Universitatea Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian

Şcoala doctorală a Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian

Experiența religioasă a regimurilor totalitare: fascismul și comunismul

TEZĂ DE DOCTORAT-rezumat-

Coordonator științific, Prof. Univ. Dr. Remus RUS

Candidat, Petrică Iulian BĂBĂTIE

București

2013

1

Experiența religioasă a regimurilor totalitare: fascismul și comunismul

1. Argument……………………………………………………………………………………...6

2. Aspecte metodologice……………………………………………………………………...….8

3. Religiile politice

3.1. Conceptul de

totalitarism……………………………………………………………9

3.2. Miturile politice……………………………………………………………….

……9

3.2.1. Mitul arhaic si mitul politic………………………………………..…10

3.2.2. Mitul politic și nevoia de idealuri sociale……………………………11

3.2.3. Miturile politice fundamentale

3.2.3.1. Mitul Conspirației sau nevoia de a construi un

dușman…….11

3.2.3.2. Mitul Eroului Salvator. Modele ale Eroului

Salvator...........11

3.2.3.3. Mitul Vârstei de Aur sau societatea

ideală………………...11

3.2.3.4. Mitul Unității și chemarea la acțiune

comună……………..11

3.2.4. Concluzii……………………………………………………………..12

3.3. Simbolurile mitice…………………………………………………………..

……..12

3.4. Arhetipul spiritului și religiile profane……………………………………………

13

2

3.5. Scurt excurs psihologic. Tehnici de manipulare…………………………….

……..14

3.6. Elitele intelectuale și moartea lui

Dumnezeu...........................................................15

3.7. O religie profană: șintoismul……………………………………………..

……….16

3.8. Creștinismul german: religie a

salvării....................................................................17

3.9. O nouă religie civilă: comunismul. Originile comunismului………………...……

19

3.9.1. Cui se adresează comunismul?............................................................20

3.10. Două religii prietene: comunismul și nazismul.....................................................20

4. Ideologiile

4.1. Conceptul de

ideologie............................................................................................21

4.2. Ideologie și

rațiune...................................................................................................22

4.3. Ideologie și credință. Actul de adeziune. Ideologia: o religie

laică?.......................23

4.4. Nazism și comunism:

etimologie.............................................................................24

4.5. Ideologia (comunistă):

definiții................................................................................25

4.6. Promisiunea

paradisului...........................................................................................26

4.7. Ideologia marxistă: ”utopia la putere”

(definiții).....................................................27

3

4.8. Funcțiile ideologiei. Mitul regalității divine. Comunismul și Egiptul

antic............27

4.9. Gnoza

4.9.1. Elemente gnostice în ideologia comunistă...........................................30

4.9.2. Gnoza în literatura comunistă ideologică. Militantul revoluționar......31

4.9.3. Impunerea Revoluției: violența............................................................32

4.9.4. Un Mesia comunist..............................................................................33

4.10. Maniheismul ideologic...........................................................................................34

5. Teologia creştină şi ideologia comunistă

5.1. Este comunismul o religie? Abolirea

individualității……………………………...35

5.2. Orientarea umanitară și teologia eliberării……………………………………….36

5.3. De ce nu poate sta ideologia comunistă alături de doctrina creștină………..

……..37

5.4. Creștinismul progresist…………………………………………………………..38

6. Fascismul/ Nazismul/ Național-socialismul

6.1. Elemente de

”credință”…………………………………………………………….39

6.2. Rit, ritual și celebrări în național-socialism, nazism și fascism……………………

40

6.3. Conceptul de națiune.

Antisemitismul……………………………………………..41

6.4. Mitul arian. Supraomul. Omul

nou...........................................................................43

4

6.5. Atitudinea Național-socialismului față de cultele religioase: BRC, Holocaustul si

fenomenul Şoahului……………………………………………………….……….44

7. Elemente de cult în cadrul ideologiilor totalitare

7.1. Partidul......................................................................................................................

45

7.2. Limba de lemn - funcţia

religioasă..........................................................................46

7.3. Limba de lemn - valențe

magice...............................................................................47

7.4. Propaganda. Limba de lemn. Rolul limbii de lemn în reeducare. Identificarea cu

reeducatorul...............................................................................................................48

7.5. Scurt excurs: limba de lemn în romanul

realist........................................................50

7.6. Simbolism

comunist.................................................................................................50

7.7. Cultul personalităţii. Mecanisme psihologice şi elemente religioase. Scurt excurs

psihanalitic................................................................................................................51

7.7.1. Hitler...................................................................................................52

7.7.2. Lenin....................................................................................................53

7.7.3. Stalin....................................................................................................53

8. Atitudinea dictaturii comuniste faţă de Biserica

8.1. Cadrul legislative……………………………………………..……………………

54

8.2. Împuternicitul pentru

culte.......................................................................................55

8.3. Atitudinea dictaturii comuniste față de Biserica…………………………………56

8.4. Arestările. Desființarea instituțiilor bisericești…………………………………..56

5

8.5. Metode de persecuție………………………………………………………………

58

8.6. Suprimarea Bisericii Romano – Catolice

8.6.1. De rit oriental………………………………………………………58

8.6.2. De rit latin……………………………………………………………59

8.7. Cultele neoprotestante……………………………………………………………59

8.8. Cultul mozaic………………………………………………………………………

60

8.9. Mișcări religioase ortodoxe……………………………………..

………………….61

9. Fenomenul gulagului în Romania

9.1. Crearea sistemului concentraționar comunist…………………………..

………….61

9.2. Trăsăturile sistemului comunist roman…………………………………….………

62

9.3. Experienţa religioasă în temniţele comuniste române. Soluții de supraviețuire în

detenție. Închisoarea ca binecuvântare…………………………….………………63

9.4. Celula-Biserică………………………………………………………..……………

63

9.5. Situațiile limită și sufletul omului: Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu, Ioan Ploscaru,

Richard Wurmbrand, Nicole Valery-Grosu……………………………...……….64

9.6. Fenomenologia actului de credință

9.6.1. Poezia……………………………………………………………….65

9.6.2. Rugăciunea………………………………….………………………..65

6

9.6.3. Postul………………………………………………………………...66

9.6.4. Sfintele Taine…………………………………….…………………..66

9.6.5. Sărbătorile în temniță…………………………………..…………….66

9.6.6. Experimente de reeducare……………………..……………………..67

10. Concluzii………………………………………………………………………..……………67

11. Bibliografie……………………………………………………………….………………….72

1. Argument

Secolul XX a fost cu siguranță unul al sistemelor politice totalitare. Europa a fost

zguduită din temelii, cum n-a mai fost poate niciodată. De la invaziile popoarelor migratoare sau

de la primele incursiuni ale triburilor turce, Europa nu a mai cunoscut un asemenea șoc. Vechea

orânduire politică, socială și familială a fost demolată din temelii pentru a fi înlocuită cu ceea ce

propunătorii au numit ca fiind adevărul ultim, orânduirea desăvârșită, încununarea istoriei și

gândirii. Indiferent ca s-a numit comunism, marxism, fascism, nazism sau național- socialism,

ideologiile secolului XX au avut pretenția monopolului pe Adevăr.

Pentru comunism istoria s-a împlinit în momentul în care doctrina marxistă s-a născut.

Până în acel moment, întreaga istoria nu a reprezentat decât o pregătire, o adevărată praeparatio,

pentru venirea doctrinei adevărului. Odată născută, în mod natural de altfel, ca apariție firească,

în limbaj paulin, ”la plinirea vremii”, comunismul avea să schimbe radical lumea și societatea

așa cum fuseseră acestea cunoscute până la acel moment. Familia își pierdea sensul, totul fiind

încorporat și cuprins într-o mare familie colectivă. Conducerea politică devenea caducă, un

mijloc doar de înrobire a populației, religia era definită pentru prima dată ca ”opiu al

popoarelor”, ca un mijloc de manipulare și de subjugare a maselor, iar organizarea socială, prin

clasa conducătoare burgheză era identificată ca principală vinovată pentru starea de fapt în care

indivizii se găseau. Principiile revoluției franceze deveneau încă o dată lozincă pentru

revoluționarii marxiști. Libertatea, egalitatea și fraternitatea erau principiile ce caracterizau orice

discurs mobilizator.

7

Ideologiile totalitare au beneficiat de un imens suport, oferit de societate prin diverși

reprezentanți ai săi. Poporul muncitor, intelectuali de seamă și artiști au aderat cu entuziasm la

noile mișcări și au ajutat la dezvoltarea, propagarea, instalarea și aplicarea lor, cu o pasiune de

admirat. Desigur, au existat chiar de la începuturile acestor mișcări și voci care au sesizat

pericolul pe care aceste doctrine îl reprezentau pentru umanitate. Intelectuali de seamă, reușind

să nu fie seduși de farmecul revoluționar al propagandei ideologice, au tras semnale de alarmă

legate de pericolul iminent ce avea să fie materializat în milioane de vieți pierdute. Cu toate

acestea, istoria și-a continuat cursul natural și ne-a oferit un experiența experierii totalitarismului

în variantele sale desăvârșite. Nazismul și comunismul au ucis la un loc mult mai mulți oameni

decât au făcut-o la un loc cele două conflagrații mondiale.

Cu toate acestea, oamenii sunt fascinați încă de aceste ideologii. Ne vine în minte, în mod

natural, întrebarea: ce au aceste doctrine atât de atractiv încât îi fac pe oameni să ignore

evidentul, să refuze să vadă realitatea așa cum este ea, și să îmbrățișeze o realitate construită,

văzută prin ochii propagandistului, trăită în oglindă, ”ca prin ghicitură”? Promisiunile făcute

păreau palpabile, erau atât de apropiate, realizabile aparent atât de ușor... Mai mult, ele

promiteau, dincolo de perioada de revoluție, de sacrificii de neevitat, un viitor luminos, o viață

așa cum nu a mai fost cunoscută până în acel moment de nicio societate. Desăvârșirea,

abundența, raiul pe pământ erau realizabile hic et nunc.

Ceea ce încercăm să analizăm în această lucrare este faptul că ideologiile nu ar fi putut

cunoaște dezvoltarea și susținerea pe care le-au cunoscut dacă nu ar fi apelat și la alte resorturi,

intime ființei umane, în afara celor externe, ținând de economie, politică sau orice alt aspect

extern individului uman. Ideologiile totalitare se adresează ființei umane în totalitatea sa.

Nevoile psihice, fobiile, maniile sau sentimentele naturale de afiliere, de viețuire în comun, sunt

exploatate la maximum în vederea acaparării întregii existențe umane.

Fără utilizarea simțului religios însă, niciuna din aceste ideologii nu ar fi putut cunoaște

dezvoltarea și susținerea pe care le-au cunoscut. Sentimentul religios a fost cel care a făcut

posibilă adeziunea atâtor oameni la aceste mișcări. Mai mult, capacitatea acestora de a-și jertfi

viața pentru cauza susținută nu poate fi justificată fără a se face apel la mecanismele ce

caracterizează actul de credință. Ideologiile, deși neagă specularea câmpului religios, se

comportă ca adevărate sisteme doctrinare religioase. Comunismul, cel care anunța abolirea

8

religiei, cea care a înrobit umanitatea atâtea milenii, își construiește eșafodajul doctrinar pe

sentimente religioase. Distanța pe care a păstrat-o față de religie în cazul național- socialismului,

cu variatele sale nazistă, fascistă sau legionară, a fost mult redusă. De cele mai multe ori a fost

utilizat filon religios deja existent pentru a se consolida și a trece pe o poziție de forță ideologia

respectivă. În acest sens nimeni nu poate nega autenticitatea sentimentului religios al marii

majorități a membrilor legionari din România. Dar, de asemenea, nu se poate nega nici

reconvertirea mesajului creștin în vederea justificării crimelor ce aveau să fie făcute. Dumnezeu

era cel care vroia să poarte acest război sfânt pentru a instaura în final domnia dreptății.

Ideologiile totalitare se construiesc așadar ca adevărate religii și preiau din cadrul

acestora elementele de cult specifice? Poate fi echivalat cultul religios, în unele cazuri multi-

milenar, cu surogatul de cult din jurul liderului suprem, sau al marșurilor celebrante? Prezenta

lucrare își propune oferirea unui răspuns în această privință. Lucrările scrise în jurul acestei teme

sunt numeroase, abordările fiind diferite ca unghi, ca mod de apropiere și investigare. Prezenta

lucrare are îndrăzneala de a porni la un drum anevoios, înțesat cu lungi liste bibliografice,

întâlnind păreri și teorii antagonice de cele mai multe ori, pentru a oferi, prin abordarea dintr-o

perspectivă aparținând istoriei religiilor, un răspuns concludent întrebărilor mai sus adresate, și a

aduce un plus de cunoaștere asupra unei realități atât de apropiate nouă, dar ale cărei mecanisme

totuși ne sunt încă străine.

2. Aspecte metodologice

Prezenta lucrare este un studiu de caz ce își propune analiza a două ideologii totalitare:

comunismul și nazismul în vederea evidențierii faptului că, în ciuda directivelor declarate ale

întemeietorilor și propagandiștilor acestor ideologii, de refuz al religiei așa cum era înțeleasă

până la acel moment, acestea s-au comportat ca cvasi-religii, luând locul religiilor de până la acel

moment în viețile oamenilor, acaparând sau intenționând să acapareze întreaga ființă umană, în

vederea manipulării, controlului și ștergerii liberului arbitru. Lucrarea analizează cu precădere

aceste două ideologii, deși face în repetate rânduri referire și la alte rude ale lor: național-

socialismul, fascismul, marxismul ș.a.

În utilizarea bibliografiei de specialitate am recurs la împărțirea acesteia în funcție de țara

de publicare. Astfel, pentru o mai bună vizibilitate a acesteia și o imagine de ansamblu a ceea ce

9

a reprezentat studiul asupra ideologiilor totalitare am recurs la împărțirea bibliografiei de

specialitate între autori români și autori străini. Acest lucru aduce un plus de lumină asupra

modalității în care intelectualitatea română a înțeles să se raporteze la regimurile totalitare.

Totodată, se poate observa un lucru extrem de interesant: firească absență ca temă de studiu din

punct de vedere critic a ideologiilor, din orizontul disciplinar al autorilor români, de până la

Revoluția din 1989.

Scopul prezentei lucrări este acela de a demonstra faptul că ideologiile totalitare, în ciuda

refuzului vehement de a se raporta la aspectul religios, se comportă ca pseudo-religii, preluând

din realitatea socială, psihică și intelectuală acele elemente pe care i le-a confiscat religiei, așa

cum era aceasta înțeleasă până la acel moment. Între obiectivele lucrării noastre este și acela de a

demonstra că, în ciuda concedierii fenomenului religios din sfera publică, în ciuda persecuțiilor

la care au fost supuse Bisericile, fenomenul religios autentic nu a fost distrus, ci, din contră, s-a

manifestat cu mai multă tărie, chiar dacă într-un mod mai mult particular, tributar trimiterii din

nou a cultului religios, în grote.

3. Religiile politice

3.1. Conceptul de totalitarism

Conceptul de totalitarism este unul cu o lungă istorie în istoria gândirii politice, fiind

inventat și reinventat permanent în secolul XX. Autorii acestui concept, cel puțin din punct de

vedere lingvistic, au fost opozanții dictaturii fasciste italiene, liberali care criticau evoluția

regimului instaurat de Mussolini în sensul unui ”sistem totalitar”. ( Giovanni Amendola, ziarul Il

Mondo, mai 1923) sau al unei ”transformări totalitare a oricărei forțe morale, culturale, politice

sau religioase” (Don Luigi Sturzo, ziarul Il Revoluzione, ianuarie 1924)1. Tot în 1923 Mussolini

însuși declară ideea de stato totalitario drept obiectiv al politicii sale, iar Goebbels avea să

afirme 10 ani mai târziu că țelul revoluției trebuia să fie statul totalitar, stat care pătrunde toate

sferele vieții publice.

Regimurile totalitare se construiesc pe prejudecăţi, pe resentimente acumulate faţă de

diferite categorii sociale, etnii, rase. Ele au ca țel asigurarea condiţiilor pentru apariţia societăţii

1Dominique COLAS, Dicționar de gândire politică, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003, p. 339

10

perfecte. Pentru aceasta este necesară totala adeziune a membrilor lor și totala încredere în

aparatul de stat coordonator, fiind justificat controlul complet, total al întregii societăţi, acest

control ducând în cele mai multe cazuri la distrugerea individualităţii. ”Pentru ei,

individualismul reprezintă coşmarul coşmarurilor: bănuiala că ar putea exista undeva un

fragment de spirit uman ce scapă sferei politice de control, colectivului, mulţimii, adică sferei

lor, bănuiala asta-i scoate din minţi”2.

3.2. Miturile politice

Un număr însemnat de teoreticieni vorbește despre politic şi politică în termeni de relaţii

de putere. În raport cu alte tipuri de putere în societate, puterea politică are funcţia de a apăra

societatea dintr-un teritoriu delimitat în faţa pericolelor interne (foamete, calamităţi, dezordine,

dezmembrare) şi externe, tinzând spre rezolvarea conflictelor din interior şi exterior3.

Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, elita aflată la putere recurge la constrângere fizică

(fiind singura deţinătoare a forţei legitime în stat), dar şi la violenţă simbolică prin intermediul

mijloacelor de influenţare de natură ideologică, spirituală, culturală. Acestea, pentru a funcţiona,

se bazează pe o relaţie de încredere stabilită între conducători şi conduşi. Dar în ce consta

legitimitatea simbolică a puterii politice?

