Băiatul şi învăţătorul - Jean de la Fontaine

Vreau să v-arăt în fabula de faţăApucătura unui dascăl prost.Zburdând pe lângă Sena fără rost,Un băieţaş făcu o boroboaţă.Căzând, se aninase într-un ciotDe salcie şi începu să ţipeŞi auzindu-l, dascălul netot,Discursul şi porni să se-nfiripe:- ”Uitaţi-vă la el, împieliţatul:I s-a-nfundat, acum, cu colindatul!Aşa păţesc zănaticii, să ştii,Când se tot ţin mereu de nebunii!O, vai de capul bieţilor părinţi:Asemenea potăi îi scot din minţi!N-au zi, sărmanii, fără supărare.Mai bine s-ar lipsi de-aşa vlăstare!...”Cum creanga se lăsase peste apeŞi începea să crape, -Abia-abia mai reuşi să-l scape...

Nu vestejesc aici un singur prost,Că din păcate-n viaţă-s o grămadăTrăncănitorii ăştia fără rostŞi moraliştii serbezi, de paradă,Ce-s pururi gata, depăşind măsura,Să dea cu gura.- ”Prietene, dojenile îţi curmăŞi scapă-mă!... Mă dăscăleşti pe urmă

Bătrânul şi copiii săi - Jean de la Fontaine

Cum se gândea că moartea ca mâine-o să-l răpună,Bătrânul îşi adună feciorii să le spună:- Vedeţi mănunchiul ăsta puternic de săgeţiLegate împreună?... Ia rupeţi-l, băieţi!S-a străduit zadarnic feciorul cel mai mareŞi-a spus: - Să-ncerce alţii! Eu nu mă simt în stare.Se opinti, la rându-i, din răsputeri, mezinul;Se chinui şi prâslea, dar în zadar fu chinul,Căci maldărul rămase întreg, nebiruit;O singură săgeată măcar nu s-a clintit.- Ce slăbănogi! le spuse bătrânul. Veţi vedeaCe poate, la nevoie, şi neputinţa mea...Credeau că se ascunde vreo glumă dedesupt;Dar, desfăcând mănunchiul, el rând pe rând le-a rupt.- Aţi înţeles că pilda la dragoste vă-ndeamnă.Trăiţi în armonie! Unirea, forţă-nseamnă...

E şubredă puterea când nu-i unită snop.Ce-nseamnă-un strop? Nimica! Dar un noian, potop!

Bondarii şi albinele - Jean de la Fontaine

La treabă se cunoaşte un meşter priceput.Un fagure de miere era ca şi pierdut.Câţiva bondari voiră să-l ia, că le-aparţine;Cum pretindeau acestea şi câteva albine,În faţa unei viespe conflictul a ajuns.O simplă cercetare nu ar fi fost de-ajuns.Aduşi ca să declare, toţi martorii susţinCă vietăţi cu aripi, cu trup prelung puţin,De o culoare-ntunecată,În zbor, zumzuitoare, dădeau întruna roatăAcelui cuib de miere, părând a fi albine,Dar, tot atât de bine,Putând fi şi bondari.Cum nu-i erau în minte toţi factorii prea clari, Purcese viespea-jude la încă un judeţ,Şi, urmărind să facă lumină cu-orice preţ,S-a adresat unor furnici;Dar, niciPrecum acţionase, ea n-a aflat mai mult.- Mă rog, la ce e bun acest tumult -Interveni, de-alături, o albină.De şase luni procesul de faţă-i dezbătutŞi astăzi el arată la fel ca la-nceput;Nu s-a adus nici o lumină.În vremea asta scade, piere,Din fagure, întreaga miere.E timpul, cred, ca judecata s-o grăbim.Decât să zăbovim,Cu fel de fel de încâlcite declaraţiiŞi câte şi mai câte obscure peroraţii,E mult mai bine să lucrăm, atât bondarii, cât şi noi.Se va vedea apoi,Cu sucul dulce, cinePutea-va scoate faguri aşa cum se cuvine.Bondarii, se-nţelege, refuzară.Să fi-ncercat, ar fi rămas de-ocară.Şi viespea a dat mierea măiestrelor albine.

