Flişul cretacic din zona Masivului Ceahlău şi al Bazinului Bicaz(Carpaţii Orientali)

de Mircea Săndulescu (1990)

Introducere

Crecetările efectuate în 1977 şi 1978 pentru Harta geologică a României scara 1:50.000, în bazinul hidrodrafic al râului Bicaz şi în zona Masivului Ceahlău, aceasta ne-a permis să aducem noii precizări pentru geologia formaţiunilor cretacice care sunt parte constitutivă a Pânzei de Ceahlău şi a Flişului Curbicortical. Aceste noutăţi care au fost prezentate parţial, într-un cadrul mai larg, cum ar fi Congresul XII al Asociaţiei Geologice Carpato-Balcanice (Săndulescu et al., 1981).

O primă sinteză asupra regiunii de care ne ocupăm a fost realizată de Macovei (1927) care a admis în zona internă a flişului un mare sinclinal care în zona centrală avea conglomerate de Ceahlău apţiene. Pe cele două flancuri este prezent Barremianul sub forma a două faciesuri: Şisturile Negre la est şi Barremianul în faciesul intern la vest (denumit mai târziu sub numele de Strate de Bistra – Macovei şi Atanasiu, 1934).

Structura unui mare sinclinal este definitiv abandonată deoarece s-au putut distinge pe flancul său extern (estic) trei unităţi tectonice: unitatea vestică-internă, estică-internă şi medio-internă (Băncilă, 1955, 1958) sau pânzele interne superioare şi inferioare şi zona de solzi (Filipescu, 1955). Pentru prima hartă tectonică a României (Dumitrescu et al., 1962) aceste trei unităţi au fost separate sub numele de: Pânza de Ceahlău, Pânza Flişului Curbicortical şi Pânza Şisturilor Negre (denumită mai târziu Pânza de Audia). Am utilizat în această notă nomenclatura din harta tectonică.

Băncilă (1958, fig. 94) distinge în Pânza de Ceahlău, din Masivul Ceahlău şi din bazinul Bica-zului: Stratele de Sinaia, Stratele de Bistra şi Stratele de Ceahlău, acestea din urmă cu un orizont şisto-grezos urmat de un orizont grezos şi în sfârşit de Conglemeratele de Ceahlău. Această stratigrafie este de asemenea prezentă la Rădulescu şi Dumitrescu (1959), care marchează un contact tectonic la limita Stratelor de Sinaia cu Stratele de Bistra. Aceşti autori separă în Pânza Flişului Curbicortical trei unităţi litostratigrafice: Stratele de Palanca, Stratele de Cotumba şi Stratele de Lutu Roşu.

Şoigan (1971) adoptă cu câteva rezerve schema generală a lui Filipescu pe care le-a descris Alexandrescu în valea Bistriţei (Alexandrescu, 1971).

Alexandrescu (1967, 1971), Şiogan (1971) de asemenea Şoigan şi Alexandrescu (1976) disting deasupra Stratelor de Sinaia Stratele de Bistra (Barremian-Apţian inferior), Stratele de Babşa (Apţian) şi Conglomeratele de Ceahlău (Albian). În Stratele de Bistra ei admit intercalaţii conglomeratice (Chisirig, Piatra Sură). În descrierea lor aceşti autori au aceptat un contact tectonic pe limita externă de aflorare ale Stratelor de Sinaia.

Contribuţiile noastre se referă la aproape toată pânza de Ceahlău şi parţial la cea a Flişului Curbicortical, în particular asupra părţii sale interne.

Pânza de Ceahlău

În pânza de Ceahlău care aflorează în regiunea pe care o avem în discuţie am recunoscut trei digitaţii: de Ciuc, de Durău şi de Ticoş. Ele sunt caracterizate prin succesiuni litostratigrafice diferite.

Digitaţia de Ciuc. Cea mai internă digitaţie a pânzei de Ceahlău, distinsă încă de mult timp la sud de izvoarele Dămucului (Săndulescu, 1964; Săndulescu, Săndulescu, 1965) este bine reprezentată în bazinul Bicazului şi la vest de Masivul Ceahlău. Ea este încălecată de către pânzele central est-car-patice şi încalecă digitaţia de Durău, mai externă.