Puterea politică a avut în permanenţă o latură sacră. Georges Balandier considera că

“sacrul este una din dimensiunile politicului, o garanţie a legitimităţii sale, unul din mijloacele

utilizate în cadrul competiţiei politice”. Astfel, sacrul a fost, este şi va fi o sursă de legitimare a

puterii. El se refera la “respectul tradiţiei, al valorilor considerate sacre şi invocarea destinului,

justifică dreptul guvernanţilor de a guverna şi de a induce supunerea guvernaţilor”4. Fenomenul

sacralizării puterii şi a deţinătorilor ei, ce trimite de fiecare dată la transcendent, face loc

credinţelor şi atitudinilor favorabile acestora mai mult decât teoriile şi ideologiile politice care

sensibilizează numai o mică parte a populaţiei.

2 Jean-François REVEL, Revirimentuldemocraţiei, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1995, p. 403 Ion FLOREA, Misticapoliticăşiparadoxuriledemocraţiei, EdituraFundaţieiRomânia de Mâine, Bucureşti, 1996, p. 354IBIDEM, p. 36

11

3.2.1. Mitul arhaic si mitul politic

Emil Durkheim afirma că sursa mitului este conştiinţa colectivă, aceasta fiind forţa

constrângătoare şi moderatoare a conştiinţei individului. Acesta, prin procesul de socializare

internalizează toate elementele culturii societăţii respective, aceste elemente înglobând şi

miturile. Miturile devin un adevărat ghid al conştiinţei individului, o sursă a acţiunilor sale în

plan socio-politic. Nimeni nu se poate sustrage acestei legi care îi este inoculată prin educaţie,

prin legislaţie, norme şi tradiţia pe deplin acceptată5.

Rolul mitului în viaţa socială este legat de faptul că nu este rezultatul unui proces

intelectual, ci este expresia simbolică a celor mai profunde emoţii umane, referitoare la viaţa

colectivităţii, la experienţa socială a umanităţii. Putem spune aici că mitul este o emoţie

transformată în imagine, o emoţie obiectivată şi “consolidată” în “operă”. Ecourile sale se

prelungesc şi în alte epoci, trăsăturile specifice tipului mitic de gândire şi imaginaţie putând fi

regăsite şi în alte forme şi momente de creaţie spirituală6.

3.2.2. Mitul politic si nevoia de idealuri sociale

Interesaţi în a valorifica nevoia oamenilor de a-şi găsi “raţiuni de a crede”, oamenii

politici moderni dezvoltă o nouă “tehnică a mitului”. Miturile moderne sunt făurite metodic,

conştient, cu sânge rece sau chiar cu cinism, ca orice armă la care pot recurge politicienii (sau

militarii). Continuând acest raţionament, Cassirer va afirma că “de acum înainte miturile sunt

fabricate în acelaşi mod şi după aceleaşi metode ca orice armă modernă”7.

Miturile moderne sunt expresii ale dorinţelor colective care nu-şi găsesc împlinirea prin

soluţii raţionale. Cassirer este de părere că mitul are o importantă dimensiune afectivă şi

imaginativă, fiind în primul rând trăit şi nu judecat, supus deci rigorilor raţiunii, gândirii. Acest

lucru face mitul invulnerabil în faţa argumentelor de ordin raţional şi nu poate fi respins prin

raţionamente de niciun fel.

5IBIDEM, p. 286IBIDEM, p. 1747IBIDEM, p. 186

12

3.2.3. Miturile politice fundamentale

“Mitul politic înseamnă multă fabulaţie, este o deformare sau interpretare ce recuză în

mod obiectiv realul. Dar deşi este o legendă, este adevărat că el exercită şi o funcţie explicativă,

furnizând un anumit număr de chei pentru interpretarea prezentului, constituind o grilă care pare

a ordona haosul tulburător al faptelor şi evenimentelor”. Acest rol explicativ este “dublat de un

rol mobilizator prin tot ceea ce vehiculează cu dimensiune profetic, mitul deţine un rol important

în originea cruciadelor sau a revoluţiilor”8.

3.2.4. Concluzii

Din cele observate până acum putem concluziona că “mitul politic se naşte în momentul

în care traumatismul social devine traumatism psihic. El îşi are originea în intensitatea secretă a

spaimelor sau a incertitudinilor”9.

Ernst Cassirer vorbea despre noua producție de mituri politice: ”Noile mituri politice sunt

lucruri artificial fabricate de artizani extrem de pricepuți și răi. A fost datul secolului acestuia,

marii noastre epoci a tehnologiei să dezvolte o nouă tehnică a mitului. De acum înainte vom

putea fabrica un mit cu același titlu și cu aceeași metodă ca orice altă armă modernă, ca

mitralierele sau avioanele, de pildă. Aceasta este noutatea de o importanța crucială a vremurilor

noastre”10.

3.3. Simboluri mitice

8 Raoul GIRARDET, Miturişimitologiipolitice, EdituraInstitutului European, Bucureşti, 1997, p. 49IBIDEM, p. 12910Alice POPESCU,O socio-psihanaliză a realismului socialist, Editura Trei, București, 2009, p 17

13

Remarcăm faptul că sistemele totalitare ”au un sistem foarte elaborat de activități

ritualice și dețin simboluri imaginative, tocmai ca expresie a faptului că o comunitate de credință

se constituie pe sine prin simboluri ritualice și se interpretează pe sine prin simboluri mitice”11.

Toate acestea exprimă credința care este fundament al întregului sistem: ”Comunitatea

totalitară se exprimă pe sine prin activități ritualice și simboluri intuitive într-un mod ce are

multe asemănări cu modurile în care un grup religios autoritar se exprimă pe sine. Totuși, în toate

religiile autentice există un protest împotriva elementelor idolatre care sunt acceptate fără

restricție prin totalitarism politic”12.

Același Voegelin vorbește despre simbolurile sacre care leagă politicul de divin, și insistă

asupra simbolului ierarhiei și semnificației sale în diverse instanțe istorice, dar și asupra

simbolului Bisericii ca trup mistic și a modurilor în care acest simbol a fost deturnat de la sensul

său originar. Biserica, instituție aflată în lume dar cu rădăcinile în cer, reprezintă comuniunea

mistică a credincioșilor cu Hristos, pătrunsă în chip tainic de pnevma divină. Transferul de la

transcendent la intramundan se face prin obiectivarea unui conținut mundan care se substituie

fluidului divin.

Voegelin vede un pericol grav în spiritualizarea hegeliană a națiunii ca stat: traducerea

puterii pământești a ființelor umane într-o putere pur spirituală duce în cele din urmă la un

realissimum după modelul originar de Dumnezeu transcendent lumii. Acest realissimum al

spiritului hegelian este deja întrupat, pentru Voegelin13. Puterea politică mundană devine inima

experiențelor religioase, un ”proces mistic”14.

Voegelin este printre primii gânditori care identifică în dezvoltările politice moderne un

filon religios care nu s-a separat niciodată complet de politică, ci, dimpotrivă, formează nucleul

său dur. În viziunea, sa acest nucleu suferă un proces de imanentizare și de sacralizare a unei

realități mundane, iar regimurile politice de genul nazismului și comunismului nu reprezintă

altceva decât apogeul acestui proces cu rădăcini adânci în modernitatea occidentală.

11Paul Tillich, Curajul de a fi, Editura Herald, București, 2007, p 16012IBIDEM, p 16013EricVOEGELIN, op. cit., p. 14, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol. III, p. 12214IBIDEM, p. 122

14

Mai departe, Voegelin afirmă că ”ordinea strictă în acest sistem al emanației voinței

divine prin diverse ierarhii este slăbită doar de credința creștină a imediatei apropieri a omului de

Dumnezeu: regele este supus doar lui Dumnezeu, dar magistrații sunt legați și de Dumnezeu, și

de rege, iar supușii sunt legați de Dumnezeu (pentru că El trebuie plasat întotdeauna deasupra

tuturor”), de rege și de magistrați. În acest sens, al recunoașterii imediatei apropieri a persoanei

umane de Dumnezeu, ierarhia sacral-politică deviază de la simbolismul lui Akhenaton, unde

conducătorul era considerat intermediarul exclusiv între Dumnezeu și om. În rest, ordinea

ierarhică stabilită de Bodin a rămas structura ordinii interioare de stat a Europei până la

propagarea noilor teorii secularizate ale gradațiilor legale. Ierarhia de oficii și de standarde

imanente în stat nu urmau nici un fel de reguli, iar în urma decapitării lui Dumnezeu a fost

posibil să se alieze cu orice simbolism pentru a obține legitimitate”15.

3.4. Arhetipul spiritului și religiile profane

În viziune psihanalitică, secolele XIX și XX pot fi considerate ca fiind secole ale invaziei

arhetipului spiritului. În țările est-europene acesta pare să se fi produs tocmai ca o reacție

compensatorie la reducționismul materialist-dialectic. Exclus din sferele realității de preceptele

ateiste, singurele avataruri sub care se poate întoarce arhetipul spiritului sunt cele ale figurii

Conducătorului și al științei. În interpretarea lui Carl Gustav Jung, începând cu secolul al XIX-

lea știința reprezintă noul conținut arhetipal al spiritului. Lucian Boia vorbește la rândul său de

religiile științifice ( Mitologia științifică a comunismului)16. Toate acestea sunt confirmate de la

”religia” lui Newton până la comunism cu asupra de măsură.

O astfel de religie răspunde în mod strict la anumite necesități psihice: nevoia de

certitudine, regresiunea indivizilor în mase. În ceea ce este esențial, religia este crezută în stare să

mobilizeze pe oameni făcând apel la atașamentul acestora față de valori (libertatea, dreptatea,

revoluția) sau față de comunități ( francezii, muncitorii). Care sunt funcțiile ei? Prima și cea mai

de seamă este de a compune o viziune totală asupra lumii care camuflează caracterul fragmentar

și divizat al fiecărei științe, al fiecărei tehnici și al cunoașterii în general”17.

15IBIDEM, p. 10616Alice POPESCU, op. cit., p. 1717Serge MOSCOVICI, Epoca maselor, Editura Institutul European, Iași, 2001, p. 350

15

3.5. Scurt excurs psihologic. Tehnici de manipulare

Realitatea regimurilor totalitare ne face să ne întrebăm dacă se pot tolera reciproc

viziunea lui Freud și cea a lui Jung asupra reprezentărilor religioase. Dacă pentru Freud religia

este o iluzie, Jung îi recunoaște acesteia filonul transcendent în recurența simbolurilor colective.

Acest lucru nu trebui văzut însă decât ca o raportare la sisteme referențiale diferite, nu ca o

contradicție de termeni. Acest lucru face posibil ca organizarea mulțimilor în mulțimi artificiale

fondate pe credințe religioase să poată determina un tip de comportament psihologic susceptibil

de a reitera evenimentul ancestral ( uciderea tatălui totemic, mâncarea și divizarea lui, și, în cele

din urmă, înlocuirea sa cu unul dintre fii ucigași) în același timp în care, într-un plan diferit, dar

simultan psihismului colectiv, reprezentările arhetipale să fie o realitate. În acest sens, religiile

profane funcționează ca sisteme generatoare de iluzie18.

Totalitarismul se distinge de alte tipuri de regimuri politice prin următoarele caracteristici:

- partid unic si liderul a căruivoința se prezintă drept “voința oficiala”

- existenţa unei ideologii oficiale, care exclude orice alta ideologie concurenta,

- monopolul partidului stat asupra mijloacelor de comunicare în masă

- existenta unui aparat polițienesc cu scopul precis de anihilare a oricăreideviații sau o

rezistenta la opresiune

- planificarea economică și controlul puterii asupra inițiativei economice.19

3.6. Elitele intelectuale și moartea lui Dumnezeu

Surprinzător sau nu, afectată de hipnoza socialistă a fost nu numai gândirea maselor, ci și

cea a elitelor intelectuale, subliniind ceea ce era numit de Jean-Francois Revel, tentația

totalitară. Pornind de la expresia lui Arthur Koestler ( congresul Cultural din Berlinul de Vest

18Alice POPESCU, op. cit., p. 3619IBIDEM, p. 95

16

din 1950), Vladimir Tismăneanu vorbește despre ”substituirea rațiunii prin credință”20 ca

tendință către care a dus la dezvoltarea socialismului de tip marxist.

În sfera vieții intelectuale, precursorii și protagoniștii ”revoluției” au devenit

reprezentanți ai așa-numitul amurg al zeilor, moartea lui Dumnezeu și golirea lumii de

Dumnezeu. Albert Camus a spus că ”în ciuda opiniei criticii creștine, Nietzsche nu a vrut sa-l

omoare pe Dumnezeu, ci El a constatat că Acesta era deja mort în sufletul epocii sale”. În acest

context, trebuie să menționăm, de asemenea, evoluțiile și procesele care au apărut la acel

moment: depersonalizare, lipsa rațiunii, rupturi în conștiința omenirii, intrarea omenirii într-o

stare fluctuantă, de dispersate în care ființa umană își pierde siguranța, stabilitatea și

predictibilitatea. Perioada de valabilitate a acestei teze poate fi ușor de demonstrat de către

literatura de specialitate din primii ani ai secolului XX, în care putem menționa lucrările lui

Berdiajev, Frank, Polanyi, Jaspers, Tillich și mulți alți gânditori21.

Ateismul, ”religia umanității divinizate”, are ca principală dogmă ”credința în

perfecțiunea naturală a ființei umane, într-un progres infinit realizat prin mijloace umane. Acest

progres este înțeles și mecanic. Deoarece răul poate fi explicat în termeni de defecte externe ale

existenței sociale umane, și, prin urmare, nu există nicio vina personală și nicio responsabilitate

personală, sarcina planificării sociale constă în depășirea acestor defecte externe prin reforme

externe”22.

Pascal Bruckner, în Melancolia democrației, sesizează suprapunerea ideometodologiei

regimurilor totalitare cu cea religioasă și identifică existența a doi recuperatori de credință care

au rolul de a menține sistemul în funcțiune: polițistul și militantul: ”Pentru că regimurile

totalitare se folosesc de formele exterioare ale religiilor pentru a se travesti și a reînvia un tip de

atașament aproape sacru, persoana șefului uzurpând aproape locul lui Dumnezeu, ele se bazează

înainte de toate pe încrederea și entuziasmul maselor în ceea ce-i privește. Acest fel de guvernare

are două feluri de dușmani neîmpăcați: indiferentul și necredinciosul, cărora le corespund

20 Vladimir TISMĂNEANU, Noapteatotalitară ( Crepuscululideologiilorradicaleînsecolul XX),Editura Athena, București, 1995, p 12821Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 53-5422IBIDEM, p. 68

17

polițistul și militantul. Unul îi urmărește pe recalcitranți, celălalt impregnează prin defilări,

propagandă, discursuri, unanimitate corpul social. Unul face să domnească ordinea, celălalt

asigură buna gestiune a entuziasmului. Castrist sau cambodgian, hitlerist sau stalinist, statul

totalitar aduce prinos unei duble liturghii a inhibiției și a mobilizării: el nu cunoaște decât

partizani și aruncă orice distanță în categoria criminalității. Nu i te poți opune fără să devii

dușmanul speței umane (sau al unei umanități ideale cu care acest regim se identifică)”23.

3.7. O religie profană: șintoismul

Raymond Aron afirmă faptul că demersul de căutare a unei religii a Cetății este anterior

crizei revoluționare. J. J. Rousseau, în capitolul din Contractul social consacrat religiei civile,

declară că separarea puterii terestre de puterea spirituală este un principiu de slăbiciune:

”Creștinii umili și-au schimbat limbajul și am putut vedea curând cum această pretinsă împărăție

a celeilalte lumi devine, sub conducerea unui șef cât se poate de vizibil, despotismul cel mai

agresiv în lumea noastră. Totuși, cum dintotdeauna au existat un prinț și niște legi civile, a

rezultat din această dublă putere un permanent conflict de jurisdicție, care a făcut imposibilă

orice politică bună în statele creștine. Și n-am știut niciodată până la capăt căruia dintre ei,

preotului sau prințului, trebuie să ne supunem”24.

Rousseau remarcă avantajele religiilor naționale, în care ”sunt reunite cultul divin și

dragostea pentru legi”, și în care, ”făcând din patrie obiectul adorației, îi învață pe cetățeni că a

sluji Statul înseamnă a-l sluji pe Dumnezeul care-i ocrotește”. Mai departe, gânditorul francez

menționează că religiile naționale, ”fiindcă se întemeiază pe o eroare, îi înșeală pe oameni”. El o

înlocuiește cu ceea ce numește ca fiind religia civilă, care ar putea evita fanatismul, fără a slăbi

devotamentul individului față de suveran.

Remarcabil pentru evidențierea modalității în care ideile religioase influențează

organizarea politică a unui stat / societăți este tocmai cazul Japoniei. Japonezii au observat că,

oricât de atroce, comportamentul european era întotdeauna justificat din interior prin trimiterea la

23Pascal BRUCKNER, Melancoliademocrației. (Cum sătrăieștifărădușmani),EdituraAntet, București, 1996, p. 5724Jean-Jeaques ROUSSEAU,Contractul social, Editura Nemira, București, 2008, p. 79

18

o serie de credințe. Pentru a se adapta, ei au renovat propriile ideologii, în conformitate cu ceea

ce prevedeau drept principiile europene ale utilității. Acest lucru a însemnat inventarea unei

religii de stat și a unei moralități guvernante, cunoscute drept șinto și bușido.

În viziunea lui Hans Maier, religiile utilizate în scop politic există înainte de a fi utilizate

în acest sens și vor exista și după colapsul regimului care le-a folosit. Prin contrast, religiile

politice, se nasc odată cu o mișcare politică și un sistem politic și dispar odată cu prăbușirea

acestor sisteme. Pentru a ilustra acest aspect, pot fi luate în discuție sistemele de credințe care au

fost proclamate de comunism și nazism, locurile sfinte, pe care au încercat să le creeze, în

ritualurile simbolice create care nu au supraviețuit regimurilor totalitare care le-au creat și pe

care le-au creat.  În schimb, șintoismul de stat din Japonia, după restaurarea Meiji, este un caz

clar de utilizare politică a religiei învecinându-se cu religiile politice, care s-a bazat pe o lungă

tradiție culturală și religioasă a șintoismului. Renunțarea forțată la divinitatea lui, impusă

împăratului de către aliați, nu a condus la eradicarea cultului tradițional al șintoismului ci, după

cum am văzut, la dezvoltarea lui25.

