Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”

Facultatea de Istorie și Etnopedagogie

Catedra Istoria Universală

Referat:

Filozofia arabă

și aportul ei asupra mișcării intelectuale din Occident.

Realizat: Studentul gr. 201,

Gnatiuc Andrei.

Conducător științific: Prof. Univ. Igor Sava.

Chișinău 2014

Filozofia arabă și aportul ei asupra mișcării intelectuale din Occident.

Plan de idei:

1. Introducere. 2. Filozofia arabă. 3. Mișcarea intelectuală în Occident. 4. Concluzii. 5. Bibliografie:

Filozofia arabă și aportul ei asupra mișcării intelectuale din Occident.

1. Introducere.

În anul 529, la ordinul lui Iustinian, au fost închise toate școlile de filozofie din Atena. Aceasta a însemnat degradarea și dispariția filozofiei grecești pentru o lungă perioadă de timp în Occident. Dar aceasta fusese preluată de către Orient cu mult timp înainte și dezvoltată, pentru ca apoi, în sec. XIII-lea, lucrările cele mai importante să fie traduse din arabă în latină de către occidentali.

După închiderea școlilor din Atena în anul 529, filozofia greacă începuse să fie studiată în școlile creștine din Mesopotamia și Syria. Nevoia de a citi Vechiul și Noul Testament îi determinase pe sirieni și mesopotamieni să învețe greaca, în acest mod ei au putut să se inițieze în știința și filozofia greacă. În școala din Edessa se predau alături de teologie și filozofie, matematică și medicină, iar operele clasicilor se traduceau din greacă în siriacă. În sec. al VIII-lea islamismul înlocuiește creștinismul în orient, iar rolul sirienilor se reduce de la păstrători la agenți ai răspîndirii filozofiei elene în Orient. Califii abbasizi apelează la serviciile sirienilor pentru a traduce fie direct, din greacă în arabă, fie indirect, din greacă în siriacă și apoi din siriacă în arabă lucrările elenilor. Școlile siriene au fost intermediarii prin care gîndirea greacă a ajuns la arabi.

2. Filozofia arabă.

Primul nume celebru al filozofiei musulmane este cel al lui Alkindi, care a trăit în Barsa, apoi în Bagdad, și a murit în 873. El a fost un enciclopedist ale cărui scrieri acoperă aproape toate domeniile cunoașterii grecești: aritmetică, geometrie, astronomie, muzică, optică, medicină, logică, psihologie, meteorologie, politică. Alkindi fusese cunoscut de Occidentul Medieval mai ales pentru lucrarea sa, care în e întitulată De intellectu et intellecto. El distinge intelectul

mereu în act, intelectul în potențialitate, intelectul care trece de la potențialitate în act. Este important faptul că Alkidi considera intelectul mereu în act o inteligență, adică o substanță spirituală deosebită de suflet, superioară acestuia.

Al doilea mare nume al filozofiei arabe este Alfarabi (950), care a învățat și a predat la Bagdad. A scris tratate despre inteligență și Inteligibil, Despre suflet, Despre unitate. Cea mai semnificativă operă a sa este Concordanța dintre Platon și Aristotel. Însuși titlul acestei lucrări demonstrează faptul că filozofia arabă a făcut mai mult decît s-o continue pe cea a lui Aristotel, arabii fiind convinși că gîndirea lui Aristotel în fondul ei se potrivește cu cea a lui Platon, ei s-au străduit mult să le împace.

Ca și cel al Bibliei, Dumnezeul Coranului este unul, veșnic, atotputernic și creator al tuturor lucrurilor. Filozofii arabi s-au lovit înaintea creștinilor de problema împăcării concepțieii grecești despre ființă și lume cu noțiunea religioasă a creației. Arabii au încercat totuși să împace filozofia cu religia. Al-Ashari (936) s-a arătat capabil să adapteze bogăția ideilor grecești la nostalgia orientalilor pentru Dumnezeu. El considera că Universul este o materie alcătuită din atomi disjuncți, care există într-un timp alcătuit din clipe disjuncte și îndeplinind operații independente fiecare de cel de dinainte, o materie în care totul subzistă, și funcționează doar prin voința lui Dumnezeu.

