1

Rezumat

Fascismul, a apărut în perioada interbelică, în contextul generat de primul război mondial, iar

apoi de criza economică din anii ’30, dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea.

Instaurat întâi în Italia şi Ungaria, apoi în Germania, fascismul a însângerat viaţa

acestor ţări, dar şi a altora, atât prin acţiunea directă a organizaţiilor lor, cât şi prin

desfăşurarea războiului. Ceea ce agravează răul este faptul că o serie de grupări fasciste şi

neofasciste au apărut şi au cerut” drept de existenţă”

Cauzele care au dus la apariţia organizaţilor fasciste după primul şi al doilea război

mondial sunt: masele dezorientate ale micii burghezii, rata şomajului foarte ridicat, crizele

economice, sociale, mizeria şi haosul instalat în toate ţările după război, au găsit în exaltarea

naţionalismului, în rasism, în vitalismul iraţionalist, în sprijinul militarist, în antisemitism şi

în anticomunism, o alternativă, care mută centrul de greutate al problemelor de la realitatea

zilnică la un ideal.

Pe plan teoretic exista o continuitate aproape perfectă între fascism şi neofascism, cu

mici deosebiri între nuanţe şi metode. Această doctrină îşi trage seva ideologică din teoriile

biologizante şi articulate cu un naţionalism dus până la paroxism.

Există mai multe tipuri de fascism, astefel fascismul poate fi deosebit după: timp

(fascisme interbelice, „clasice” şi fascisme postbelice), loc de manifestare (fascismul din

Ungaria, fascismul italian, fascismul din Germania, fascismul din Spania, fascismul

portughez, fascismul polonez, fascismul austriac, fascismul lituanian, fascismul englez,

fascismul american, fascismul francez) şi raportul cu guvernarea (regimuri politice fasciste şi

mişcări politice fasciste).

Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini, conducătorul şi

principalul ideolog al acestuia. Prima manifestare fascistă italiană este mitingul din Martie

1919 de la Milano a lui Fascio di combattimento care-i reuneşte pe semi-socialişti cu ex-

socialiştii şi ex-militari. Mitinguri similare au loc în toată Italia aproape spontan.

Nazismul, este varianta germană, cea mai spectaculară şi cea mai agresivă, numită

astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-

Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. Doctrina nazistă

este făcută după regulile practicii politicianismului: câştigarea puterii. Ea este expusă în două

lucrări: Adolf Hitler „Mein Kampf” şi Alfred Rosenberg „Mitul Secolului Douăzeci”.

Această doctrină a oferit multor germani un sentiment de apartenenţa la comunitatea germană

şi un sens pentru această apartenenţă.

După cum se ştie, rezultatele practice ale doctrinei fasciste au fost dezastruoase, ele s-

au soldat cu cele mai mari crime asupra umanităţii. Nici România nu a fost scutită de 'noua

ordine' instaurată de trupele de ocupaţie ale armatei germane. Instaurarea regimului regionar

la putere a favorizat multiplicarea crimelor şi actelor de barbarie asupra poporului roman şi

tararea lui în război.

În comparaţie cu fascismul, în ideologia neofascistă se introduc o serie de modificări

perceptabile. Naţionalismul devine mai camuflat. El dobândeşte formă de iraţionalism

european şi se exprima sub forma falsă de patriotism ’adevarat’. Ca şi unele ideologi

burgheze, neofascismul în mare parte, mizează pe nivelul primar al conştiinţei politice ale

2

unor categorii de oameni, am spune, pe conştiinţă spontană politica, care poate fi uşor

manevrata şi influenţată.

1. Prezentare generală

Cauzele care au dus la apariţia organizaţilor fasciste după primul şi al doilea război

mondial sunt: masele dezorientate ale micii burghezii, rata şomajului foarte ridicat, crizele

economice, sociale, mizeria şi haosul instalat în toate ţările după război, au găsit în exaltarea

naţionalismului, în rasism, în vitalismul iraţionalist, în sprijinul militarist, în antisemitism şi

în anticomunism, o alternativă, care mută centrul de greutate al problemelor de la realitatea

zilnică la un ideal.