3.8. Creștinismul german: religie a salvării

Imediat după Primul Război Mondial, Ludendorff dădea ca exemplu șintoismul poporului

german, aflat în căutarea unei unități spirituale. Raymond Aron constată ”creștinismul german”

ca o tentativă conștientă de ”naționalizare” a unei religii a salvării26. În discursul său de la

Hindenburg, Hitler a folosit cuvântul germanic Walhalla. Tinerii hitleriști au celebrat un fel de

cult al focului. În cazul unei victorii în al Doilea Război Mondial, Hitler ar fi declanșat probabil,

lupta împotriva creștinismului, ar fi invocat mai puțin ”creștinismul german” sau credința

germanică” și, mai mult, rasismul, inegalitatea raselor, doctrina Conducătorului, unitatea

națiunii, al treilea Reich. Acestea sunt temele care ar fi inspirat gestiunea Statului și educarea

elitelor.

25Hans, MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 104 26În cazul Nazismului au fost utilizate elemente caracteristice tradiției cultural- religioase pre-creștine. Vezi Hans, MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 103

19

Guardini îl include și pe Adolf Hitler, printre acești ”precursori ai lui Antihrist”.

Ideologia sângelui și rasei nu a fost suficientă pentru a obține influența politică și a câștiga

adeziunea maselor. Trebuia să fie atins centrul religios al ființei umane și aceasta a avut loc cel

mai ușor prin crearea unui mit. S-a vorbit de misterul sângelui, de sângele etern, de sângele sfânt,

de credință în sânge. Toate sentimentele de devotament, respect, iubire, supunere și sacrificiu

trebuiau să fie orientate asupra acestui lucru misterios numit ”sânge”. În același timp, toate

valorile, virtuțile și atitudinile care puteau sta în calea acestei ideologii au trebuit să fie

exterminate: judecata spirituală, convingerile personale, responsabilitatea pentru propria

conștiință, gradul de conștientizare a valorii eterne a fiecărei persoane etc. Toate acestea au fost

descrise ca străine naturii umane, specifice deteriorării produse de iudeo-creștinism, ca un semn

de dușmănie împotriva vieții27.

Hitler și-s creat o imagine și s-a postat pe sine în situații identice cu cele în care a fost

văzut Iisus. În fotografii dictatorul era prezentat cu capul înclinat spre copii, într-o postura

prietenoasă, iar copiii își întorceau ochii către el cu ochi plini de credință28. În case, în locul

Crucii au fost așezate portrete ale lui Hitler și semnul svasticii (o formă distorsionată a crucii).

În școlile creștine, portretul lui Hitler a luat locul în care înainte era așezată Crucea, simbolul

credinței creștine29.

3.9. O nouă religie civilă: comunismul. Originile comunismului

Pentru susținerea ideii conform căreia societatea civilă are de suferit din cauza opoziției

dintre sărăcie și bogație au fost în dese rânduri aduse drept argument exemplul din cadrul

societăților evreiești, esenienii din secolul I î.Hr., și creștinii, dar și utopiile din Grecia antică și

textele evanghelice. Mai mult, în aceste sens au fost utilizate, în argumentația procomunistă, și

exemplul triburilor primitive, guvernate de principiul ” ceea ce-i al meu nu-i al meu” și cel al

republicanilor guarani, comunități amerindiene organizate de iezuiți între anii 1610- 1768.

Comunismul primește o substanță politică în urma demersului lui Gracchus Babeuf care,

în timpul Revoluției Franceze introduce marea idee într-un proiect revoluționar de amploare. În

27IBIDEM, p 138 28IBIDEM, p 138 29IBIDEM, p 138

20

viziunea acestuia societate nu are decât o finalitate, ”aceea de a le procura membrilor săi ce mai

mare sumă de fericire posibilă. Marii educatori nu-și vor putea atinge aceste țel decât opunând

virtutea sărăciei viciului banilor, sprijinindu-se pe partea sănătoasă a societății, pe muncitori și

țărani. Dacă punerea în comun a bunurilor și obligarea celor leneși să muncească anunță o eră

nouă, esențialul proiectului babuvist constă în suprimarea moștenirii, a banilor, a muncii salariate

și a comerțului”30.

O altă întrebare pe care și-a adresat-o pentru prima dată Emile Durkheim în anul 1895,

este aceea legată de natura comunismului modern, și a apropierii sale de socialism. Astfel,

socialismul este o doctrină practică născută din dorința de reorganizare a producției, astfel încât

fiecare să primească în mod echitabil în funcție de importanța sa socială. Comunismul rămâne în

schimb blocat în sfera consumurilor, scopul fiind regenerarea omenirii sustrase acum demonilor

lăcomiei și individualismului. ”Neputând pune de acord comunismul și societatea abundenței,

Durkheim nu vede în Marx decât un gânditor socialist care a mizat pe producția lărgită pentru a

putea întruni condițiile trecerii la un studiu superior al omenirii, o societate fără clase și fără

stat”31.

Pentru comunism, ”conținutul dogmei reprezintă o interpretare a istoriei. Profetismul

marxist transformă o schemă de evoluție într-o istorie sacră, având ca final societatea fără

clase”32. În comunism, după cum vom mai afirma pe parcursul acestei lucrări, ideologia se

transformă în dogmă. Salvatorul colectiv nu se mai supune istoriei, ci el este cel care o creează.

Partidul este transformat în Mesia, însă, pentru a-și putea împlini rolul mântuitor el trebuie să

preia puterea.

3.9.1. Cui se adresează comunismul?

Doctrina comunistă se raportează la o societate împărțită în clase. În linii mari

proletariatul este cel care, prin impunerea revoluției permanente trebuie să distrugă burghezia,

vechea împărțire a societății, și să instaureze dominația proletariatului, ca etapă ultimă și

30IBIDEM, pp. 30, 65131IBIDEM, pp. 31- 3232IBIDEM, pp. 320-321

21

desăvârșită a istoriei omenirii. Doctrina comunistă se adresează clasei în totalitatea sa. Ea nu

discută cu persoana X sau Y, propunând și așteptând un feed-back liber exprimat. Ea se

adresează unei mase, în înțelesul său sociologic, și nu așteaptă un alt răspuns decât cel de

supunere.

Comunismul respinge ideea de persoană și operează cu generalul astfel încât

individualitatea persoanei dispare în globalul masei, care prezintă ca principală caracteristică

aplecarea către instinctualitate. Comunismul uzează de mase, dar are drept principal țel realizarea

”omului nou”. Omul nou se va naște în acest paradis al societății comuniste, în care fiecare

muncește după capacități și primește după necesități.

3.10. Două religii prietene: comunismul și nazismul

Noțiunea de totalitarism, inventată în Italia în jurul anului 1924 s-a consacrat în limbajul

teoreticienilor în perioada 1939-1940, în urma pactelor germano-sovietice. Ca urmare a

încheierii acestor pacte s-au realizat o multitudine de comparații între aceste două puteri de la

acea vreme. Punerea în discuție a acestor două ideologii a suscitat încă de la început foarte multe

dezbateri și controverse, adesea considerându-se că realizarea de analogii înseamnă în fond

identitate și confuzie.

Între trăsăturile comune amintim: ”partidul unic, ideologia obligatorie, înregimentarea

tineretului, proiectul creării unui om nou, elogiul forței și al violenței, voința declarată de

expansiune, teroarea ca mijloc de guvernare, puterea acordată polițiilor politice, discriminările la

care erau supuse grupuri sociale întregi, sistemul concentraționar, crime în masă”33.

Stephane Courtois ridică o obiecție legat de cele două proiecte care au caracterizat cele

două regimuri în discuție, așa cum le-a descris Raymond Aron. În viziunea primului,

universalismul clasei ar relativiza particularismul aflat in centrul proiectului comunist. ”Chiar

dacă societatea fără clase era formulată ca ”reconcilierea omenirii cu ea însăși”, ea era capătul

unui proces ce făcea din eliminarea claselor burgheze ale societății, o condiție prealabilă

edificării ”comunismului real”34.

33Stephane COURTOIS, op. cit., p. 1834Stephane COURTOIS, op. cit., p. 635

22

Paul Tilich vede în cele două mișcări totalitare o ”revenire la colectivismul tribal”.

Această afirmație este susținută, spune același Paul Tilich de ideea germană de Volkgeist (spirit

național), de mitologia sângelui și gliei, la care a concurs și deificarea mistică a Fuhrerului.

Fascismul, comunismul și nazismul pot fi numerotate printre cvasi-religii datorită

radicalizării lor ca mișcări, lucru ce le oferă un accentuat caracter religios. Direcțiile

fundamentale sunt aceea a naționalismului și socialismului, conferind și validitate de netăgăduit

conținutului lor. În sine, naționalismul și socialismul nu sunt cvasi-religii și includ elemente care

sunt pozitive. Cu toate acestea fascismul transformă naționalismul, iar comunismul transformă

socialismul în așa fel încât trăsăturile lor religioase sunt dezvăluite, iar elementele pozitive

dobândesc un caracter radical35.

Idealul celor două ideologii a fost acela de a realiza o conștiință unificată și de a stimula

un sentiment colectiv de exuberanță și entuziasm. Astfel, viața întregii comunități a fost

mobilizată în permanență în parade, petreceri, procesiuni, plebiscite și evenimente sportive.

Întregul cult al statului este îndreptat spre lider, care devine un semizeu. Printre alții, Sturzo

demonstrează modul în care Lenin, Hitler și Mussolini sunt ridicați la rangul de profeți și

mântuitori. Mai mult, statul totalitar cere un control complet asupra tuturor tranzacțiilor

economice36.

4. Ideologiile

4.1. Conceptul de ideologie

Un regim totalitar se construiește în jurul a ceea ce numim o ideologie. ”Ideologia” a fost

prezentată fie ”ca un ansamblu compozit, fie ca fiind integrată într-un ansamblu imprecis în care

se află în contact direct cu alte noțiuni: atitudini, credințe, reprezentări sociale, valori și chiar

opinia publică, subsumat unui concept cu contururi foarte neclare, widespread beliefs”37.

35IBIDEM, p. 15336STURZO, Politica..., p. 34, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 2737 Jean- Pierre DECONCHY,Credințeșiideologii, EdituraPolirom, Iași, 2010, p. 111

23

Denumim ”ideologie” orice sistem de reprezentare sau de explicare a lumii, în principal a

lumii sociale, al cărui mobil primar nu este de ordin ”verificator”, în sensul empiric și ipotetico-

deductiv al termenului. Subiectul este determinat să participe la sistemul ideologic nu de faptul

că faptele îi pot demonstra și confirma propunerile și afirmațiile. Luând ca exemplu ortodoxia

marxist-leninistă, afirmăm că ordinea de apariție a societăților socialiste ar trebui să corespundă

gradului lor de industrializare. Experiența realității ne-a demonstrat că de fapt s-a petrecut tocmai

invers, lucru care nu a dus însă la o minare din interior a sistemului în ochii aderenților săi38.

4.2. Ideologie și rațiune

Pornind de la studii de caz concrete realizate pe sisteme considerate ideologice, Jean-

Pierre Deconchy afirmă faptul că ”în cadrul unui sistem religios, indiferent de ideologia de la

care se reclamă acesta, enunțurile în jurul cărora grupul își încheagă consensul și își organizează

corpusul scapă controlului a ceea ce este numit convențional norme ale raționalității, cum ar fi

acelea conform cărora raționalitatea se manifestă în sectoarele științifice ale reflecției umane.

Acest fapt este manifestat în sistemele ideologice de tip religios, și este întâlnit mai subtil în

celelalte tipuri de sisteme ideologice. În cadrul unui sistem ortodox controlul social este puternic

doar grație faptului că, din punct de vedere funcțional, el vizează ocultarea în ochii adepților a

abaterii în raport cu normele raționalității pe care o impun credințele la care ei aderă”39.

În sistemul ortodox fiecare individ trebuie să creadă și să facă același lucru, dacă este

posibil, în același moment. Este de notorietate că membrii sistemului trebuie să simtă același

lucru, sau măcar ca nimeni să nu manifeste public emoții disidente. Totuși, în ciuda perfecțiunii

fortăreței sociocognitive înălțate pentru ca nimeni să nu devieze din sistem și nici să nu înceapă

să formeze alături de alții o minoritate externă, numite de Serge Moscovici ”minorități

ortodoxe”40.

Sistemele ortodoxe compensează fragilitatea rațională a informației prin forța reglării

sociale. ”Dacă fragilitatea rațională a credinței este mai evidentă, sistemul de reglare cu care s-a

dozat grupul trebuie să devină mai strict. Dacă sistemul de reglare se destinde, fragilitatea

38IBIDEM, p 11139IBIDEM, pp. 17-1840IBIDEM, p. 31

24

rațională a credinței ar trebui să devină mai evidentă, în ciuda riscului de șubrezire a

sistemului”41.

4.3. Ideologie și credință. Actulde adeziune. Ideologia: o religie laică?

Ceea ce definește un sistem ideologic este, printre altele, apariția unui sentiment apropiat

de ceea ce desemnează termenul de credință. Actul de credință presupune ”starea dea fi

preocupat la modul ultim”42.

În actul de credință se vorbește despre o preocupare ultimă, dar și de ”o promisiune a

împlinirii ultime”, promisiune ce are, în foarte multe cazuri un caracter nedefinit. El ”poate fi

exprimat prin simboluri nedefinite sau prin simboluri concrete: măreția unei națiuni la care un

individ participă chiar dacă a murit pentru ea, sau cucerirea omenirii de către rasa salvatoare. În

fiecare dintre aceste cazuri este promisă împlinirea ultimă, iar dacă cerința necondiționată nu este

urmată, amenințarea este reprezentată de excluderea de la o astfel de împlinire”43.

În partidele-stat, deținătoare a monopolului asupra oricărui aspect al vieții, adeziunea

venea ca o încercare a aderenților de a obține ceva, de a se afirma social, de a putea să își

desfășoare activitatea. În perioada leninistă aderenții trebuiau să fie revoluționari de profesie.

Mai departe Stalin a impus, pe lângă această condiție, și pe cea de a avea o bună origine socială,

dar și de ortodoxie ideologică și de fidelitate față de șeful partidului.

Caracterul sacru al adeziunii este conferit și de ritualurile care fac din comunism o

”contra- Biserică”. Neofitul participă la ceremonia ”înmânării carnetului de partid”, echivalent al

botezului creștin. Mai departe, aderentul participă la marile ceremonii colective cu caracter

cultural ( miting/ slujbă religioasă obișnuită, manifestație/ procesiune, congres/ conciliu).

Mai mult, toate aceste ceremonii se desfășoară după un calendar sacru, cu sărbători

celebrând evenimentele marcante ale istoriei mântuirii comuniste: 1 Mai (sărbătoarea muncii),

August (ziua contra războiului), 7 Noiembrie ( aniversarea Revoluției din Octombrie). Toate

acestea sunt prilejuri de exprimare a credinței în unanimitate cu toți ceilalți participanți, membrii

ai aceleiași comunități doctrinale, adorând același om.

41IBIDEM, p. 3942Paul TILICH, Dinamica..., p. 2143IBIDEM, p. 21

25

Totuşi, în viziunea lui Alain Besancon, ideologia nu este o religie. Trăsătura care o

deosebeşte de o religie în sensul deplin al cuvântului, este aceea „legata de actul de credinţă. Un

lucru nu poate fi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, ştiut (sau: văzut) şi crezut. Când a fost să-l

jertfească pe Isaac, Avraam „crezu ceea ce îi spunea Dumnezeu”.

Așadar, cel care propovăduiește socialismul nu este altul decât omul resentimentului de

care ne vorbea Max Scheller. Noul și revoluționarul sistem axiologic marxist- leninist trebuie să

șteargă tot: istoria trebuie rescrisă, toate achizițiile sociale, morale, estetice, dar mai ales

religioase, trebuie distruse din temelii, pentru a face loc noii ere, cea a comunismului.

Colectivismul ajunge să reprezinte noua credință. Pe ruinele vechii societăți se ridică o

lume regenerată, reprezentând paradisul în care oamenii se vor bucura de fericire veșnică44.

4.4. Nazism și comunism: etimologie

Conștiinţa istorică actuală este lipsită de unitate, şi aceasta se observă în faptul că

ideologia comunistă beneficiază de o amnezie şi o amnistie în care sunt unanimi nu numai

susţinătorii săi, în timp ce nazismul oripilează încă prin crimele produse, prin violența instalării

şi răspândirii sale. Totuşi, aceşti “doi gemeni heterozigoţi” (Pierre Chaunu), au produs un număr

inegal de victime, invers proporţional cu duritatea cu care unul este aspru condamnat, în vreme

ce celalalt, după cum spuneam, este tratat cu mult mai multă condescendenţă.

Termenii de ”comunism” și ”comunist” pot fi întâlniți încă din secolul al XI-lea în limba

franceză, având printre altele sensul de ”folosință sau de drept colectiv”. În lista de cereri din

1789 a adunării provinciale Dauphine sintagma ”a fi comunist” desemna interesele comune ale

mai multor sate. Mai mult, sunt numiți comuniști locuitorii care aveau drept de folosință asupra

bunurilor comunale. În manuscrisele catolice poloneze din 1569 termenii de communista și

aeconomista se referă la niște eretici, Frații moravi, partizani ai comunității asupra bunurilor, în

opoziție cu comunitatea apostolică. ”Cu toate acestea însă, cuvântul trimite la obiceiurile

tradiționale în anumite comunități în materie de drept asupra partajului unui bun material sau

spiritual”45.

