14

FOCUL. CREDINŢE ŞI SUPERSTIŢII

Alina MAFA

Focul reprezintă unul dintre cele patru elemente naturale (apă, aer, pământ, foc) care a fascinat omul încă din cele mai vechi timpuri. Focul, ca şi element primordial, are o paletă largă de semnificaţii. El farmecă dar şi produce frică, purifică dar şi distruge. Focul în cadrul mentalităţii tradiţionale româneşti este încărcat cu anumite trăsături prin care este evidenţiată importanţa sa, el este când rău (distruge), când bun (purifică) iar utilizarea sa în cadrul anumitor ritualuri îl transformă într-un element ritual important. Astfel despre originea focului găsim numeroase interpretări: „Focul a căzut pe pământ din trăznet”5 iar natura sa este divină, el marchează începutul şi sfârşitul lucrurilor: „Focul este trimis de Dumnezeu şi cu el se va sfârşi lumea”6. Folclorul românesc aşează totuşi la geneza focului dualismul: „Focul e făcut de Dumnezeu, fumul l-a făcut ucigă-l toaca”7.Virtuţile morale ale focului sunt instituite încă din geneza sa: binele şi rău conlucrează. Focul este de origine sacră şi conferă totodată sacralitate: „Focul pe lume întâi Dumnezeu l-a făcut ca să sfinţească o biserică ...”8. Focul este asociat cu imaginea hristică: „Focul e Domnul Christos. Întâi şi întâi Christos l-a făcut . . .”9 Panteonul românesc asociază focul cu imaginea Sf. Ilie. Astfel Sfântul Ilie e văr cu focul şi cu vântul, conform unei legende, în care Dumnezeu îl pune pe Sf. Ilie ca mediator între foc şi vânt, stihii care au ales să îşi măsoare puterile însă Sf. Ilie, în loc să aşeze ordinea, se alătură lor. Dumnezeu ca şi reglator universar prin instituirea cenzurii trancendentale îl pedepseşte: „Atunci Dumnezeu i-a luat o mână şi un picior. Că de-l lăsa aşa tare cum era, cu vântul şi cu focul, ferească Dumnezeu ce făceau!”10 O altă legendă îl prefigurează pe Sf. Ilie cu carul şi caii de foc, patron al stihiilor şi reglator al dreptăţii divine, după cum spune o vorbă din popor: „Sfântul Ilie este sărbătoare mânioasă!”, el pedepseşte cu tunete şi fulgere pe cei care nu respectă celebrarea.

Astfel Sf. Ilie, după ce, la sfatul diavolului, îşi omoară părinţii „şi-a luat lumea în cap, pornind încotro i-au arătat luminile ochilor.” Legenda, prin conţinutul ei prezintă o formă a ritualurilor de purificare sau o reminiscenţă a ritualurilor păgâne de iniţiere masculină prin sărirea peste foc: „a mers el, cât a mers şi într-un târziu a dat în mijlocul unui câmp de nişte oameni, cari făcuseră un foc mare.

Ei săreau peste foc ca să ploaie. Sf. Ilie văzându-i cum sar, s-a apucat şi a sărit şi el. Şi îndată s-a făcut un fel de ceaţă, şi ceaţa s-a îngroşat, şi nourii au început să se frământe, până ce picături de ploaie au prins să curgă.11” Sf. Ilie îşi arogă reuşita ritualului prin aceste rezultate favorabile însă comunitatea îl apostrofează: „Dumnezeu ne-a dat-o, nu tu; dar ia mai stăi, dacă-ţi dă mâna, să iei numele lui Dumnezeu în deşert, că-ţi arătăm noi!” Dumnezeu printr-o intervenţie deux es machina îl salvează pe Sf. Ilie de mânia oamenilor şi: „trimete din cer un car cu foc, care-l ia şi-l ridică la sine.” Se poate observa că aici Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, se manifestă dând o lecţie atât oamenilor, cât şi Sf. Ilie. Toţi au păcătuit prin ceea ce grecii antici numeau metretike, justa măsură a lucrurilor: Sf. Ilie se substituie dreptăţii divine iar oamenii vor să pedepsească greşeală faţă de Dumnezeu. În final, Dumnezeu iertându-l pe Sf. Ilie, demonstrează că păcătosul se poate căi şi recunoscându-şi greşeala: „am păcătuit, Doamne, şi de greu păcat îmi voiu da seamă, dar diavolul m-a împins s-o fac,” poate avea o şansă spre mântuire. Desigur rolul diavolului de trickstar este evident: „diavolul m-a împins s-o fac” reprezintă tentativa personajului de a se

