Teoria cunoașterii (gnoseologie) (cunoaștere+teorie). Sofiștii s-au preocupat de ea prima data. Ei considerau ca orice opinie poate fi argumentata drept adevarata sau falsa daca sunt argumente deajuns. În cunoaștere nu e principal adevarul, ci este argumentarea. Din acest punct de vedere se poate argument orice. Împotriva acestei teorii s-au exprimat un șir de gânditori care considerau ca o astfel de teorie este daunatoare științei. Printre ei este Socrate - considera ca nu pot fi mai multe adevaruri în unul și același timp. Exista un adevar comun tuturora. El zice ca adevarul sau gasește în concepte. Este important sa avem o metoda pentru definirea conceptelor. Metoda sa se numește maieutică. Aceasta metodă rezulta in dezbateri contradictorii care pina la urma analizează esența lucrului și o decinește. Gasirea esenței și definirea acesteia este noțiunea sau adevarul cautat.

Ideile lui Socrate în cunoaștere sunt preluate de Platon. El susține ca cunoașterea este un proces ce constă din 2 niveluri:

1. Sensorial;2. Rational

La aceste  2 niveluri obiectul și mijloacele cunoașterii sunt diferite. La niv. senzorial obictul cunoașterii sunt lucrurile care sunt mereu în schimbare și în rezultat primim anumite opinii despre lucruri. La acest nivel avem 2 metode de cunoaștere:

* cunoaștere prin credință

* conjunctură (consens)

Acest nivel are cunoștințe nesigure.

Al doilea nivel, niv. rațional se deosebește prin obiectul de studiu. Se studiaza ideile și nu lucrurile. Cunoașterea ideilor se face prin doua căi:

* raționament

* intuiție

Dupa Platon intuiția este legătura directă cu adevarul, ea este cunoașterea ideilor. El zice ca acesta este nivelul cel mai mare a cunoașterii.

Aristotel va critica unele teorii alui Platon dar în general va susține calea lui și va înainta un șire de metode noi de cercetare: analiza, sinteza, deducția, inducția. Aristotel pentru prima data definește adevărul. În acest sens el înaintsaza teoria adevarului corespondent. Este adevărat ceea ce corespunde obiectului studiat.

În afara de aceasta în antichitate apar un șir de idei sceptice despre cunoaștere. Scepticismul se îndoiește ca omul e in stare sa cunoasca adevarul. Antichitatea a cunoscut trei forme a scepticismului:

- vechi - reprezentant: Piron. El lanseaza 2 principii:

           1) lucrurile nu pot fi cunoscute. Ceea ce știm despre ele duce la pareri contradictorii

           2) de aceea trebuie sa ne abținem de la judecată

- de mijloc - reprezentat: Carneade. Acesta nu neagă complet posibilitatea cunoașterii, dar consideră ca există anumite niveluri de cunoaștere, de aceea elaborează o teorie a probabilităților cunoașterii, care evidențiaza 3 grade:

          1) reprezentările semnifică ceva in sine și nimic mai mult

          2) reprezentările care conțin în sine un grad de adevar și nu contrazic alte reprezentari

           3) reprezentări adevărate confirmate de experiență

- nou. Întemeiat de Enisidem. Acesta a format 10 moduri de îndoială:

1. ființele însuflețite sunt diferite și percem in mod diferit obiectelebși nu este clar care din aceste percepții sunt adevărare;

2. oamenii de asemenea sunt diferiți și de aceea percep diferit realitatea;3. simțurile noastre diferă și furnizează despre aceleași obiecte date diferite;4. omul percepe lucrurile în mod diferit după starea în care se află;5. perceperile sunt diferite după poziția în care sea află omul față de obiectul perceput;6. nici un obiect nu este izolat de altele;7. aceleași lucruri sunt ercepute diferit după cantitatea lor și după amestec;8. cunoștințele noastre sunt relative;9. există o percepere diferită a obiectelor în raport cu frecvența contactelor cu ele;10. diferențe de obiceiuri, concept, mod de viață sunt cause ale perceperilor diferite.

În afara scepticismului Antic a existat și cel Modern. Reprezentanți: Rene de Card, Kant, David Hium.