Flişul de Sinaia aflorează pe zone largi în digitaţia de Ciuc dominând arealul acesteia. De asemenea am putut recunoaşte trei secvenţe litologice anterioare acestui fliş (Săndulescu, Săndulescu, 1965; Săndulescu et al., 1974). Secvenţa inferioară dominant şistoasă este satinată şi cu mici interca-

1

laţii subţiri de calcare grezoase, de multe ori prezintă o liniaţie oblică în raport cu stratificaţia. Vârsta acestei secvenţe, cu caracter de prefliş, este aceptată ca tithonică. Secvenţa mediană este reprezentată de un fliş calcaros cu ritmuri binare (calcare grezoase/marne sau marne/calcare argiloase) sau ternare (calcare grezoase/marne/calcare argiloase). Vârsta sa este acceptată ca fiind Berriasian-Valanginian (Săndulescu, 1964; Săndulescu et al., 1974). Secvenţa superioară, un fliş grezo-şistos apropiat de tipul „strate cu hieroglife”, nu aflorează decât în partea solzilor frontali ai digitaţiei, la sud de valea Bicaz. Vârsta sa este Hauterivian-Barremian inferior.

Depozitele barremian-apţiene, mai tinere decât flişul de Sinaia – sunt restrânse în regiunea studiată, în partea solzilor frontali ai digitaţiei de Ciuc. Este un fliş grezos polimictic uneori masiv în partea sa inferioară, care are intercalaţii de calcare argiloase, iar în partea superioară apare în bancuri groase. Acest fliş încalecă, în munţii Ciucului, secvenţa superioară ale stratelor de Sinaia şi este a fost separat sub numele de fliş (strate) de Bistra, fiind atribuite Barremian-Apţianului (Săndulescu, 1964; Săndulescu et al., 1974). Cercetările noastre au arătat că în văile Bistra Mare şi Bistra Mică, unde s-a descris pentru prima dată stratotipul stratelor de Bistra, aflorează un fliş diferit de cel descris în digita-ţia de Ciuc sub acest nume, aparţinând unei alte digitaţii a pânzei de Ceahlău (digitaţia de Durău). Această problemă de nomenclatură devine astfel destul de complicată şi vom relua puţin mai târziu.

Structura digitaţiei de Ciuc este dominată de dezvoltarea unui larg pliu anticlinal cu un flanc extern frecvent deversat. La nord de valea Bicaz nucleul acestui pliu este marcat prin aflorarea secven-ţei inferioare a flişului de Sinaia, limitat la exterior, în câteva sectoare, de o falie inversă. Flancul intern (vestic) al marelui pliu major al digitaţiei de Ciuc plonjează sub şariajul pânzelor central est-carpatice repreezentate în regiune de frontul pânzelor bucovinene, jalonnând de asemenea lambourile de rabotaj sub-bucoviniene (Săndulescu, 1975a). La exteriorul marelui pliu major se dezvoltă pliuri medii continui în sens longitudinal şi mai curbate.

Digitaţia de Ciuc prezintă un solz frontal bine exprimat la sud de pârâul Ivănăşel, constituit în afloriment de flişul Barremian-Apţian. Spre nord unde acest solz se efilează digitaţia este marcată prin trei lambouri franjurate. Spre sud ea se prelungeşte şi se lărgeşte până la sud de valea Trotuşului (Săndulescu, 1964). Acolo de sub flişul Barremian-Apţian aflorează de asemenea secvenţa superioară a flişiului de Sinaia.

Digitaţia de Durău. Această digitaţie a pânzei de Ceahlău a fost pusă în evidenţă şi conturate ca urmare a cercetărilor noastre. Ea este în într-o poziţie externă faţă de digitaţia de Ciuc, dar este într-o poziţie mediană în ansamblul pânzei de Ceahlău, fiind mai internă decât digitaţiile frontale ale acesteia (Ticoş, Bodoc).