Broasca şi boul - Jean de la Fontaine

Broasca a zărit un bouImpozant la-nfăţişare -Şi, deşi doar cât un ou,Se văzu la fel de mare.Începu atunci, degrabă,Să se umfle:- Ei, surată, E cât trebuie,Ia spune, pe-altă broască o întreabă.- Nu, defel.- Atuncea, iată!...- Nici acum!- Ajunge, oare?- Încă nu, tot mai lipseşte.Şi, umflându-se mai tare,

Broasca iată că plesneşte.

Înţelepţi de felu-acestaÎntâlneşti adeseori.Toţi burghezii vor palate,Ca şi marii-aristocraţi.Prinţişorul are şi-el ambasadori,Iar marchizul vrea să aibă,În saloane, paji stilaţi.

Câinele care-şi lasă prada pentru umbră - Jean de la Fontaine

Se va-nşela oricine de îşi va lua drept scop- Cum fac atâţi zeloşi din lume -Să-şi prindă umbra lui anume.

Să ne întoarcem la un câine de care ne-a vorbit Esop.Văzându-şi câinele acesta răsfrântă prada într-un râu,Îi dete drumul şi se-aruncă după imagine în apă.Dar cum intrase pân'la brâu,Dintr-un vârtej, abia de scapăŞi-ajunse iar la mal:Pierdute-s umbra ca şi prada acelui animal.

Calul şi Măgarul - Jean de la Fontaine

În lumea asta se cuvineSă te ajuţi cu orişicine.Murind, vecinul tău de lângă casăPe tine toate grijile le lasă.

Măgarul, copleşit de-aşa poveri- Fiind în slujba unor mari boieri -Rugă un Cal ce-avea pe dânsul şaO parte din povară doar să-i ia,Că altfel n-o s-ajungă în viaţă la oraş:- ”Ar fi nimica toată o parte din samar.”Dar Murgul boiernaşRefuză şi îşi vede de drum, fără habar,Aşa încât Măgarul muri pe drum, răpusDe-atâta greutate...Şi Murgul duse toate poverile în spate,Căit, precum şi pielea Măgarului în plus.

Cei doi catâri - Jean de la Fontaine

Doi catâri pe-o cale:Unu-ovăz purtând,Celălalt, cu banii taxelor pe sare.Tare mândru-acesta de ce-avea-n spinare,O altă povară n-ar fi vrut nicicând.Cu un pas semeţ călcând,

Tot suna din clopoţel; -Vine-o ceată de duşmani,Să-i ia sarcina de bani,Se reped asupra lui,Şi-l lovesc în chip şi fel,Trag de frâu, pe loc îl ţin,Pentru el scăpare nu-iŞi lovit se zbate-n chin.- Asta e - atunci a zis – Ceea ce mi s-a promis?Semenul ce-n urmă vineScapă de răufăcător,Iar eu zac aici şi mor.Celălalt catâr i-a spus:- Nu e totdeauna bineSă ai treburi prea înalte.Dacă-ndeplineai la moarăRosturi ca şi mine-ncalte,N-ai fi fost acum răpus.

Cocoşul şi vulpoiul - Jean de la Fontaine

Într-un copac, pe-o creangă, sta un cocoş de pază.Era bătrân cocoşul şi-avea o minte trează.- Prietene - cu dulce glas, i se-adresează un vulpoi -Te-nştiinţez că de acum nicicând nu vom mai fi-n război.E pace generală -Şi poţi, fără-ndoială,Să vii să te sărut.Te-aştept să-mi faci plăcerea chiar în acest minut,Căci douăzeci de poşte am azi de străbătut.Ai tăi şi tu, de bună seamă,Vă veţi vedea de treburi, fără teamă.Din partea noastră-a tuturor - tot sprijinul, ca de la fraţi.Puteţi din astă-seară în voie să jucaţi.Deci, vino să primeştiSărutul dragostei frăţeşti.- Amicul meu, cocoşu-i spune, să ştii că pentru mineNu cred că esteO mult mai bună vesteDecât e cea a unei păci deplineŞi-s bucuros s-o aflu de la tine.Dar, iată, că zăresc venind încoace pe cărareDoi câini de vânătoare.Mai mult ca sigur esteCă-s curieri şi-aduc aceeaşi veste.Aleargă şi-ntr-o clipă au să ajungă-aici;Cobor ca, împreună, să fim cu toţi amici.- Adio, mă grăbesc, vulpoiul îi vorbi.Am de parcurs drum lung. Rămâne-n altă ziSuccesul să-l cinstim. Să fie sigur, a fugit,De stratagema sa nemulţumit.Râzând, cocoşul cel bătrân şi-a zis, deplin satisfăcut:”Să poţi să-nşeli pe-nşelător, de două ori e mai plăcut!”