Fascismul, a apărut în perioada interbelică, în contextul generat de primul război

mondial, iar apoi de criza economică din anii ’30, dar sub influenţa unor idei care se

afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Grupul intelectualităţii provenită mai ales din ofiţerimea trecută în rezervă,

detaşamente întregi ale tineretului care nu găseau de lucru, milioane de şomeri mai ales din

rândurile emigranţilor, au constituit şi constituie o importanţă sursa socială a mişcărilor

fasciste şi neofasciste.

Instaurat întâi în Italia şi Ungaria, apoi în Germania, fascismul a însângerat viaţa

acestor ţări, dar şi a altora, atât prin acţiunea directă a organizaţiilor lor, cât şi prin

desfăşurarea războiului. Ceea ce agravează răul este faptul că o serie de grupări fasciste şi

neofasciste au apărut şi au cerut” drept de existenţă” în Germania ca: Căştile de Oţel, în Italia

Mişcarea Socială Italiană, în Anglia apare gruparea lui O. Mosley, în Franţa îşi manifestă

prezenţa organizaţii ca” Jeune Nation”,” Croix de France”,” Mişcarea Socială Europeană”, în

Austria Partidul Austriac al Libertăţii. Organizaţii mai puţin influente apar şi în Belgia,

Olanda, Suedia, S.U.A. Mai mult, grupările fasciste din mai multe ţări au organizat întâlniri

internaţionale, în care şi-au expus punctele de vedere, programele şi strategii politice.

Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate, fascismul şi-a propus să realizeze o

sinteză specifică între naţionalism şi socialism. Naţionalismul a fost implicat în ipostaza să

extremistă, fiind asociat, în varianta germană, cu rasismul (“naţionalism organic”), iar

socialismul anti-marxist, auto-proclamat “adevăratul socialism”, afirma posibilitatea

convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai

ales faţă de conducătorul suprem. Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg, spre a

defini un fenomen paneuropean (şi nu numai), alteori, într-un sens particular, cu referire la

prima din variantele sale, cea italiană, numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format, imediat

după primul război mondial, grupări numite “fascii”.

Pe plan teoretic exista o continuitate aproape perfectă între fascism şi neofascism, cu

mici deosebiri între nuanţe şi metode. Această doctrină îşi trage seva ideologică din teoriile

biologizante şi articulate cu un naţionalism dus până la paroxism. Alfred Rosenberg, susţinea

că toate valorile culturale ale occidentului au fost produse în Germania, de unde dispariţia

sângelui germanic din Europa ar echivala cu dispariţia întregii civilizaţii occidentale.

3

2. Tipurile de fascism

Fascismul poate fi deosebit după: timp, loc şi raportul cu guvernarea, astfel:

I. După timp:

1) Fascisme interbelice, „clasice”, (apărute în perioada interbelică şi prelungite în Spania

şi Portugalia şi după război).

2) Fascisme postbelice - apărute după război.

II. După „spaţiul” lor, locul de manifestare:

1) Fascismul din Ungaria (Hortyst)

2) Fascismul italian

3) Fascismul din Germania (Hitlerist).

4) Fascismul din Spania (Franchist 1936 -1975)

5) Fascismul portughez

6) Fascismul polonez

7) Fascismul austriac

8) Fascismul lituanian

9) Fascismul englez

10) Fascismul american

11) Fascismul francez, etc.

III. După accesul la guvernare avem:

a) Regimuri politice fasciste: maghiar, bulgar, italian, portughez, Polonez, hitlerist,

spaniol, românesc...

b) Mişcări politice fasciste: Anglia, S.U.A., ţările ocupate de hitlerişti, etc.

a. Fascismul italian

Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini, conducătorul şi

principalul ideolog al acestuia. Fraza să “Totul în stat, nimic împotriva statului, nimic în afara

statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”, care a determinat “încorporarea”

în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi profesionale (mai ales a organizaţiilor

sindicale şi a celor patronale), prin subordonarea lor faţă de guvern. Spre a-şi realiza

obiectivele, mai cu seamă cele vizând renaşterea marelui Imperiu Roman, Mussolini a

orchestrat un adevărat cult al conducătorului, a glorificat violenţa şi teroarea.