Cele mai vechi formaţiuni care aflorează în digitaţia de Durău sunt flişurile barremiano-apţiene grezo-marnoase sau grezoase cunoscute sub diferite denumiri. Pentru Băncilă (1958) ele aparţin de stratele de Bistra şi a unei părţi din stratele de Ceahlău (orizonturile grezo-şistos şi grezos). Alexandrescu (1967, 1971), Şoigan (1971) şi Şoigan şi Alexandrescu (1976) au distins stratele de Bistra, stratele de Babşa (echivalentul orizontului grezo-şistos a lui Băncilă) şi stratele de Ceahlău (orizontul grezos). Noi am distins în acest ansamblu un fliş grezo-marnos care seamănă cu flişul de Piscu cu Brazi (flişul „marno-grezos ruginiu”) (Murgeanu, Patrulius fide Băncilă, 1958; Murgeanu et al., 1961) urmat de fliş grezos pentru care noi al propus numele de gresie de Poiana Maicilor. Acesta din urmă este separat de conglomeratele de Ceahlău printr-un nivel de zeci de metri de fliş şisto-gre-zos, nivelul flişului de Poiana Stănilelor-Poiana Fântânii.

Flişul de Piscu cu Brazi este un fliş binar (ritmurile fiind din calcare grezoase sau calcarenite şi marne, frecvent siltice, bogate în mice, cu grosimi de la 10 până la 50 cm) în care sunt intercalate sec-venţe mai grezoase (cu grosimi de câţiva zeci de metri) cu dezvoltări locale şi neregulate. Arenitele flişului de Piscu cu Brazi sunt polimictice, de tip subgraywacke, fragmentele litice sunt reprezentate de calcare (triasice? şi jurasice), dolomite (triasice), şisturi cristaline (mezo- şi epimetamorfice), bazal-te şi spilite (mezozoice, provenind din surse situate în domeniul central-carpatic sau din interiorul ba-zinului flişului (cordiliere). Arenitele mai grosiere sunt frecvent bogate în resturi vegetale carbonifica-te. Vârsta flişului de Piscu cu Brazi din regiunea studiată poate fi acceptată ca fiind barremian-apţiană.

2

Din acest fliş provine Macroscaphytes yvani (valea Bicazului) şi Constidiscus recticostatus (valea Bistricioarei la nord de regiunea studiată) citaţi de Macovei (1958), de asemenea mai multe exemplare de Pulchellia (afluentul de dreapta al Bicazului în aval de izvorul Chisirig-Avram, prezentare inedită), toţi de vârstă barremiană. În depozite asemănătoare aflorează în bazinul văii Bistriţei, Alexandrescu a detrerminat o faună apţiană (Alexandrescu, 1971).

Gresiile de Poiana Maicilor urmează în continuitate de sedimentare peste flişul de Piscu cu Brazi conturând masivul Ceahlău şi formând de asemenea un sinclinal îngust care este alungit spre sud spre masivul Chisirig, şi traversând valea Bicaz. Este un fliş grezos având ritmuri (0,5-2 m grosime) constituite din arenite polimictice separate de marne sau silturi micacee. Ele admit intercalaţii micro-conglomeratice sau conglomeratice, dintre care conglomeratele de Chisirig sunt cele mai caracteristi-ce. Constituţia gresiei de Poiana Maicilor şi de asemenea a conglomeratelor de Chisirig sunt asemănă-toare cu cea a arenitelor din flişul de Piscu cu Brazi, indicând aceiaşi sursă. Vârsta gresiei de Poiana Maicilor se poate admite ca fiind apţiană, arătând poziţia lor inferioară în raport cu conglomeratele de Ceahlău şi câţiva indicatori palinologici (Antonescu – prezentări inedite).

Nivelul (flişul) de Poiana Stănilelor-Poiana Fântânii reprezintă un foarte bun reper litostrati-grafic, bordând baza conglomeratelor de Ceahlău. Nu am găsit nicio discordanţă în jurul întregului masiv pornind de la izvoarele pârâului Bistra Mică până la nord de cascada Durău. Aceasta ne-a per-mis să delimităm gresiile de Poiana Maicilor de conglomeratele de Ceahlău. Acest fliş şisto-grezos cuprinde arenite asemănîtoare celor din Flişul de Piscu cu Brazi. El poate fi depus în Apţian datorită poziţiei sale sub conglomeratele de Ceahlău şi câteva prezenţe palinologice (Antonescu – precizări inedite).