Corbul şi vulpoiul - Jean de la Fontaine

Sta corbul cocoţat într-un copac,Ţinând în plisc un caş gustos.Atras de-aroma ce-i era pe plac,Vulpoiul îi vorbi, mieros:- O! să trăieşti, cinstite corb!Cât de frumos eşti! Să te sorb!Şi glasul tău de-ar străluciAsemeni penelor, ai fi -Desigur, în pădurea noastrăChiar Phoenix, pasărea măiastră!Vrăjit de vorbele viclene,

Nu-şi mai încape corbu-n peneŞi, să arate ce glas are,Îşi cască pliscul cât mai tare.Căzându-i prada, o înhaţăVulpoiul, care-i spune-n faţă:- Stimate domn, linguşitorulÎşi află lesne-ascultătorul.Cât face caşul - şi învăţul!Chiar de-ar fi fost bătut cu băţulNu ar fi fost mai încurcatSărmanul corb ce s-a jurat –Mult prea târziu - să nu mai cadăVreodată linguşirii pradă.

Dreptatea leului - Jean de la Fontaine

(Capra, junca şi oaia în frăţie cu leul)

Odată, capra, junca şi oaia, sora lor,S-au învoit cu leul, vecinul lor senior,La pagubă şi la câştig să fieDe-a pururea cu toţii în frăţie.Un cerb în cursa caprei curând se prinde, iată,Şi ea le dă de ştire părtaşilor îndată.Cu toţi de faţă, leul pe gheare socoti:- La pradă suntem patru, ţinu a le vorbiŞi în bucăţi egale tot cerbu-l împărţi.Pe cea dintâi oprind-o, de vreme ce e rege,- Îmi aparţine, zise, se-nţelege.Ştiţi doar că eu sunt cap încoronatŞi n-aveţi, cred, nimic de reproşat.A doua parte, iarăşi, de drept mi se cuvine,E dreptul celui tare, precum o ştiţi prea bine.Fiind şi cel mai aprig, şi-a treia îmi revine.De-a patra dacă una din voi s-atinge-acum,Pe loc o şi sugrum...

Greierele şi furnica - Jean de la Fontaine

Şi-a pierdut vara cântând,Greierele, şi flămând,A văzut, aşa, deodată,Pornind viscolul să bată.Nu se pomenea fărâmăDe gânganie sau râmă;Şi nemaigăsind nimica,Dete fuga-mpleticitLa vecina lui, furnica.Muşuroiul sta clădit,Plin cu tot ce-ai fi râvnit.Magazia cu făinăEra sub o rădăcină;Şi, la rând, în multe caturi,Erau saci cu mei pe paturi.Adunaţi într-o firidă,Sâmburi roşii de stafidă.În dulap şi-ntr-un sertar,Mălai galben şi zahar.Ouăle cu coaja micăErau ouă de furnică,Căci cumetrele îşi facPrăjituri şi cozonac.Într-un beci închis cu scoabe,Boloboace: struguri boabe,Va să zică, un belşugRânduit cu meşteşug.- Mă rog, maică, dumitale,Sunt în picioarele goale,Am rupt opinci şi obieleDe calc de-a dreptul pe piele,Straie ce mai am pe mine,De gol ce-s, mi-e şi ruşine,Am rămas de capul meu,M-a uitat şi Dumnezeu...Luat de vânt, târât de apă,Plăpând ca foaia de ceapă,Încă de la arăturăN-am mai pus nimic în gură.Să mă ierţi, de nemâncareS-a prins burta de spinare.Uite ce ţi-aş fi cerut,Niscai boabe de-mprumut...Până pe la Mărţişor...Vreau să rabd, dar nu să mor,Şi mă jur, i-a spus, că-ţi voiDa cu dobândă înapoi.Poţi să-ntrebi dacă nu suntOm cinstit şi de cuvânt.Ce păcat că gospodinaE zgârcită, bat-o vina!În loc să ia din cămăriŞi să dea, pune-ntrebări.Că aşa o fi bogatul,

