Familia mea în comunism

Ne-am obişnuit azi ca multe din lucrurile neplăcute pe care le parcurgem de-a lungul

fiecărei zile să le explicăm, să le justificăm şi, în acelaşi timp, să privim resemnat peste ele, ca pe

o moştenire a trecutului. Un trecut comunist, creat de un regim politic totalitar care a lăsat urme

adânci în conştiinţa şi sufletul poporului român. E greu pentru noi, tinerii de azi, să înţelegem

adecvat natura şi efectele privaţiunilor, îngrădirilor de tot felul pe care le-au trăit bunicii sau

părinţii noştri. Unii dintre ei nici nu mai vor să-şi amintească, iar cei care o fac, ne aduc în

atenţie fapte şi aspecte ce trec prea uşor de la ridicol la spaimă, de la indignare şi revoltă la

resemnare, la a trebui să trăieşti fiecare zi cu motivaţia supravieţuirii într-un sistem în care nu ai

voie să te exprimi, ci doar să te supui.

Între ei este şi tatăl meu. Comunismul înseamnă pentru el cea mai „frumoasă” perioadă a

vieţii, cea a copilăriei şi adolescenţei. Dar în acest context „frumuseţea” reprezintă un statut

încărcat prea mult de subiectivitate. Mi-a dat jurnalul lui, să-l citesc şi să înţeleg astfel, cum a

fost acea perioadă a vieţii pentru el şi pentru mulţi din colegii lui. Acestea sunt doar unele dintre

ele.

- Pagini de jurnal -

24 mai 1987

A mai trecut o zi, ce uşurare. O zi obişnuită de şcoală, în care nu s-a întâmplat nimic

deosebit, nimic interesant. Pot să dorm liniştit, am note la toate materiile, aştept liniştit vacanţa.

Aştept minutele să se scurgă încet, de la o pauză la alta, să continuăm partida de fotbal cu cei

de-a zecea. Sunt ei mai mari, dar noi, de-a noua, parcă ne pricepem mai bine. Pentru momentele

astea de victorie îmi place să merg la şcoală, în rest, parcă fac figuraţie într-o piesă din care nu

m-a întrebat nimeni dacă vreau să joc. Unii colegi rămân după ore la repetiţiile pentru serbarea

de sfârşit de an. Sunt încântaţi, de parcă ar fi mari vedete. Nu-mi iese din minte Georgiana cu

glasul gâtuit de atâta trăire patriotică, proclamând măreţele realizări ale cuplului de „tovarăşi”

din fruntea statului, salvatori ai neamului. N-am înţeles de ce e atât de pătrunsă de emoţie când

spune gogoşile alea umflate, aşa că m-am dus şi am întrebat-o. Mi-a aruncat nişte priviri tăioase

în timp ce mi-a explicat printre dinţi, din vârful unei atitudini de înalt dispreţ că noi, restul, nu

ştim să apreciem timpurile în care trăim şi că tatăl ei, acum director la fabrica de tricotaje din

oraş, îi povesteşte mereu de copilăria mizerabilă pe care a avut-o, şi de cum i s-a schimbat

viaţa după ce a devenit membru de partid. Eu nu pot să înţeleg poveştile astea; la noi în casă nu

se vorbeşte de aşa ceva. Povestea copilăriei pentru tata e complet diferită, doar atât ştiu, pentru

că nu vorbeşte despre asta de faţă cu noi. Uneori mi se pare că nu-i place să-şi amintească.

Când merg la ţară, bunica ne povesteşte câteodată de verile lungi în care adunau grânele, de

ograda plină de animale pe care au avut-o, şi cum aducea tata în fiecare seară, împreună cu

fraţii lui, caii şi vitele de la păşune. Am întrebat-o de ce nu le mai au şi mi-a spus foarte scurt că

partidul a hotărât că trebuie să le ducă pe toate la „colectiv”, şi că tot ce era în ţara noastră

trebuiau să aparţină „întregului popor”. N-am înţeles-o nici pe asta; ştiu doar că bunicul a

făcut închisoare aproape un an pentru că, spuneau cei de la miliţie care l-au ridicat într-o

dimineaţă devreme, era „legionar”, adică un fel de om rău. Bunica spune însă că nu a fost

niciodată aşa ceva, dar trebuiau să-l închidă pentru că era chiabur, un fel de ţăran mai înstărit

decât alţii. Adică era vinovat pentru moştenirea pe care o primise de la părinţii lui şi pentru că

muncea? Nu mi-a răspuns nimeni la întrebare.