Succesiunea litostratigrafică pe care am descris-o, situată sub conglomeratele de Ceahlău cuprinde flişul de Piscu cu Brazi/gresia de Poiana Stănilelor/flişul de Poiana Stănilelor-Poiana Fân-tânii, pune încă odată în chestiune problema amplasării stratelor de Bistra şi a denumirii legate de acestea. Este necesar să se amintească că Macovei şi Atanasiu (1934) au utilizat denumirea de strate de Bistra pentru a desemna un facies sincron Şisturilor Negre, mai externe. Mai târziu Cerna (1952) a utilizat această denumire pentru o secvenţă litostratigrafică specifică, situată deasupra stratelor de Sinaia şi este caracterizată printr-un dezvoltarea foarte mare a gresiilor. Noi am utilizat denumirea de strate de Bistra pentru a desemna un fliş Barremian-Apţian care acoperă stratele de Sinaia în digitaţia de Ciuc (vezi mai sus) (Săndulescu, 1964). El este aşa cum am remarcat, diferit de flişurile barremian-apţiene descrise în bazinul Bistrei (în digitaţia de Durău). Stratele de Bistra sunt de asemenea descrise de Alexandrescu (1967, 1971) în zona văilor Bistrei şi Bistricioarei, se suprapun în mare peste sec-venţa definită de Cernea (1952). Acest autor ca şi Şoigan (1971) consideră că stratele de Bistra sunt atât o parte a flişului de Piscu cu Brazi cât şi o parte a gresiilor de Poiana Maicilor. Încercările de recunoaştere pe care le-am făcut în văile Bistricioarei şi Bistriţei au dus la găsirea unei părţi a stratelor de Bistra care aflorează la fel ca şi stratele de Babşa pe care le încalecă (Alexandrescu, 1967, 1971) sunt similare cu flişul de Piscu cu Brazi de la digitaţia de Durău. Singura parte inferioară a stratelor de Bistra din valea Bistriţei are o descriere litologică diferită fiind reprezentată de gresii în bancuri groase (fliş grezos fluxoturbiditic). Aceste gresii nu mai aflorează la sud de valea Bistricioara, prin urmare în regiunea pe care noi o prezentăm, unde sunt substituite litologic, care la sud sunt aduse la zi deoarece eroziunea nu atinge baza flişului de Piscu cu Brazi. Ţinând seama de aceste consideraţii care ne-au făcut să aducem o serie de propuneri:

de a nu mai utiliza denumirea de fliş sau strate de Bistra din cauza suprapunerii de nume;de a utiliza denumirea de strate de Bistra numai pentru flişul Barremian-Apţian din digitaţia de Ciuc;de a adopta denumirea de fliş de Piscu cu Brazi pentru flişul grezo-şistos Barremian-Apţian situat în digitaţia de Durău între gresiile de Poiana Maicilor situate în top şi gresiile în bancuri groase situate în bază (pentru acestea din urmă propunem utilizarea numelui de gresii de Galu sau gresii de Dreptu, localităţi unde acestea sunt bine

3

dezvoltate).Imediat după prima propunere ne face să adoptăm o denumire specifică pentru flişul Barremi-

an-Apţian din digitaţia de Ciuc. Trebuie să cercetăm dincolo de regiunea pe care o prezentăm, mult spre sud dincolo de valea Trotuşului unde ea se dezvoltă mult şi tipic. Propunem denumirea de fliş de Ugra (pârâu tributar al Trotuşului, în bazinul căruia flişul este bine dezvoltat).

Dacă vrem să păstrăm numele de Bistra în nomenclatura flişului Barremian-Apţian puntem utiliza termenul de fliş de Bistra, pentru un ansamblu care cuprinde unităţi litolostratigrafice diferite.

Cele mai noi depozite ale digitaţiei de Durău sunt constituite din conglomeratele de Ceahlău. Ele au un caracter polimictic accentuat. Un mare număr de elemente sunt de cuarţite, micaşisturi, şisturi amfibolice şi amfibolite, gnaise şi gnaise oculare dar de asemenea o mare varietate de calcare şi dolomite mezozoice de tipul celor cunoscute în Triasicul şi Jurasicul pânzelor central est-carpatice. Prezenţa fragmentelor şi blocurilor de radiolarite relevă faptul că sursa conglomeratelor înglobează de asemenea domeniul pânzei sub-bucovinice, alături de cele ale pânzelor infrabucovinice, seria mezo-zoică a acestora prezintă radiolarite la mai multe nivele. Acest fapt denotă că structura unei părţi a pânzelor central est-carpatice exista deja la sfârşitul Apţianului sau la începutul Albianului (Săndu-lescu, 1984), indicând un nivel al eroziunii a unităţilor deja suprapuse.