Prima manifestare fascistă italiană este mitingul din Martie 1919 de la Milano a lui

Fascio di combattimento care-i reuneşte pe semi-socialişti cu ex-socialiştii şi ex-militari.

Mitinguri similare au loc în toată Italia aproape spontan. La ele participa nemulţumiţii

întregului spectru sociopolitic.

4

Doctrina politică şi socială a fascismului

Trăsăturile acestei teorii ar fi:

- Repudierea pacifismului şi exaltarea războiului

- Mitul naţionalismului (fără să fie vreodată anti-semit).

Măreţia naţiunii; ("ne-am creat mitul nostru, mitul este credinţa şi pasiune. Nu este necesar ca

el să ajungă realitate... Mitul nostru este măreţia naţiunii! (Mussolini- Neapole 1922 op.

Cât.P. 93.) în această variantă el a fost uşor de exportat.

- Tradiţionalismul, păstrarea valorilor trecutului;

- Totalitarismul controlul statului asupra întregii societăţi civile;

- Corporatismul în stat, statul organic, deasupra luptei de clasă, statul care îşi acorda

încrederea doar celor ce muncesc.

b. Nazismul

Nazismul, este varianta germană, cea mai spectaculară şi cea mai agresivă, numită

astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-

Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. Viziunea şi

acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi concepţii care circulau deja în epocă: rasismul,

anti-semitismul, darwinismul social, geopolitica. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa

de tristă celebritate „Mein Kampf”, care va deveni un adevărat program politic, iar apoi în

politica pe care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat.

Doctrina nazistă

Doctrina nazistă este făcută după regulile practicii politicianismului: câştigarea

puterii. Nu se poate însă spune că-i lipseşte idealul social. Ceea ce-i lipseşte este coerenţa

care vine din elaborarea conforma cu rigorile teoriei. Dar ea nu s-a vrut teorie, filosofie, ci

program politic. De aceea este mai mult un set de răspunsuri la problemele politice ale unei

situaţii date: situaţia Germaniei în postcomunismul Republicii de la Weimar. (Acesta era un

postcomunism, chiar dacă experienţa sa comunistă este foarte scurtă şi urmăreşte conştiinţele

şi structurile capitaliste doar ca spectru al grozăviei). De aceea este un mit despre

posibilitatea irosită a fericirii muncitoreşti.

Doctrina nazistă este expusă în două lucrări: Adolf Hitler – „Mein Kampf” şi Alfred

Rosenberg - „Mitul Secolului Douăzeci”. Ea se doreşte un mit care să stârnească entuziasmul

şi imaginaţia. Mult invocatele sale izvoare filosofice elitismul lui Nietzsche, social

darvinismul, romantismul politic sunt de importanţă secundară comparativ cu exprimarea în

teorie a stării de spirit ce plutea în aer (şi pe care negreşit o alimenta această teorie). Istoria

este o luptă pentru supravieţuirea şi dominaţia unei rase de către alta. Sunt rase de stăpâni şi

de sclavi. Când rasele de stăpâni domina rasele de sclavi, se crează cultura. Toate civilizaţiile

au fost create de un grup rasial superior - Nordic, Aryan sau Germanic. Când se amesteca, îşi-

pierd puritatea, ele degenerează. Nobleţea germană a degenerat când i-a imitat pe străini şi a

5

neglijat interesele comunităţii rasiale germane. Un alt pericol pentru rasa germană este,

conform mitului nazist - pericolul evreiesc. Evreii lupta să distrugă forţa naţiunilor pentru a

stabili conducerea lumii de către evrei. Aceasta este schema lor conspirativa. Conform

acesteia ei predică drepturi şi libertăţi individuale, apăra democraţia formală, cu regula

majorităţii, sub care se ascunde de fapt propria lor regulă. Pentru liberali, democraţia ar

înseamnă fie plutocraţie - adică dominaţia economică de către evrei - fie Marxismul evreiesc

care împarte naţiunea - prin luptă de clasă, şi din care rezultă ca-n Bolşevism victoria liderilor

evrei a maselor proletare. În orice variantă lumea evreiască va triumfa. După Hitler,

evreimea, în anii 1920 s-ar concentra asupra Germaniei. Ea ar acţiona prin capitalismul

plutocratic din Wall Stret şi prin Marxismul socialist de la Moscova, atacând ce a mai rămas

din puterea poporului german. Ea utilizează liberalismul, pacifismul, naţionalismul,

umanitarismul şi chiar catolicismul politic. Contraforţele trebuie să se afirme pe ele însele.