Oricum, tata mi-a spus că n-are de gând să vină la serbare ca să mă vadă cum recit

poezii despre „tovarăşul” şi „tovarăşa”, aşa că am reuşit să-mi rezerv un loc de figuraţie în

cor. Ceea ce înseamnă alt gen de repetiţii şi pot să plec mai repede, să trec pe la Mircea, vecinul

meu de la etajul trei, ceea ce am şi făcut. Fratele lui are pe cineva care aduce discuri de pick-up

din Bulgaria şi i-a adus de curând Modern Talking. Mi-a zis că trebuie neapărat să-i ascult şi a

avut dreptate. Muzica mi-a plăcut, e altceva decât se dă la radio. M-am relaxat atât de tare,

încât doar când am ajuns la „Alimentara” mi-am dat seama că nu am cartela de pâine. Am tras

o sperietură groaznică şi am venit spre casă tremurând, neştiind cum să-i spun tatei că de azi

înainte nu mai putem cumpăra pâine, pentru că am fost suficient de aiurit ca să pierd nenorocita

bucată de carton. Nu-mi păsa prea mult de pâine; ştiam că tata s-ar fi „descurcat” să facă rost

de alta, mereu spune că succesul în viaţă constă în a şti „să te descurci”, dar ştiam că m-ar fi

certat pentru că nu sunt suficient de responsabil. Când am intrat în casă, tata m-a întrebat dacă

a venit maşina de pâine. S-a distrat o clipă de figura mea încurcată, a început să râdă şi mi-a

întins cartela; îmi căzuse din buzunar la Mircea, care o adusese între timp. Am făcut din nou

drumul până la „Alimentara”, gândindu-mă la Georgiana şi la ce parte ar trebui să apreciez

din faptul că trebuie să ne luăm banala raţie zilnică de pâine la pachet obligatoriu cu o raţie de

umilinţ; umilinţa pe care o suportă omul al cărui drept de a mânca e stabilit de o nenorocită

bucată de carton.

30 iunie 1987

De când a început vacanţa mă simt foarte bine, nu mă mai bate nimeni la cap cu temele,

pot să stau afară cât vreau. În plus, mama a venit azi acasă foarte fericită, reuşise să obţină

ceea ce-şi dorea atât de mult. Ştiam că de multă vreme mergea zilnic la sindicat de unde se

procurau biletele de vacanţă într-o staţiune de pe litoral, şi acesta era un lucru greu de obţinut

pentru că degeaba eşti membru de sindicat, dacă nu eşti şi membru de partid, calitate pe care

mama se străduia să o evite . O să plecăm la mare, cu toţii, două săptămâni, la Eforie Nord, e

vacanţa în care mi se fac aproape toate poftele şi n-am altă treabă decât să mănânc şi să mă

hârjonesc cu Vlad, fratele meu, care e mai mic şi mai puţin încântat de apa mării decât sunt eu.

Ştiu că aici pot primi aproape orice joc îmi doresc, tata îşi cumpără o mulţime de cărţi pe care

le citeşte pe plajă, în timp ce mama e plecată la nişte bazine speciale cu nămol care, spune ea, o

ajută să treacă mai uşor iarna peste reumatism. Vine de acolo în fiecare zi fericită, cu geanta

plină cu tot felul de nimicuri pe care le cumpără de la polonezi şi alţi străini veniţi în vacanţă,

de la piepteni şi parfumuri până la tricouri şi nenumărate pachete cu gumă de mestecat pentru

noi. Seara ieşim din nou la restaurant, mergem la spectacole sau filme proiectate în aer liber, ne

plimbăm, povestind din amintirile fiecăruia, sau pur şi simplu ascultăm marea. Într-o seară,

vara trecută, doi delfini au înnotat câteva minute foarte aproape de ţărm, parcă se plimbau

împreună cu noi. În alta, mi-a plăcut să văd cum în spatele nostru tata şi mama nu ne mai urmau

ca nişte adulţi oarecare, unul la braţul altuia, ci ca nişte copii jucăuşi care veneau de la şcoală

ţinându-se de mână.