5 D.A. Vasiliu: Focul viu- studii de folclor, Casa Şcoalelor, 1943, pag. 11

6 Ibid.

7 Ibid

8 Ibid

9 Ibid

10 Ibid pag. 106

11 Ibid. Pag. 107

15

absolvi într-o oarecare măsură de vina asumată, urmând ca şi comunitatea să preia exemplul. O legendă aparent, clară şi simplă, sintetizează, în esenţa ei, înţelepciunea populară care se pleacă pios în faţa lui Dumnezeu şi învaţă din propriile greşeli prin puterea exemplului. Mentalitatea tradiţională conferă câteva trăsături definitorii focului: el este bun. Sf. Ilie, conform unei legende a arătat femeii cum să facă foc şi să fiarbă mâncarea la dorinţa lui Dumnezeu însă îi pune o interdicţie: „apoi aşa să faci şi tu şi să faci foc, numai păzeşte-te să nu pui spini, măcieşi, ca să nu mă înghimpe.12” Focul este sacru: „pe foc să nu-l blăstămi, căci blăstămi pe Dumnezeu.” Planul ontologic schimbă interpretarea focului: „focul acesta ce-l avem noi e numai ca o mană de la Dumnezeu pentru binele oamenilor, dar pe ceia lume să vezi foc! Focul de la noi când merge într-acela ţipă, aşa îl arde de tare.” El purifică: „sufletele noastre când vor merge la judecată, prin focul acela au să treacă de vreo sută de ori şi prin apă, până ce se vor curăţi.” Prin foc, se stabileşte dreapta judecată: „cine face pe lumea asta păcate, pe cea lume focul îl arde.” Epifaniile sunt camuflate de foc: „Dumezeu Sfântul, când merge, el din foc e învălit din toate părţile, ca să nu-l poată vedea nime.” Cosmogonia populară priveşte respectuos elementele fundamentale ale vieţii: „focul, apa şi vântul sunt năsdrăvani, să nu-i blastămi,” mai mult decât atât apa reprezintă principiul feminim iar focul principiul masculin: „apa e femee şi focul bărbat voinic, cu cruce, cel întâi pe lume.” O legendă arată complementaritatea elementelor primordiale sub forma unui concurs între stihiile naturii prin care acestea îşi măsoară puterile, după trei zile în care îşi testează puterile focul iese victorios: „toată apa secase, o uscase el cu fierbânţeala lui.” Apa, simbol al principiului feminin, îşi recunoaşte înfrângerea: „acum, văd că tu eşti mai mare decât mine; fii dar tu ca bărbat înaintea mea . . . şi eu ca femeie voi fi în urma ta.” Înţelepciunea populară aşează egalitatea între principii: „ba nu! A zis focul, şi tu eşti mare, tu să-mi fii