Conduse de un salvator, cum predică Hitler, Germania ar trebui să-şi construiască Al Treilea

Reich. Aici, comunitatea poporului ar trebui condusă de o elită pentru care principiul

conducerii ar fi bunăstarea întregii comunităţi. Toată puterea trebuie să aparţină liderului

investit cu încrederea comunităţii. Scopul ultim al nazismului ar fi restabilirea Germaniei ca

putere mondială cu o misiune în lume! El trebuie să-şi folosească puterea pentru reînvierea

spiritului războinic, pentru a şterge umilinţele războiului şi a uni rasa germană, în Marea

Germanie, pentru a cuceri spaţiu vital în vastele spaţii deschise spre Est, pentru a încheia

conturile cu duşmanii tradiţionali - francezii, care i-au împiedicat pe germani să ajungă la

glorie. După înfrângerea Vestului degenerat ar trebui supus Estul Bolşevic. Şi Germanii vor

ajunge stăpânii lumii.

Această doctrină a oferit multor germani un sentiment de apartenenţa la comunitatea

germană şi un sens pentru această apartenenţă; speranţa de a ajunge stăpâni, participanţi la o

clasă conducătoare, destinată să conducă; simţământul de a avea o sarcină, o datorie dincolo

de sordidul interes egoist pentru generaţiile viitoare; un simţământ de schimbare şi aventură

şi o bucurie specific germana - marşul în uniformă. Părea să rezolve grijile germanilor şi să

dea vieţii lor un sens. Este evident că doctrina se sprijinea pe multe din idealurile pre-naziste:

autoritatea şi conducerea fermă; conducerea cea mai bună către interesul comun; ideea de

Volk (popor), ca bază a unităţii politice, şi ideea de misiune a poporului. Propaganda nazistă

a ştiut cum să folosească această doctrină pentru a se construi o mişcare. Ea inventat

mijloacele propagandei în masa prin teroare, violenta şi spălarea creierului: războiul

psihologic civil. Principiile ei au fost: bombardarea continuă a poporului cu sloganuri,

dominată de simboluri: culori, steaguri, uniforme, insigne, anateme, cântece, un ritual

elaborat sistematic. Miza ei erau emoţiile şi instinctele, nu raţionalitatea şi coerenţa.

Dimpotrivă, pragmatic Hitler spunea despre propaganda " Cu cât mai slabă va fi

consecvenţa ei ştiinţifică şi cu cât ţine cont exclusiv de emoţiile maselor, cu atât mai complet

va fi succesul ei". Iar Gobbels, ministrul propagandei, va folosi ca principiu de acţiune ideea

că oamenii cred ceea ce li se spune continuu şi zgomotos nu ceea ce este adevărat. Faptul a

fost observat demult, încă de Machiavewlli în al său „Principe”. De asemenea propaganda, se

folosea de stereotipurile şi prejudecăţile oamenilor. Se folosea de minciună – pe ideea că

oamenii iau drept adevăr orice minciună, dacă este repetată suficient, indiferenţi la faptele ca

atare. Se folosea delaţiunea, teroarea, spionajul până şi-n familie şi biserica. Propaganda avea

sloganuri adaptate pentru fiecare grup social căruia i se adapta. Există o maşină de

6

propagandă, şi a avut rezultat îndoctrinarea celor mai mulţi. (A avut un efect mai scăzut doar

asupra proletarilor şi catolicilor. Poate pentru că ei erau deja adepţii unor alte religii pentru a

mai putea fi înrobiţi de noua credinţă.) în schimb a câştigat industriaşii, generalii, clasa

politica. Ei l-au convins pe Hindenberg să-l facă cancelar în l933. Revoluţia lui n-a fost, nici

naţională şi nici socială.