La scară mare conglomeratele de Ceahlău prezintă caracterele unei formaţiuni oblic stratificată, similară conglomeratelor de Bucegi (Jipa, 1984). Diferitele secvenţe se depăşesc unele pe altele începând din sud spre nord. Deci această direcţie trebuie luată în considerare ca fiind direcţia principală de transport al materialului detritic conglomeratic dans zona masivului Ceahlău. În realitate acest sector ar trebui să facă parte dintr-un larg con deversat spre exterior (est), acum erodat în partea sa centrală şi meridională (conglomeratele de Ceahlău fiind un rest a părţii sale septentrionale).

Conglomeratele de Piatra Sură, considerate (Şoigan, Alexandrescu, 1976) ca o intercalaţie în stratele de Bistra aparţinând, fără nicio îndoială, conglomeratelor de Ceahlău, atât prin continuitatea cartografică şi constituţia similară a acestora din urmă cât şi prin poziţia lor superioară peste flişul de Poiana Stănilelor-Poiana Fântânii.

În conglomeratele de Ceahlău se dezvoltă mai multe niveluri (mai ales în partea lor inferioară – Băncilă, 1958) de klippe calcaroase urgoniene (cu Chetetopsis zonata – Patrulius fide Băncilă, 1958). Ele sunt considerate contemporane conglomeratelor în masa cărora sunt încastrate (Macovei, 1927; Macovei, Atanasiu, 1934; Băncilă, 1958; Şoigan, 1971). În acord cu această ipoteză se conside-ră conglomeratele de Ceahlău ca fiind de vârstă apţiană sau apţian superior-albiană, secvenţa albiană fiind acceptată mai sus decât cel mai tânăr nivel de klippe. Problema klippelor urgoniene situate în conglomerate nu a fost rezolvată pentru masivul Ceahlău, situaţii asemănătoare se cunosc în munţii Bucegi şi Ciucaş-Zăganu. Aceste klippe sunt considerate ca fiind alohtone (klippe sedimentare sau olistolite – Patrulius, 1969), peste tot se acceptă exclusiv vârsta albiană a conglomeratelor. Dacă se ad-mite poziţia alohtonă a klippelor încastrate în conglomeratele masivului Ceahlău se poate plasa originea lor la vest (internă) de această zonă de sedimentare, din domeniul central est-carpatic. Totuşi cunoaştem că faciesul neritic urgonian s-a dezvoltat în Cretacicul inferior în pânzele central est-carpatice. Singura parte unde acum aflorează în zona cristalino-mezozoică sunt pânzele transilvane. În acceptarea unei asemenea origini trebuie să admitem că elemente transivane au avansat foarte mult spre exterior, deplasându-se fără să lase urme (?!) în zone care nu au fost acoperite de şariajele albiene târzii, situate între frontul viitoarei pânze bucovinice şi fosa corespunzătoare pânzei de Ceahlău. Acest model (care admite o origine transilvană pentru klippe) se loveşte de o mulţime de dificultăţi datorită exitenţei „barierelor de încastrare” situate la vest de pânza de Ceahlău (în sens palinspastic) este cea mai de importantă. Căutarea unei alte soluţii se poate accepta riguros că pe marginea externă a domeniului central est-carpatic s-a dezvoltat platforme sinuase carbonatice neritice în facies urgonian, discontinui, care au putut furniza klippele în discuţie şi din care nu s-a putut păstra niciun rest. Această ipoteză se loveşte şi ea de asemenea de existenţa unei posibile „bariere de încastrare” situată între pânza de Ceahlău şi marginea menţionată. În sfârşit se poate accepta că calcarele urgoniene provin dintr-un rid care borda fosa corespunzătoare pânzei de Ceahlău spre interior, pe care se dezvoltau

4

faciesuri neritice, rid care ulterior s-a subşariat şi acreţionat pe paleoplanul de subducţie a soclului flişului.

Structura digitaţiei de Durău este dominată de sinclinalul masivului Ceahlău. Această structură majoră, evazată, se extinde spre nord dincolo de valea Bistriţei. Spre sud ea se divide în două ramuri, cea occidentală – sinclinalul de Piatra Sură-Chisirig – fiind mai profund şi mai marcat, prelungeşte până la sud de valea Bicaz. Acest sinclinal este încălecat de la vest de flişul de Piscu cu Brazi apaţinând unui solz care a putea fi urmărit până la izvoarele pârâului Schitu, la nord, până la valea Bicaz, în sud.