20 iulie 1987

Mă bucur că s-a încheiat ziua de azi; a fost o adevărată zi de „cuptor” şi n-a lipsit nici

furtuna tradiţională de Sf. Ilie. Vacanţa la mare s-a terminat şi sunt acum cu Vlad la bunici, aşa

cum obişnuim în fiecare vară; stăm aici cât mai mult din perioada vacanţei pentru că, aşa cum

spune tata, n-are rost să „batem asfaltul”. Oricum, aici pot face ce vreau fără să cer mereu voie,

să alerg toată ziua peste dealuri cu băieţii sau să mă caţăr prin copaci după fructe. Seara ne

revine sarcina să aducem vaca de la păscut, doar una mai are bunica, iar gâştele şi raţele se

întorc singure pe înserat.

Dimineaţa pierd momentul cu hrănitul păsărilor şi animalelor pentru că nu mă pot trezi

atât de devreme precum bunica, dar e atât de plăcut să mănânci afară, în aerul dulce al

dimineţii, după ce am cules eu însumi din grădină legumele proaspete. E atâta linişte şi pace

aici, parcă şi ziua e mai lungă şi mai puţin obositoare, asta pentru că am scăpat de îndatoririle

noastre cotidiene pe care le presupune viaţa la oraş. Nu mai trebuie să pândim sosirea maşinii

cu mezeluri şi să stăm la cozi interminabile atunci când „se bagă ceva”, iar dacă noi nu suntem

acasă, tata scapă de coada la lapte din timpul nopţii. Mama spune mereu că noi suntem fericiţi

că bunicii de la ţară ne trimit carne, ouă şi alte alimente şi că nu ne-am putea descurca cu ceea

ce avem pe cartelă, aşa cum sunt obligate să facă alte familii.

În plus, nici nu prea am ce face acasă vara pentru că toţi prietenii mei pleacă la ţară, la

bunici. Se pare că e soluţia convenabilă pentru toată lumea. Oraşul e aproape gol şi n-am cu

cine să ies la fotbal şi, în plus, nu mai trebuie să suport căldura infernală de peste zi din

apartament. Când au primit repartiţia apartamentului, părinţii mei au înţeles că statutul de

„intelectuali” le rezerva un grad mai redus de confort, aşa că au trebuit să accepte perspectiva

de a urca şi coborî cele patru etaje de mai multe ori pe zi, precum şi zile şi nopţi mai fierbinţi

vara când plafonul blocului se încinge insuportabil. Singura pierdere a vacanţei de vară în oraş

e legată de cele zece minute de desene animate de duminică, pe care am deosebitul privilegiu –

faţă de mulţi colegi de-ai mei – să le văd în culori la noul nostru televizor „Cromatic”. Sunt încă

rare în oraş şi trebuie să te înscrii pe nu ştiu ce listă specială pentru ele şi să aştepţi câteva luni

să-ţi vină rândul (ca şi pentru alt gen de televizor, aspirator sau frigider). Dar cum în afară de

ele şi de filmul de sâmbătă sau duminică seara nu avem altceva de văzut (că doar n-am să mă uit

la telejurnal, la vizitele tovarăşului prin fabrici, câmpuri secerate exemplar şi ţări străine, sau la

corurile care nu ştiu să cânte decât cântece patriotice), prefer să stau la ţară toată vara.

În plus, am scăpat şi de gura mamei care acum, în vacanţă, are program mai scurt şi

dacă mă vede prin casă mă tot trimite să citesc, chestie pe care oricum o fac pentru că n-am altă

distracţie, dar şi să-l văd pe tata mereu abătut. Tata e inginer la fabrica de tractoare din oraş şi

în ultima vreme vine acasă mereu supărat de la servici. Într-o zi îi povestea mamei ceva

revoltător în legătură cu plata salariului pe baza unui „acord global”, n-am înţeles prea bine

despre ce era vorba, doar că unii muncesc mai mult, alţii mai puţin, dar sunt plătiţi la fel. În

fiecare dimineaţă de duminică din primăvară a trebuit să meargă cu muncitorii la măturatul

străzilor şi curăţarea parcurilor de hârtii, şi mama spunea râzând că prin genul acesta de

acţiuni, activiştii de partid speră să-i împiedice pe oameni să meargă la slujba de la biserică.

