde s-au început acum

câteva luni reparaţiile. Toate bune şi frumoase, dar

de o lună există mai multe gropi nu foarte uşor de

ocolit. Drumul spre casă e ca o călătorie într-un

carusel. Când trec pe lângă ele, maşinile sunt de

multe ori pe podurile de lângă, umblând în zig-

zag. Altfel nu se poate.

Un alt punct pe care l-aş atinge ar fi

autostrada. Da, de accord, ajungi mai uşor, cu

viteză mai mare, totul e perfect. Păcat că se

termină repede. Partea amuzantă e că până se

termină de construit continuarea autostrăzii, se

umple de găuri prima parte. Când străzile sunt aşa

ciuruite de parcă sunt Emmentaler, mă simt ca în

episodul cu Tom şi Jerry pe luna din brânză.

În concluzie, drumurile se fac, nu se fac –

depinde. Dar rămâne ideea că avem străzi, dar nu

se poate circula pe ele.

Virginia Mureşan,XI C

ca şi cum 26

Masca sau adevăratul

chip al naţiunii?

20 martie 2011. Ora 15:34

Ies pe geam pentru a lua o gură de aer. Simt un miros ciudat, o atmosferă încărcată (fără să mă gândesc la

prezicerile meteo). Aud discuţii aprinse la televizorul din bucătărie. Primul gând a fost că Monica Columbeanu

(scuzaţi cacofonia, zău, nu era intenţia mea de a o folosi) a fost agresată fizic sau Pepe şi Mărioara Zăvoranu s-au

întâlnit într-o intersecţie, întâlnire cu multe scântei care până la urmă a generat un „minunat” joc de lumini. Dar s-a

dovedit a fi total opusul unei ştiri mondene, mai exact un nou conflict politic. Nu are rost să spun despre ce era

vorba sau să numesc persoanele implicate în discuţia respectivă. Mai degrabă aş încerca să definesc regimul politic

din ţara noastră, aşa-zisa DEMOCRAŢIE.

Cu toţii ştim de la istorie ce este democraţia, trăsăturile ei, regimul opus ei şi mai ales faptul că SUA întrece

toate celelalte ţări la capitolul cea mai democrată ţară. Când vine vorba de Românica ne fâstâcim, vorbim de o

democraţie, dar faptele ne contrazic sau mai bine zis ne fac să ne îndoim. Desigur, nu putem nega faptul că nu

există deloc democraţie pentru că eu nu aş scrie acum acest articol. Dar atunci când facem comparaţie între noi şi

state precum Franţa, Germania familia de cuvinte a termenului „democraţie” se amestecă cu alte familii din care

reiese ceva ce există la noi. Cauze? Am putea enumera multe, dar ne-am pierde în idei. Totuşi, nu putem să nu

începem cu anii ‛89-‛90. Entuziasmul şi energia tinerilor din timpul Revoluţiei a determinat curajul lor, lucru demn

de ţinut minte şi de admirat. Dar, totodată, a fost ca o boală molipsitoare care s-a manifestat la dragii noştri

conducători. Efectul? Libertatea mult visată şi în care adesea evadăm, regimul politic care părea că oferă totul

implica mai mult decât ruperea definitivă de trecutul dureros şi noile responsabilităţi ale democraţiei. Siguri de

noul drum în dezvoltarea ţării, ne-am încăpăţânat să mergem înainte, fără un scop anume, o

ţintă sigură, dar 100% convinşi că democraţia din Occident se aplică perfect la

realitatea românească.

În 20 de ani urmaşii –ESCU au

reuşit să schimbe sensul cuvântului

„democraţie” pentru cetăţeni şi

la suprafaţă a rămas un

simplu termen. Am

asimilat tot ce venea

dinspre vest: modă,

alimentaţie,

steagul american,

englez, limba engleză,

diferite sărbători şi am

ajuns să fim intoxicaţi de

propriile noastre aspiraţii şi

deschiderea pentru noutate. Ba mai

mult, alianţe precum UE sau NATO au dus la

formarea de noi obiective care să fie realizate într-un timp

ca şi cum 27

foarte scurt. Am fost aburiţi de promisiunile liderilor politici, de discursurile înflăcărate ale candidaţilor la

preşdinţie şi în 2007 ne-am trezit în UE. Ajunşi în marea comunitate europeană ne-am dat seama de toate lipsurile,

neconcordanţele legilor, proasta organizare a instituţiilor şi în fiecare zi descoperim ceva nou. Valorile importante

ale democraţiei s-au pierdut pe drum în graba noastră de a clădi o nouă societate. În cele din urmă, democraţia este

o formă de propagandă a unor valori neregăsibile şi incompatibile cu ceea ce este la noi.

Astfel, putem considera democraţia o formă fără fond, o copie a Occidentului fără succes. Şi pentru a vă

pune pe gânduri am să-l citez pe I.L. Caragiale: „Aşa e că până acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici

altminteri?”

Daiana Moldovan,

XI C

ca şi cum 28

8 minute cu Angelo Mitchievici

Miercuri şi joi, 10 şi 11 martie 2011, în liceul nostru s-a

desfăşurat un proiect condus de domnul Angelo Mitchievici,

de la „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi

Memoria Exilului Românesc” (ICCMER). Mai exact, am

vizionat două filme. Primul, intitulat Katyn, în regia lui

Andrej Wajda, cel mai mare cineast polonez contemporan.