44Alice POPESCU, op.cit., p. 2445Stephane COURTOIS, op. cit., p. 27

26

În opinia lui Hans Maier, ”fascismul este un cuvânt. Numai după ce Fascismul german a

arătat caracteristicile grave și extrem de serioase care pot fi asumate de către o organizație

socială termenul a dobândit un alt sens. Fascism și pseudo-fascismul sunt expresii ale aceluiași

fenomen: tirania modernă, iar fascismul german și cel italian sunt forme exemplare ale aceluiași

fenomen. Nu se mai discută despre un guvern autoritar, ci de un stat totalitar. Societatea este

dizolvată pentru a-i fi impusă o disciplină tehnică, militară”46.

4.5. Ideologia (comunistă): definiții

Definiția lui Alexandr Soljenițîn pentru ideologia comunistă este grăitoare. O redăm aici

pentru a bună exemplificare: „Această minciună generală, impusă, obligatorie, este aspectul cel

mai teribil al existenței oamenilor din ţara noastră. Este un lucru mai rău decât toate lipsurile

materiale, decât absenţa oricărei libertăţi civice. Şi tot acest arsenal de minciuni este tributul

plătit ideologiei: tot ceea ce se petrece trebuie să fie legat de această ideologie moartă care se

agaţă cu toate ghearele, dar tocmai pentru că statul nostru, prin inerţie, prin tradiţie, se

cramponează de ea, de această doctrină mincinoasă, de erorile sale cu ramificații multiple.

Ideologia este aceea care are nevoie, pentru a supravieţui, să-i pună în spatele gratiilor pe cei care

îndrăznesc să gândească altfel... Aruncaţi această vechitură murdară. Îmbibată de sudoare, pe

care există deja atâta sânge, încât ea nu mai permite corpului viu al naţiunii să respire! Ea este

responsabilă de tot acest sânge vărsat, de sângele a şaizeci şi şase de milioane de oameni”47.

În același sens, Piotr Wierbinski spune că ”secolul XX este secolul minciunii. Pentru a nu

te lăsa mințit trebuie să ai voința de a rămâne în cadrul adevărului, dar pentru a reuși aceasta

trebuie să cunoști minciuna, procedeele ei, subterfugiile, modalitățile pe care le utilizează”48.

46SINCERO (Nicola Chiaromonte), ”La morte si chiama fascismo”, Quaderni di Giustizia e Libertà, 12 (January 1935), p. 20–60, 41 ff, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., VolI, p. 1147Alexandr SOLJENITÎN, Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, apud Alain BESANCON, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, p. 648PiotrWIERZBICKI, Structuraminciunii, EdituraNemira, București, 1996, p. 78

27

Pentru Soljenițîn însă, ideologia nu este un concept, ci o realitate cotidiană. Dacă este

înlăturată, regimul se prăbuşeşte. Aşadar, ideologia nu se reduce la sistemul de idei. „Ea este

regimul sovietic însuşi”49, fiind o specie istorică nouă. Sesizată în stare pură, aşa cum apare la

fondatorul ei, Lenin, ea prezintă două caractere care aici sunt strâns unite: este o credință şi o

teorie argumentată raţional şi pretins dovedită.

4.6. Promisiunea paradisului

Cel care a oferit un temei doctrinar socialismului a fost Karl Marx, întemeind ideologia

marxistă, cea care are la bază ideea că noua stratificare, reorganizare a societății umane este o

necesitate firească în evoluția societății capitaliste, bineînțeles decadente.

Viziunea marxistă prevede sfârșitul apropiat al societății capitaliste, ajunsă la faliment și

având ca urmare apariția glorioasă a noii societăți socialiste, bazată pe dictatura proletară.

Dacă în cazul lui Saint Simon50 putem discuta despre un socialism utopic, idealist, în

cazul marxismului putem discuta deja despre materialism. Baza științifică se mută așadar de la

idealism la materialism, cu cele două aspecte ale sale: cel dialectic și cel istoric. Materia

reprezintă elementul prim, elementul secund fiind oferit de conștiința umană. În viziunea

proletarului însă, ”legile, morala și religia sunt prejudecăți burgheze în spatele cărora se ascund

tot atâtea interese burgheze”51.

49IBIDEM, p. 950 Saint-Simon a fostcaracterizatcafiindunuldin reprezentanțiisocialismului utopic. Printrealtelesusțineafaptulcă o creștere a industrializăriișiîncurajareadescoperirilorștiințificevaavea un imactprofundasupradezvoltăriisocietății. El susținea de asemeneacăsocietatea se varestructuraînurmaabandonăriiideilortradiționale ale puteriitemporaleși spiritual. Acest abandon, văzutcaevoluțiear conduce, în mod inevitabil, la o societateproductivăbazatăpeși care beneficiază de o ”uniune de oameniangajațiîntr-o muncăutilă”, baza ”egalitățiiadevărate”. Acesteidei l-au influențatpeAuguste Comte (care i-a fostpentru un timp, secretarlui Saint-Simon), Karl Marx, John Stuart Mill, șipemulțialțigânditorișiteoreticieniiaiștiințelorsociale (vezihttp://en.wikipedia.org/wiki/Saint-Simonianism)

28

Mărturisirea de credință comunistă este una optimistă. După cum în Evul Mediu exista

credința nestrămutată în venirea iminentă a Împărăției lui Dumnezeu, ”comunistul este ferm

convins că împărăția dreptății pe pământ este aproape. Înțelegere marxistă a istoriei este o

Commedie seculară. Umanitatea se îndreaptă către justiție, egalitate și desființarea caselor

sociale. De-a lungul acestui drum pot apărea catastrofe. Vor apărea erezii și divizări în cadrul

taberei socialiste. Cu toate acestea, nu există motive de disperare. Mersul înainte continuă pentru

că are de partea sa legile inexorabile ale istoriei. Victoria finală este la fel de sigur ca venirea

unei noi zile”52.

4.7. Ideologia marxistă: ”utopia la putere” (definiții)

Revenind la termenul de ideologie, menționăm faptul că Raymond Aron o definește pe

aceasta ca fiind o reprezentare globală a istoriei universale care indică simultan viitorul, precum

și ceea ce trebuie făcut. În opinia lui Aron, marxismul reprezintă ideologia prin excelență, iar o

ideologie de substituție nu poate exista. ”Dacă marxismul și-ar pierde autoritatea asupra

spiritelor, desigur, ar rămâne valori în numele cărora s-ar purta bătălii, ar exista transformări în

numele unor idei, dar nu ar exista un sistem la fel de complet, la fel de imperativ ca marxism-

leninismul”53.

Același gânditor se întreabă dubitativ daca nu cumva ideologia poate fi considerată

echivalentul religiei. Evitând un răspuns categoric, el totuși remarcă faptul că ”ideologia, precum

odinioară credința transcendentă, hotărăște ce contează, mai presus de tot și de toate. Ea îi oferă

o justificare autorității și-i promite nu individului, ci ființei colective, o recompensă pe măsură în

transcendența istorică, adică în viitor.

Comunismul este văzut de Raymond Aron ca ”o tentativă politică de a găsi un substitut al

religiei, sub forma unei ortodoxii pe care o ridică la rangul de religie de Stat. Religiile politice se

51Karl MARX, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București, 1998, p. 2552George STEINER, Der Tod der Tmgödie. Ein kritischer Essay (Frankfurt, 1981), p. 266 ff, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., vol I, p. 32253Raymond ARON, Spectatorul angajat. Interviu cu Jean_louis missika și Dominique Wolton, ediția a II-a, traducere din limba freanceză Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Nemira, 2006, p. 261

29

transformă în religiile de stat. S-ar putea spune că vechea unitate dintre stat și religie, dintre stat

și Biserică, este restabilită. Marxism-leninismul a fost atât religie de stat cât și biserică de stat în

Uniunea Sovietică, având sfinți, sfinte cărți, liturghii, biserici ale ideologiei și propagandei.

Așadar religiile politice devin repede religii de stat și religia de stat devine religie civilă54. Pentru

majoritatea oamenilor din Uniunea Sovietică, marxism-leninismul a fost credința cu care au

crescut, astfel, ea trebuie în mod necesar să fi devenit religia lor civilă55. Ortodoxia comunistă nu

se poate purifica și nici nu poate consimți la o expresie rațională fără riscul de a se dispersa în

elementele componente sau fără a se risipi într-un ansamblu de considerații echivoce. Prin

consimțământului la absurditate ideologia devine o dogmă”56.

4.8. Funcțiile ideologiei. Mitul regalității divine. Comunismul și Egiptul antic.

Comunismul, în viziunea lui Alice Popescu este un sistem represiv organizat după

principii mecanice în care mașina, obiectul profesional al clasei dominante (proletariatul), devine

fetiș. Totodată, este singurul sistem social a cărui clasă dominantă este reprezentată în totalitate

de o categorie profesională. În cartea sa The myth of the machine, Lewis Mumford57, un istoric

american al tehnologiei și științei, realizând un exercițiu de comparare între sistemul comunist și

sistemul social întâlnit acum 5000 de ani în Egiptul Antic, analizează principiile care au stat la

baza alcătuirii și punerii în mișcare a imensului angrenaj social care a menținut în stare de

perfectă funcționare și randament maxim mitul regalității divine.

54Religiilepolitice pot fi considerate expresii, modalități de manifestare a regimurilortotalitare, dar pot fi, de asemenea, considerate șifenomenecaracteristicemodernității, de ”sacralizare a politicului”, fenomennăscut de ”religiilecivile”, parte a revoluțiilordemocratice ale secolului XVIII-lea. ÎnlucrareasaReligiilePolitice, Eric Voegelin face distincțiaclarăîntrereligiilepoliticeșireligiilecivile. Dacaoriginileistorice ale conceptului de totalitarismsuntclare, existădiferiteopinii cu privire la origineareligieipolitice. 55Hans MAIER, Totalitarianism…, vol I, pp. 123- 124 56Raymond ARON, Opiul..., p. 324-32557Vezi: Lewis MUMFORD, The Myth of the Machine: Volume One , TECHNICS AND HUMAN DEVELOPMENT, Harcourt, Brace, Jovanovich Publishers, New York, 1967; Volume Two:THE PENTAGON OF POWER , Harcourt, Brace, Jovanovich Publishers, New York, 1970

30

Despotismul faraonic reprezintă cel mai eficient și productiv sistem totalitar din istorie,

”actul unic al regalității fiind acela de a asambla forța de muncă și de a disciplina organizația

pentru o muncă neatinsă de atunci. Forța motrice a aparatului represiv punea în mișcare o

adevărată mașină colectivă: o mașină de muncă, una militară și una birocratică58.

Conform teologiei de stat, regele a cucerit lumea pentru Dumnezeu, iar lui Dumnezeu i s-

a cerut să ajute în extinderea teritoriilor cucerite și, prin acestea, a supremației sale. ”Din moment

ce regele este însuși Dumnezeu, sfera divinului și a umanului se contopesc. Teritoriile cucerite de

oameni și lumea creată de Dumnezeu, stăpânirea umană și divină, creația umană și divină, nu pot

fi distinse cu claritate”59. ”Doar un singur individ din întreaga lume trăiește în legătură imediată

cu Dumnezeu, și acela este mediatorul, regele. Doar el este cunoscător al voinței lui Dumnezeu,

și el este forța care duce la bun sfârșit aceste planuri”60.

4.9. Gnoza

În cadrul istoriei religiilor, analogii destul de strânse cu ideologia prezintă gnoza. Gnoza

este un model imperfect al gîndirii ideologice, şi de altfel singurul care conferă o perspectivă

istorică îndepărtată. Legătura dintre aceste două forme de gândire nu trebuie văzută în sensul

unei continuităţi, unei moşteniri, ci “trebuie înţeles ca o structură analogă gîndirii, o tăietură, un

aranjament al spiritului”61.

Gnosticismul nu s-a născut ca o doctrină unitară, ci ca o înmulţire rapidă a sistemelor, purtate de

grupuscule, în marginea ortodoxiilor în formare. Decăderea şi mântuirea lumii şi a omului

formează două istorii întrepătrunse. Lumea este subiectul unei decăderi trecute, dar elementele

binelui, întemniţate în rău ( în materie, în timp, în diferenţa sexuală etc., toate lucruri rele), se vor

elibera şi se vor întoarce în această patrie originară despre care păstrăm o amintire obscură. Încă

de acum, aleşii pot opera în ei înşişi această alegere. În concluzie, există două cicluri ale

58 Mumford, Lewis, The myth of the machine (Technics and human developement), Harcourt, Brace & World, Inc., New York, 1997, p. 18859IBIDEM, p. 9660IBIDEM, p. 9861Alain BESANCON, Originile..., pp. 15-16

31

mântuirii: cel al aleşilor, mântuirea personală care se poate împlini hic et nunc, şi cel al

răscumpărării celorlalte elemente de perfecţiune risipite în univers, care va avea loc la capătul

unei eshatologii universale.

Revenind la ideologia comunistă, reţinem următoarele elemente care o apropie de gnoze:

blocajul unei cosmologii enciclopedice şi al unei soteriologii, suprainterpretarea istoriei, morala

dedusă din doctrină şi extrăgându-şi din ea criteriile, autocritica înţeleasă ca reînvăţare a

sistemului interpretativ, relativizarea omului în raport cu contribuţia sa la mântuire, separarea

distinctă întra militanţi şi mase, militantul ca deţinător de cunoaştere, ascetic, profesionist,

despovărat de sarcinile obişnuite ale vieţii, dualismul geo-istoric între regiunile ontologic

condamnate şi regiunile salvate62.

În De Civitate Dei, Augustin distinge o civitas Dei și o civitas Terrena, prin care ambele

civitates se amestecată în drumul prin această lume63. Civitas Dei, care a început ca un stat de

îngeri, se îndreaptă spre o împlinire escatologică a istoriei la sfârșitul veacurilor64.

O identificare a civitas Dei cu Biserica și cu civitas terrena ar fi prea simplistă, chiar dacă

o tendință în acest sens apare chiar și în gândirea lui Augustin. Ambele civitates pot fi înțelese în

termeni de organizare sau atitudine internă mai degrabă decât în termeni instituționali. Dacă

cetățenii din civitas Dei trăiesc în conformitate cu Dumnezeu, atunci cetățenii din civitas terrena

sunt cei care sunt ostili față de Dumnezeu și Hristos65.

Augustin a apărat creștinismul, care a trebuit să se stabilească ca religie de stat, împotriva

acuzației că acesta nu a fost capabil să prevină nenorocirea invaziei vizigoților. Ce contează este

doar atitudinea fermă internă a creștinului, care este format de ucenicia lui Hristos, indiferent de

cât de ostil este mediul în care își are reședința creștinul credincios. Conceptul celor două

civitates nu este este foarte clar, însă. Aceasta deoarece o distincție instituțională între stat și

62IBIDEM, p. 2463AUGUSTIN, De Civitate Dei (Migne Patrologia Latina, vol. 41), among others book I, preface, columns 13ff, apud Hans MAIER, Totalitariasnism, Vol III, p. 12764IBIDEM, p. 12765IBIDEM, p. 127

32

biserică a lipsit chiar și în epoca lui Augustin. La începutul secolului al cincilea această discuție

va fi reluată, creștinismul fiind încă pe calea de a deveni o religie de stat66.

4.9.1. Elemente gnostice în ideologia comunistă

Înainte de a fi o mişcare socială de eliberare, marxism-leninismul a fost o doctrină, un

sistem de explicare totală a lumii şi istoriei sale. Deşi împodobită cu falsă ştiinţificitate, structura

sa este cea a unui gnosticism. Tocmai prin acest aspect ea i-a fermecat pe foarte mulţi creştini şi

evrei. Doctrina marxist-leninistă este o formă de cunoaştere superioară chiar ştiinţelor pozitive

ale lumii europene, ştiinţe ce nu puteau umple golul religios lăsat de abandonarea religiei

Strămoșilor67.

Conceptul de om nou este cel care pare să apropie cel mai mult ideologia comunistă de

doctrina gnozelor. În gnoză, universul are vocaţia mântuirii. Eul impur trebuie degajat de starea

impură, în care tendinţele rele acoperă eul real al omului. Sfântul Apostol Pavel vorbea de lupta

dintre omul vechi şi omul nou. La gnostici omul vechi este sufletul în situația sa pasivă şi

ignorantă, în vreme ce omul nou este sufletul sub aspectul său activ şi mântuit. Efortul pe care

fiecare îl depune în a dobândi cunoaşterea izbăvitoare, duce la împărţirea oamenilor în două

categorii: cei iniţiaţi şi cei a căror formare rămâne imperfectă. Iniţiatul - desăvârşitul gnostic se

defineşte ca un profesionist al mântuirii generale. El utilizează orice mijloace, care devin tehnice,

nu morale, de actualizare şi împlinire a mântuirii: rituri, posturi, abstinenţe, mortificări68.

Mitologia marxistă este total diferită însă de viziunea gnostică asupra istoriei lumii. Mai

mult, absența oricăror trăsături anticosmice pun serios la îndoială caracterul gnostic al

marxismului. Totuși, în susținerea teoriei aspectului gnostic al ideologiei comuniste stau un

argument de ordin structural și unul de natură genetică. Argumentul de ordin structural pornește

de la conceptul marxist central de alienare, realitate ce va dispărea însă odată cu eliminarea

exploatării și trecerea proprietății private în proprietatea obștească69.

66IBIDEM, p. 127 67Alain BESANCON, Eseuridesprelumea de azi, EdituraHumanitas, Bucuresti, 2007, p. 3368Alain Besancon, Originile...., p. 2269Ioan Petru CULIANU, op. cit., p. 174

33

4.9.2. Gnoza în literatura comunistă ideologică. Militantul revoluționar

Cernîşevski, unul dintre premergătorii lui Lenin, în „Ce-i de făcut?”70, ne oferă exemplul

unui tip de gnoze extrem de săracă în conţinut. Deşi separată de producţia mitologică abundentă,

gnoza lui Cernîșevski manifestă structura tipică: amestecul de elemente bune şi elemente rele

caracteristic lumii, cei trei timpi şi cele două principii. Modelul desăvârşitului îl constituie

Rahmetov. Deşteptat prin cunoaştere, el este tipul modern, ştiinţific al desăvârşitului manihean.