Şi-a menţinut puterea prin: concentrarea în mâinile führerului (conducătorului);

desfiinţarea şi prăbuşirea societăţii civile, confiscarea individualităţii, aservirea ei statului

prin sistemul de propagandă. Tehnicile cu care a realizat acestea i-au asigurat un succes

imediat şi condamnarea de după război, să privim modelul de concentrare a puterii: Principiul

"constituţional", unic şi simplu, a fost sursă legii şi autorităţii, este voinţa Fuhrer- ului. Cele

mai multe legiferări erau decrete şi edicte ale Führer, uneori chiar nefăcute publice. În alegeri

se prezentă un singur partid cu o singură lista de candidaţi. Se obţinea 99%. Reichstag-ul

devenise doar "o audienţă" pentru discursurile lui Hitler. - La congresul anual al partidului de

la Nurenberg. Avea doar rostul să arate lumii ca poporul susţine cu entuziasm regimul.

Centralizarea s-a produs prin abolirea structurii feudale. Landurile devin simple diviziuni

administrative în care oficialităţile puteau fi demise de către Reich Minister. Hitler a ales

calea păstrării personalului vechi, dar curăţindu-i rândurile permanent. Se lucra sub prestare

de jurământ. Împreună cu noii angajaţi lucrau şi nazişti punându-i sub teroarea delaţiunii.

Posturile cheie reveneau liderilor de partid. Doctrina nazistă este deci o doctrină de partid în

esenţă sa. Teoreticienii de catedră sunt puţin importanţi, deşi mulţi oameni de catedră au

simpatizat nazismul. Un caz celebru este al filosofului german Martin Heidegger, care a

lucrat în sistemul administrativ nazist.

3. Rezultatele practice ale doctrinei fasciste

După cum se ştie, rezultatele au fost dezastruoase. S-au soldat cu cele mai mari crime

asupra umanităţii.

Declaraţia celui de-al doilea război mondial, unde şi-au găsit moartea peste 40

de milioane de oameni, la care se adăuga atâtea nenorociri şi distrugeri de

valori materiale şi spirituale.

Exterminarea în lagărele morţii a peste 6 milioane de evrei, constituie cea mai

neagră pata din istoria omenirii, ca rezultat practic al teoriilor barbare şi

nebuneşti a neofascismului.

Nici România nu a fost scutită de 'noua ordine' instaurată de trupele de ocupaţie ale

armatei germane. Instaurarea regimului regionar la putere a favorizat multiplicarea crimelor

şi actelor de barbarie asupra poporului roman şi tararea lui în război.

7

4. Neofascismul astăzi

Se străduieşte să-şi revizuiască baza să filozofică, să-şi cureţe ideologia de ceea ce

este perimat, de ceea ce este legat în mod vădit de crime şi atrocităţi.

În comparaţie cu fascismul, în ideologia neofascistă se introduc o serie de modificări

perceptabile. Naţionalismul devine mai camuflat. El dobândeşte formă de iraţionalism

european şi se exprima sub forma falsă de patriotism ’adevarat’. „Noi am trecut de la

naţionalismul vechi la noul patriotism” spune O Mosley. Iar aceasta înseamnă în concepţia şi

scrierile lui contestarea războiului dus împotriva hitlerismului, întru-cat a fost ’un război între

fraţi’, înseamnă unirea întregii Europe capitaliste, formarea unei naţiuni europene

occidentale’

Concepţia statului ’totalitar’ se substituie cu o formulă mai prudentă: democraţia

organică. Fără a renunţa la controlul politic rigid, asupra economiei, neofascismul înclină să

proclame o mare libertate în structurile economice şi sociale. În domeniul dreptului se

proclama ’unirea’ constituţionalismului şi autoritarismului, respectiv, a dreptului cu politica.

Neofascismul se pronunţa pentru o dezvoltare a societăţii pe o cale nouă care să nu fie

nici capitalista dar nici socialistă, ci optează pentru a treia cale preluând elemente pozitive şi

dintr-o parte şi din alta.