Filmul prezintă masacrul mai multor mii de ofiţeri polonezi,

printre care şi tatăl regizorului, în timpul comunismului, sub

comanda sovietică. A doua zi, am vizionat un film nu tragic,

doar dramatic, California Dreamin’, realizat de

regizorul român Cristian Nemescu, câştigător a nu mai

puţin de şase premii internaţionale. În aparenţă,

filmul nu are legătură cu crimele din timpul

comunismului, dar după o reflecţie mai atentă,

simbolistica peliculei este destul de clară. Proiectul mi s-a părut

foarte interesant, dar şi folositor liceanului din secolul XXI, aşa că i-am luat un interviu domnului Angelo

Mitchievici, pentru mai multe detalii.

Scurtă prezentare: Angelo Mitchievici este director al „Departamentului de Ideologie şi Cultură din cadrul

ICCMER; lector universitar, la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, predă literatură comparată şi este cronicar

de film la România literară (critic de fim). A terminat Facultatea de Litere din Bucureşti.

Cum de v-aţi “reprofilat” pe comunism?

Nu aş numi-o tocmai o reprofilare, deoarece mare parte din literatura română de după 1948 este, implicit, tributară

(într-un fel sau altul), relaţiei cu politicul. Ideologia, în relaţie directă cu literatura, mi-a deschis un câmp de

investigaţie mai larg decât cel al literaturii. Este punctul de plecare pentru studiul comunismului ca sistem, ca

ideologie, dar, de asemenea, ca element de cultură şi civilizaţie.

Exista două categorii de oameni: cei care împart oamenii in

categorii şi cei care nu împart oamenii în categorii. Murphy

ca şi cum 29

Proiectul

Acest proiect poartă un nume deloc

original, şi anume Caravana

Cinematografică, iniţiat de mine

în calitate de director al acestui

departament. De ce Caravana

Cinematografică? Este vorba

despre acele caravane care erau

organizate în anii ’50, dar cu

scopuri complet contrare celor care

ne-au adus aici în licee, şi anume

acele caravane duceau filme ruseşti, filme

de propagandă la sate, pentru a-i determina pe săteni să accepte colectivizarea. Nu la această caravană face aluzie

programul nostru. Mai este un reper important, dat de literatură, şi anume este vorba de o minunată nuvelă a lui

Ioan Groşan, care se cheama chiar aşa, Caravana Cinematografică. Ideea caravanei nu este o noutate, pentru că

ceva similar a propus regizorul Cristian Mungiu cu filmele lui pe care le-a dus din oraş în oraş, în vechile locaţii, la

cinematografele de altă dată, nu la cinematografele digitalizate din mall-uri.

Intenţia acestui program e de a familiariza elevii de liceu cu o anumită perioadă a istoriei României, pe care

nu au cunoscut-o ca experienţă directă şi am considerat că mediul cel mai propice de a transmite nişte informaţii

este filmul. Ne-am bazat pe faptul că există numeroşi regizori români care au avut o abordare a fenomenului

comunist în filmele lor şi că o întreagă problematică poate fi recuperată din aceste filme pentru a fi pusă în discuţie

cu elevii din licee. De asemenea,

Caravana Cinematografică,

proiect ICCMER, constă în

vizionarea a două filme, un film

românesc şi unul străin. Dat fiind

faptul că România nu este un caz

excepţional, nu este un caz

aparte, ştim foarte bine că după

’48, nu numai România, ci şi

Cehoslovacia, Iugoslavia atunci,

Polonia, Ungaria, Bulgaria au fost

ţări care au intrat în sfera de

ca şi cum 30

influenţă URSS şi au fost colonizate ideologic, au devenit dictaturi comuniste. Prin urmare, împărtăşim o

experienţă comună cu cetăţenii unei mari părţi din Europa, Europa centrală şi de Sud Est. O experienţă care este

profitabilă nu numai pentru tinerele generaţii, este profitabilă pentru toată Europa luată în ansamblu, tocmai în

ideea că înţelegerea mecanismului unui stat totalitar să facă imposibilă revenirea unui asfel de mecanism în

democraţiile Europei actuale.

Când aţi început derularea proiectului şi în ce oraşe aţi fost până acum?

L-am început anul trecut şi am fost în Iaşi, Cluj, Sibiu, Constanţa şi Bucureşti, dar recunosc că avem ca ţintă

colegiile cele mai bune din ţară şi din aceste oraşe, tocmai pentru a avea asigurat un public receptiv, un public

tânăr şi un public care se deschide pentru o formă de cunoaştere mai puţin obişnuită, şi, cred eu, extrem de utilă

pentru dezvoltarea lor în sensul dobândirii unui spirit civic.