Trezit prin iniţierea gnostică, el a intrat în partea salvată şi salvatoare a umanităţii. Operând în el

separarea, duce viaţa ascetică a aleşilor, fiind cast. E întreţinut de comunitatea care-l hrăneşte, îl

îmbracă, în schimbul acţiunii sale militante permanente. El practică o morală care nu este morala

comună, dar care este interioară gnozei însăşi şi pe care singuri gnosticii care au înţeles-o o

practică între ei. Ceea ce-l deosebeşte totuşi de cel desăvârşit este lipsa de rit, lipsa

transcendenţei71.

Morala comunistă dezvoltă două sentimente diferite. Pe de o parte este spiritul de revoltă,

făcând apel la noţiunea comună de justiţie, iar pe de altă parte se vorbeşte de spiritul de

revoluţie. Toma D’Aquino numea revolta o patimă a sufletului. Subiectul mâniei este cel al

răzbunării, al dorinţei de a obţine un beneficiu, dreptatea: „Mânia vede ca pe un lucru bun

răzbunarea după care tânjeşte, şi ca pe ceva rău pe omul vătămător asupra căruia vrea să-și

îndrepte răzbunarea”72. Mânia este naturală şi presupune o anumită lipsă de raţiune. Când

răzbunarea este atinsă însă, mânia dispare, putând face loc chiar milei.

Asemeni omului orwellian revoluționarul nu mai poate face distincția dintre bine și rău.

Binele este ceea ce partidul îi impune, iar răul sunt cei care nu gândesc conform acestei doctrine.

Principul care stă la baza noii societăți este cel care spune că ”cine nu este cu noi, este împotriva

noastră”. Cine nu gândește uniform, cine derapează de la acest principiu va fi reeducat. Nu va

reuși să înțeleagă, va deveni victimă a revoluției. Orice revoluție, pentru a se impune are nevoie

70 Nikolai CERNÎȘEVSKI, Ce-i de făcut?,EditurapentruLiteratură Universală, București, 196371Alain BESANCON, Originile...., p. 15372www.corpushomisticum.org , Summa Theologiae, Prima Secundae, questio 46, articulus 2, apud Alain BESANCON, Eseuri..., p. 140

34

de victime. Cu atât mai mult o revoluție atât de importantă ca cea socialistă. Importanța țelului

revoluționar este direct proporțională cu numărul victimelor lăsate în urmă.

4.9.3. Impunerea revoluției: violența

Revoluția are la bază lupta, iar revoluționarul trebuie să recurgă la orice mijloc pentru a-

și impune opinia, chiar, și mai ales, la violență: ”Violența este moașa care ajută societatea nouă

să se nască din cea veche”73.

Leninismul are la bază ideea violenței necesare pentru crearea noii ordini sociale, în care

burghezia se cere a fi distrusă. ”Lenin este un mai mare distrugător decât un constructor de

valori, urăște mai mult burghezia decât iubește proletariatul”74. În opinia aceluiași Dimitrie Gusti

comunismul are în sine germenele răului, ”spiritul socialismului practic, bolșevic nu este altceva

decât cultul forței brutale și dreptul celui mai tare”75.

Odată declanșat, acest mecanism al terorii va trebui să toace neîncetat, să demaște, să

acuze, să aresteze într-o întrecere care va produce cel mai mare număr de morți din istoria

umanității. Neîncrederea și teama devin general valabile. Omul devine omului lup. Cel care va

denunța cel mai mult va avea cele mai mari șanse să scape de a fi denunțat la rândul său. Nu

contează vina pentru că oricine, chiar nevinovat, odată intrat în morișca arestării, nu va putea

scăpa. În România comunistă, în perioada de relativ dezgheț, perioada minimă de încarcerare era

de 3 ani. Cel care nu făcuse nimic și nu putea fi acuzat de nimic, era oricum condamnat, în

virtutea faptului că a intrat în jocul de iele al revoluției proletare.

4.9.4. Un Mesia comunist

Dacă nazismul oferă o falsă imitaţie a Vechiului Testament, comunismul reproduce în

mod fals cele două Testamente. Ideologia comunistă propune un mijlocitor şi un mântuitor.

Proletariatul, exploatatul va deschide lumii poarta eliberării sale. El reprezintă faţă de celelalte

clase ceea ce este Israelul faţă de celelalte naţiuni. El este slujitorul îndurerat al lui Isaia și este

Hristos, rodul istoriei naturalizate, după cum Israel este rodul istoriei sfinte. Comunismul este

73Mihai URZICĂ, Biserica și viermii cei neadormiți sau cum lucrează în lume taina fărărdelegii, Editura Anastasia, București, 1998, p. 10774 Dimitrie GUSTI, op. cit., p. 9175IBIDEM, p. 103

35

seducător pentru evrei şi pentru creştini cărora li se pare că recunosc vestea cea bună anunţată

celor săraci şi neînsemnaţi.

Comunismul este o formă de gnosticism care pretinde să pătrundă dincolo de aparența

lucrurilor percepută empiric, până la adevărul ascuns de dincolo de această aparență. În viziunea

lui Marx ”modelul final al relațiilor economice văzut la suprafață este foarte diferit de modelul

esențial intern, care este ascuns”. La suprafață oamenii păreau să-și exercite liber voința, să ia

decizii, să determine evenimente. În realitate, celor familiarizați cu metodele materialismului

dialectic, acești indivizi, deși puternici, le păreau a fi doar rămășițe ale unui naufragiu, împinse

de colo-colo de talazurile irezistibile ale forțelor economice. Comportamentul fals al indivizilor

nu făcea decât să ascundă modelele de clasă de care aproape că nu erau conștienți, dar pe care nu

aveau puterea să le sfideze”76.

În concepția lui Paul Johnsons, ”analiza marxistă și cea freudiană au subminat ambele,

fiecare în felul ei, extrem de dezvoltatul simț al răspunderii personale și al datoriei față de un

cod moral stabilit și adevărat din punct de vedere obiectiv, care se afla în centrul civilizației

europene a secolului al XIX-lea. Impresia oamenilor determinată de teoria relativității dezvoltată

de Einstein, cea a unui univers în care toate măsurile valorii erau relative, a ajutat la confirmarea

acestei viziuni de anarhie morală”77.

4.10. Maniheismul ideologic

Unul din cele mai bune exemple de sistem gnostic este cel al maniheismului, care,

moștenind gnosticismele precedente le întăreşte şi le topeşte într-un sistem coerent. Adepţii lui

s-au diseminat de la Gibraltar până în China. Ceea ce caracterizează sistemele gnostice este

76Karl MARX, A contribution to the critique af Political Economy, p. 20, apud Paul JOHNSON, op.cit., p.1877IBIDEM, p. 19. Pentru o discuție aprofundată despre valul de pesimism care a marcat filosofia germană și cea europeană, recomandăm Paul JOHNSON, op. cit., p. 19

36

trăsătura evidentă ce le apropie de ezoterism, prin ezoterism înțelegând ”transmiterea inițiatică a

doctrinelor și practicilor rezervate unui număr restrâns de adepți”.78

Într-un mod izbitor de asemănător, marxism-leninismul a sincretizat, sistematizat şi

codificat o bogată varietate de curente intelectuale moderne, pentru a se răspândi, într-un mod

rapid asupra întregii lumi.

În maniheism întâlnim aceeaşi structură caracteristică gnozelor: există doua principii

(binele şi răul, lumina şi întunericul, spiritul şi materia), al căror amestec este resimţit ca funest,

şi trei timpi: un trecut în care există o disjuncţie perfectă a celor două substanţe, un prezent în

care s-a produs şi durează amestecul, un viitor, sau final, în care diviziunea primordială va fi

restabilită. Aşadar există o geografie dualistă: cum a fi manihean înseamnă a cunoaşte cele două

principii şi cei trei timpi, rezultă că există două regiuni separate printr-o frontieră, şi care sunt

simetric antitetice: regiunea binelui la nord, şi regiunea răului la sud. Aceste clasificări sunt

familiare, de altfel, şi leninismului79.

Spre deosebire de pesimismul maniheismului, materialismul științific este unul extrem de

optimist. El are pretenția că oferă omului nou mântuirea și îi garantează intrarea în lumea cea

nouă. Singura condiție este să urmeze doctrina Partidului și, bineînțeles, să se dezvolte

multilateral. Adeziunea la partid îi oferă membrului garanția mântuirii. Prin marșul către abolirea

claselor și prin exprimarea ideologiei marxiste ca modus vivendi, împlinirea Evului de Aur nu

mai rămâne o himeră, ci poate fi îndeplinită hic et nunc pentru toți cei ce sunt fideli Partidului.

5. Teologia creştină şi ideologia comunistă

5.1. Este comunismul o religie? Abolirea individualității.

78Mircea ELIADE, op. cit., p. 35779IBIDEM, p. 20

37

La începutul secolului al XIX-lea existau trei concepții despre religie: ”una liberal-

burgheză care vedea în religie în primul rând creștinismul evanghelic, o sursă a culturii liberale

postrevoluționare, cultură ce părea menită să dizolve în ea religia, devenind astfel o cultură

seculară. Cea de-a doua concepție este cea catolică de factură romantică. Aceasta vedea în religie

o mărime autonomă față de cultură, economie și politică care putea deveni o sursă de modelare

specifică a culturii și politicii”80.

Cea de-a treia concepție, și cea care are strânsă legătură cu prezentul studiu este cea

proletar-ateistă. Această concepție vedea în religie ”pe de o parte expresia alienării sociale, iar pe

altă parte anticiparea unei situații sociale viitoare, în care alienarea va fi depășită, retrăgându-se

astfel și baza reală a ”oglindirii” mizeriei sociale și a ”protestului” contra mizeriei sociale”81.

Pe fondul unei profunde secularizări a societății, comunismul s-a dezvoltat pornind de la

o doctrină economică și politică. Fervoarea exprimată în trecut în credințe propriu-zis religioase

au fost redirecționate acum către acțiunea politică. Atât fascismul cât și comunismul s-au inspirat

din filozofia modernă a imanenței, fiind atee chiar când nu neagă existența lui Dumnezeu, prin

faptul că lumea pe care o concept nu are absolut nicio raportare la transcendent. În opinia

aceluiași Raymond Aron, pasiunile sunt transferate prin deplasarea centrului de interes al

oamenilor. Religia propriu-zisă devine o problemă privată. Societatea leagă valorile supreme de

realitatea politică, independența națională spre exemplu fiind slujită cu deloc mai puțin fanatism

decât orice ordine așa-zis ideală82.

Partidul se aseamănă cu o Biserică, păstrătoare a mesajului mântuirii. Orice pătrunde

înăuntru primește botezul, având conștiința că biserica este cea care exprimă voința esențială a

proletariatului. Neproletarii care ascultă de ea participă la această esență, pe când proletarii

adevărați, refuzând să o urmeze, nu mai aparțin clasei alese. În partidul-biserică dogmatismul

doctrinei este înăsprit. Mai departe, comuniștii pretind că fiecare episod al mișcării lor se leagă

de cursul total al istoriei și că istoria însăși se leagă de o filosofie a naturii. Ei nu ignoră nimic, nu

80Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. IV, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 42881IBIDEM, p. 42982IBIDEM, p. 302

38

se înșeală niciodată, iar dialectica le permite armonizarea oricărui aspect al realității sovietice cu

o doctrină care este foarte ușor pliată pe toate sensurile.

În perioada totalitaristă comunistă vorbim despre ”o secularizare a conștiinței individuale,

lucru ce ia forma unei autonomizări progresive a sferei private față de tot ceea ce făcea parte din

sfera publică dominată de discursul unic al ideologiei dominante. În plan politic acest lucru duce

la retragerea cetățeanului într-un fel de ”privatism antipolitic”, și care are drept consecință

abdicarea generalizată de la responsabilitățile politice/civice individuale. Această retragere

(văzută de cei ce și-au asumat-o ca mecanism de protecție împotriva politizării excesive a

propriei vieți) și care în sfera politică explică în parte lipsa de rezistență a românilor în fața

regimului comunist, iar, după căderea acestui regim, absența unui proiect de societate, a avut

efecte și în afara sferei politicului”83.

Privatismul acesta ca reacție de retragere a individului din fața unui discurs politic

omniprezent și constrângător, a fost resimțit și pe plan religios. ”Generațiile crescute în

comunism, puțin catehizate, au trebuit să-și construiască propria formă de protecție a propriei

persoane, a cercului familial și de păstrare a unor spații de libertate în sfera privată. Credința,

trimisă în sfera privată de către regimul comunist”84, chiar și după libertatea adusă de Revoluție,

a avut tendința să rămână cantonată în intimitate.

Concluzia logică este aceea că în anumite societăți nu este realizabilă existența publică în

formă laică pură. Pentru o evidențiere a acestei realități este necesară o discuție asupra fiecărui

caz în parte, fiecare având caracteristicile sale proprii. Există multe căi posibile de conducere , de

la staul religios până la existența religiilor politice85.

5.2. Orientarea umanitară și teologia eliberării

Ideologiile socialiste dar şi cele democratice pot fi considerate produse ale religiei

păgâne, însă ale unui păgânism poleit cu creştinism, în acest sens nemaiavând nici puterea, nici

83Iuliana CONOVICI,OrtodoxiaînRomâniapostcomunistă. Reconstrucțiauneiidentiățtipublice, EdituraEikon, ColecțiaTheologiaSocialis, Cluj-Napoca, 2009, p. 178-17984IBIDEM, p. 17985IBIDEM, p. 123

39

inocenţa relativă a religiilor păgâne. Amestecul creştinismului cu ideologia socialistă a dat

naştere, sub bolşevism, unor maladii foarte grave, care, în ciuda prăbuşirii bolșevismului, mai

continuă sub forma diluată a curentului umanitar simplu. Pe de alta parte, ideologia democratică

produce la rându-i o orientare umanitară, generând o religie durkheimiană, în care, sub

pluralitatea orientărilor creştine, comunitatea îşi formează un cult al ei, dar şi un relativism

generalizat în care ortodoxia încearcă din răsputeri să nu se dizolve86.

Oamenilor le este propusă o scară de valori, în care se face deosebire strictă între două

categorii de acte, gânduri sau emoții, unele permise, altele interzise. Respectarea acestei scări a

valorilor descarcă omul de povara alegerilor și scade considerabil riscul devierii în raport cu

ceilalți.

5.3. De ce nu poate sta ideologia comunistă alături de doctrina creștină?

Dacă din punctul de vedere al simetriilor doctrinare și instituționale se pot face analogii

între creștinism și comunism, aceste simetrii eșuează însă într-un punct esențial. Comunismul

urmărea să obțină disoluția eului individual în oceanul infinit al conștiinței colective. Din punctul

acesta de vedere, creștinismul se află la polul opus, propunând conceptul de Dumnezeu personal.

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh rămân Persoane distincte în Sfânta Treime. Omul a fost conceput după

chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Învierea Fiului lui Dumnezeu aduce garanția,

”arvuna” învierii personale în integritatea componentelor persoanei: sufletul și trupul, omul

având posibilitatea îndumnezeirii sale. Așadar, creștinismul afirmă răspicat proprietatea asupra

propriului corp și a propriei vieți.

Comunismul încearcă o abolire a proprietății asupra eului individual, distrugerea

proprietății private nefiind decât o consecință a acesteia. Mai departe, din punct de vedere

psihologic, putem vorbi de o altă inadvertență. ”Organizarea mulțimilor artificiale după modelul

Bisericii și al Armatei este explicată de Freud prin crearea a două tipuri de legături între indivizi:

identificarea Eului și înlocuirea Eului printr-un obiect”87.

În opinia lui Alice Popescu, obiectivul creștinismului este acela de a ridica fiecare individ

la gradul de excelență hristică, demers care se opune legilor masificării, și se opune ideii de

86Alain BESANCON, Eseuri..., p. 5787IBIDEM, p. 32

40

masă. Elevarea mulțimii duce la un ideal periculos din punct de vedere politic, și anume acela de

transformare a Pământului într-un paradis al elitelor88.

Eugen Negrici, în Poezia unei religii politice, numea comunismul o religie de tip satanic,

al cărui sentiment fondator era ura.

5.4. Creștinismul progresist

Unul dintre cei mai influenți clerici anglosaxoni interbelici, William Temple, episcop de

Manchester din 1920 și mai târziu episcop de York și Cantebury, a optat printre primii pentru

politica progresistă ca substitut la un evanghelism al dogmei, luând astfel parte la mișcarea

uriașă, pe care o prevăzuse Nietzsche, de transformare a energiei religioase în utopism laic.

Filosofia lui Temple nutrea credința că morala creștină se reflecta în căutarea de ”soluții”

economice laice. Conceptul creștin de vinovăție readucea cu putere sentimentul de obligație pe

care clasele superioare și națiunile mai bogate începeau să-l aibă față de cei săraci89.

Creștinul progresist se află în fața unui paradox. El nu poate fi comunist autentic, după

cum nici cel din urmă nu poate crede în Dumnezeu sau Hristos tocmai prin faptul că proclamă,

ca religie seculară atee90, faptul că destinul omului se împlinește în mod deplin pe pământ, în

88Alice POPESCU, op.cit., p. 3389Paul JOHNSON, op.cit, p. 167 90Termenulde ”religiiseculare” a fostutilizatpentru prima datăînani 1930. El a fostconsacratînsă de Raymond Aron și de Eric Woegelin. Religiile seculare promit mântuirea în existența mundană, oferă o promisiune eshatologică și proclamă un adevăr absolut, dogmatic instrumentalizând istoria ca mijloc de autolegitimare. Credința creștină este înlocuită în interiorul masei secularizate, transcendeța și sentimentul pe care Rudolf Otto îl numea acel mysterium tremendum sunt simplificate până la banalizare (Raymond ARON, Erkenntnis und Verantwortung. Lebenserinnerungen (Munich and Zurich, 1985), p. 485 ff., and ARON, ”Das Zeitalter der Tyranneien”, p. 207, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 217). Toate expectațiile ființelor umane legate de mântuire sunt transformate în promisiuni ale mântuirii mundane. Nu mai există o linie de demarcație între stat și societate, între stat și partid, umanitatea fiind condusă în conformitate cu normele legiferate de instanța partidului unic.