O trăsătură generală a neofascismului este lupta sa împotriva socialismului şi a

comunismului. Dar, neofascismul nici măcar într-o măsură minimă nu se străduieşte să

înţeleagă teoria şi practica socialismului. Consta în combaterea teoriei socialismului cu

argumente teoretice, ci repetarea până la saturaţie a sloganurilor cu privire la ’rase’, ’ordine’,

’rolul conducătorului al fuhrerului’, ’legea sangelui’, etc... Scopul fundamental al

neofascismului, în domeniul propagandei este să trezească frică, în conştiinţa primară a

oamenilor de rând. Cu cât este mai nebulos şi nedeterminat motivul, pentru această frică, cu

atât mai bine pentru neofascism. De aici rezulta şi caracterul deosebit de alarmist ’psihologic’

al concepţei neofasciste asupra comunismului.

Neofasciştii afirma, cu scopul de a înspăimânta lumea ca societatea contemporană ar

fi ameninţată de ’complotul comunismului’, de ’complotul rasei negre şi galbene’, de ţările

slab dezvoltate.

Ca mijloc de înşelare a unor grupuri sociale, elementul naţionalist a neofascismului nu

şi-a pierdut însemnătatea. El se manifestă cu preponderenţă de pe poziţiile ’ mişcării general

europene’, prin crearea Statelor Unite ale Europei sub egida unei naţiuni stăpâne, puternice,

de preferinţă naţiunea germană.

Problema inegalităţii raselor este abordata mai nuanţat şi într-o formă camuflată,

folosindu-se în general, de cuceririle ştiinţelor biologice contemporane. Ei ridica la rangul de

esenţă, diferenţele raselor, după criterii biologice, ereditare, psihologice, culturale, plecând de

la particularităţi neesenţiale, cum ar fi: culoarea părului, a ochilor, înălţimea, greutatea,

unghiul facial, rezistenţa fizică, etc. Şi cu astfel de argumente ajung să dea sfaturi ’de bune

intentii’ şi nu argumente ştiinţifice.

Neofascismul pledează împotriva încrucişării raselor de oameni, dat fiind că urmările

încrucişării raselor, nu sunt cunoscute de către ştiinţă şi din această cauză pot oare europenii

să rişte? De la această premisă se ajunge la o concluzie politică, că este necesară apărarea cu

forţa şi în mod radical a purităţii rasei europene prin mijloace politice, economice, ideologice

8

Atitudinea negativă faţă de democraţia burgheză este o altă trăsătură a doctrinei

neofasciste. Democraţia burgheze este în viziunea neofascismului ’o forma desantata de

guvernământ care deschide porţile socialismului şi ale tuturor elementelor de stânga.

Neofascismul promovează insistent ideea că partidele burgheze parlamentare existente

trebuie să fie îndepărtate de la putere, iar puterea să treacă la la partidul de tip nou şi la

conducătorul acestuia.

Ca şi unele ideologi burgheze, neofascismul în mare parte, mizează pe nivelul primar

al conştiinţei politice ale unor categorii de oameni, am spune, pe conştiinţă spontană politica,

care poate fi uşor manevrata şi influenţată.

În concepţia neofascismului lupta dintre rase va avea în viitor şi vor fi două urmări

care se exclud una pe cealanta: fie biruinţa metisajului cu dispariţia arianului şi căderea

treptată în haos a culturii şi civilizaţiei; fie cu biruinţa arianului, încât ideea ’elitismului

mondial’ poate fi realizat prin victoria ’omului superior’ care a cucerit şi a supus lumea, pe o

întindere suficient de mare, ca să fie singurul stăpân al acestui pământ. De necrezut, acest

ideală este purtat astăzi în numele păcii universale. Gloria rasei superioare sta în ’a domina’ şi

nu de a se uni cu rasele slabe, sacrificându-şi astfel propria superioritate.