Interviu realizat de Nadia Sava,

IX B

ca şi cum 31

Anchetă

Ideea stă în felul următor: o zi de şcoală banală şi monotonă în care trebuie să aducem ceva nou ca altfel

starea gravă de plictis în care ne aflam s-ar putea să genereze în ceva mai rău. Aşa se naşte noua rubrică dedicată

exclusiv profilor. Am decis ca ştim prea multe despre „părerile elevilor”, aşa că trebuie să facem ceva în sensul

ăsta. Răspunsul l-am găsit rapid (dovadă de ingeniozitate): să aflăm câte ceva şi despre profi ca să mai echilibrăm

puţin balanţa. Aşa că ne-am pus pe treabă şi am reuşit să ne ducem la bun sfârşit misiunea.

ÎN CE MĂSURĂ CREDEŢI CĂ MAI ESTE VALABILĂ TEORIA LUI TITU MAIORESCU, PRIVIND FORMELE

FĂRĂ FOND, ÎN ZILELE NOASTRE?

Prof. Cecilia Johrend, Istorie

Teoria „formelor fără fond” a rămas valabilă, din

anumite puncte de vedere, până în zilele noastre.Dacă ne

referim la România de dinainte de 1989, trebuie să amintim

că modelul democraţiei populare a fost un model impus. Ca

în orice regim totalitar, distrugerea individualităţii în

favoarea colectivităţii a vizat confiscarea vieţii private, în

general şi a celei de familie, în special. La noi, problema cu

familia nu a fost „rezolvată”. Asta ne-a salvat. Familia a

devenit un adevărat bastion. Părinţii noştri au reuşit să ne

protejeze de întunericul comunist, ajutându-ne să evadăm în

lumea cărţilor şi să înţelegem că spiritul este veşnic şi, mai

ales, liber.

Cu gândul la şcoala noastră de dinainte de decembrie 1989, spun toceală, toceală, toceală... În ceea mă

priveşte, cam asta făceam şi eu, până în ziua în care, elevă fiind în clasa a XII-a, am încercat să comentez, la o oră

de filosofie, cuvintele lui Hegel: ,,Eu nu exist, eu devin.”. Şi-am ajuns la adevăruri şi la perspective multiple. Până

atunci, scriam mecanic, ore întregi, tot ceea ce ne dictau profesorii. Apoi memoram. Reproduceam totul.

Pentru examenul de admitere la facultate trebuia să înveţi pe de rost toată materia. Evaluarea se făcea cu manualul

în faţă. Contau cunoştinţele şi nu competenţele. În facultate, am avut profesori excepţionali, dar metodele de

predare folosite de domniile lor erau aceleaşi.

Când am ajuns la catedră, m-am străduit să schimb lucrurile şi să dau un sens nou faptelor mele. După

1990, am optat pentru predarea interactivă. Acest tip de predare presupune ca pe parcursul unei ore,

responsabilităţile să fie împărţite. Profesorul îşi încurajează elevii să gândească critic. Să cauţi sensul informaţiei,

să analizezi ideile, să examinezi implicaţiile punând în balanţă puncte de vedere opuse şi să construieşti apoi

argumente pro sau contra, luând în final o decizie. În ceea ce priveşte filosofia predării aş spune doar că acum

suntem liberi să alegem între a asculta, a scrie mecanic = a uita sau a vedea = a reţine şi a face = a înţelege.

Recomand însă păstrarea măsurii atunci când se trece la evaluare. Elevului trebuie să-i fie foarte clar că el nu poate

avea competenţe fără cunoştinţe. Concluzia ? Ceea ce înveţi tu, ca elev, la şcoală ar trebui consolidat acasă cu

ajutorul cărţilor. Descoperind tainele „Cuvântului”, ajungi să te descoperi pe tine...

D’ale profilor

ca şi cum 32

Prof. Lucian Mihai Dragoş, Religie

Ce mi se pare mie a fi forme fără fond?

Ascult foarte mult radio, lucru care mi se pare mult mai util decât

să te uiţi la televizor. Toata lumea il defavorizează în detrimentul TV-

ului, numai pentru că cel din urmă este la modă, deci este o formă fără

fond. În viaţa de zi cu zi mă deranjează lucruri foarte banale, de exemplu

traficul. Dacă aleg să merg pe jos din Zorilor până pe Clinicilor, ajung

mai repede decât dacă sunt cu maşina. Internetul… totul gravitează în

jurul lui şi touşi la noi în ţară nu poţi să faci cu ajutorul lui primul lucru

pe care ar trebui să îl poţi face, să îţi plăteşti măcar facturile. Stau la

ghişeul nr. 1 ca să fiu trimis la cel de la nr. 2 şi de acolo să merg la

ghişeul cu nr. 3. Sistemul medical e gratuit (cică), dar fără o

recomandare sau ceva în plus rişti chiar mai mult decat o diagnosticare

greşită. Învăţământul e gratuit (aiurea), dar ai de plătit diferite taxe,

fonduri etc. În plus, statul zice că învăţământul superior e gratuit, dar

oferă în jur de 10- 15 locuri (măcar de ar zice: “nu vă putem da

gratuitate”).