41

Cetate. Impresionat de suferința proletariatului, creștinul progresist participă cu patimă la lupta

partidului comunist, utilizând uneori același limbaj, însă conferind cuvintelor o rezonanță

creștină, ”pentru a califica evenimentele istoriei profane și misterele istoriei sacre”.

6. Fascismul/ Nazismul/ Național-socialismul

6.1. Elemente de ”credință”

Mântuirea, în familia politică de care aparțin sus menționatele regimuri politice, este

pesimistă. Ea pretinde depăşirea iluziilor introduse în umanitate prin otrava biblică, evanghelică,

rod al „resentimentului”91. Trebuie să se revină la o ordine naturală, în spiritul celei concepute de

tragismul romantic: trebuie găsită puritatea pământului şi a sângelui, coruptă de societatea de

consum şi tehnicistă, şi prin amestecul degradant al raselor. Nazismul face apel la eroii care

acceptă să moară, la cei care au renunţat la iluzia adevărului şi a dreptăţii şi care sunt gata să

urmeze până la capăt voinţa poporului, incarnată în conducător. Supraomul este un cavaler

impasibil, loial, învingător sau învins, dar întotdeauna nobil şi frumos92.

În viziunea lui Voegelin, în religiile mundane elementul sacru nu este dat de o existență

transcendentă, ci într-un conținut ce ține de elemente mundane93. Elementul mundan pe care

Național-socialismul l-a ridicat la nivel de realissimum a fost comunitatea națională, unitatea de

sânge. Spre deosebire de creștinism, Voegelin caracterizează comunitatea Național socialistă ca

pe o Biserică particulară, o biserică radicală mundană, în care comunitatea umană revendică

locul lui Dumnezeu94. Simbolul esenței sacre a comunității este constituit de spiritul național,

realissimum care dăinuie în timp și devine o realitate istorică. Prin organizarea politică membrii

91Max SCHELLER, op. cit., p. 4592Alain BESANCON, Nenorocirea..., p. 9393Eric VOEGELIN, Die politischen Religionen (Vienna, 1938), p. 16, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol. II, p. 694IBIDEM, p. 6

42

devin o comunitate națională o ”națiune de unității”, o persoană istorică. Fuhrerul este

organizatorul acestei comunități și mijlocul prin care spiritul poporului irumpe ca realitate

istorică95.

În Doctrina fascismului, publicată în 1931, Mussolini scria următoarele: ”Pentru fascist

totul este găsit în interiorul statului și nimic nu poate fi găsit în afara acestuia. În acest sens,

fascismul este totalitar”96. Revenind la Gentile, trebuie menționat că în viziunea acestuia, statul

totalitar a fost întruparea și dinamizarea puterii de stat, responsabil cu controlul și orientarea

tuturor activităților societății. Naționalizarea și identificarea fascismului cu statul corespundea

intereselor și programei fracțiunilor liberale, conservatoare și naționaliste ale puterii fasciste97.

În teoria germană, Fuhrerul este reprezentantul în acelaşi sens în care suveranul lui Hobbes este

reprezentantul, purtătorul personalităţii comunităţii politice. Există o certă diferenţă între

simbolismul italian şi cel german: în timp ce viziunea italiană asupra spiritului poporului este una

mai spirituală, spiritul german al poporului este bazat pe sânge, iar Fuhrerul devine purtătorul de

cuvânt al spiritului poporului şi reprezentantul său din cauza unităţii rasiale cu poporul”98.

Un statut controversat în cadrul acestei „religii intramundane” îl deţine personalitatea

camarazilor poporului. Ei sunt pe de-o parte membrii ai poporului, poporul trăind în fond prin

ei, iar pe de altă parte sunt legaţi de spiritul poporului în termeni politico-organizaţionali prin

medierea Fuhrerului.

Ideologia național socialistă poate fi descrisă ca o doctrină carismatică, cu un caracter

profund misionar, cu un scopul de răscumpărare a națiunii și printr-o credință necondiționată în

voința Fuhrer-ului. El a fost văzut fie ca o tentativă de copiere a marxismului99, fie ca o

95IBIDEM, p. 6 96Opera omnia di Benito Mussolini, Vol. XXXIV, p. 119, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol. I, p. 13 97Jürgen CHARNITZKY, Die Schulpolitik des faschistischen Regimes in Italien (1922–1943), Tubigen, 1994, apudHans MAIER, Totalitarianism, Vol. I, p. 13-1498Eric VOEGELIN, op. cit.,pp. 141- 14399AdolfHITLER, Mein Kampf (Munich, 1938), p. 422 ff. Hitler is referring here to ideology and organization. Ernst NIEKISCH: ”He [Hitler] copied the

43

construcție care a ales ”bolșevismul evreiesc” ca adversar absolut. Totuși, credința unei

inegalități naturale a popoarelor și chiar în sânul aceluiași popor era total opusă celei aparținând

comuniștilor.

6.2. Rit, ritual și celebrări în Național Socialism, Nazism și Fascism

Cel mai important instrument folosit de regimul național socialist de propagare și

revendicare a adeziunii și credinței, a fost acela de a sărbători. Aceste celebrări, cuprinzând un

spectru larg de evenimente, de la Convențiile partidului, până la chemările matinale ale lui Hitler

adresate tineretului nazist pentru a cinsti țara, constituie cultul Bisericii mundane naziste. Ca și

cultul altor religii, festivitățile național socialismului au servit pentru proclamarea credinței și

pentru comprimarea acesteia în simboluri și ritualuri, dar și pentru a oferi forme liturgice prin

care credința național socialistă putea fi mărturisită.

În timpul celui de-al Treilea Reich au fost dezvoltate trei mari ritualuri de celebrare a

Național socialismului: sărbătorirea anuală a Național Socialismului, echivalentă anului liturgic

celebrat de bisericile tradiționale, ”celebrarea vieții”, echivalentă riturilor de trecere din

creștinism (botez, nuntă, înmormântare), și ”slujba de dimineață”, analoagă serviciului divin de

dimineață, Liturghiei de Duminica. În timpul războiului, marile festivități (încheierea anului

liturgic Național Socialist, ziua de 1 Mai, Congresele Partidului) au fost în parte abandonate,

Reichspropaganda lui Goebbels organizând celebrări la o scală mai mică, cuprinzând doar

grupuri locale ale Partidului.

După cum în serviciul divin creștin de o mare importanță sunt rostirea Crezului, ecteniile

adresate lui Dumnezeu, și încununarea acestor rugăciuni cu doxologia, în național-socialism

slujba de dimineață conținea jurământul, slăvirea Fuhrerului și intonarea imnelor naționale.

Repetarea salutului Fuhrerului, Heil Hitler, are rolul pe care în liturghia creștină îl are

chemarea ”Doamne miluiește” (Kyrie eleison). Onorarea celor 16 morți nu poate fi regăsită în

schimb în creștinism, fiind aspectul nou pe care îl adaugă național-creștinismul. Totuși, el poate

fi considerat ca un derivat al cultului euharistic, reamintind de perioada genezei, a începutului.

Muzica (tobele, melodiile cântate alături de camarazi), ritualul (scufundarea și înălțarea

Marxist opponent in all arts”, Das Reich der niederen Dämonen, p. 43, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 319

44

steagului, participarea stând în picioare) și onorarea morților pe fundalul muzicii sunt părțile

componente ale ceremoniei săvârșită în cinstea celor căzuți100.

6.3. Conceptul de națiune. Antisemitismul

Psihanaliza (Sigmund Freud101, Herbert Marcuse102) afirmă faptul că legătura pe care

instinctul vieții o creează între indivizii unei comunități prin sublimarea pulsiunilor libidinale în

relații sociale este permanent periclitată de instinctele de agresivitate sau de distrugere. Pentru a

nu se degrada liantul vieții colective, pulsiunile negative sunt îndreptate în afara comunității,

împotriva unor dușmani reali sau imaginari.

Dezvoltarea revoluției național-socialiste s-a datorat aspectului totalitar, manifest în

neopăgânismului său rasist, postulat de atotputernicia, atât a statului cât și de eliminarea egalității

în fața legii și eliminarea oricăror trăsături pe care un stat constituțional le deține. Restricția și

eliminarea tuturor spațiilor sociale libere, inclusiv trimiterea Bisericii Catolice în ghetou, stau

sub semnul unui ”păgânism de provocat de un monism modern al statului totalitar”103.

Recunoscând în Bisericile creștine ”cei mai importanți factori de conservare a

naționalismului nostru”, Hitler încerca să le așeze pe acestea în slujba ideologiei naționale,

ideologie contrară de altfel mesajului creștin în fondul său. ”Această ideologie conține, cel puțin

incipiente, elemente ale unei religii în sine, ale unei religii proprii care concurează cu

creștinismul și s-a manifestat cel mai clar în mișcarea inițiată de Erich și Mathilde Ludendorff

”pentru recunoașterea specific germană a lui Dumnezeu” și în organizația misterioasă care a

promovat-o: Ahnenerbe104 (Moștenirea strămoșească)”105.

100IBIDEM, p. 40101 Sigmund FREUD, Totem siTabu; Moise simonoteismul; Angoasaîncivilizatie; Viitoruluneiiluzii, EdituraȘtiințifică, București, 1991102 Herbert MARCUSE, Eros șicivilizație, Bucureşti, EdituraTrei, 1995103Alcide DE GASPERI, Scritti di politica internazionale 1933–1938, 2 vols (Città del Vaticano, 1981), Vol. I, p. 7, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 10 104http://en.wikipedia.org/wiki/Ahnenerbe 105Mircea ELIADE, Istoria..., Vol IV, p. 434

45

În interiorul Bisericii aceste tendințe au fost reprezentate de Creștinii Germani (Deutche

Christen) care în anul 1933 aveau majoritatea absolută la alegerile pentru ”Sinodul Național” al

Bisericilor Evanghelice Germane și pentru Sinodurile Generale ale Bisericilor din numeroase

landuri. În această situație se punea la îndoială confesiunea creștină în ansamblul ei. Sprijinită de

majoritatea comunităților creștine, alianța pastorilor s-a ridicat împotriva ”Episcopului Imperial”

și a conducerii imperiale a Bisericii instituite de el. Astfel, sinodul confesional de la Barmen

condamna tendința de racolare a Bisericii în slujba impunerii concepției național-socialiste

despre lume. Într-un alt sinod, de la Berlin-Dahlem, erau condamnate ”idolatrizarea rasei,

națiunii, sângelui și teritoriului”106.

Nazismul și-a căutat și găsit predecesorii în tragedia greacă, în Herder, Novalis, Nietzche

şi în teoria evoluţionistă a lui Darwin. Departe de a fi moştenitoare a acestor gânditori însă,

ideologia nazistă și-a vădit caducitatea în modul în care liderii săi au interpretat ideologia.

Gândirea acestora a fost dominată de un sistem de interpretare a realităţii extrem de sărac. Între

rase/clase există o luptă dualistă, ce îşi găsește rostul în raportarea acestora la şablonul

ideologiei107.

Erezia gnostică adoptată de nazism a fost cea marcionită. Nazismul acceptă în mod formal şi

provizoriu un creştinism german care invoca un alt Dumnezeu decât cel al lui Avraam. El a

încercat să se îmbogăţească preluând diferite elemente din ezoterismul şi ocultismul de la

sfârşitul secolului al XIX-lea108. Marcion considera că Vechiul și Noul Testament nu sunt opera

unuia și aceluiași Dumnezeu și ca sunt doi Dumnezei. Dumnezeul Vechiului Testament,

creatorul lumii, nu este nici atotștiutor, nici atotputernic; cel care are aceste atribute este

Dumnezeul Noului Testament. Dumnezeul Vechiului Testament este drept si aspru, în vreme ce

Dumnezeul Noului Testament este bun. Acesta a fost necunoscut până la venirea lui Iisus

Hristos, fiind necunoscut chiar Dumnezeului-demiurg al Vechiului Testament. Din milă față de

cei păcătoși el intervine în lume împotriva celuilalt Dumnezeu, descoperindu-se în Iisus Hristos.

6.4. Mitul arian. Supraomul. Omul nou

106IBIDEM, p. 435107Alai BESANCON, Nenorocirea..., p. 36108IBIDEM, p. 104

46

Un rol important în elaborarea a ceea ce a fost numită drept ”soluția finală” 109 l-a avut

elaborarea unui program sistematic de înmulțire și exterminare de rasă, ”pentru extirparea

omului-animal și programarea omului nou, superior”, ducând lupta de rasă ”prin înfigerea

cuțitului castrării până-n plăsele”. Cel care a formulat acest program era un călugăr răspopit, pe

nume Jorg Lanz von Liebenfels110. În opinia lui, Lenin și Hitler erau discipolii săi și vedea o

strânsă legătură între exterminarea claselor, ”aruncate la lada de gunoi a istoriei” și rasele

eliminate prin programe de control al reproducerii, de altfel două forme de darwinism social111.

După cum comunitățile religioase transcendente aveau drept corespondent al lor câte o

contra-comunitate pământească, sau comunitățile pozitiviste aveau corespondent comunitățile

metafizice, tot așa rasa superioară are dreptcontra-corespondent o rasă inferioară. Construcției și

contra-construcției, împărăției și contra-împărăției îi este conferit întotdeauna un aspect de

respectabilitate științifică. Pentru susținerea acestui aspect, noțiunea de adevăr este transformată

într-un ”adevăr concept”112. Adevărul este înțeles aici ca ”ceea ce promovează existența

comunității naționale, imanente și închisă ermetic113. Mai departe, miturile care susțin ideea

rasistă formează așa-numitul corpus mysticum. Deși sunt transcendente în ceea ce privește

caracterul lor, aceste mituri nu sunt transcendente în ceea ce privește conținutul lor114. În vederea

realizării obiectivelor unei comunități imanente de acest gen, oamenii din interiorul ei permit să

fie exploatați ca mijloace și instrumente. Ei își pierd astfel propria personalitate și sensul

fundamental al existenței lor. În termenii lui Voegelin ”o dată ce existența imanentă colectivă ia

locul lui Dumnezeu, persoana devine un membru servind conținutului sacral-imanent al lumii,

devine un instrument”115.

109Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Solu%C8%9Bia_final%C4%83110http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%B6rg_Lanz_von_Liebenfels 111Wilfried DAIM, Der Mann, Der Hitler, Die Ideengab, Munchen, 1958, apud Paul JOHNSON, op.cit., p. 133112A. ROSENBERG, Mythus des 20. Jahrhunderts, 3rd edn (Munich, 1943), apudHans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 13113Eric VOEGELIN, Die politischen Religionen, p. 53, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 13114A. ROSENBERG, Mythus des 20...,apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 13

47

Mitul omului nou va fi dezvoltat foarte mult și în timpul lui Stalin sub conceptul rolului

omului proletar și al soldatului roșu, dar și în China maoistă și în Coreea de Nord. Cu toate

acestea, omul nou va fi oglindă a aceleiași dualități bine-rău, adevăr-minciună.

Semnul de egalitate pus de Hitler între conceptul de națiune și cel de stat național a

devenit o caracteristică importantă a constructului politico-ideologic fascist. Statul este o

întruchipare juridică a națiunii, iar responsabilitatea lui o constituie obiectivele și interesele

națiunii în respectiva perioadă istorică.

Teoreticienii fascismului pornesc de la premiza că orice mod organizat și autonom de

viață necesită binecuvântarea statului. Elementele formale ale statului sunt suveranitatea sa

politică și juridică. Deoarece posedă dreptul exclusiv de utilizare a puterii, statul rămâne singura

sursă și ultimă instanță de putere (în sens hobessian). Fasciștii au respins însă orice restricție

legată de suveranitatea politică și juridică a statului116.

6.5. Atitudinea Național-socialismului față de cultele religioase: BRC,

Holocaustul si fenomenul Şoahului

O problemă extrem de controversată este cea a Șoahului, şi a modalităţii în care acesta

poate fi considerat ca fiind unic în istoria regimurilor totalitare. Poporul evreu îşi asumă memoria

Şoahului ca pe o obligaţie morală, înscrisă în lunga memorie a persecuţiilor, dintr-o obligaţie

religioasă legată de preamărirea sau interogarea pasionantă a lui Iahve, care a promis sa-şi apere

poporul şi care pedepseşte nedreptatea şi crima117.

Secolul XX reprezintă pentru poporul evreu secolul reafirmării identităţii evreieşti printr-

o mişcare spontană şi progresivă. El devine “vizibil”, reuşind să-şi dobândească recunoașterea

drepturilor religioase, a cultului, dar şi a drepturilor civice particulare. Dintotdeauna iudaismul

s-a autoperceput ca religie şi popor, numai că cea de-a doua jumătate a identităţii evreiești a fost

când abandonată, sau chiar uitată (în democraţiile occidentale), când suportată ca o povară în

țările în care noţiunea de caracter etnic nu fusese eclipsată de noţiunea modernă de cetăţenie.

115EricVOEGELIN, Die politischen Religionen, p. 56, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 132116IBIDEM, p. 284117Alain Besancon, Nenorocirea..., p. 9

48

Trebuie precizat faptul că Hitler a refuzat conștient toate încercările adepților săi să ofere

național-socialismului un caracter cultic, religios. El a evitat furnizarea unui conținut religios

discursurilor sale. Când a făcut totuși acest lucru în discursul legat de constituirea unei Bisericii

Imperiale, el a retras imediat sprijinul său creștinilor germani. Comparativ cu atitudinea anti-

clericală a unora dintre colaboratorii săi, Hitler a asumat totuși o atitudine moderată, atitudine

influențată și de respectul său pentru instituția Bisericii Catolice. El a arătat scepticism și față de

ritualurile germanice, mitologice ale lui Himmler. Dictatorul a păstrat conștient deschisă

posibilitatea colaborării dintre Național-socialism și confesiunile creștine118, conștient fiind de

beneficiile pe care o astfel de colaborarea le putea oferi partidului său.