5. Viitorul fascismului

Tratatul de pace de la Postdam cuprindea şi programul de denazificare şi reeducare

antifascista. Dar tratarea poporului german, ca popor intoxicat, fără diferenţe între naziştii

călăi, poporul neputincios (fie şi din motive individuale) rezistenţii pasivi la nazism,

antinaziştii activi a făcut ca el să eşueze. (S-a ajuns ca antinaziştii să fie suspectaţi de

comunism). Astăzi Nazismul şi Fascismul par fapte istorice îndepărtate, cu toate că mai

trăieşte generaţia care le-a suferit consecinţele. Încă din 1960 apărea un partid Neonazist în

Germania. Dictatura lui Franco a căzut numai prin moartea lui în 1976.

Ku Klux - clanul american deşi desfiinţat după 1869 a rămas o organizaţie rasistă,

activă, teroristă pentru supremaţia albilor şi împotriva emancipării negrilor. Începând cu 1978

Ku Klux Klanul intra iar în acţiune: cruci arse în Atlanta, incendierea primăriilor din Decatur

(Alabama); focuri de armă asupra bisericilor frecventate de negri şi asupra unei sinagogi în

Jackson Mississippi şi alte semne ale reluării activităţii sale. În Carolina de Nord oameni ai

Klanului, care sunt totodată nazişti declaraţi, au ucis cinci militanţi de stânga.

Pe scurt, apelurile la o conducere mai fermă, coincid cu recrudescenta unor grupuri

flagrant autoritare care spera să tragă profit din destrămarea guvernului respectiv. (Al. Toffler

- Al treilea val - Ed. Politica. Bucureşti 1983 p.541)

Inventariind situaţia astăzi, ea se prezintă astfel:

Un număr şi o varietate mare de organizaţii fasciste şi neofasciste;

mentalitate de reexaminare a etichetărilor oricărei atitudini proelitiste şi pro-nationale

drept fasciste;

Un curent foarte nou de reevaluare a fascismului şi neofascismului.

9

Privitor la număr, el este atât de mare încât s-au făcut deja distincţii intre mai multe

feluri de neo-fascism. Enzo Santorelli în 1974 împărţea fascismul actual în: post-fascism,

neofascism european post-belic, fascism militaro- fascism. Astăzi ar mai trebui adăugate

fascismele postcomuniste... şi urmând logica istoriei, pre-comuniste (Nazismul german a fost

post comunist şi precomunist - D.D.R.).

Dacă în anii '60 - aveau oarecare însemnătate doar Partidul Naţional Democrat din

R.F.G. Mişcarea Socială din Italia, câteva mişcări teroriste, în anii '70 neofascismul era un

fenomen internaţional. Existau deja internaţionale fasciste: Mişcarea Socială Europeană

(Malmo), Partidul naţional european, Federaţia Mondială a Naţional Socialiştilor – creată

pentru tineret în 1972. S-au creat organisme internaţionale: Internaţională neagră, Alianţa

Fascistă Internaţională - cu organizaţii din 64 de tari.

Geografic apare neofascismul în S.U.A. cu aproximativ 2000 de organizaţii. Marcuse,

vorbeşte de "Sindromul profascism". Esenţa lor este anticomunismul, dar se concretizează şi

prin antidemocratism, intoleranta şi antiumanism. John Birch Society au pornit prin anii '70 o

ofensivă împotriva O.N.U. şi U.N.I.C.E.F.

Semne mari de întrebare pentru civilizaţia şi status-quo -ul european ridica aşa

numitele Fronturi Populare ale anilor '90. a lui Le Pen în Franţa, a lui Jirinovski în Rusia cu

exclusivismele lor ofensatoare, dar mai ales cu ascensiunile uluitoare îngrijorează şi este

firesc acest lucru.

Dacă vizita lui Jirinovski în Polonia poate fi mediatizata prin plata a 2000- până la

200 000 $ drepturi de presă - fascismul nu mai este un fenomen pitoresc de curiozitate, ci un

fapt politic major, ce trebuie bine cunoscut înainte de a fi evaluat!

10

Bibliografie

HITLER, Adolf. 1992. Mein Kampf. Bucureşti. Ed. Pacifica;

HĂGAN, Trofin. 1995. Politica şi democraţia. Cluj-Napoca. Ed. Sarmis;

ARENDT, Hannah. 1994. Originile totalitarismului. Bucureşti. Ed. Humanitas