Înainte de plecarea în vacanţă, tata a venit acasă foarte târziu, într-o seară, după o

lungă şedinţă cu secretarul de partid din uzină, unde a trebuit să dea explicaţii pentru că nişte

muncitori de la el din secţie au comentat în legătură cu neplata unor sporuri care apăreau pe

fluturaşul de salariu, dar nu şi în plic. Au spus ca nu mai muncesc până nu se rezolvă situaţia iar

tata era de vină că nu a reuşit să-i convingă să înceteze. Când în sfârşit l-a lăsat să plece, tata a

văzut cum muncitorii repectivi erau urcaţi într-o dubă a miliţiei şi a înţeles că nu putea fi bine

pentru ei. Dacă asta primeşti atunci când eşti nedreptăţit şi spui adevărul, cred că ar fi mai bine

să nu devin niciodată adult.

10 octombrie 1987

A început iar şcoala. Teoretic numai, pentru că n-am mai văzut sala de clasă din 18

septembrie. Mergem în fiecare zi la câmp, la recoltat ceapă şi morcovi. Ne facem norma de

muncă după care scoatem toţi mâncarea din genţile verzi în care în mod obişnuit stau măştile de

gaze cu care au fost dotaţi părinţii noştri. M-am jucat şi eu acasă cu masca şi am pus-o pe faţă.

N-am reuşit să respir cu ea, ci doar s-o sperii pe mama.

La şcoala unde e profesoară mama, campania agricolă s-a încheiat deja, au început

cursurile. Vine acasă din ce în ce mai obosită, şcoala ei e mare, sunt multe clase şi în fiecare

sunt câte 36-38 de elevi, număr cu care este foarte greu de lucrat, trebuie să ai răbdare cu toţi şi

să-i faci pe toţi să priceapă cât de puţin şi asta în condiţiile în care părinţii sunt tot mai

preocupaţi de ce le-ar putea da copiilor de mâncare, şi tot mai puţin de ceea ce fac ei la şcoală

sau când sunt liberi, în aşteptarea părinţilor de la servici. Din această cauză mama îi numeşte

„generaţia cu cheia de gât”.

I-am spus odată mamei că aş vrea să fiu profesor de istorie când o să fiu adult, să le

vorbesc copiilor despre personalităţi şi monumente istorice din toată lumea, pe care aş dori să

le pot vedea cu ochii mei. A zâmbit trist şi mi-a spus să mă mulţumesc cu imaginile din cărţi şi

de la Teleenciclopedia şi că nu contează cât ştiu despre evoluţia umanităţii dacă nu ştiu tezele

din martie, aprilie, din China şi nu mai ştiu unde, emanate de ilustrul nostru conducător, precum

şi nenumărate teorii de dialectică marxist-leninistă, pe care, din iubire şi respect pentru mine,

copilul ei, nu-mi putea cere să le învăţ cu punct şi virgulă. Din nou, n-am înţeles prea multe, aşa

că până să pun o întrebare suplimentară mi-a spus că o să înţeleg când o să fiu mai mare şi să

nu-mi mai bat capul cu aşa ceva, mai bine să citesc ceva care îmi face plăcere, sau să-mi fac

lecţiile până când nu se taie curentul şi trebuie să aprindem lumânările.

19 noiembrie 1987

Aceasta e una din zilele din calendar pe care le urăsc. E ziua în care familia se reuneşte

la noi acasă dar nu pentru un motiv de bucurie. E ziua în care comemorăm moartea Ioanei, sora

tatei, iar azi, împlinindu-se şapte ani de la eveniment, a fost o slujbă specială la cimitir, de

dezgropare, la care am participat fără să-mi dau seama prea bine despre ce e vorba. E o zi în

care n-are sens să pun întrebări pentru că ştiu că nu o să primesc prea multe răspunsuri, dar

mama mi-a povestit ceva despre această mătuşă pe care mi-o amintesc ca pe o fire tare jucăuşă,

care mereu avea ciocolată în geantă atunci când ne vizita. Se pare că ar fi trebuit să aducă pe

lume un al treilea copil şi pare relativ de înţeles decizia ei de a nu-l mai avea şi pe acesta, atunci

când ai acasă doi băieţi de 12 şi 13 ani. Mama mi-a povestit cu amărăciune de existenţa

Decretului 770 din 1966 care interzicea întreruperile de sarcină, ele fiind permise doar femeilor

peste 45 de ani şi care aveau deja patru copii în îngrijire sau doar în cazuri foarte temeinic

argumentate medical. Am fost de-a dreptul revoltat să aflu că viaţa de adult spre care mă