7. Elemente de cult în cadrul ideologiilor totalitare

7.1. Partidul

În comunism ”sensul vieții se identifică cu cel al colectivului. Păcatul resimțit nu este cel

personal, ci un păcat real sau posibil, împotriva colectivului. Colectivul este cel care îl

înlocuiește pe Dumnezeul judecății, pocăinței, condamnării și iertării. Comunistul se confesează

colectivului, deseori în forme ce amintesc de creștinismul primar sau de grupurile sectare

ulterioare. El acceptă judecata și condamnarea din partea colectivului. Către colectiv își îndreaptă

el dorința de iertare și promisiunea de transformare de sine. Dacă este acceptat de colectiv, vina

lui este depășită.”119.

În limbajul comunist există întotdeauna o dublă semnificație, care ține de nevoia puterii

de a traduce noțiunile abstracte, așa-zis științifice, într-un concret pervers. Corespondentul în

realitate pentru fiecare cuvânt-cheie din limba de lemn, indică, în fond, opusul noțiunii pe care

trebuie sau ar trebui să o desemneze. ”Realismul” reprezintă conceptul literar cel mai înstrăinat

de realitate, ”libertatea” înseamnă de fapt absența ei, ”societatea multilateral dezvoltată” face

referire de fapt la țări subdezvoltate etc.

Sistemele totalitare încearcă să își facă simțită influența și în sfera privată a ființei umane.

Nu este permisă nicio nișă, oricât de mică, în care ideologia politică și partidul să nu fie prezente,

118IBIDEM, p. 245119Paul TILICH, Curajul..., pp. 122-123

49

indiferent de modalitate120. Religiile au de asemenea tendința de a realiza un modus vivendi

pentru oameni, un tipic care să acopere cât mai mult din viața fiecărui individ, oferind

instrucțiuni cu privire la modul în care aceștia trebuie să acționeze în orice situație posibilă. În

acest sens au fost instituite rituri speciale la toate punctele de cotitură ale vieții: nașterea, nunta și

moartea. Este atins aici un punct comun dintre religii și regimurile totalitare, în cazul celor din

urmă ritul având un rol foarte important. Exemple în acest sens sunt parada din Piața Roșie de la

Moscova sau de convențiile partidelor de la Nuremberg. Potrivit Hannah Arendt ritualul este cel

care demonstrează afinitatea dintre mișcările totalitare și societățile secrete. Ritualul Național

Socialist al steagului sânge, de exemplu, este ”experiența unei acțiuni misterioase, care leagă în

mod evident oamenii mai bine și cu mai multă siguranță decât conștientizarea sobră de avea un

secret”121.

7.2. Limba de lemn - funcţia religioasă

În ideologia marxist-leninistă se introduce un limbaj artificial cu întrebuinţare

obligatorie, a cărui utilizare echivalează cu o comunitate de adeziune la doctrină. Mediul şi

legătura membrilor de partid sunt asigurate prin acest limbaj de lemn, care ocupă o funcţie

cvasireligioasă. Totala deschidere a sufletului şi transparenţa faţă de duhovnic sunt absolut

necesare: „Totala sinceritate a membrilor cercului faţă de organizator este condiţia succesului

activităţii”122.

Intrarea în partid este consecinţa unei reorientări totale a vieţii. Este o metanoia, o intrare

într-o lume noua, care se numeşte Revoluţie. Revoluţionarul îşi părăseşte tatăl şi mama, îşi taie

toate rădăcinile: „El nu are interese particulare, probleme personale, sentimente, legături

personale de proprietate. El nu are nici nume. Totul în el este absorbit de un singur interes,

excluzându-le pe toate celelalte, de o pasiune-revoluţia”123.

120Vezi Geroge Orwell, 1984, traducere de M. Gafiţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002121Hannah ARENDT, Elemente und Ursprünge totaler Herrschaft, p. 594, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., vol 1, p. 194122Alain BESANCON, Originile..., p. 160123IBIDEM, p. 160

50

Acest vocabular este transpozabil exemplului carierei monastice. Monahul părăseşte

totul, chiar şi numele, pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. Revoluţionarul renunţă la sine

însuşi pentru a servi cauza revoluţionară. Tonul şi vocabularul mistic se aseamănă unei mistici

negative, deviată, dar care seamănă îndeajuns de mult cu cea creştină astfel încât Dostoievski,

zugrăvindu-l pe Stavroghin și având drept model revoluţionarii pe care-i cunoscuse, îl aşează pe

acesta aproape de sfinţenie, aşezându-l pe ateu într-un stadiu al înaintării spirituale superior celui

caracteristic fidelităţii ignorante şi calme a simplei religii124.

Francoise Thom, în Limba delemn, explică substituția lui ”eu” cu ”noi” prin neantizarea

subiectului: ”Într-o limbă subminată de necesitatea permanentă a invocației și de proclamarea

unui dinamism universal, nici o reprezentare nu este posibilă. A fortiori reprezentarea Eului.

Întregul teren ocupat de limba de lemn, care înlocuiește opoziția ”eu / tu” prin opoziția ”ei / noi”,

este un teren de unde subiectul este alungat”125.

7.3. Limba de lemn - valențe magice

Limbajul comunist are ca marcă a sa, magicul. În studiul critic la adresa marxismului din

URSS intitulat Soviet Marxism, Herbert Marcuse afirma că ”limbajul oficial își asumă un

caracter magic. Cu toate acestea, reactivarea contemporană a trăsăturilor magice este departe de

a fi primitivă. Elementele iraționale ale magicului intră în sistemul planificat științific și în

administrație. Ele devin parte a managementului științific al societății. Mai mult, trăsăturile

magice ale teoriei sovietice sunt transformate într-un instrument de salvare a adevărului. În timp

ce formulele rituale despărțite de contextul lor cognitiv original servesc astfel la furnizarea

directivelor nediscutabile în ceea ce privește conduita nediscutabilă a maselor, ele rețin, într-o

formă ipostaziată, substanța lor istorică... Limbajul ritual păstrează conținutul original al teoriei

marxiste ca adevăr care trebuie crezut și legiferat împotriva tuturor evidențelor contrare: oamenii

trebuie să acționeze și să simtă și să gândească ca și când starea lor ar fi realitatea acelei rațiuni,

libertăți și dreptăți pe care o proclamă ideologia și ritualul trebuie să asigure acest

comportament”126.

124IBIDEM, p. 351125Francoise THOM,Limba de lemn, EdituraHumanitas, București, 2005, p. 141

51

Raymond Aron remarca prezența a două distincții în utilizarea limbajului comunist: unul

subtil, ezoteric, și un altul comun127. Mai mult, ortodoxul comunist se supune unei discipline de

limbaj. El știe că faptele sale sunt inventate, însă nu are voie sa spună acest lucru în public.

Faptele cunoscute sunt traduse toate în limbajul doctrinei, având conștiința că istoria pe care

partidul o povestește este fundamental adevărată, un adevăr superior celui material, al faptelor.

Mergând pe același fir logic, evenimentele trebuie să-și ocupe locul în istoria sacră, care are în

mijloc partidul. Mai mult, comunistul ortodox este un dogmatist. El deține adevărul universal,

ceea ce-l îndreptățește să-l constrângă pe păgân să mărturisească noua credință. Această

mărturisire ia forma autobiografiei, exprimată în vocabularul și prin categoriile credinciosului128.

7.4. Propaganda129. Limba de lemn. Rolul limbii de lemn în

reeducare.Identificarea cu reeducatorul

Un alt mijloc represiv, pe lângă minciuna devenită instituție și teroare, este cel al

propagandei. Individul este agresat la nivel mental prin utilizarea unor clișee verbale, unor

stereotipuri cu caracter magic, asemănătoare ca efect cuvintelor utilizate de persoanele

consacrate în cadrul cultului divin, după cum vom vedea în cadrul acestei lucrări. În limbaj

orwellian, Noulimba este cea care nu îi ai permite omului să-ți utilizeze creativitatea,

inventivitatea, dar îl și protejează. Mergând doar în granițele ei, individul nu are cum să

derapeze. De altfel, orice derapaj l-ar costa extrem de mult: viața. Această stare de fapt amintește

de controversa nominalistă. Realitatea poate fi numită doar în limbajul de lemn impus, doar în

cuvintele permise de cenzură, cuvinte care construiesc această pseudo- realitate.

Limbajul este unul rigid, specific, care nu-și propune să transmită o informație, să fie

persuasiv astfel încât să convingă receptorul de veridicitatea mesajului transmis. Este un limbaj

liturgic răsturnat, extrem de sărac la nivel intelectual și spiritual. În mod normal, limbajul liturgic

ar trebui să opereze o ruptură la nivelul realității. El se adresează celor de aici, însă originea lui

nu este cea lumească, ci are strânsă legătură cu implicarea divinului, numinosului, sacrului în

126Herbert MARCUSE, Soviet Marxism, A critical Analysis, Columbia University Press, New York, 1958, pp. 88-89127Raymond ARON, Opiul..., p. 128128IBIDEM, pp. 139-141129VeziHans MAIER, Totalitarianism..., vol 1, pp. 209-210

52

profan. În acest sens se afirmă faptul că limbajul liturgic nu este unul convențional, lumesc ci

este asemănător celui paradisiac. ”Limbajul nostru se interpune între percepere și adevăr ca un

geam prăfuit sau o oglindă deformată. Limbajul paradisului era o oglindă perfectă: lumina unei

înțelegeri totale străbătea prin ea”130.

Unul din principalele roluri ale limbajului de lemn este însă cel de camuflare a clivajului

dintre doctrina marxistă și realitate. Acest lucru duce la formulări generale, stereotipe, de genul:

”este știut faptul că (imperialiștii au încercat de nenumărate ori în ultimii ani să aprindă vâlvătaia

unui nou război)”, ”nu-i un secret pentru nimeni”, ”Oricine vede” (”că țările socialiste sunt în

măsură să dezvolte forțe de producție excepționale”). Urmarea firească a acestui clivaj este

practica unui limbaj dublu: adevărul este stigmatizat ca neadevăr iar neadevărul transformat în

adevăr. O recomandare în regimul ”democratic” comunist este în fond un lucru obligatoriu, în

exprimarea orwelliană, ”ceea ce nu este interzis fiind obligatoriu”131.

În strânsă legătură cu limbajul ideologic stă procesul de reeducare a ”elementelor

dușmănoase” regimului. Anchetații sunt obligați să scrie lungi depoziții de autocritică completă,

în care să-și mărturisească greșelile, să lepede tot ceea ce este considerat greșit, și să se alinieze

ideologiei. Reeducaților le sunt oferite în acest sens cărți canonice de ideologie. Toate acestea au

ca rezultat direct împânzirea limbajului propriu de limbajul limbii de lemn, indicând, fie

imixtiunea anchetatorilor sau sugestiile stilistice ale anchetatorilor, fie o formă de captatio

benevolentiae pe care, de cele mai multe ori, anchetații o adoptă pentru a-i indica pe anchetatori

ca pe niște prieteni și călăuzitori care i-au mediat și asistat moartea și învierea de învățăcel.

Aparatul represiv urmărește măcinarea psihică a victimelor și transformarea acestora în cobai

manipulabili ai regimului132.

7.5. Scurt excurs: limba de lemn în romanul realist

130George Steiner, După Babel, Ed. Univers, București, 1983, p. 77131IBIDEM, p. 350132Ruxandra CESEREANU, op.cit., p 147. Recomandăm pentru aprofundare Anton Golopenția, Ultima carte. Text integral al declarațiilor la anchetă ale lui Anton golopenția aflate în arhivele SRI, introducere și anexă de Sanda Golopenția, Editura Enciclopedică, București, 2001

53

După Czeslaw Milosz (Gândirea captivă)133, scriitorii realismului socialist pot fi împărțiți

în patru categorii:

- Tipul dominant, moralist al partidului. Admiră ordinea ”al cărui călugăr-soldat se vrea”,

mândru datorită servilismului său și a interesului manifest de a dobândi constrângeri din

ce în ce mai apăsătoare

- Prototipul tinerilor contaminați de moarte în timpul dominației naziste. Au o viziune

pesimistă asupra istoriei ca manifestare a forței oarbe. Considerând lumea ca fiind brutală

sunt atrași de materialismul rustic, văzând în om un simplu material pentru experiențe.

- Intelectualii care au supraviețuit anilor de război petrecuți în URSS. Fiind inițiați în

secretele stăpânilor lor vor face jocul puterii sub stăpânirea căreia se află

- Tipul bufonilor care aduc osanale conducerii partidului din pur oportunism134.

7.6.  Simbolism comunist

Un loc important în interiorul ideologiei comuniste este deținut de simbolism, specific de

altfel oricărei religii. Între simbolurile care au stat la baza formării mișcării comuniste în sine, se

numără în primul rând imnul, Internaționala, cel care a dat legitimitate mișcării muncitorești

europene. Alături de Internațională a stat dintotdeauna steagul roșu. Pe lângă aceste două

simboluri au fost preluate și simboluri din simbolistica politică anterioară, printre care amintim

soarele, semn al cunoașterii și speranței, lanțul sfărâmat, reprezentare a eliberării sociale, grâul

ca simbol al prosperității și fumul uzinelor ca simbol al avântului economic.

Simbolistica marxistă a fost îmbogățită în interiorul fiecărei țări în care puterea comunistă

s-a instalat. Specificul național a adăugat simbolisticii internaționale imaginile proprii. Astfel, în

unele democrații populare au fost adăugate spicele de grâu, în RDG, pentru a se aduce un

omagiu truditorilor intelectuali, a fost adăugat un compas la dipticul tradițional. În PC albanez

sunt adăugate cazmaua și pușca, în PC german pumnul ridicat al trupelor de șoc, iar în timpul

războiului din Spania floarea pasiunii. PCF va introduce un număr de simboluri naționale: Ioana

D’Arc, Marseillaise, steagul tricolor, Victor Hugo, Mariana.

133CzeslawMILOSZ, op. cit.134Stephane COURTOIS, Dicționarul..., pp. 177-178

54

Legat de iconografia comunistă trebuie menționat că aceasta abuzează de un bestiar

negativ pentru a-și stigmatiza țintele: hidre, șerpi capitaliști, insecte, caracatița imperialismului

american. În bestiarul pozitiv sunt utilizate foarte puține imagini: pantera neagră a The Black

Panther Party, sau cârtița troțkiștilor francezi. ”Această concurență este manifestă în investirile

simbolice. Totul este făcut pentru a reînnoi, a dinamiza și radicaliza marele ceas al sociabilității

politice. Maoiștii francezi din Partidul Comunist Marxist-Leninist din Franța adaugă un cuplet

”antirevizionist” la Internațională, pe când cei din stânga proletară creează un imn alternativ,

Noii partizani. Reînnoirea vizează și împrumuturi țări cu o notă exotică: Che Guevara în cazul

troțkiștilor, purtarea keffieh-ului palestinian în cazul maoiștilor.

7.7. Cultul personalităţii. Mecanisme psihologice şi elemente religioase. Scurt excurs

psihanalitic

Organizarea ierarhică a societăților secrete a fost legată foarte strâns de doctrina care, în

comunism spre exemplu, deturna deținerea adevărului absolut de la proletariat către Partid, și,

de la acesta către conducătorul Partidului. În acest sens, utilizându-se termenul inventat de Max

Weber, de lider carismatic, a fost realizată o corelație în modul de organizare ierarhică din

Biserica Catolică și cel al Partidului comunist. Astfel, cu cât era mai înaltă poziția în interiorul

organizației, cu atât mai mare era gradul de sfințenie pe care persoana respectivă îl atingea. Mai

mult spus, persoana umană, oricât de obișnuită, dobândea însușirile postului pe care îl ocupa.

Secolul XX reprezintă invazia arhetipului spiritului. Deși această stare de fapt a fost

negată cu vehemență prin materialismul istoric, s-a impus totuși ca un fir roșu. Stalinismul și

nazismul substituie figurile autorității (tatăl, bătrânul înțelept) cu portretele unor dictatori care au

pretenții de dumnezei. În numele științei și al tehnicii, cei doi conducători emblematici își asumă

rolul și responsabilitatea pentru destinele tuturor oamenilor135.

Cele două dictaturi pot fi comparabile în ceea ce privește circumstanțele accidentale ce

caracterizează dictatorul având o putere nelimitată. Spre deosebire de comunism, Național-

socialismul deține un grad ridicat de incapacitate de a se adapta la schimbare și de a anula

țelurile inaccesibile în momentele inoportune, așa cum a fost cazul lui Stalin, care, în timpul

celui de-al doilea război mondial revine la tradiția rusă și invocă războiul pentru Patria Mamă.

135Alice POPESCU, op.cit., p. 15

55

În cazul național-socialismului, a existat doar un colaps și o auto-distrugere a regimului, datorat

și unei subestimări a puterii politice și militare a adversarului .

7.7.1. Hitler

În Bătălie împotriva umbrei, Jung relata că încă din 1918 constatase apariția unor

arhetipuri ce exprimau primitivism, violență și cruzime, în visele pacienților săi germani.

Repercusiunile acestor irumperi simbolice s-au făcut simțite în scurt timp, după spusele aceluiași

Carl Gustav Jung : ”Dacă asemenea simboluri se ivesc la un număr mare de indivizi și nu sunt

înțelese, ele încep să adune laolaltă, ca printr-o forță magnetică, persoanele respective și așa ia

naștere o forță. Această masă își găsește repede conducătorul în individul care este cel mai lipsit

de rezistență, cel mai puțin conștient de responsabilitatea ce-i revine și care, tocmai datorită

inferiorității sale, are cea mai cumplită sete de putere. El descătușează forțele ce stau să

izbucnească, iar masele îl urmează cu violența de nestăvilit a unei avalanșe”136.