Digitaţia de Durău se retrage frontal la sud de valea Bicaz, şi nu mai aflorează la sud de izvoarele pârâului Brateş.

Digitaţia de Ticoş. Am distins, în valea Bicaz şi câţiva kilometri la sud şi la nord de aceasta, o subunitate (digitaţie), situată în partea frontală a pânzei de Ceahlău, şi constituită dintr-un fliş cu caractere particulare. Acest fliş, pe care l-am numit fliş de Ticoş, este de tip marno-grezos, cenuşiu-deschis, cu intercalaţii de calcare brecioase şi gresii calcaroase grosiere, polimictice. Ritmurile sunt de obicei subţiri (1 până la 4 cm) cu laminaţii grezoase paralele sau convolute. Breciile şi gresiile grosie-re sunt intercalate la diferite nivele şi cu frecvenţe diferite. Elementele constitutive sunt calcare şi dolomite mezozoice, şisturi cloritoase, micaşisturi cu biotit, bazalte şi spilite. Acest fliş prezintă afini-tăţi cu flişul de Comarnic, fapt parţial remarcat de Contescu (1968), şi în parte cu flişul de Micfălău. Vârsta barremian-apţiană a flişului de Ticoş poate fi admisă dacă se ia în considerare aceste afinităţi litologice şi rarele asociaţii palinologice (Antonescu – prezentări inedite). Orbitoline nedeterminabile au fost observate în breciile calcaroase.

Corelări regionale

Punerea în evidenţă a digitaţiilor de Durău şi de Ticoş, în regiunea masivului Ceahlău şi bazinul Bica-zului, impune o revizie a corelărilor regionale, efectuate înainte (Săndulescu, 1975b) în lungul pânzei de Ceahlău; ea se alătură unei scheme recent publicate (Săndulescu, 1984). În aceste corelări am utili-zat schemele lui Ştefănescu (1976, 1978) pentru regiunea de curbură şi ale lui Săndulescu (1985) pentru partea de nord a Carpaţilor Orientali româneşti.

Digitaţia de Ciuc poate fi urmărită în aflorimente, fără întrerupere începând cu munţii Ciucu-lui, în sud, până la valea mare a Moldovei, la nord. Ea trece în Carpaţii ucrainieni în lungul pârâului Sărata. A fost găsită în munţii Maramureş, dar cu un fliş barremian-apţian un pic diferit în raport cu cel cunoscut în Moldova, fără calcare argiloase şi mai masiv. Digitaţia de Ciuc îşi are echivalentul în munţii Baraolt, deasupra pânzei de Baraolt, lipsind în regiunea de curbură.

Digitaţia de Durău poate fi comparată cu digitaţia de Bratocea (din zona de curbură) prin larga dezvoltare a flişului de Piscu cu Brazi şi a conglomeratelor de Ceahlău similare cu cele din munţii Zăganu şi Ciucaş, de asemenea şi cu cele din munţii Bucegi. această corelare este parţial avută în vedere de către Contescu (1968), dar într-un context diferit (fără distingerea digitaţiei de Ticoş) şi cu confuziile create de asemănarea dintre flişul de piscu cu Brazi şi flişul barremian-apţian (fliş de Ugra) al digitaţiei de Ciuc.

Spre nord digitaţia de Durău poate fi urmărită în aflorimente, în valea Bistriţei la vest de Stânişoara, până în valea Moldovei unde ea machează (în regiunea Câmpulung Moldovenesc şi Brea-za) prin aflorimente de fliş de Picu cu Brazi situate în faţa digitaţiei de Ciuc. Ea corespunde a ceea ce a descris ca digitaţia de Breaza (Ştefănescu, 1967).

Digitaţia de Ticoş este comparabilă cu digitaţia de Comarnic din regiunea de curbură a Carpa-ţilor cu care de asemenea are afinităţi litologice prin poziţia sa mai externă în raport cu digitaţia de Durău (= digitaţia de Bratocea). La nord de valea Neagra unde nu mai fost găsită, cel puţin pentru mo-ment, formaţiunile ar putea fi atribuite digitaţiei de Ticoş.