îndrept şi eu este marcată de astfel de legi care îmi impun obligaţii acolo unde ar trebui să

hotărăsc doar eu, că trebuie să plătesc o taxă dacă nu mă căsătoresc până la 25 de ani, că

familiile sunt amendate dacă nu au un copil după doi ani de la căsătorie şi că există o lege care

desfiinţează dreptul fiecărei femei de a hotărî câţi copii doreşte să crească şi aceasta din dorinţa

unui bărbat autoproclamat „înţelept conducător”, de a întemeia o societate nouă, bazată pe un

om nou, născut nu din dorinţă, ci la comandă. Ioana a încercat să evite clandestin consecinţele

decretului şi a apelat din disperare la serviciile unei femei de la ţară care rezolva constant astfel

de probleme, dar a fost mai puţin norocoasă, a făcut o infecţie şi s-a stins înainte să ajungă la

spital. Oricum, dacă ar fi ajuns acolo şi ar fi scăpat cu viaţă, ar fi urmat anchetele celor de la

miliţie şi povestea nu s-ar fi terminat uşor.

Din câte am mai aflat mai târziu, soarta Ioanei nu a fost singulară, şi alte femei încercau

să scape de astfel de probleme, unele reuşeau, altele nu, şi năşteau copii cu probleme pe care îi

abandonau apoi prin spitale sau orfelinate. Unii au încercat să treacă peste situaţie făcând haz

de necaz şi au denumit copiii născuţi după 1968 „decreţei”, dar la noi în familie, dată fiind

moartea Ioanei, nu se poate glumi cu aşa ceva. A fost mult prea greu pentru unchiul meu să-i

crească singur pe verişorii mei. Cel mare a terminat stagiul militar de un an şi jumătate şi este

student la Politehnică, dar cel mic n-a reuşit să intre la facultate şi, deşi este încă în armată, a

primit un ordin prin care trebuie să se prezinte la Petroşani, urmând să muncească obligatoriu

în mină. Iar azi, mai târziu, după ce ne-am întors de la cimitir, unchiul i-a povestit tatei despre

un astfel de ordin care îl priveşte pe el de această dată. Unchiul este electrician într-o uzină şi a

fost detaşat nouă luni să muncească în Bucureşti, la Casa Poporului. Am auzit că aceasta este o

construcţie de dimensiuni monstruoase, menită să reprezinte grandoarea sistemului şi mai ales

personalitatea cuplului de tovarăşi conducători. Am auzit însă şi că mulţi lucrători nu s-au mai

întors de acolo.

Mă gândesc uneori la familia noastră şi că suntem totuşi norocoşi, comparativ cu alţii.

Dar în fiecare zi aflu câte un amănunt care mă face să-mi doresc să nu devin niciodată adult.

22 decembrie 1987

În sfârşit, vacanţă iar. Iar vacanţa de iarnă e minunată, indiferent dacă ninge sau nu.

Pentru că e lungă, până la 1 februarie. Chibzuiţii noştri conducători s-au gândit să facă

economie la încălzire şi electricitate şi au ajuns la concluzia că şcolile consumă prea mult, aşa

că ne-au făcut fericiţi cu această vacanţă lungă. Acesta este un aspect care îmi place, dar

uneori, când văd cum se înghesuie lumea la cozi la magazine pentru orice, chiar şi pentru o

banală rolă de hârtie igienică, sau când ajung acasă unde încălzirea şi din ce în ce mai des

curentul electric au fost oprite, nu pot să nu mă întreb dacă aşa trebuie să fie, dacă aşa este şi

pe la alţii. Cred că alte lucruri ar trebui să ne intereseze în viaţă şi n-am altă explicaţie decât că

pentru cei care iau deciziile în ceea ce priveşte viaţa noastră, a oamenilor de rând,

„normalitatea” e construită după alte reguli, care au din ce în ce mai puţin ceva cu logica şi

chiar cu bunul-simţ. Încep să cred că ceea ce se spune despre „tovarăşul”, că este „într-o

ureche”, are tot mai multă legătură cu realitatea şi mai puţin cu postura din care ne priveşte din

toate fotografiile.