Dacă ar fi să mă raportez la perioada în care eram elev, aş putea spune că am avut colegi foarte “săritori” în

toate activităţile şi care erau total lipsiţi de fundament. În schimb, aveam şi cealaltă parte de colegi care erau tot

timpul foarte retraşi şi la o primă vedere nu păreau să aibă vreo legatură cu ceea ce însemna a fi elev al

“Seminarului Teologic Ortodox” . Mi-am dat seama ulterior că m-am înşelat şi că tocmai aceia erau adevăraţii

seminarişti (îi pot numi “forme cu fond”), plini de esenţă, de profunzime. În cazul profesorilor lucrurile nu erau

prea diferite. Mulţi dintre ei habar nu aveau să predea şi asta din cauza lipsei de vocaţie şi de experienţă.

Loredana Mihalca, Psiholog

Formele fără fond sau ceea ce Maiorescu

numea „pretenţii fără fundament”, cred că sunt mai

proeminente azi ca niciodată. O să mă limitez la

domeniul în care am o oarecare expertiză, şi anume

învăţământul românesc.

Cred că în ciuda schimbărilor care se doresc a

fi de „substanţă”, ceea ce transpare (mai mult sau mai

puţin) este mediocritatea. O mediocritate dată de tineri

nepregătiţi, incapabili de a se automotiva să

depăşească această stare. Nu este în totalitate vina lor;

avem şi profesori care menţin această stare.

Focalizarea, zic eu, exagerată este pe formă (de

exemplu pe note), este tot ceea ce interesează în detrimentul conţinutului („dacă au 10 ce mai contează că nu ştiu

nimic?”). Aici e o „culpă” comună a părinţilor care cer note mari, dar şi a profesorilor care dau prea uşor note

mari. Astfel, fiecare dintre noi contribuim la promovarea mediocrităţii care începe să se observe începând cu

ca şi cum 33

modul de exprimare din ce în ce mai sărăcăcios şi eronat şi care se termină cu incapacitatea de a-ţi argumenta logic

şi coerent punctele de vedere. Dacă ne ducem mai departe, la universităţi, lucrurile stau şi mai îngrijorător. Acum

toată lumea face facultate, ies pe bandă rulantă generaţii de absolvenţi de facultate care nu posedă nici cunoştinţe

declarative, nici competenţe necesare pentru a rezolva probleme specifice domeniului de expertiză. Pentru că tot

am ajuns în acest punct, cred că formele fără fond rezultă din faptul că încercăm adesea să părem ceea ce nu

suntem de frica de a nu fi criticaţi, de a nu părea diferiţi; totodată de frica de a nu fi consideraţi altfel decât ar trebui

să fim.

Nu ne asumăm adevărul, poate pentru că nu l-am descoperit încă sau poate că nu mai avem capacitatea de a

fi adevăraţi într-o societate care taxează adevărul, care promovează incultura şi o ridică la rang de mare artă.

Prof. Bogdan Rusu, Sociologie

În contextul actual, formele fără fond se

regăsesc în aproape toate domeniile vieţii sociale.

De câţiva ani, ţara noastră este membră a Uniunii

Europene. Prin urmare, «importă» o serie de

«forme», instituţii, practici, chiar şi concepţii

elevate care, din păcate, nu pot recupera fondul

românesc destul de mult rămas în urmă. Este ca şi

cum s-ar încerca cosmetizarea unui edificiu fără a

se observa că, de fapt, trebuie lucrat la fundaţia

acestuia pentru a-i asigura trăinicia.

Din puţina mea experienţă de cadru didactic

pot afirma că întregul sistem educaţional este, din

nefericire, destul de îndepărtat de ceea ce societatea

reală pretinde. Mulţi adolescenţi aflaţi la vârsta la care trebuie să aleagă un drum al formării, pentru a se putea

integra mai apoi în societate, mă întreabă ce ar fi potrivit să studieze după terminarea liceului, ce profesie să-şi

aleagă. Cu cea mai mare şi dureroasă sinceritate mărturisesc că mă aflu într-o situaţie de-a dreptul frustrantă, de a

nu le putea da un răspuns satisfăcător. Spre ce aş putea îndruma un tânăr? Cum aş putea să-mi asum o

responsabilitate atât de mare în a da un sfat, în condiţiile în care viaţa reală, socială, economică oferă atât de puţine

perspective? Consider că este o adevarată provocare să îndrumi, să poţi oferi în condiţiile actuale o direcţie precisă,

un orizont bine delimitat al formării şi al dezvoltării.

În final, cred că nu ne mai rămâne decât speranţa că, în viitor, treptat, teoria maioresciană va fi infirmată

printr-o realitate în care să putem observa coerenţă, deschideri spre orizonturi clare şi multă organizare în absolut

toate domeniile sociale prin obiective precise.

A consemnat Beatrix Perde, XI C

ca şi cum 34

Toto, I've a feeling we're not in Kansas anymore.

The Wizard of Oz

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, Editura Polirom, 2010

Salată Eco with a cheesy history plot, a schizophrenic spy and lots of nerdy people to play with – nimic

nou, acelaşi Umberto Eco obsedat de istorie, documente şi conspiraţii peste conspiraţii. Nu spun ca nu e bine,

întotdeauna am văzut perseveranţa ca pe o calitate, da` până la un punct. Punctul lui Eco e deja linie. Recunosc,

cartea e intimidantă, în primul rând din cauza zecilor de fire narative încâlcite şi a personajelor episodice care apar,

dispar, mor sau merg la închisoare. În al doilea rând că nu e deloc uşor să faci un roman care să stârnească reacţia

negativă a Bisericii Catolice şi încă cum? Cu acuzaţia de antisemitism de secol XXI – mă rog, cu asta eu nu sunt

deloc de acord, dar nu pot să nu remarc reclama moca pe care i-au făcut-o revoltaţii de Vatican.