mie de ajutor! Şi de la lupta ceia s-au împăcat.” Mentalitatea tradiţională atribuie focului unele superstiţii. Astfel focul şi apa ca şi elemente antagonice se completează paradoxal: „apa şi focul sunt sfinţă: noaptea fără apă şi fără foc, e păcat să stai în casă. Dacă nu e apă, cel rău vine noaptea şi, cată în toate vasele şi de nu găseşte, aprinde casa.13” Imaginea focului este asociată cu cea a unui înger cu 12 aripi, personificarea sa îl face indispensabil vieţii: „el e îngerul pământului, căci fără el ar muri lumea.” Având origine divină şi o legătură directă cu sacrul, asupra focului sunt vehiculate o serie de interdicţii: nu e voie să îl drăcuie nimeni, să scuipe în foc sau să ude deasupra lui, mai explicit: „focul e faţa lui Dumnezeu. Focul este obrazul lui Dumnezeu, de aceea nu e bine a scuipa în el.” Focul este prezent cotidian în societatea tradiţională, el fiind legat de anumite interdicţii şi gesturi apotropaice în funcţie de zilele săptămânii. Focul de Sâmbătă este jertfă pentru Hristos şi fiecare trebuie să ardă ceva, în semn de ofrandă: „chiar snopi de paie cu sămânţă se dau şi se pun pe foc.” Se consideră că la focul de Sâmbătă se încălzesc sufletele iar dacă sufletul nu găseşte foc la casa lui, îi blestemă pe cei rămaşi: „să nu ajungă până la anul.” Duminica există interdicţia de a face foc: „Doamne, fereşte, că din pricina aceea Maica Domnului e arsă toată. Să mănânci ce poţi. Duminica chiar dacă faci foc, din acea mâncare să nu rămâiepe altă zi, că e păcat. Dar mai tare să te păzeşti să nu tai nimic nimică: lemne, păsări, chiar pătrunjel în mâncare, căm tai pe sf. Duminecă14” În cadrul obiceiurilor de nuntă, există obiceiul ca Lunea, după nuntă, când se aduce rachiul de la socru mic, să se facă un foc peste care sar copii. Există interdicţia de a da foc din casă lunea, fără a primi ceva în schimb, pentru a nu-ţi da norocu. În ziua de Luni nu se dă chibrit din casă, ca să nu fie supărare toată săptămâna. De asemenea, Lunea, când e lună nouă „să nu deie mâncarea în foc” pentru că: „aşa cum sfârîie focul, aşa se sfădesc cei din casă.” Miercurea este înzestrată cu gesturi prohibitive: „Miercuri să nu arzi pietre în foc (să nu faci leşie) că se ţine diavolul de tine şi rămâi dalbă; să nu scoţi cenuşa din sobă, că-i rea de sărăcie.”15

