FONOTECA

„De calitatea omului depinde

şi o bună convieţuire“

CORNELIU SABETAYÎn Oltenia,şi nu numai,prof. dr. Corneliu Sabetay este mai cunoscut chiarşi decât jucătorii echipei de fotbal „Universitatea Craiova“. Competenţa şefului secţiei de chirurgie pediatrică a redat multor copii zâmbetul, iar părinţii îi dau bineţe cu urarea „să trăiţi, că ne trebuiţi“.

- Aveaţi cândva o poreclă foarte originală...- Asta a fost când eram mic. Mi se spunea

„Pacică“. Vă miraţi de unde a răsărit această poreclă? M-am născut la Craiova în aprilie 1944. Bombardamentele se înteţiseră spre sfârşitul războiului când mama îşi lua odrasla în braţe şi dădea fuga în adăpost. Acolo, toată lumea vorbea de mult aşteptata pace şi mă găsiră pe mine, pruncul, ca simbol şi îmi ziseră „Pacică“. Aşa a rămas vorba până în primele clase primare.

- Descindeţi dintr-o veche familie şi sunteţi ultimul vlăstar existent aici...

- Sunt pătruns de credinţa iudaică - mâine va fi mai bine decât azi - aşa că nu văd de ce nu vor fi şi alţii după mine. S-ar putea ca cineva, băiatul meu care trăieşte la Haifa, copiii copiilor lui, să revină aici pentru a desfăşura o activitate. Suntem interesaţi de un Israel puternic dar şi de o diasporă care să poată constitui un permanent sprijin.

- Sabetay este un nume vechi...-...şi aproape la fel de des întâlnit ca şi

Popescu. În anii ‘50 găseam în cartea de telefon a Bucureştilor 20-25 de Sabetay şi nici unul nu era rudă cu mine. Dar, revenind la spusele dumneavoastră, o să vă amintesc că acest nume îl găsim înscris pe pietre tombale vechi de peste 200 de ani afl ate în impozantul cimitir din oraşul nostru. Eu cred că am în fi lonul iudaic un dublu altoi latin-spaniol şi român.

*- Trecând de la nume la profesie...

... sunt primul medic din familie. Bunicul, Naftali, şi

tata, Iancu, au fost contabili. Dar, în perioada postbelică, tata a avut alte ocupaţii. Împreună cu un cumnat a deschis pe strada Unirii o librărie. Firma „Librăria mea“ devenise un reper de cultură pentru olteni. După un timp, tata s-a apucat de reparat stilouri şi tot în acel loc a confecţionat mai apoi ochelari de vedere. Ţin minte că în ‘72-‘73, când am călătorit la nişte fraţi ai mamei, m-a rugat să-i aduc un aparat de centrat lentile.

- Fraţii mamei se afl au...- Cei doi despre care am amintit erau unul

la Basel şi altul la Londra, dar mama era dintr-o familie numeroasă din Iaşi, avea şapte fraţi şi surori.

- Tata oltean, mama moldoveancă...- L-a cunoscut pe tata venind la nunta unei

surori şi nu s-a mai întors la Iaşi. Era anul 1938, perioada de prigoană începea. În iunie 1941, bu-nicul meu, Herşcu Kopel, a fost prins pe stradă şi a sfârşit în „Trenul morţii“ Iaşi-Podu Iloaiei. A fost înmormântat într-o groapă comună. Eu nu mi-am cunoscut niciunul dintre bunici şi poate tocmai de aceea am ţinut să-i evoc într-o compunere în clasa a doua. Am scris atât de frumos despre cum mi-am petrecut vacanţa la bunici, încât învăţătorul a ţinut să mă laude mamei. Aceasta, surprinsă, i-a spus că de fapt n-am bunici dar, probabil, lectura poveştilor lui Creangă şi Ispirescu mi-a aprins imaginaţia. În liceu am scris şi poezii.

*- Aveaţi aplicaţie spre literatură şi totuşi aţi ajuns la medicină.

- Vecină cu noi pe strada Unirii era familia doctorului Vasilescu, un cardiolog deosebit. Îl admiram pe băiatul lui care era student la medicină. Doamna Margareta Vasilescu se ocupa

de grupe de prim-ajutor. Pe când eram prin clasa a patra primară, m-a pus şi pe mine într-o asemenea grupă. Multă vreme am par-

ticipat la concursuri de prim-ajutor, ca şef al grupei. Cunoştinţele căpătate atunci şi activitatea depusă mi-au deschis gustul spre medicină. A fost o decepţie pentru dirigintele meu când m-am dus la secţia umană căci aveam 10 la matematică. Încă din liceu am urmat un curs pregătitor şi am intrat din prima la Facultatea de Medicină din Timişoara, oraş unde aveam rude şi puteam să le deschid o uşă.