E adevărat, personajul principal Simonini urăşte evreii şi se foloseşte de toate clişeele secolelor XIX- XX

ca să-i urască, gen evreul cămătar, lacom, viclean, trădător, nemuritor, cu nas coroiat care aduce a demon şi

bineînţeles care vrea să stăpânească lumea împreună cu

toţi ceilalţi coroiaţi. Motiv pentru care, Simonini,

inventează o povestioară cum că o dată la o sută de ani evreii se

adună în Cimitirul din Praga şi dă-i şi dă-i cu strategiile de

cucerire a umanităţii. Falsifică şi un document în numele unui

spion inventat care e martor la întregul moment al revederii.

Asta după ce folosise acelaşi document, dar cu iezuiţii pe

post de protagonişti... normal că nimeni nu se prinde, doar e

prin 1800 şi ceva, nu aveau net! Ca o ironie, pe lângă obsedanta

ideea a evreilor, falsificatorul nostru mai e şi schizofrenic

alunecând în pielea unui abate iezuit, Dalla Piccola, abstinent

şi burduşit cu idei religioase. De fapt, întregul roman se

foloseşte de pretextul uitării, a pierderilor de memorie care

facilitează nu numai înaintarea acţiunii – cartea e cică jurnal

sau spaţiu de întâlnire între cele doua egouri ale personajului

care încearcă să pună cap la cap întâmplările, dar şi pretext al

falsificării istoriei. Aaaaa, uitasem! În timpul liber

Simonini mai e şi spion pentru tot felul de servicii dubioase pe

care le serveşte sau trădează cu documente inventate. Omoară

şi nişte oameni, exterminaţi mai mult de narator (autor) care nu

mai ştia ce să facă cu ei ca să poată împinge personajul în alte sute de intrigi care de care mai complicate.

Până la sfârşit mie una mi s-a parut simpatic Simonini, poate e şi toleranţa aia faţă de oamenii bolnavi. Mi-a

plăcut şi ironia lui Eco şi faptul că a ales să facă haz de teoria conspiraţiei şi toţi smintiţii după ea. În rest, mi-a

arătat încă o dată că e genul ăla de scriitor uitat cu zilele în bibliotecă care notează, învaţă, cercetează pentru a

scoate o carte bunicică cu personaje luate din realitate (Garibaldi, Dumas, Freud etc. , zice-se că numai Simonini e

inventat; până şi documentul cu evreii a existat: Protocoalele Înţelepţilor Sinonului) pe care le pune să rescrie

istoria într-un mod mai fantasy. Acum, dacă vrem să fim paranoici, putem face supoziţii şi interpretări extreme, că

de fapt nu e nicio glumă, că Umberto Eco denunţă realitatea şi că poveştile conspiraţionale din roman sunt real life,

dar nu e cazul sau cel puţin aşa am înţeles-o eu.

Diana Antal, XI C

ca şi cum 35

Chiar ai de gând să asculţi asta?

Eu unul simt că pot spune fără nicio remuşcare că vorbe precum „Nu mai există muzică bună” sau „Au

trecut vremurile când se cânta muzică bună” sunt greşite total. Cu toate acestea, pot afirma cu aceeaşi fermitate că

există şi secţiuni ale muzicii contemporane care se duc de râpă. Unde vreau să ajung cu asta? Răspunsul meu e

simplu: muzica de tip comercial.

Cu toţii suntem martorii unui val de dimensiuni gargantuane de muzică cu scop pur comercial. Asistăm la o

invazie a aceloraşi ritmuri, voci şi porţiuni sonore care imită cu un oarecare succes note muzicale emise de

instrumente reale, dar care în final arată doar incapacitatea unora de a produce muzică fără să se folosească de

tastaturi, butoane şi sisteme care le fac munca mai uşoară, dacă nu chiar inutilă. Vedem cu ochii noştri cum artişti

pe care îi consideram talentaţi renunţă la muzica pe care o făceau înainte în favoarea profitului ridicat al muzicii de

„bâţâiaPrincipiul „Formelor fără fond” se aplică şi în situaţia prezentată. Tehnologia permite existenţa muzicii care

nu e muzică. Voci nelucrate acum pot deveni minunate la apăsarea unui buton. Instrumentele pot cânta singure la

apăsarea, nesurprinzător, a aceluiaşi buton. Nu mai este necesar talentul, sau antrenamentul, orele care trebuie

sacrificate pentru a exersa şi în final deveni cu adevărat priceput la un instrument anume. Acum, butonul face totul.