12

Idem 13

Ibid. Pab. 108 14

Ibid. Pag. 111 15

Idem

16

Există în cadrul comunităţilor tradiţionale anumite sărbători care sunt strâns legate de imaginea focului, personificată în imaginea unor sfinţi cum este Sf. Ilie, Ilie – Pălie, Ana – Foca. Sântilie este zeul focului şi al Soarelui în panteonul românesc, sinonim cu celebrarea Sf. Prooroc Ilie din 20 iulie. Ca şi divinitate solară şi meteorologică Sântilie provoacă incendii în verile toride, produce tunete şi fulgere în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde să dea grindină. Ca şi personaj profan legendele îl înfăţişează ca om obişnuit, având ocupaţia de vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite (de aici şi sărbătorile din miezul verii pastorale numite Nedei sau Sântilii). Sântilie, fiind ispitit şi înşelat de drac, îşi omoară unul sau mai mulţi membrii ai familiei (tată, mamă, fiică, fiu, soră) şi îşi ispăşeşte păcatele în diferite feluri: stă 40 de ani închis într-un beci; cară apă cu gura, mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred; adună lemne 9 ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu şi multe altele. Dumnezeu îl iartă şi îl aşează între sfinţi înălţându-l la cer într-o trăsură cu roţi de foc, cu 2 sau 4 cai înaripaţi. În cer aleargă printre noi, tună, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc. Dracii, speriaţi se ascund pe pământ, prin pomi, sub streaşina caselor, turlele bisericilor ori în animale însă mânia sfântului îi ajunge peste tot cu mare înverşunare. Pentru a nu distruge lumea Dumnezeu îl lasă ciung de mâna dreaptă, l-a ologit, luându-i piciorul drept, l-a asurzit sau i-a scos un ochi. Sintetic, legendele îl înzestrează cu anumite simboluri după care poate fi recunoscut: trăsura cu roţile de foc şi caii înaripaţi; biciul şi săgeţile de foc; tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează cerul înnourat. Ilie - Pălie este celebrat la data de 21 iulie şi este vizitiul de la trăsura cerească a lui Sântilie, ca reprezentare mitică, este aducător de foc şi arşiţă. Ana - Foca este o sărbătoare cu dată fixă (1 iulie), reprezentare mitică feminină, care pârjoleşte recoltele, în special viţa de vie, marcată prin diferite interdicţii de muncă (în special în Transilvania şi Banat). Obiceiurile legate de foc cu dată fixă urmează ridicarea şi coborârea soarelui, adică ritmul impus de solstiţii şi echinocţii prin care timpul şi spaţiul se regenerează. Este vorba despre reînnoirea ritualică a focului, care reglează calendarul popular şi urmează traiectoria muncilor agricole. Calendarul popular prezintă de-a lungul anului mai multe focuri ritualice care au scopul de a purifica timpul, spaţiul şi gospodăriile. Astfel obiceiul, foarte sugestiv intitulat, focul viu se diferenţiază de focul obişnuit prin folosirea lemnelor uscate de esenţă foarte tare şi foarte moale. Aprinderea focului este una specială lemnele se rotesc unu de altul şi prin frecare produc focul sau în unele regiuni cu o oglindă de la soare se aprind lemnele şi astfel se obţine focul viu sau focul veşnic. Acest foc viu se aprindea la date fixe în Ajunul sau ziua de Sf.Gheoghe la hotarele satelor sau la data urcării oilor la stânele din munţi. Participanţii săreau peste foc, uneori trecând peste el animalele sau stupii pentru a-i feri de boli. Superstiţiile şi credinţele legate de foc sunt active şi în cadrul medicinei tradiţionale. Anumite leacuri şi remedii au ca punct central anumite ritualuri care au ca şi figură centrală focul. Astfel ca să nască uşor, femeile mâncau cărbuni. Anumite erupţii cutanate se numeau focuşoare iar ele treceau cu un cărbune, furat de la cineva şi stâns în apă şi apoi trecut peste bube. O altă variantă de leacuri contra focuşoarelor era o pomadă făcută din smântână şi cărbune. Dacă un câine era turbat, metoda prin care rabia era înlăturată din familie era arderea corpului câinelui iar deasupra lui oamenii şi animalele treceau peste foc ca să se purifice. Medicina tradiţională a imaginat un leac contra ciumei. Astfel în zona Muscelului exista obiceiul ca într-o casă în care toţi mor de ciumă, vecinii de la nouă case, din apropiere facă nouă focuri pe un deal cu o găină sau cocoş negru în mână şi să scobească focul iar terapia să continue până când ciuma dispare din sânul comunităţii. Gestul purificării prin foc, cu rol apotropaic este prezent în multe ritualuri „de leac” iar cuvintele: „cum nu se prinde nimică de foc, aşa nu se prinde de om” sunt elocvente. Este vorba de gesturi şi ritualuri cu valenţe magice prin care răul (personificat prin boală, durere, necaz) este evacuat în afara societăţii. Tot în această categorie în care magia se întâlneşte cu obiceiuri şi credinţe străvechi intră şi descântecele, prin care femeia pricepută invocă prin intermediul focului vindecarea bolnavului. Descântecele, ca formulă magică, reprezintă forma prin care se restabileşte echilibrul dintre bine şi rău la nivelul mentalităţii tradiţionale şi nu numai. Des – cântecul ca şi formulă prin care ceva se des-face, prin care ceva ce este stricat, se repară. Dacă cântecul reprezintă forma în