Cea mai externă digitaţie a pânzei de Ceahlău, digitaţia de Bodoc, nu aflorează în valea Bica-zului sau apare în masivul Ceahlău. Ea a fost îndepărtată prin eroziune posttectonică sau ea prezintă

5

un caracter discontinuu de-a lungul pânzei, pentru că această digitaţie se regăseşte la nord de valea Bistriţei, în munţii Stânişoara şi de asemenea în munţii Maramureş (digitaţia de Copilaşu) (Săndulescu, 1972, 1985).

Corelarea regională a diferitelor subunităţi (digitaţii) ale pânzei de Ceahlău arată caracterul complex al acesteia şi implicit al zonei paleogeografice (în sens palinspastic) de unde pânza a prove-nit. Caracterul comun al acestor digitaţii este flişul de Sinaia. Diversitatea litologică specifică pentru fiecare digitaţie începe cu Barremianul şi se sfârşeşte cu Albianul.

Pânza Flişului Curbicortical

Este externă în raport cu pânza de Ceahlău, pânza Flişului Curbicortical a fost cercetată numai în partea sa internă. Unităţile litostratigrafice pe care le-am recunoscut, corelabile cu cele distinse mai la sud (Săndulescu, Săndulescu, 1965; Săndulescu et al., 1974) sunt gresia de Cotumba şi Flişul Cur-bicortical superior. Flişul Curbicortical inferior, flişul de Toroclej şi stratele de Plăieşi aflorează de asemenea în valea Bicazului şi a afluenţilor săi dar mai la est de regiunea analizată. Deasupra Flişului Curbicortical superior noi am separat o unitate litostratigrafică independentă, gresia de Neagra Mică.

Gresia de Cotumba prezintă caractere de fliş grezos binecunoscut peste tot în cadrul pânzei. Flişul Curbicortical superior este constituit din alternanţe ritmice, de tip „strate cu hieroglife”, gresii convolute şi marne şi/sau argile siltice. La diferite nivele şi cu grosimi variabile se intercalează argile roşii sau bariolate (pârâul Ticoş, pârâul Neagra, versantul stâng al Bicazului la Floarea, platforma Lutu Roşu, izvoarele pâraielor Tiţic şi Saşa şi altele). În câteva dintre aceste intercalaţii s-a determinat o microfaună situată în general în intervalul Vraconian-Cenomanian (Neagu – prezentare inedită) vârsta admisă pentru Flişul Curbicortical superior (Săndulescu, Săndulescu, 1965; Ion, 1976; Antonescu, Săndulescu, 1985). O intercalaţie de argile roşii aflorează în Flişul Curbicortical superior pe marginea de nord a lacului Bicaz, Ion (în Săndulescu et al., 1974) a determinat o microfaună cu Uvigerinammi-na yankoi acestea ar putea sugera că acest fliş ar putea urca de asemenea în Turonian.

Secvenţa grezoasă care acoperă Flişul Curbicortical superior separată de noi sub numele de gresie de Neagra Mică aflorează în bazinul hidrografic al pârâului Neagra Mică, pe creasta care separă acest pârâu de pârâul Furciturii et în zona izvoarelor pâraielor Şipoţelu Sihastrului şi Tiţic. În zona Şipoţelu Sihastrului aceste gresii admit lentile de conglomerate. Gresiile de Neagra Mică sunt stratifi-cate în bancuri groase, în general micacee, cu granulaţie variabilă de la fin până la grosier.

Prin poziţia lor gresiile de Neagra Mică au putut fi depuse în Turonian, cu posibilitatea de a urca până în Senonian. Gresiile situate de asemenea într-o poziţie deasupra Flişului Curbicortical superior şi care aflorează de-a lungul drumului national care mărgineşte versantul nordic al lacului Bicaz cuprind o asociaţie palinologică de vârstă turoniană (Antonescu – prezentare inedită).

Vârsta gresiilor de Neagra Mică ridică o serie de probleme de corelare regională. Într-adevăr se cunoaşte Flişul Curbicortical superior de mai sus la Coşnea la sud de Trotuş (Săndulescu et al., 1986), o secvenţă de vârstă turonian-senonian inferior (?) datată pe baze palinologice şi micropaleontologice (Antonescu şi Dumitrică – în Săndulescu et al., 1986), constituită din argile şi marne roşii şi bariolate. Trebuie să acceptăm fie o variaţie importantă de facies de-a lungul zonei de syedimentare cu un aport terigen masiv din nord, fir vârste diferite a celor două secvenţe comparate.

6