Rezultatul este impersonal şi nesemnificativ din punct de vedere cultural. Singurul avantaj al muzicii comerciale

este îmbogăţirea creatorului (termen foarte vag folosit). Publicul ţintă este tineretul, adolescenţii care nu cunosc

muzica precum jazz-ul sau blues-ul sau până şi muzica folk, şi preferă să asculte orice e la televizor şi radio, care

la rândul lor sunt asaltate încontinuu de aceleaşi ritmuri, voci etc. Calitatea de a fi repetitive le face foarte uşor de

ţinut minte. Chiar dacă o persoană le urăşte, din cauză că e înconjurată de piesele respective se poate trezi

dimineaţa cu una dintre ele în gând. De aici până la a le fredona nu mai este mult. Datorită existenţei permanente a

muzicii de genul, pe aproape toate străzile, canalele de televiziune şi staţiile radio, îi crează omului de rând o

oarecare toleranţă faţă de ea. Nimic nu îi convinge pe artişti să încerce să creeze o muzică de calitate şi drept

urmare din ce în ce mai mulţi aleg calea pieirii. Profitul conduce totul.

Cu siguranţă, chiar şi masele de tineri needucaţi în ale muzicii au auzit de Armstrong, Stevie Wonder şi

mulţi alţi artişti ai secolului XX. Sunt sigur că în secolul XXII nu mulţi vor fi auzit de un număr considerabil din

cei ce creează muzică acum. Cu alte cuvinte, muzica de tip comercial nu este memorabilă, este chiar inutilă pe

termen lung. Majoritatea pieselor de genul se bucură de succes timp de o lună, maxim două, după care sunt

înlocuite de altele de acelaşi calibru.

În concluzie, printre domeniile în care se manifestă principiul formelor fără fond se află şi cel al muzicii.

Precum pe vremea lui Maiorescu se cere o iluminare a populaţiei pentru a se putea diferenţia corect între muzica

care este de calitate şi cea care nu este.

Alin Drăgan, XI C

ca şi cum 36

Oscarurile

sau Fondul fără formă

În rubrica de film a acestei ediţii din revista şcolii am simţit

nevoia să vorbesc despre film la o scară mai largă, întrucât forma

fără fond este mai evidentă în ediţia din 2011 a decernării Premiilor

Academiei decât in orice alt film ce îmi vine acum în minte.

Oscarurile, cel mai mare eveniment cinematografic din

lume. Ediţia de anul acesta a avut loc pe 27 februarie. Unii dintre

noi, şi probabil suntem mulţi :)), au urmărit show-ul în direct la ora

3:30 în dimineaţa zilei de luni… Personal, am făcut asta din tradiţie

şi nu din cauză că ediţia curentă ar fi fost una bună. După părerea

mea, premiile au fost împărţite destul de corect. Nu le voi detalia,

sigur le ştiţi deja. The King’s Speech merita best picture, şi cu

siguranţă merita şi un spectacol mai profesionist în cadrul căruia să

fie premiat!

Gazdele de anul acesta au fost Anne Hathaway şi James

Franco. Cu prima sunt de acord, însa James Franco e mai bun

când… seamănă mai puţin cu James Franco (de exemplu în rolul

din 127 hours pentru care a fost şi nominalizat anul acesta la best

supporting actor). Cei doi aveau de spus replici menite să fie

amuzante, care au ajuns ridicole şi plictisitoare (da, pe tot parcursul

celor trei ore şi jumătate). Erau momente în care nu puteam decât

să mă întreb ce Dumnezeu se întâmplă. Spre exemplu scena în care

James apare îmbrăcat in Marilyn Monroe şi spune că tocmai a

primit un mesaj de la Charlie Sheen... Probabil că s-au străduit, însă

când prezinţi show-ul cu cea mai mare audienţă din an, ai putea

arăta (sau chiar fi) mai entuziasmat. Cât despre micile reprezentaţii,

de ici-colo, habar n-am, am aţipit (bine, nu chiar, a fost la început

cea cu Anne şi James care se teleportau în toate filmele nominalizate). Discursurile câştigătorilor au fost ori

plictisitoare, ori ciudate. Dar presupun că asta se scuză, emoţii, bla, bla…

Fondul pe care Premiile Academiei se desfăşoară sunt filmele, actorii, regizorii şi toţi cei care se implică in

producţia filmelor. Acum 83 de ani, cineva s-a gândit că eforturile acestor oameni ar trebui cumva răsplătite şi aşa

au luat naştere premiile Oscar. Forma sub care să fie prezentate este însăşi cermonia anuală. În timp, ea a căpătat o

însemnătate atât de mare, încât oamenii rămân acum în faţa televizorului mai mult pentru a vedea cine ce poartă

sau cine cum prezintă. Am putea spune că ia naştere o formă fară fond. Însă ediţia 2011 a suferit de un caz rar de

fond fară formă.

Oricât de mult am vrea să credem că importante sunt premiile în sine şi nu ceremonia, parcă dacă aceasta

din urmă nu le face cinste, nu e corect. Acum nu mai pot exista una fără cealaltă. Un film atât de frumos ca The

King’s Speech, cu un aer atât de nobil, a fost înconjurat de ciudăţenia fără gust a spectacolului. Forma îmbracă

fondul, îi dă o etichetă, o identitate şi de aceea brand-ul Oscarurilor ca show nu trebuie neglijat. Am putea să ne

consolăm cu faptul că show-ul în sine nu va rămâne in istorie aşa cum vor rămâne câştigătorii. Tot ce putem spera

e că la anul va fi mai bine. Şi va fi, deoarece cei care gândesc spectacolul au cel mai bun fond posibil cu care să

lucreze. Când decernezi Oscarurile vine de la sine să le faci un spectacol pe cinste, chiar şi doar pentru rating.

