Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi inaugurează în literatura română estetica urâtului, avându-l ca model pe “scepticul de la Sena”, Charles Baudelaire. Volumule lui Arghezi ilustrează cu pregnanţă preferinţa pentru cuvintele rare, tari, nude, expresive, potanţial mai bogate decât altele, pentru a da mai multă culoare şi relief tablourilor înfăţişate. Argotismele, cuvintele vulgare, considerate neliterare, sunt adeseori prezente ca o cerinţă de ordin estetic, prin plasticiatea lor. Poetul le prelucrează la înalte temperaturi artistice, făcând din ele elemente caracteristice ale noului alfabet stilistic arghezian. Vladimir Streinu afirmă că scriitorul foloseşte un „limbajul gloduros”, adică „cuvinte cu râie, cuvinte care te asaltează ca viespile” pe care le transformă în „cuvinte aer, cuvinte fulgi, cuvinte metal”, orice cuvânt, indiferent de natura lui, devenind materie poetică. Acest procedeu, extins, va deveni o dominantă a liricii moderne. Limbajul arghezian presupune negativul ca o sursă de fascinaţie, în care „mizerabilul, decăzutul, nocturnul, artificialul oferă excitative ce-şi revendică receptarea poetică” (Hugo Friedrich, „Structura liricii moderne”).

Poezia „Flori de mucigai” este o consecinţă din punct de vedere biografic, prezentând mediul închisorii, al puşcăriaşilor. Tematica socială este susţinută de ideea decăderii umane, imaginarul temniţei devenind un spaţiu bivalent: un simbol al infernului, dar şi a conservării omului.

Titlul reprezintă un oximoron de ecou baudelairian, inspirat din creaţia „Les fleurs du mal”. Asocierea celor doi termeni sugerează două principii: motivul florii, simbol al frumuseţii pentru estetica romantică şi cuvântul regional, cu aspect arhaic „mucigai”, mucegaiul fiind o formă de existenţă primară a vegetalului care proliferează în mediile umede şi spaţii închise. Substantivul „mucigai” marchează, în acest context, concepţia poetului privind estetica urâtului, care, prin asociere cu ideea de frumuseţe, exprimă convingerea că frumosul se naşte din „bube, mucegaiuri şi noroi”, din materia imundă. Sintagma ancorează imaginarul poetic în sfera spaţiului închis, umed, specific închisorilor, propice „florilor de mucigai”, nişte pete de culoare în cadrul unui univers dezolant, neadecvat condiţiei umane.

Incipitul este modern, de tip ex-abrupto, şi concentrează un „credo” literar al artistului care consideră arta sa încheiată definitiv, fără a mai exista vreo posibilitate de corectare, de ameliorare. Această atitudinea este reflectată cu ajutorul timpului perfect compus „am scris”. Opera este o artă poetică („ars poetica”) deoarece abordează tema specifică a condiţiei creatorului şi a artei, clarifică modalităţile artistice, principiile estetice, idealurile care au stat la baza întregului volum.

Poetul dezvăluie un univers al valorilor maculate, alterate. Lexemele „firidă goală”, „ întuneric” conturează imaginea unui spaţiu închis, a unei materialităţi grele, elementare, un spaţiu interior ostil poetului lipsit de graţia divină. Frida sugereză bolgiile imperiului dantesc, un spaţiu ermetic, căzut în imobilitate, claustrat, apăsător, sufocant, iar lipsa de lumină

semnifică pierderea credinţei, „ruptura de divinitate”. Omul este pradă anxietăţilor, „ pradă demoniei” (Nicolae Balotă, „Opera lui Tudor Arghezi”). Poezia modernă este lipsită de harul divin; scriitorul refuză inspiraţia divină sau îi este refuzată. În reprezentările iconografice creştine cei patru evanghelişti sunt însoţiţi de toteme: taurul, leul şi vulturul, fiind simboluri ale divinităţii. Definite prin epitete metaforice, stihurile sunt plasate într-un gol de timp şi spaţiu, într-un context tantic: „stihuri de an”, „stihuri de groapă”. Versurile devin un „lamento existenţial”, o tânguire ce se naşte dintr-o jale cosmică. Lexemele din câmpul semantic al privaţiunii validează ideea experienţei dentenţiei ca o anticamera a morţii, a captivităţii fizice şi a spiritului uman, într-un spaţiu care întunecă raţiunea. „Setea de apă” defineşte o condiţie a normalităţii; apa este un simbol al cunoaşterii. Epitetul „foame de scrum” reprezintă esenţa ca o formă agonică care presupune combustie totală. Metafora „unghia îngerească” sugerează încercarea de a recupera inspiraţia de natură divină, dar ostilitatea mediului face imposibil acest lucru. Singura posibilitate de a continua este de a trece de partea demonică. Inversarea topicii normale a versului „Sau nu o mai am cunoscut” reprezintă o scindare a eului liric, recuperarea eului pierdut nefiind posibilă.

Toate aceste trăiri sunt specifice poeziei moderne, dar lirica argheziană este a damnării, nu a unui damnat, deoarece scrierea devine antilirică,antiromantică, antiestetică, cu „mâna stângă”. Ultima strofă este un catren, versurile conturând imaginea spaţiu exterior la fel de ostil, în concordanţă cu cel interior. Verbele la timpul imperfect „era”, „durea” traduc durerea continuă asociată cu starea de dizgarţie a poetului. Ploaia reprezintă începutul diluviului cosmic. Versul „Mă durea mâna ca o ghiară” sugerează regresiunea pe scara evoluţiei umane. Comparaţia „mâna ca o gheară neputincioasă” surprinde dezumanizarea, incapacitatea de a se mai apropia prin rugăciune de Dumnezeu sau de a scrie normal, cu un condei. Verbul la timpul perfect compus „m-am silit” accentuează efortul creatorului de a continua creaţia chiar în aceste condiţii. Opera rămâne rezultatul unui efort permanent, chinuitor pentru fiinţa abandonată.

Volumul „Flori de mucigai” este omogen, poetul optează pentru noutatea stilistică, iar critica literară sublinia faptul că poezia argheziană autentică începe cu acest volum. Tudor Arghezi reuseşte să demostreze astfel că „monstruosul, diformul, urâtul pot deveni frumos prin adevăr şi expresie.”(Lessing, „Laocoon”)