Poezia ,,Floare albastra” scrisa de Mihai Eminescu si publicata in revista ,,Convorbiri literare” in anul 1872, este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete.

In Floare Albastra sunt associate, in maniera romantic, mai multe specii literare: poem filosofic, egloga ( idila cu dialog) si elegie (poezie in care sunt exprimate sentimente de tristete, regret).

Tin de romantism: tema( iubirea si natura, conditia geniului, aspiratia spre absolute), motivele literare, amestecul speciilor.

La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii , deoarece natura vibreaza la starile sufletesti ale poetului. Floare albastra apartine acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradiziace.

Cadrul natural feeric si protector pentru cuplul de indragostiti se realizeaza prin motive romantic ce apar frecvent in lirica erotica eminesciana: codrul, luna, valea, izvoarele, prapastia.

In viziunea romantic, se confrunta doua ipostaze ale cunoasterii: lumea cunoasterii absolute simbolizata de ,, albastra” si lumea cunoasterii terestre , simbolizata de ,,floare”.

Ca in lirismul de masti, eul lyric imprumuta pe rand doua ipostaze umane, masculine si feminine.

Titlul fixeaza simbolul central, ce sugereaza aspiratia spre fericire prin iubire. Motivul literar asociaza substantivul ,,floare”, care simbolizeza viata , si culoarea ,,albastra”, simbolul eminescian al infinitului.

Cele 14 strofe alcatuiesc 4 secvente poetice, prin alternanta a doua planuri, cosmic si terestru, in dialogul celor doua voci, geniul si iubita.

Prima secventa ( primele trei strofe)reprezinta monologul fetei si ia forma reprosului. Meditatia barbatului din strofa a 4-a constituie cea de-a doua secventa si contine reactia indragostitului la reprosul fetei.

Secventa a treia care contine strofele V-XII, este cea mai ampla si continua monologul fetei din prima secventa. De aceasta data, ea adreseaza barbatului chemarea la implinirea iubirii in spatial terestru.

Ultima secventa poetica ( strofele XIII-XIV) este a doua interventie a vocii lirice din strofa a 4-a si reprezinte o meditatie a barbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiecteaza, de aceasta data , in ideal.

Prima secventa poetica infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul ,,iar” plasat la inceputul poeziei. Cele doua apelatice ,, sufletul vietii mele” si ,,Iubite” dispuse simetric atat la inceputul si la sfarsitul primei interventii a fetei, exprima iubirea sincera.

A doua secventa poetica, constituie meditatia barbatului asupra reprosului iubitei. Desi recunoaste adevarul din vorbele fetei, acesta se detaseaza cu ironie ,, Ah! Ea spuse adevarul! Eu am ras, n-am zis nimica”

A treia secventa poetica constituie monologul fetei care continua cu o chemare la implinirea iubirii in lumea ei, planul terestru ,, Hai in codrul cu verdeata..” Spre deoesebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adreseaza chemarea la iubire.

Cadrul natural se realizeaza cu ajutorul motivelor romantic aparute frecvent in liria erotica eminesciana: cordul, izvoarele, luna.

Ultima secventa poetica este a doua interventie a vocii din strofa a 4-a si reprezinta o continuare a meditatiei barbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiecteaza, de aceasta data , in ideal ,, Si te-ai dus dulce minune/ si-a murit iubirea noastra”

Daca in penultima strofa despartirea indragostitilor pare temporara, in ultima strofa, separate printr-un sir de puncte de suspensie, marcheaza faptul ca sfarsitul iubirii devine o certitudine.

Figurile de stil si imaginile artistice sunt numeroase: epitetul ,,prapastia mareata”, personificarea ,, izvoarele plang” , comparatia ,, rosie ca marul” , repetitia ,,floare alastra! Floare albastra!”.