*- Am afl at şi de ce aţi ales medicina...

- De chirurgie m-am legat mult în timpul stagiilor. După ce am dat examenul de internat, am fost reparti-zat iniţial la o clinică de ortopedie, apoi am făcut un stagiu la urgenţă şi patru la ginecologie. În toamna lui ‘69 nu s-a dat examen de rezidenţiat pentru posturi de chirurg şi am fost repartizat

la Pleniţa, o comună din judeţul meu. Pentru că pe diploma mea scria medicină generală cu profi l de pediatrie, am preluat secţia de profi l a spitalului. Un an mai târziu mi-am adus şi soţia, care tocmai terminase şi ea medicina.

- V-aţi cunoscut în facul-tate...

- Eva Popper era din Oradea. Fusese o bună gimnastă, cu prezenţe la concursuri, unde a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Într-o vacanţă am plecat împreună cu un grup de studenţi în tabără la mare. În drum spre Constanţa, ne-am oprit la părinţii mei, care ne invitaseră

la masă. Aşa au cunoscut-o ei pe Eva. De la mare ne-am dus la Oradea, la nunta unui coleg. Aşa i-am cunoscut eu familia care m-a primit extraordinar de bine. Am intrat într-o casă unde nu vedeam un centimetru de perete gol. Totul era acoperit cu tablouri de Maxy, Ciucurencu, Baba... Tatăl Evei, pasionat fotoreporter la ziarul „Crişana“, era prieten cu pictorii cărora le făcea albume de artă. Şi uite aşa, în primăvara lui ‘70 ne-am căsătorit la primăria din Oradea, iar o zi mai târziu eram la Timişoara, unde Rabinul Ernest Neumann ne-a unit religios.

*- Sunteţi chirurg pedia-tru...

- Bazele pregătirii mele de viitor chirurg s-au pus în 1972, la spitalul „Grigore Alexandrescu“ din Bucureşti, alături de profesorii Dimitrie Vereanu, Petre Georgescu şi de profesorul Pesamosca, un

ilustru mentor. Eu consider că din toată medi cina, chirurgia e linia întâi. Am simţit acest lucru după cutremurul din ‘77, când, la Craiova, având alături o mână de oameni din spital, a trebuit să facem faţă la 800 de răniţi. Atunci am stat două zile necontenit pe baricade. La revoluţia din 1989 am stat cinci zile în operaţii. Tot ce a fost la cutremur e trecut în cartea „Noaptea cea mai lungă a Craiovei“, scrisă de un doctor pe care-l chema Vasile Gavrilă. Menţionarea mea în carte o consider ca un certifi cat de bună purtare în timpul acelui eveniment.

- Aţi fost atras de chirurgia pediatrică...- Au fost câteva capitole care m-au atras

în chirurgia copilului. După accidentul de la Cernobîl, a fost o explozie de tumori. Am operat numeroase cazuri de cancer la rinichi. Despre această afecţiune am scos o carte în 1997, în care relatez cazuri operate.

- Unii dintre cei care au „simţit“ binefacerile bisturiului dumneavoastră, probabil că nu vă uită...

- Să vă dau un exemplu. Recent, o tânără din judeţul Dolj, pe care am operat-o pe când avea trei ani, a venit să-mi destăinuie bucuria de a deveni mamă.

- Multor copii le-aţi dăruit bucuria vieţii. - Nu numai operându-i. Organizez anual la

spital un pom de Crăciun pentru copii, prilej cu care îi revăd pe mulţi dintre cei care mi-au fost pacienţi.

- De când faceţi asta?- Din anii ‘80. Da, am fost şi Moş Gerilă. Am

avut, cu ani în urmă, un caz. Un copil din Bahna, o zonă muntoasă, a căzut şi s-a lovit într-un obiect metalic. Traumatism abdominal cu ruptură de duoden. O piatră de încercare pentru orice chirurg. Operat şi rezolvat. Pe când mai era încă în spital, tatăl lui ne-a adus un brad falnic. La spectacolele pe care le organizăm cu acel prilej, mai ales după ‘90, când am devenit şeful Clinicii de chirurgie ortopedică, am reuşit să captez interesul multora: coruri care aparţin Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Bisericii Baptiste sau unei fundaţii americane şi diferiţi sponsori, care aduc darurile. Mi-am făcut obiceiul de a organiza şi pentru salariaţi o masă specifi că - de la ouă roşii la latches - de sărbătorile sfi nte. Eu, Cornel Sabetay, iudeul, ştiu că toţi acei mari sfi nţi au fost iudei. *

- Pentru că aţi amintit de obiceiuri, e de remarcat că aţi urmat drumul tatălui, devenind preşedinte al Comunităţii evreilor craioveni.

- Tata a fost la conducerea Comunităţii sefarde în anii ‘50.