Rene de Card consider că îndoiala trebuie utilizată ca element al cunoașterii.Îndoiala trebuie folosită la etapa preliminară a cercetării.

David Hium – cunoașterea noastră este diferită, putem fi siguri că unele cunoștințe sunt adevărate și le putem controla dar altele nu pot fi controlate.

Toate cunoștințele se separă în 2 părți:

1. cunoștințe logice rationale la care se atribuie matematica.2. Științe ale naturii.

Cunoștințele în aceste domenii sunt foarte diferrite. Matematica și logica controlează raporturile dintre idei, odată ce ideile sunt rationale, poate fi urmărită legătura dintre acestea și se poate demonstra că aceste cunoștințe sunt adevărate sau false.

Al doilea tip de cunoaștere a științei naturii, obiectul cercetării nu mai sunt ideile ci sunt fenomenele. Fenomenele nu se leagă logic, au o legătură de cauză-efect și ca aceste cunștințe să fie adevărate, legătura de cauză și efect trebuie să fie necesară și nu întîmplătoare. Noi nu putem

demonstra că această legătură este necesară nici prin senzații și nici logic, deoarece noi credem că aceasta este necesară, iar credința nu este o metodă sigură de cercetare.

Kant – lumea lucrurilor nu poate fi cunoscută, doar fenomenele pot fi cunoscute. Lucrurile în sine sunt independente de noi și noi nu le putem cunoaște. Lumea cum este ea în sine rămîne necunoscută pentru noi.Cunoaștem doar lumea fenomenelor. După cum vedem acest punct de vedere este orientat împotriva cunoașterii. Kant nu se îndoiește de cunașterea lumii, el chiar o neagă.

În procesul cunoașterii participă 2 elemente: subiectul și obiectul.

Subiectul – este considerat omenirea ca gîndire despre lume cît și despre sine însăși. De asemenea subiect al cunoașterii poate fi considerat un grup de oameni (popor) care a acumulat destule cunoștințe despre mediul în care trăiește și a creat norme de comportare, valori. În acelați timp, subiect al cunoașterii poate fi un colectiv de oameni.

Subiect al cunoașterii poate fi și o personalitatea luată aparte. În istoria omenirii se cunosc mari personalități care au fost creatori de cunoștințe în diferite domenii începînd din antichitatea (Pitagora) pînă în prezent (Enstein).

Obiectul cunoașterii – este ceea spre ce este îndreptat procesul cunoașterii. Avtivitatea practică a subiectului. Obiectul spre care este orientate cunoașterea cotidiană se orentează ușor în procesul experienței de toate zilele.

În cunoașterea științifică evidențierea obiectului cunoașterii este un proces mai dificil ca ex.: “Atomul devine obiect al cunoașterii la sfîrșitul sec. al 19-lea însă ideea despre existența lui provine din sec. 5 î.e.n. (Democrit)”. În multe cazuri pentru evidențierea obiectului de studiu științific sun necesare cheltuieli financiare mari.

Subiectul cunoașterii în diferite teorii este considerat principal. Socrate spune ”Cunoaștete pe tine însuți”, adică după el cercetarea nu trebbuie începută de la lumea exterioară ci de la subiectul însăși. Această linie a fost dezvoltată și în știința modern de către: Kant, Berklin, Witgestein.

Berklin spunea “Lumea este totalitatea senzațiilor noastre”.

Kant – “Lumea pe care noi o cunoaștem depinde de principiile subiectului, cu alte cuvinte în cunoaștere subiectul este active și transformă această lume după felul de a gîndi”.

Witgenstein spunea că: “Faptele în spațiul logic sunt lumea sau granițele limbii mele sunt granițele lumii tale”.

Pentru mulți vorbitori obiectul cunoașterii nu era limba. Aceasta putea să fie o lume deosebită cum ar fi ideele lui Platon (dacă cunoști ideile, cunoști adevărul).

Obiectul și subiectul cunoașterii sunt relative.

Obiectul cunoașterii poate deveni parte a subiectului cunoașterii cunuscător de ex.: calculatorul, telescopul, microscopul etc.