17

care sufletul vibrează şi vorbeşte despre ceva ce fiecare cunoaşte dar pentru care nu găseşte cuvintele pentru a găsi exprimarea cea mai potrivită, geniul popular găseşte în formula des-cântecului modalitatea de a re-crea un illo tempore în care sufletul se alină iar răul (necazul, boala, supărarea) este alungat. În centrul ritualurilor, numite, descântece se găseşte focul, prezent în calitatea sa de element purificator dar şi ca element ce destabilizează (distruge, arde) pentru a repune ordinea firească a lumii. La o analiză mai atentă putem lesne observa gesturile în care „vasul cu foc”este elementul central: „Descântătoarea ia nouă fire de grău de primăvară, nouă de cucuruz, nouă de sămânţă de cânepă, nouă de ovăz, nouă de piper şi nouă de tămâie, le pune într-un vas cu foc şi le amestecă rostind descântecul. Apoi freacă pe bolnav cu acest amestec pe corp.”16 Observăm coincidenţa în care simbolul vieţii – seminţele primesc valenţe sacre prin adăugarea tămâiei şi prin cuvinte, prin rostire devin actanţi ai ritualului care se îndeplineşte.

Astfel în cadrul descântecului de diochiu cuvintele accentuează importanţa privirii, asociată focului, care arde şi care strică. Se mai spune, „are ochi rău”, se crede că unii oameni au capacitatea de a răpi energia animalelor sau oamenilor prin privire. Un întreg scenariu se desfăşoară după reguli bine stabilite: „La răchita cea nverzită / Şade-o fată despletită . . . . . . . Ba-i c-un ochiu de sânge, / Cu unu de foc, / Cel de sânge stânge / Pe ochiu de foc / Ba-i c-un ochiu de apă, / Cu unu de foc, / Strânge cel de apă, / Pe ochiu de foc.17” Se pot observa că elementele contradictorii: apa şi focul se anulează reciproc restabilind ordinea firească. Descântecul de bube prin folosirea adjectivului roş deja aşează discursul într-un plan moral. Se ştie, roşul scoate în evidenţă, impune autoritate, dar semnifică şi furie, ură, agresivitate, lipsă de control şi raţiune, lipsă de limite: „Face foc roş, / Poroş / Pune la foc roş / Poroş, / Oală roşie / Poroşie . . . ”18 Epitetul roş scoate din corp dezechilibrul manifestat fizic, însă el poate avea şi valenţele unei forme de agresivitate refulată. Deochiul de spăriet se desfăşoară conform următorului scenariu: „Descântătoarea face un şumulteţ de pânză pe care-l aprinde şi îl învârte neîncetat împrejurul celui spăriet şi afumându-l cu dânsul pronunţă descântecul.”19 Prin fumigaţii rituale focul purifică şi aduce linişte celui spăriet. Focul este şi pasiune în cadrul deochiul de dragoste: „Focule, bobocule, / Eu te-nvălesc pe două părţi, / Eu te fac un porumbel / Cu ciocul de fer / Cu ghiare de oţel, /Cu aripile de foc, . . ”20 Focul aici este pur, e „boboc” prin tranformare rituală devine „porumbel”, simbol al păcii, mesager către înalt, e rezistent „cu ciocul de fer”, puternic „cu ghiare de oţel”, simbol al sacrului pe pământ „cu aripile de foc”. Deochiul pentru „aruncarea plânsului” de la copil este unul mai mult gestual şi simbolic: „Easă în amurgul serii bătrâna şi cată prin toţi munţii, şi dacă va vedea vreun foc, se întoarce de ia trei tăciuni aprinşi din cămin, easă iară în curte şi zice: „Până acuma plânsul era pe X . . iară de aici încolo să se ducă pe focul acela din munte.” La fiecare zicere, aruncă câte un tăciune către acel foc din munte şi-şi intră în casă.”21 Magia gesturilor activează un univers plin de sensuri care se sustrag înţelegerii. Astfel descântecul de speriat are următorul remediu: „să furi din biserică nouă capete de lumânări şi o bucată de mătură, să le aprinzi şi să afumi pe cel bolnav. Dar să fie furate, ca să nu ştie nimiene.22” Se întorc farmecele făcute asupra casei prin foc, cu fumigaţii făcute în jurul casei. La gura cuptorului se execută descântecul de dragoste în trei Marţi seara, „cu trei smicele de alun, învălind focul.” Cuvintele asociază imaginea focului cu pasiunea dragostei însă focul în acest caz devine protector şi actant al magiei de ursită: „Foc, focuşorul meu / Eu te-oi învăli / Tu nu te învăli, / Eu voiu dormi, / Tu nu dormi / Eu voiu somna / Tu nu somna, / Eu voiu visa / Tu nu visa / Să te faci laur, balaur / Cu solzii de aur / Să te duci la ursitorul meu, / Să-l împungi, să-l străpungi. / . . .. . . . . . .”.23