P.S: Ştiu că vroiaţi să câştige Inception, dar să fim serioşi, cine l-a înţeles în totalitate?!

Mara Mihacea, XI A

ca şi cum 37

Mircea Badea – În Gura Presei

Mircea Badea – două cuvinte care atârnă greu în televiziunea din România. Deşi

el urăşte să i se pună această etichetă, eu îndrăznesc să îl numesc un jurnalist veritabil.

Vechimea şi profesionalismul său se reflectă în felul în care îşi desfăşoară în prezent

activitatea în cadrul emisiunii sale de pe Antena 3, În Gura Presei. Debutul său în mass-

media are loc în anul 1990, la Radio Total. Actuala sa emisiune începe în 2004, la

Antena 1, mutându-se ulterior la Antena 3. Modul de desfăşurare al acesteia este simplu:

„un ciumpalac stă la masă şi citeşte din ziare”, ca să îl citez pe însăşi respectabilul

realizator. Ţine să îşi exprime părerile deseori brutal, agresiv şi sancţionabil de către

CNA. Atât instituţia care ţine cont de tot ce mişcă în audiovizual, cât şi cei care o

reprezintă, sunt atacaţi şi blamaţi de Mircea Badea ori de câte ori are ocazia să o facă.

„Sclavu’ lu’ Voiculescu”, aşa cum e supranumit de către propagandiştii puterii, este un om acid, care nu se

dă la o parte de la a-şi exprima punctul de vedere în cel mai simplu mod posibil, fără fraze complicate menite să îi

scoată in evidenţă coeficientul de inteligenţă. ( „ca s-o luăm pe scurtătură”). Cu toate acestea, atunci când simte

nevoia de a explica un anumit aspect, dezvoltă şi detaliază ideile fluent, coerent şi fără lapsusuri. Personalitatea sa

are grijă să atragă nenumărate antipatii. Nu rareori, există jurnalişti care scriu editoriale avându-l ca subiect pe

realizatorul emisiunii de la Antena 3. De cele mai multe ori, în acestea autorul încearcă să demonstreze ticăloşia lui

Mircea Badea, să precizeze infinitele sale defecte şi în special modul de a critica, acesta variind in funcţie de starea

sa de moment: indiferent sau agresiv. E momentul în care Mircea Badea ripostează cu insulte, jigniri şi are grijă să

scoată şi el în evidenţă defectele scriitorului articolului respectiv. Păcat că aceste lucruri sunt câteodată penalizate.

CNA-ul intervine şi el în schemă sancţionând postul. Badea însă nu se opreşte aici. Continuă să atace instituţia şi,

de ce nu, să îi mai adreseze Narcisei Iorga injurii şi critici vis-a-vis de modul defectuos de conducere al CNA-ului.

Tot într-o notă indiferentă, realizatorul se desfăşoară verificându-şi în timpul emisiunii mesajele de pe

telefonul mobil, iar pe cele pe care le consideră interesante sau amuzante, le dezvăluie marelui public. Printre

expeditorii acestor mesaje se numără de obicei colegii de trust, adică indivizi ca Mihai Gâdea sau Victor Ciutacu,

dar şi precum Radu Tudor sau Mihai Bendeac. Non-şalanţa sa e uşor de surprins cu fiecare acţiune pe care o

prestează pe parcursul emisiunii, devenind una dintre trăsăturile sale principale. Ea se reflectă şi în, deloc rarele,

situaţii în care cere părerile celor din studio despre ce scrie în ziare sau despre ce îi trece lui prin cap în momentul

respectiv, simpla întrebare degenerând adesea într-un dialog în toată regula („1000 de euro salariu’ lu’ Băse?

Aoleu! Tu ce salariu ai vrea,mă,să ai? Cum zici? Fără număr? E… Manelistule.”).

Mulţi sunt de părere că menirea lui Mircea Badea pe planeta asta e aceea de a critica actuala putere. Destul

de interesant mi se pare faptul că toată ura pe care şi-o manifestă faţă de politicieni e atât de bine argumentată. Mai

mult decât atât, mie mi-a lăsat în toţi aceşti patru ani în care i-am urmărit superba emisiune impresia că are

calităţile unui clarvăzător. Râdeţi în voie. Ce încerc să spun e că întotdeauna a prevestit dezastrele care s-au abătut

de-a lungul anilor asupra României.