Darnic mai vârtos cu sfatul.- Cum de ceri cu împrumut?Astă-vară ce-ai făcut?Zise potrivindu-şi babaNegri-i ochelari cu laba.- Ce să fac? De mi-e iertat,Astă vară am cântat.Am cântat cri-cri, gri-gri,Nopţi cu nopţi şi zi de zi.- Ai cântat! îmi pare bine!Acum joacă dacă-ţi vine!Şi calica de mătuşăTrânti ivărul la uşă.

Calul şi Măgarul - Jean de la Fontaine

În lumea asta se cuvineSă te ajuţi cu orişicine.Murind, vecinul tău de lângă casăPe tine toate grijile le lasă.

Măgarul, copleşit de-aşa poveri- Fiind în slujba unor mari boieri -Rugă un Cal ce-avea pe dânsul şaO parte din povară doar să-i ia,Că altfel n-o s-ajungă în viaţă la oraş:- ”Ar fi nimica toată o parte din samar.”Dar Murgul boiernaşRefuză şi îşi vede de drum, fără habar,Aşa încât Măgarul muri pe drum, răpusDe-atâta greutate...Şi Murgul duse toate poverile în spate,Căit, precum şi pielea Măgarului în plus.

Iepurele şi broaştele - Jean de la Fontaine

Un iepure şedea pe gânduri, în vizuina sa,Căci ce putea în adăpostu-i să facă altceva?Căzuse într-o sumbră stare:E trist şi ros de-nspăimântare.”Fiinţele - spunea - fricoase din naturăNenorociri îndură!Nu pot să-nghită-n paceMâncarea ce le place.N-au bucurii depline; primejdii calea le-o aţin.Şi eu trăiesc asemeni: această spaimă reaÎmi stinghereşte veşnic somnul, deschişi chiar dacă ochii-I tin.- îndreaptă-te! - să spună ar puteaO minte înţeleaptă. Dar frica se îndreaptă?De altfel, ştiu, această fricăNu este nici la om mai mică."Tot frământând acestea-n gând, i-i mintea ca năucă.De grijă şi de spaimă,Stă cu urechile ciulite şi vorba o îngaimă.

O umbră sau un foşnet - şi febra îl apucă.Deodată bietul animalAude chiar un fâşâit,Pe care-l ia drept un semnalCă trebui să fugă - şi-ndată a fugit.Tot alergând, ajunse la o baltă.Trezite, broaştele din mal, ca la un semn, se saltăŞi-n apă au ţâşnit.”Şi eu pe alţii - zise - îi înspăimânt, vezi bine,Întocmai cum şi alţii mă sperie pe mine.Îndată ce mă văd,Fug animalele ca de prăpăd.De unde-mi vine atâta voinicie?Să fiu eu un războinic? - Ce să fie?..."

Nu e fricos pe lume - s-ar zice, în sfârşit -Ca-n spaimă să nu fie de altul depăşit.

Leul şi Şoricelul - Jean de la Fontaine

Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, -Atâta e în pilde povaţa de bogată.

Pornind să hoinărească prin lume, teleleu,Chiţ-Chiţ se pomeneşte sub laba unui Leu.De data asta craiul jivinelor s-abţine,Şi-l lasă-n viaţă (fapta avea să-i prindă bine).Cu toate că e anevoieSă crezi c-o namilă ca elAr fi având cândva nevoieDe un pârlit de şoricel, -Odată, Şoricelul, zărindu-l într-o plasă,Răcnind, sărind zadarnic, dar neputând să iasă, -S-apropie de plasă şi roade un ochete,Făcând să se deşire, îndată, aţăria...

Răbdarea, deci, şi truda depusă pe-ndeleteMai rodnice-s adesea ca forţa şi mânia.