Avicenna (980 – 1037), merită să ne rețină toată atenția. Numele lui este cunoscut tuturor filozofilor creștini din secolul al XIII-lea. A scris peste o sută de lucrări, care tratează subiectele cele mai diferite. A rămas celebru în Evul Mediu ca mare medic și filozof. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: Filozofia orientală, Al-Shifa (Vindecarea), Logica, filozofia naturii. El considera că sufletul poate să se conceapă distinct, fără să se raporteze la trup, că esența sufletului este alta decît cea a trupului.

Cel mai mare nume al filozofiei arabe, alături de Avicenna, este Averroes, a cărui influență s-a răspîndit, pe multiple căi, pe tot parcursul Evului Mediu, apoi în Epoca Renașterii și chiar pînă în pragul timpurilor moderne. Născut în 1126 la Cordoba, a scris un număr mare de lucrări originale de medicină, astronomie și filozofie. Una din încercările cele mai originale ale lui Averroes a fost aceea de a stabili cu exactitate raportul dintre filozofie și religie. El constata prezența unui mare număr de secte filozofice și teologice, care luptau unele împotriva celorlalte și a căror simplă existență era un pericol permanent atît pentru filozofie cît și pentru religie. El explica acest fapt prin accesul neîngrădit la filozofie a unor minți care nu erau în stare să o înțeleagă, și considera că doar unele persoane mai dotate trebuie să aibă acces la aceasta.

3. Mișcarea intelectuală în Occident.

Avîntul filozofic din sec. al XIII-lea a avut loc în Occident în urma răspîndirii aici a filozofiilor arabe și evreiești și a a operelor științifice, metafizice și etice ale lui Aristotel. Activitatea filozofilor a fost precedată și condiționată de cea a traducătorilor. Încă de la mijlocul sec. al XII-lea, arhiepiscopul francez Raymond din Sauvetat, a pus să se traducă în latinește lucrările lui Aristotel, Alfarabi, Avicenna, ș.a. Munca traducătorilor avea loc în condiții grele.

O puternică influență asupra filozofiei și teologiei din sec. al XIII-lea a avut-o lucrarea Elementatio theologica de Proclos. Ideea lucrării este că tot ce există depinde de Unul Dumnezeu ca de singura cauză cu adevărat creatoare, dar se trage din el printr-o ierarhie. Primul care a suferit aceasă influență neoplatoniană și s-a lăsat copleșit de ea a fost un traducător din Toledo, Gundissalinus. Lucrarea sa De divisione Philosophiae este un fel de introducere în filozofie, în care, pentru prima dată în Occident, clasificarea științelor adaugă la acel Quadrivium din Evul Mediu timpuriu fizica, psihologia, metafizica, politica și economia, a căror existență fusese dezvăluită de scrierile lui Aristotel. La fel de importantă este lucrarea sa De processione mundi, în care își propune să interpreteze problema creației ca un creștin, dar fiind influențat de Metafizica lui Avicenna.

Acest prim val arab pornit din Spania s-a manifestat mai ales în sensul lui Alfarabi, Avicenna și al acelui Algazel pe care îl cunoscuseră latinii. Operele acestor filozofi cuprindeau o doctrină aristotelică puternic neoplatonizată, care aducea o concepție despre lume dîndu-i o consistență științifică. Succesul lui Avicenna printre latini a fost imediat, astfel încît se vorbește uneori de ”avicennismul latin” al sfîrșitului sec. al XII-lea. Avicenne a afirmat că lumea există dintotdeauna, ca și Dumnezeu, din care ar proveni nu ca o creație, cum susțineau teologii ci ca o emanație. Fără îndoială că au existat în sec. al XII-lea și ”averoiști”, adică filozofi pentru care doctrina lui Averroes a reprezentat adevărul filozofic. Averroes considera că nu există nici un conflict între religie și filozofie și a încercat să demonstreze aceasta în lucrările sale.