Dar cum revolta mea personală nu are nicio şansă să producă vreo schimbare, mai bine

mă gândesc la ceva frumos, precum vacanţa şi sărbătorile. Abia aştept să sărbătorim Anul Nou

şi înainte de asta venirea lui Moş Gerilă. Nu ştiu de ce, mama îi tot spune Moş Crăciun, dar pe

mine nu mă interesează, atâta vreme cât găsesc sub brad ceea ce îmi doresc. Ştiu că pentru asta

trebuie să fiu ascultător şi să-i ajut pe ai mei care ştiu că se zbat în fiecare an să ne găsească

cadourile pe care le vrem. Aşa că azi am fost un adevărat erou şi am reuşit să stau de două ori

la coadă la portocale şi banane şi am venit acasă încărcat ca un adevărat Moş Gerilă. Sau

Crăciun. Oricum bucuria n-a durat prea mult, pentru că acasă caloriferele erau reci. Am aprins

toate ochiurile aragazului şi am încălzit mâncarea, după care m-am băgat sub plapumă sperând

să mă încălzesc până la ora 18 când începea programul de apă caldă şi puteam să fac baie.

Tata şi mama au venit acasă împreună şi au adus un pachet de la poştă. E de la vărul

tatei din Yugoslavia, care mereu ne trimite cadouri de sărbători. Eu şi Vlad am primit blugi noi,

pentru care ştiu că ne vor invidia toţi colegii, dulciuri şi reviste cu benzi desenate. Mama a

primit un parfum, un pachet de cafea naturală şi câteva pachete de ţigări „Kent” pentru care a

fost foarte fericită. Nu pentru că le-ar fi folosit, ci pentru că avea ce să le dea doctorilor, în caz

că avea nevoie. Tata a început să bombăne nemulţumit însă cu câteva casete video în mână,

deoarece din scrisoarea vărului reieşea că trebuia să fie mai multe şi binenţeles că lipseau cele

mai bune filme. Tata cumpărase un aparat video de la unul din studenţii negri care făceau

practică la el în uzină şi asta făcea ca în multe seri casa noastră să se transforme într-o

adevărată sală de cinema pentru prietenii de familie, aşa că filmele acelea erau foarte

importante pentru el. Cred că mai mult l-a deranjat însă faptul că pachetul fusese deschis la

vamă, ştia că aşa se întâmplă de obicei, că obiectele sunt triate cu grijă şi scrisorile de la rude

citite, dar niciodată nu lipsea nimic din obiectele trimise. S-a supărat atât de tare încât a plecat

în dormitor şi l-am auzit cum căuta un post la radio. După o vreme, am ştiut că a găsit „Europa

liberă”: în casa noastră răsunau blând colindele.

Jurnalul tatei are multe pagini. Mi-a spus doar că le-a scris atunci când avea 15-16 ani,

într-o vreme în care, deşi înţelegea că aceasta este lumea în care trebuie să trăiască, încerca să

închidă între coperţile jurnalului revolta faţă de o ordine pe care o resimţea intuitiv alterată,

nesănătoasă, deşi nu cunoştea alta, normală.

Azi eu am aceeaşi vârstă ca a tatei atunci şi trăiesc într-o altă “normalitate”, nu neapărat

lipsită de impuneri, dar oricum mai bogată în opţiuni şi dimensiuni ale vieţii private. Avem azi la

îndemână o multitudine de mijloace informaţionale despre diferitele experimente totalitare pe

care le-a încercat omenirea. Atât ele, cât şi jurnalul tatălui meu mi-au arătat că niciunul n-a

afectat spaţiul interior al individului şi viaţa de familie în aşa măsură precum comunismul.

Cartela de alimente, cursa continuă de a procura de oriunde şi cu orice preţ cele necesare traiului

zilnic, grija obsesivă pentru orice exprimare şi luare de poziţie în colectiv, suprimarea cotidiană a

“ceea ce vreau eu” pentru “ceea ce vor alţii de la mine”, sunt aspecte care au definit vreme de 24

de ani viaţa de familie. Dar ele nu au nimic în comun cu ceea ce înseamnă o existenţă normală,

ele conturează un alt fel de “normalitate”, una impusă, care în aspectele ei fundamentale

contrazicea regulile demnităţii umane şi ale libertăţii de conştiinţă sau acţiune. O „normalitate”

pe care noi cei de astăzi trebuie să o închidem în cărţile de istorie sau între dureroase coperţi de

jurnal.