Hai să pun în balanţă calităţile lui Badea cu cele ale politicienilor. Hm... („Hai,dom’ prim-ministru,dom’

preşedinte. Ziceţi-mi mie cum va arăta situaţia pensiilor în 2050,când la sfârşitul lui 2009 ziceaţi că ţara a ieşit din

criză, că suntem pe creştere economică şi că Voiculescu, Patriciu şi Vântu...e. Nişte măgari, dom’le. Televiziunile

ca şi cum 38

lor influenţează poporul. La o adică, dacă nu s-ar uita la televizor, românilor le-ar fi mult mai bine.”) Sunt perfect

conştient de tragedia situaţiei cu care ne confruntăm. Dacă o persoană ca Badea ajunge să ne prevestească viitoru’

ca Mama Omida… Păcat că multă lume se află în incapacitatea, desigur mentală, de a face diferenţa dintre

pesimism şi realism. Scuzaţi duritatea cuvintelor. Dar asta e realitatea şi nu o putem schimba. Închei acest paragraf

care fără voia mea a luat-o pe arătură cu spusele d-nei Cristina Anghel, adresate puterii în cadrul emisiunii lui

Mihai Gâdea: „Încetaţi să le mai spuneţi românilor că am ieşit din criză,că economia e stabilă şi că trăiesc bine.

Atunci când vor simţi că aşa e,o vor spune.”

Mircea Badea este una dintre puţinele persoane publice care înţeleg realitatea şi o demonstrează neîncetat,

aşteptând şi sperând să fie înteleşi de „prostime”. (Ca să citez un clasic. Doamne. M-a pufnit râsul. Iiiiiiiii...!! Mi-

am vărsat cafeaua pe tastatură. Nu glumesc. Chiar mi-am vărsat cafeaua pe tastatură. Şi încă ceva. Voiam să zic

mulţime, adică lume, dar nu m-am putut abţine să nu zic altceva amintindu-mi de un personaj atât de amuzant ca

Tudor Barbu.)

Răzvan Dan, X B

ca şi cum 39

Cuvânt

scris sub umbra lui Rilke

Cuvânt, o! Îndoielnică himeră,

simţ al unei luciri amărui,

pierzi.

De priveghe

Sub bolta de frunze şi crengi

luminişuri:

ciocuri de diamant urmărindu-se,

prinzându-se şi spărgându-se

în linii cu note evanescente

în halouri cu umbre celeste.

Un cerc răsună în liniştea de apoi a dimineţii;

glasuri urzică noua zi

ce va începe.

***

Luceafăr, Lună, Soare şi Pământ

dansând împreunare

în magic cânt

adâncă descin-da!-re

***

trupul meu,

permanentă stare

de obuz căzând

fără a-şi atinge ţinta.

Lumea e amăgitoare: ca o floare trecătoare, ca o apă curgătoar.

- proverb românesc

ca şi cum 40

Pietre – Lumină

În sus pământul:

sunt agăţat de iedera otrăvitoare,

strâns la pieptu-mi de suflarea coastelor…

Un verde abisal mă cuprinde,

nu mă pot opune.

Mă cheamă mefistofelic.

Îl simt sub toţi porii.

Dar nu viaţă,

nu verde.

Din ceaţă, norii împrejur

Un peisaj feeric, pe altă planetă

din alt timp.

Lângă lacul stelar,

lângă crângul de oglinzi îngheţate

se vedea unul, Oul.

Ou până la nori,

alb de marmură şi oval şi pretutindeni…

Static – între două tărâmuri,

între apă şi pădure…

S-a ridicat misterios din eter

creând Lumea:

Ou din care au ieşit

mâinile cuprinse într-o sărutare

ale fraţilor, a Domnului Zeu şi Satanei,

a lor paradis mort

şi a lor clipe descântate

şi descântec al clipelor…

– Fir de păianjen,

de ce vedem Timpul ?

Lumea botezată în lacrimi...

Apa călcată, trezită de haos

l-a înghiţit:

şi cerul s-a rostogolit în abis

şi frânghia (ruptă) s-a desprins.

Zburând

cu ajutorul fluturilor de pe picioare,

dar pe pământ

o simplă atingere

şi i-am călcat

– Culorile lor s-au stins...

Decât anii mei, moartea a crescut

în mine mai mult.

Paul Daniel Golban, IX C

ca şi cum 41

Colectivul de readcţie:

Redactor – şef: Diana ANTAL, XI C

Redactor adjunct: Paul Daniel GOLBAN, IX C

Secretar general de redacţie: Beatrix PERDE, XI C

Coperte: Irina PATRICHI, IX B

Teodora FĂRTAN, IX B

Prof. Consultant: Anca URSA

Mulţumiri- interviu: Angelo MITCHIEVICI Redactori:

Nadia Al-Sagban, XI C

Melinda Bodor, XI C

Armin Copoeru, X B

Alexandra Cerceş, XI C

Oana Ceuca, IX A

Răzvan Dan, X B

Alin – Alexandru Drăgan, XI C

Patricia Ene, XI C

Teodora Fărtan, IX B

Alexandra Marian, XI C

Georgiana Mărginean, XI C

Mara Mihacea, XI A

Daiana Moldovan, XI C

Virginia Mureşan, XI C

Irina Patrichi, IX B

Revista semestrială a Lic. Teoretic ,,Gheorghe Şincai” Ana-Maria Puşcaş-Geleriu, IX A

Cluj – Napoca, Str. Avram Iancu, nr.33, tel. 0264-450-595 Diana Roşca, IX B

Blog: http://revistacasicum.blogspot.com Cătălin Rusu, X C

Contact: casicum@yahoogroups.com Nadia Sava, IX B

Vlad Ţiplea, XI C

ca şi cum 42