Un ciudat exemplu al acestor filozofii platoniene este lucrarea De fluxu entis, atribuită lui Avicenne. Cu siguranță însă că lucrarea nu-i aparține lui Avicenne, căci, deși autorul acestei compilații a folosit teorii ale filozofului arab, părți din aceste teorii sunt combinate în mod vizibil cu altele, extrase din Augustin, Dionisie Areopagitul, Grigore al Nyssei. De la aceștia din urmă autorul compilației preia ideea creării lui Dumnezeu de sine însuși în Idei, a reducerii corpurilor la elemente necorporale. Această lucrare demonstrează că gîndirea creștină a cedat mai întîi în fața influenței arabe, sufocată de acest context filozofic, doctrina biblică a creației dispare sub metafizica luxuriantă a ”emanării luminii” pornind de la Dumnezeu.

Amalric din Bene, profesor de logică și de teologie la Paris (1206), a fost acuzat încă din timpul vieții că răspîndește teze periculoase, dar prima condamnare oficială cunoscută a doctrinei lui este cea din 1210. Exista pe atunci un grup de ”amalricieni” ale căror doctrine au făcut obiectul cenzurii ecleziastice. Potrivit lui Henric din Susa, Amalric ar fi susținut că Dumnezeu este totul,

adică toate lucrurile. Nimic nu este mai verosimil pentru creștini dacă interpretăm această expresie ca un Dumnezeu al tuturor. Lucrurile se schimbă radical dacă o înțelegem în sensul că ființa Dumnezeu este esențialmente aceeași cu cea a lucrurilor. Nu știm cum o înțelegea Amalric, dar a fost acuzat că asociază ființa lui Dumnezeu cu cea a lucrurilor. Amalric se inspirase de la Apostolul Pavel care afirmase că Dumnezeu va fi totul în toate și de la Sfîntul Ioan care spunea că ceea ce s-a făcut este în El viață. De aici rezulta că tot ce este în Dumnezeu este Dumnezeu. Bernardus, un amarlician, a mers și mai departe cu interpretările. El spunea: totul este unul, de vreme ce tot ce este e Dumnezeu; prin urmare, dat fiind că sunt, nu pot să fiu nici ars și nici torturat, pentru că fiind, sunt Dumnezeu. Nu este greu să deslușim adevărata gîndire a lui Amalric în spatele tezelor unor asemenea discipoli.

O altă mărturie a confuziei care domnea în gîndirea epocii este opera lui David din Dinant, autor al scrierii intitulate De tomis, id est de divisionibus. Doctrina sa consta în ”divizarea ființei”. Ființa era împărțită în trei indivizibile: corpurile, sufletele și substanțele separate. Primul indivizibil din care sănt alcătuite corpurile era materia, sufletele erau alcătuite din gîndire, iar substanțele veșnice din Dumnezeu. Originalitatea doctrinei lui David constă în aceea că, în loc să unească totul în ființa divină, ea se pare că unește totul, inclusiv și pe Dumnezeu, în ființă. Punctul de pornire al argumentării sale era faptul că intelectul nostru poate să conceapă în același timp și pe Dumnezeu și materia, iar a concepe lucrul înseamnă a-l asimila. Astfel, Dumnezeu, intelectul și materia sunt același lucru. Prin aceste concepții David din Dinant reprezintă destul de bine vechiul platonism latin.

Conflictul inevitabil dintre filozofia arabă și teologia creștină se produce pe la începutul sec. al XIII-lea, la Universitatea din Paris, care tocmai se constituise. În anul 1200, toți profesorii și elevii școlilor catedrale din Paris se adună într-un singur corp, recunoscut de Filip-August și de papa Innocențiu III. Aici și-au făcut pentru prima oară apariția traducerile din Aristotel și din comentatorii arabi. Profesorul Guilelmus din Auvergne (1249) recunoaște superioritatea fizicii lui Aristotel în explicarea lumii pămîntești. În anii următori sosesc treptat operele lui Averroes. El începe să fie citat, dar inițial nu este înțeles, prin urmare nici pericolul nou pe care acesta îl ascunde. Albert cel Mare nu va întîrzia totuși să-și dea seama de el prin 1250, iar Sfîntul Bonaventura îl denunță. Începe atunci marea epocă a teologiei și filozofiei scolastice și încercarea gînditorilor creștini de a canaliza curentul greco-arab.