16

Ibid. Pag. 115 - 116 17

Ibid. Pag. 115 18

Idem 19

Idem 20

Idem 21

Idem, pag. 117, apud S. Fl. Marian, Descântece poporane române, pag. 323 22

pag.117, apud El. Voronca, 23

Idem

18

Imaginarul tradiţional atribuie viselor semnificaţii aparte conturând astfel o psihanaliză rurală. Focul posedă astfel mai multe interpretări. Dacă visezi casa că arde e semn de noroc; dacă visezi foc, auzi o veste sau va fi vreme caldă; dacă visezi soare este pericol de incendiu; dacă visezi cald, boală poate surveni; dacă visezi cărbuni, înseamnă bani; fum dacă visezi, e semn de vreme rea. Interpretările diferă de la o regiune, la alta. Imaginea focului apare şi în lirica populară. Focul simmbolizează arderea, fie pasiune, fie durere sau regret: „Mămulică, al meu noroc / L-ai ţipat cu ciupa –n foc”; „Lacrimile-i ciuruia; / Tot măşcate ca bobul / Şi-nfocate ca focu”; „Măritatu-i cu noroc, / Că bărbatu-i sbiciu de foc; / Măritatu-i nu-i tigneală / Că bărtabu-i foc şi pară”; „Bată-l biata pe mândru, / Mult mă uscă cu doru / Nu mă lasă la focu!”24. De asemenea, cimiliturile sunt însoţite de imaginea focului ca şi context pentru a ilustra condiţia fetei în cadrul obiceiurilor de nuntă. Focul devine astfel martor al căsătoriei dar şi personaj invocat: „Bată-l focul de nănaş / Cu cine mă cununaşi”; „De-ai arde, lume, cu foc, / Nu m-aş clăti dintr-un loc, / Pe ciudă c-avui noroc / Cât ar arde-un păr în foc! / De-ai arde, lume, cu pară, / N-aşi ieşi din cas'afară”; ”Cine a făcut jocuţul, / Nu l-ar prinde focuţul .. .”25. Focul este privit când cu spaimă, ca element răzbunător, când cu drag şi nostalgie ca element care alină. După cum se poate observa, simbolistica focului în mentalitatea tradiţională românească este una complexă şi greu surprins în toate valenţele sale. Atât la nivelul limbajului, cât şi la nivelul credinţelor, obiceiurilor şi comportamentelor cotidiene, simbolic sau concret focul însoţeşte ciclul existenţei, chiar dincolo de viaţa concretă a omului (prin "lumina de galbănă ceară" din cadrul ritualurilor de înmormântare). El fascinează şi seduce, purifică şi distruge, este focul aprig al privirii mânioase, lumina divină care încălzeşte sufletul, focul cald protector al căminului. Bibliografie: Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain – Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009 Coman, Mihai – Studii de mitologie, Editura Nemira, Bucureşti, 2009 Olinescu, Marcel – Mitologie românească, Editura Saeculum Vizual, 2008 D.A. Vasiliu - Focul viu: studii de folclor, Casa Şcoalelor, 1943 Marian, Simeon Florea – Nunta la români, Editura Saeculum Vizual, 2008 Marian, Simeon Florea – Naşterea la români, Editura Saeculum Vizual, 2008 Marian, Simeon Florea – Înmormântarea la români, Editura Saeculum Vizual, 2008 Ghinoiu, Ion - Obiceiuri de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997

24

Idem 25

Ibid. pag. 121