- Şi dumneavoastră?- De prin ‘90.

- Câţi evrei mai sunt în Craiova?- Nu sunt foarte mulţi, dar eu îi reunesc pe

cei din toată Oltenia, cu diferite prilejuri. Vin din Vâlcea, Corabia, Tg. Jiu, Severin şi le asigurăm odihna în camerele de oaspeţi de la Sinagogă.

- Aveţi un fi u, Sergiu, care e medic la Haifa. - În casă a văzut doi doctori, cărţi şi reviste

medicale, aşa că încet, încet, a început să le

răsfoiască, apoi să le citească. La sfârşitul anului ‘90, când am fost numit prodecan, el i-a spus mamei „am dat de dracu’, acum trebuie să procedez în aşa fel ca să nu-l fac de râs pe tatiţu“. Se ducea la toate cursurile şi a terminat cu o medie bună. Acum este neurolog la spitalul Rothschild din Haifa. Soţia lui, Laura, este medic de familie. Ne-au dăruit două nepoate - Ariela şi Coral.

*

- Aveţi mulţi prieteni...-... nu numai în Craiova, ci şi pes-

te mări şi ţări. Vreau să-l amintesc pe profesorul Iehuda Iona, care e medic la Spitalul Evanston din Chicago.

- Cum l-aţi cunoscut?- Totul a plecat de la o întâmplare. La un

congres care a avut loc în Ungaria. Iehuda a avut o dispută medicală cu profesorul Pesamosca şi după aceea i-a trimis o scrisoare. Pesi mi-a dat-o să o citesc şi m-a îndemnat să corespondez cu profesorul american. L-am invitat la noi, dar el a dorit ca eu să fac primul pas. Şi am plecat, era în 2002, împreună cu un colaborator din spital. L-am cunoscut pe Iona la el acasă, unde ne-a invitat la masă într-o vineri la prânz. Respecta Şabatul cu sfi nţenie, aşa că după masă am plecat cu el la sinagogă, ne-a prezentat rabinului, iar seara ne-am întors la el acasă, pentru masa de Seder.

- A venit şi el în România...-... chiar în anul următor, prilej cu care a fost

făcut „Doctor Honoris Causa“ al Universităţii din Craiova. Iona a dorit să mergem la Dej, de unde ştia că se trage familia lui. Când, în cimitirul de acolo, a citit pe o piatră funerară numele bunicii sale, i-a spus soţiei care îl însoţea: „Suzi, acum ştiu de unde sunt“.

*- Aţi vorbit de un prieten de departe, dar, sunt convins, că şi în spital...

- . . . D e s i g u r . Acum am 10-12 colaboratori care mi-au fost studenţi, căci eu mai predau la facultate. Să vă vorbesc despre unul dintre ei. Se numeşte Camel Jamal şi a venit din Damasc ca să urmeze medicina la noi. În 1991 a dat lucrarea de diplomă cu mine, e chirurg pediatru şi adesea operăm împreună. S-a căsătorit aici, cu o olteancă, profesoară de engleză. Ar fi destule de spus despre calitatea acestui băiat. Dar o să vă relatez un fapt de la nunta lui. La masă era lume multă şi cineva l-a întrebat cine e din partea mirelui. Răspunsul lui, textual: „De la mine din familie sunt doamna Eva şi domnul profesor Sabetay“. Cuvintele lui spontane, venite dintr-un simţământ sincer, dovedesc că se poate trăi foarte bine în frăţietate. De calitatea omului depinde şi o bună convieţuire.

*În convorbirea noastră arareori mi-am putut duce întrebarea până la capăt căci ea era curmată de profesorul Sabetay, care prelua ideea şi vor-bea mult, bine şi repede. De altfel, mi-a spus: „Eu sunt un evreu oltean şi ţin foarte mult la aceste locuri, la tradiţia şi obiceiurile olteneşti“.

- Dar cu perfectul simplu nu prea vorbiţi. - Ba spun fusei, mâncai. Este o modalitate

rapidă de exprimare, care ne particularizează.- Vă place prazul?- Este o legumă care, bine lucrată de o

gospodină, cu măsline şi tot ce-i trebuie, este o mâncare ce poate fi la fel de bună ca, de pildă, un gefi lte fi sh bine făcut.

AVRAM CROITORU

Dublu altoi latin

„Vacanţa la bunici“

De la grupa de prim-

ajutor

Cu Evala Pleniţa

Linia întâi

Drumul tatălui

„Acum ştiude unde sunt“

Părinţi spirituali

Alături de rabinul Ernest Neumann (z.l.)Alături de rabinul Ernest Neumann (z.l.)

O reuniune de familie (Cluj, 2005)O reuniune de familie (Cluj, 2005)

REALITATEA EVREIASCĂ - Nr. 300-301 (1100-1101) - 5-31 iulie 2008 15