În lupta cu aceste noi doctrine autoritățile ecleziastice au adoptat un plan mai puțin al speculației pure, cît al prudenței doctrinale și al disciplinei. În prezența acestei mulțimi de concepții noi și ca să-și facă timp de gîndire și discernămînt, ea începe prin a interzice. În 1210, conciliul provincial al Parisului, interzice sub amenințarea cu excomunicarea predarea la Paris, în public sau în particular, a doctrinei aristotelice de filozofie a naturii și a comentariilor acesteia. În statutele Universității din Paris aprobate în 1215 de Robert din Courcon, Metafizica,

toate cărțile de fizică și de știință ale naturii, ca și eventualele compendii, sunt interzise, împreună cu doctrina lui David din Dinant.

În timp ce era interzisă la Paris, predarea lui Aristotel continua să fie autorizată la Toulouse, iar profesorii din acest oraș profitau din plin de libertatea lor. Fizica aristotelică aducea aici un joc de concepte și principii atît de flexibile și rodnice în explicarea lucrurilor naturale, încît cu greu se putea renunța la ea. Pentru prima oară, și dintr-o dată, oamenii Evului Mediu se găseau în prezența unei explicații integrale a fenomenelor naturii. Conceptele fundamentale care stăteau la baza acestei explicații se regăseau în numeroasele tratate de astronomie, de fizică și medicină, singurele care permiteau deplina lor înțelegere.

Din 13 aprilie 1231, papa Grigore IX reînnoia interdicția îndreptată împotriva predării lui Aristotel. Este în continuare interzisă predarea Fizicii lui Aristotel, dar numai pînă ce va fi supusă cenzurii și curățată de erori. Papa numește pentru aceasta o comisie care trebuia să înfăptuiască această muncă de revizuire. Începînd din această epocă, scrierile aristotelice de fizică și metafizică încep să se infiltreze pretutindeni, cîștigînd din ce în ce mai mult teren. Știința începea să-și facă loc în lumea medievală alături de ideile religioase, inovație importantă pentru Evul Mediu.

4. Concluzii.

Știința arabă a reprezentat o continuare directă a științei grecești, aceasta din urmă n-a fost pur și simplu reanimată, ci și dezvoltată. Prin activitatea lor intensă și prin strădania de a găsi izvoare mai vechi și mai bine documentate, învățații musulmani au salvat știința greacă din starea de decadență în care căzuse în ultima perioadă a Imperiului Roman. Ei au creat o știință viguroasă și în continuă dezvoltare, chiar dacă aceasta nu se ridică din nici un punct de vedere la înălțimea speculațiilor filozofilor ionieni ai naturii sau dacă nu egalează imaginația geometrică a școlii alexandrine. Începînd cu secolul al XII-lea, prin intermediul traducătorilor spanioli lucrările arabilor au început să fie făcute cunoscute Occidentului, iar în secolul următor noile cunoștințe încep să fie utilizate și cunosc o dezvoltare fructuoasă. Astfel, lumea medievală occidentală cunoaște un avînt intelectual semnificativ în secolul al XIII-lea, iar ideile filozofice cu tangențe materialiste devin concurente de temut pentru concepțiile ecleziastice ale timpului. Lumea și natura încep a fi explicate din punct de vedere științific. Filozofia arabă a avut o semnificație majoră pentru mișcarea intelectuală în Occident, prin noile cunoștințe furnizate acesteia.

Bibliografie:

Gilson, E. Filosofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice pînă la sfîrșitul secolului al XIV-lea, București 1995

Bernal, J.D., Știința în istoria socieatăți, București 1964 Le Goff, J., Schmitt, J-C. (coord.) Dicționar thematic al Evului Mediu Occidental, Iași, 2002