Subiectul cunoașterii poate deveni obiect al cunoașterii după cum este omul în medicină, sociologie, psihologie.

Nivelurile cunoașterii.

În filozofie au fost evidențiate 2 niveluri ale cunoașterii: sensorial și rational, cu toate că un filozof a considerat că sunt mai multe niveluri, de ex.: Kant a considerat că sunt 3 niveluri: sensorial, intelectual și rational, dar în genere în știința contemporană sunt recunoscute doar cel rational și sensorial.

Nivelul sensorial se realizează în 3 forme:

1. Senzații – forma elementară a cunoașterii la care se percep înșușirile lucrurilor și a fenomenelor, de ex. lumina, căldura, gusturile, culorile.

2. Percepția – este o senzație totalizatoare, ce conține mai multe senzații (roșu, dulce, rotund) și ca totalizare este un măr.

3. Reprezentarea este o senzație , percepție care se reprezintă.

Cunoașterea începe de la senzații, de la datele organelor senzoriale, de la ceea ce vedem, mirosim, gustăm, pipăim.

Kant spunea: “fără îndoială orice cunoaștere începe de la senzații, omul dispune de organe senzoriale care sunt considerate puterea sau izvorul cunoașterii”.

Rolul senzațiilor în cunoaștere este atît de mare încît un gînditor afirmă că nimic nu există în intelect fără ca să fie trecut prin simț.

Dacă sintetizăm cele spuse considerăm că importanța senzațiilor pentru existență și activitatea umană constă în:

1. Senzațiile informează despre variațiile care se produc în cirumstanțele mediului încunjurător cu condiția că aceste variații să fie importante și să se producă în anumite limite.

2. Organele senzoriale furnizează creerului informații pe care acesta le interpretează, le transformă în percepții, face ca ele să corespundă cu cele stocate deja.

3. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experiențe subiective.

4. Senzațiile asigură adaptarea organismului la variațiile mediului încunjurător.

Deci cunoașterea începe de la senzații.

1. Realitatea obiectivă -> 2. Datele senzațiilor -> 3. Psihica umană -> 4. Date la ieșire din psihică

Este imoprtant să înțelegem ce se petrece cu aceste date în psihică. În această privință sunt 3 puncte de vedete: Loke, Kant și Husser.

Loke – senzațiile sunt preluate de capacitatea intelectului de a le combina, abstractiza și compara.

Kant – senzațiile sunt preluatea de principiile apriore intelectului.

Husser – senzațiile sunt preluate de capacitățile umane(amintiri, închipuiri) pentru a construi șiruri de fenomene.

În interiorul psihicii după Loke senzațiile se combină ți în rezultat apar idei compuse, ele se compare și astfel apar cunoștințe despre rapoturi.

Kant – senzațiile sunt ordonate în baza principiilor.

Husser – senzațiile se implică în torentul imaginațiilor și se stabilește idea principal – o senzație mai complex decît material esențială.

La ieșire din psihică:

Loke – ideii;

Kant – senzații ordonate;

Husser – avem idei cu un conținut mai bogat sensorial.

Loke spune că la ieșirea din psihică avem anumite cunoștinte care trebuie comparate cu obiectul esential. Aceste cunoștințe se conțin în senzațiile esențiale dar nu au fost de la început percepute. Senzațiile ne dau cunoștințe nepline.

Kant – cunoștințele senzoriale nu aparțin comple lucrurilor, partial aparțin psihicii, doar cu aceste cunoștințe putem opera.

Husser – cunoștințele permit să interpretăm senzațiile inițiale.

Cunoașterea rațională se realizează în formă de noțiune, judecată și raționament. Problema cunoașterii rationale este noțiunea (pe cunoașterea acesteia).

1. Noțiunea este un gînd generalizat care permite să explice estența unei clase de obiecte.

2. Judecata este a 2 formă a gîndirii rationale, ea fiind un gînd care afirmă să infirme ceva. Judecățile se formează pe baza noțiunilor. Judecata este construită din mai multe noțiuni.

3. Raționamentul este o concluzie făcută din judecăți, o extragerea de cunoștințe noi din ceva cunoscut.