Legătura dintre sistemele totalitare și religie este evidențiată și de promisiunea izbăvirii,

dar și de promisiunea venirii unui răscumpărător. Romano Guardini dezvoltă această teorie în

1946 în eseul său Der Heilbringer137. Național-socialismul vorbește de sânge, rasă și pământ în

termeni cvasi-religioași. ”Secretul sângelui”, ”sângele etern”, ”sfântul sânge” sunt termeni

curenți în dicționarul fascist. Mitul are nevoie de un propovăduitor și de o întrupare a acestuia,

aflată în prezentul caz în persoana lui Adolf Hitler. La începuturile mișcării el este numit

”mesager al lui Dumnezeu”, fiind capabil să le ofere tuturor putere. Dacă înainte casele aveau

icoane și cruci pe pereți, acestea aveau să fie înlocuite din acest moment cu un tablou-icoană a

Fuhrerului, și o zvastică138.

7.7.2. Lenin

Cultul organizat în jurul lui Lenin subliniază, încă o dată, materialismul comunismului,

indicând astfel tendinţa oricărei forme excesive de ideologie politică de a se transforma în

înscenare liturgică. „Ajuns la limitele propriului său mesaj, ridicând pretenția de a livra cea mai

136http://www.mediafire.com/?bb6rwlmoe45xb2y 137Romano Guardini, Der Heilbringer (Zurich, 1946), p. 43, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 195138IBIDEM, p 195

56

completă explicaţie asupra lumii şi istoriei, comunismul indică în felul acesta că adevărata lui

concurenţă nu au fost celelalte ideologii, ci religia însăşi”139. Aplicând aceeași structură logică,

acest lucru poate fi ușor constatat și în ceea ce privește liderii ”aleși” în țările comuniste.

Lenin poate fi caracterizat ca fiind un ascet ateu. El a renunțat la tot ceea ce-i plăcea:

patinaj, lecturi în latină, șah, muzică, pentru a se putea concentra numai asupra activității

politice140. Lenin era caracterizat de tovarășii săi ca ”singurul care trăiește revoluția douăzeci și

patru de ore pe zi”. El i-a motivat lui Gorki că refuza să asculte muzică deoarece ”muzica te face

să spui lucruri drăguțe, stupide și să-i mângâi pe creștet pe oamenii care au creat o asemenea

frumusețe trăind în acest iad îngrozitor. Iar acum nu e vremea să mângâi pe nimeni pe creștet - s-

ar putea să te trezești mușcat de mână”141.

7.7.3. Stalin

Urmașul lui Lenin, Stalin este văzut ca ”Marele Canibal, Tatăl devorator, imagine ce este

combinată psihanalitic și arhetipal cu cea a Patriei Revoluției Mamă, devoratoare. El este un Tată

devorator care instituie foamea ca genocid pentru a-i forța la supunere pe câțiva dintre fii săi

revoltați. În acest sens se poate vorbi de un ritual al despotismului său”142. Soljenițîn ”intuiește în

Lenin (marele Mort îmbălsămat) pe întemeietorul cultului, și proiectat ca atare în rolul de zeu, iar

în Stalin, pe sacerdotul său zelos și pervertit”143.

8. Atitudinea dictaturii comuniste față de Biserică

8.1. Cadrul legislativ

139Radu PREDA, Comunismul. O modernitate eşuată, Editura Eikon, Colecţia Theologia Socialis, Cluj-Napoca, 2009, p. 147140KRUPSKAYA, Memories of Lenin, traducere, Londra, 1930, p. 35, apud Paul JOHNSON, op.cit., p. 58141Maxim GORKI, Days with Lenin, traducere, Londra, 1932, p 52, apud Paul JOHNSON, op.cit., p. 58142Ruxandra CESEREANU, op.cit., p. 26143IBIDEM, p. 26

57

Venirea la putere prin forţă a unui regim care prin doctrină se declara ateu, punea

Biserica într-o situație nemaiîntâlnită până în acel moment. Problema unei colaborări între

Biserică și noul regim era una dificilă, și nu avea să aducă Bisericii, în latura sa orizontală niciun

beneficiu, mai ales avându-se viu în memorie exemplul deloc roz al Bisericii Ruse. O împotrivire

făţişă şi categorică însemna un război deja pierdut, pentru că aceasta nu ar fi dus decât la

interzicerea activităţii pe orice plan a Bisericii şi întemniţarea masivă a clerului.

Politica religioasă comunistă a fost determinată de 6 factori centrali:

- ponderea organizației religioase,

- dispoziția acesteia de a se subordona / conforma cerințelor autorității politice și

posibilitatea de a o infiltra și controla prin intermediul poliției politice,

- problema dependenței de o autoritate străină,

- loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al Doilea Război

Mondial,

- configurația etnică a țării și

- cultura politică dominantă144.

Puterea comunistă a reuşit să efectueze schimbări în rânduiala bisericească, prin

intermediul legislaţiei. O măsură legislativă împotriva căreia se ridicase vehement, dar zadarnic,

patriarhul Nicodim, era cea prevăzută de legea numărul 166/30 mai 1947 şi care viza punerea în

retragere a clericilor.

O schimbare a fost făcută şi asupra organelor deliberative ale Bisericii fiind introdus un

număr mai mare de laici. Prin acest tertip juridic partidul comunist avea un control mai mare

asupra alegerii noilor ierarhi, dar și pentru un control din interior asupra Bisericii, prin

influenţarea deciziilor luate.145

144Pedro RAMET, Cross and Commissar. The politics of religion in Eastern Europe and the USSR, Bloominghton and Indianapolis, Indiana University Press, 1987, p 16,apudVladimir TISMĂNEANU, Comisia..., p. 287145Nicoleta Ionescu GURĂ, Dimensiunearepresiunii din Romania in regimulcomunist, EdituraCorint, 2010, p. 363

58

8.2. Împuternicitul pentru culte

Una din figurile obișnuite ale noii stări de fapt este cea a împuternicitului pentru culte din

teritoriu, numit și ”delegat special”146. Rolul împuternicitului era acela de supraveghere zi de zi a

manifestărilor din sânul clerului și de raportare către Secretariatul Partidului. În acest sens

Gheorghe Gheorghiu Dej spunea următoarele: ”În fiecare județ să fie cineva care să știe ce se

întâmplă în Biserici și să poată informa partidul”147.

Din anul 1948 este intensificată supravegherea acțiunilor încadrate sub denumirea

titulaturii de prozelitism. Pentru a putea controla numărul de credincioși, Statul Comunist

recunoaște cele patru mari culte neoprotestante (Adventist, Baptist, Creștin după Evanghelie și

Penticostal). În cazul neoprotestanților, a căror activitate se centrează pe prozelitism, întrucât

numărul lor era mic la sfârșitul anilor 1940, acest lucru a dus la trecerea lor sub adăpostul

legiferării. Problema acestor culte va deveni una presantă cu timpul însă, deoarece, nefiind

centralizate, fiind lipsite de ierarhii și o administrare clară, nu puteau fi supravegheate și

controlate satisfăcător: ”Un alt fenomen caracteristic cultelor neoprotestante este prozelitismul,

care la penticostali se practică cu multă intensitate, dând naștere la o tensiune interconfesională.

Astfel, în ultimul timp, s-au înființat 4 noi comunități, fără a se cere în prealabil aprobarea

Ministerului, așa cum prevede Legea Cultelor. Cazuri de prozelitism au mai fost semnalate și în

regiunile Timișoara, Bacău, Cluj și București, în care scop organizează adunări cu credincioșii

din mai multe localități”148.

146A se vedea Adrian Nicolae PETCU, Ministerul Cultelor și slujitorii altarului în anii democrației populare, în ”Pro Memoria”, nr. 3/ 2004, p. 317147Stenogramele ședințelor Biroului Politic al comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948, ediție întocmită de: Camelia Moraru, Laura Neagu, Constantin Moraru, Constantin, Neagu, Claudiu Dincă, Gerige Mocanu, studiu introductiv de Ioan Scurtu, București, Arhivele Naționale ale României, 2002, p 386, apud Vladimir TISMĂNEANU,Comisia..., p. 261148ASSC, fond Direcția Studii, dosar nr. 85/ 1953, vol. 13/a, f.2,apudVladimir TISMĂNEANU,Comisia..., p. 268

59

8.3. Atitudinea dictaturii comuniste față de Biserica

Jumătatea de secol trăită de Romania în teroarea comunistă a însemnat, printre altele,

interzicerea oricărei referințe la domeniul religios. Biserica se putea exprima public doar în

măsura în care mesajele sale cuprindeau declarații explicite de susținere a regimului, ducând

aceste interdicții la ceea ce a fost numit drept ”ghetou liturgic”149.

Prin limitarea numărului centrelor de învățământ și a numărului de candidați cărora li se

permitea formarea teologică la doar două Institute teologice universitare și cinci seminarii se

avea în vedere formarea unui cler cu o educație precară și cât mai ușor controlabil de către

autoritățile politice. Mai mult, învățământul teologic a fost izolat de celelalte filiere de

învățământ. Institutele teologice fuseseră expulzate din Universitățile de stat, diplomele

învățământului teologic nefiind recunoscute în afara sistemului de recrutare a candidaților la

preoție.

Un moment de o intensitate deosebită a avut loc în februarie 1922 când puterea

comunistă din Rusia decide să confiște obiectele de valoare aflate în patrimoniul Bisericii

Ortodoxe. Acest lucru a dus la o revoltă a populației. Această revoltă coincide cu o perioadă de

foamete prin care trecea populația rusă. Cu acest prilej Lenin își încurajează subalternii: ”Tocmai

acum și numai acum, când, acolo bântuie foametea, oamenii se mănâncă între ei și când pe străzi

zac sute, dacă nu chiar mii de cadavre, putem (și prin urmare, trebuie) să realizăm confiscarea

bunurilor Bisericii cu cea mai sălbatică și mai neîndurătoare energie, fără ezitare în a zdrobi orice

rezistență. Iată de ce ajung la nestrămutata concluzie că tocmai în acest moment trebuie să ducem

bătălia cu clerul (pro-țarist și cel mai reacționar) în modul cel mai hotărât și mai nemilos și să-i

strivim rezistența cu o asemenea cruzime, încât să n-o uite în deceniile ce vor veni” 150. Îndemnul

acesta a dus la moartea a peste 8000 de preoți, călugări și credincioși.

8.4. Arestările. Desființarea instituțiilor bisericești

149Iuliana CONOVICI, op.cit., p. 88150IBIDEM, p. 528

60

Aparatul de stat comunist a intervenit în mod brutal în viața desfășurată de Biserici în

mod curent. Între 1945 și 1964 putem vorbi de un număr semnificativ de preoți ortodocși

arestați. Încă din primele luni de la instalarea la putere, guvernul procomunist a operat

numeroase arestări în rândurile clerului. Printre primii arestați îl amintim pe Părintele Arsenie

Boca de la Mănăstirea Sâmbăta. Arestați sau doar urmăriți îndeaproape, numărul celor trecuți pe

listele elementelor nedorite era foarte mare.151

Între clericii arestați în anii 1950 amintim pe arhimandritul Benedict Ghiuș, ierodiaconul

Bartolomeu Anania, ieroschimonahul Daniil (Sandu) Tudor și alții. După înființarea Securității,

la 30 august 1948, organele represive au intensificat acțiunile de supraveghere a tuturor cultelor,

prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcției I. În intervalul 1948-1953 numeroși preoți,

călugări și teologi ortodocși cu manifestări ostile regimului, cu trecut legionar sau doar inventat

au fost anchetați, arestați și condamnați la ani grei de închisoare152.

La o privire asupra personalului clerical al BOR din acei ani 1948-1950, se pot constata o

serie de atitudini vizavi de regimul nou instaurat:

1. cea adoptată de majoritatea personalului clerical, atât la nivel ierarhic cât şi la nivelul

simplilor preoţi de parohie, în care slujitorul bisericii încercă să se plieze pe noul sistem politic şi

social, de aşa manieră încât să nu abjure de la credinţele şi îndatoririle lui fundamentale, dar să

nu îi supere prea tare nici pe exponenţii regimului ateu.

2. cea de rectitudine morală desăvârşită, care nu înţelege să facă nici un fel de concesii şi

care vede în comunism un avatar antihristic, trebuind să i te opui chiar cu riscul morţii fizice. Din

această perspectivă, moartea echivalează cu martiriul.

3. Atitudinea cea mai nefericită a fost cea de supunere necondiţionată şi abdicare de la

orice principii eclesiastice.

Închiderea clericilor şi monahilor a constituit și o încercare a regimului comunist de

destabilizare a societății românești, de lipsire a ei de unul din elementele fundamentale, și anume

151Paul CARAVIA, Virgiliu CONSTANTINESCU, FlorinSTĂNESCU, Biserica întemnițată. România 1944- 1989, București, INST, 1998, p. 12152IBIDEM, p. 274

61

gravitarea evenimentelor vieții individuale și comunitare în jurul evenimentelor bisericești,

conduse de reprezentanții Bisericii.

8.5. Metode de persecuție

Dacă din punct de vedere legislativ puterea comunistă putea relativ uşor îngrădi

activitatea religioasă, adevărata dificultate consta în modificarea mentalităţii oamenilor.

Scopul final al ideologiei comuniste, după cum am văzut, era acela de a crea omul nou,

cetăţean al universului comunist, a cărui concepţie despre lume şi viaţă trebuia clădită pe o bază

materialist-ştiinţifică solidă, lipsită de orice raportare la o realitate metafizică. După expresia lui

Lucian Blaga, ”veșnicia s-a născut la țară”, de o atenție sporită a ”beneficiat” mediul rural,

fenomenul religios fiind mult mai accentuat, viața desfășurându-se aici în jurul Bisericii. Nu

întâmplător Bisericile din multe sate au devenit magazii pentru CAP-uri si IAS-uri.

Regimul îngrădeşte activitatea Bisericii prin regulamente și îşi infiltrează o serie de

elemente informative în interiorul personalului de cult, tocmai cu scopul de a avea un mai bun

control al acestei instituții. Vor fi căutaţi şi găsiţi, clerici dispuşi a colabora, fie în urma unui

şantaj, cel mai adesea legat de trecutul lor politic, fie benevol, din oportunism.

Politica de infiltrare şi racolare de informatori din rândurile clericilor a fost una foarte

intense și a generat compromiterea unui număr destul de mare de clerici, și implicit șubrezirea

prestigiului Bisericii, chiar în perioada postrevoluţionară. În ciuda acestor ingerinţe, Biserica a

continuat şi a reuşit chiar să își împlinească rolul misionar și de susținere spiritual a

credincioșilor.

8.6. Suprimarea Bisericii Catolice

8.6.1. De rit oriental

Biserica Romano-catolică a fost suprimată prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948,

întreaga sa elită ecleziastică (episcopi, canonici, preoți-profesori și protopopi) fiind încarcerată.

Toți cei 6 episcopi greco-catolici (Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Alexandru

62

Rusu, Ioan Bălan și Vasile Aftenie) au fost arestați între 27 și 29 octombrie și apoi transferați la

vila Patriarhiei de la Dragoslavele, la mănăstirea Căldărușani și ulterior la închisoarea Sighet.

Majoritatea ierarhilor şi clericilor greco-catolici ajung în regimul de exterminare al

penitenciarului de la Sighetul Marmaţiei, Camera 44 era rezervată episcopilor greco-catolici.

„Regimul disciplinar de la închisoarea Sighet a fost unul de o absolută teroare şi

dezumanizare”153.

8.6.2. De rit latin

Legăturile pe care Biserica romano-catolică le avea cu Occidentul, prin instituționala

legătură pe care aceasta o avea cu Vaticanul au dus la ruperea Concordatul cu Vaticanul, în date

de 17 iulie 1948, de către statul roman. Acest lucru duce la o incertitudine instituțională resimțită

acut de Biserica romano- catolică. Regimul comunist exercită o presiune instituţională

extraordinară, secundată de masive arestări în rândul ierarhilor.

Regimul cere prelaţilor romano-catolici să elaboreze un nou statut al acestui cult prin care

să fie subordonat puterii politice, lucru neacceptat însă de aceştia. Marton Aron, episcop de Alba

Iulia, precum şi Anton Durcovici, episcop de Iaşi, sunt arestaţi. Ulterior au fost arestaţi şi ceilalţi

episcopi romano-catolici: Augustin Pacha, episcop de Timişoara, Ioan Scheffler, episcop de Satu

Mare, Alexandru Theodor Cisar, arhiepiscop de Bucureşti şi sunt condamnaţi pentru crimă de

înaltă trădare.

8.7. Cultele neoprotestante

În actele oficiale ale birocrației partidului-stat, terminologia referitoare la cultele

neoprotestante era una specifică: unele erau numite culte, altele secte sau grupări anarhice. După

cel de-al doilea Război Mondial, în urma regimului Ion Antonescu, care fusese foarte restrictiv,

statul a acordat temporar dreptul de a funcționa ca asociații unui număr important de grupări

religioase. Acestea trebuiau să-și prezinte mărturisirea de credință și să-și precizeze atitudinea

față de stat. „Cantitatea de documente rămasă de pe urma monitorizării acestor grupări şi

confesiuni în anii regimului comunist este imensă, ceea ce reprezintă o dovadă în sine a nivelului

real al represiunii pe criterii religioase”154.

153Alexandru RAȚIU, Biserica furată. Martiriu în România comunistă, traducere de Dana Mocan, Editura Argus, Cluj-Napoca, 1990, p. 35154Carmen Chivu DUTĂ, op.cit., p. 18

63

Măsurile la care a recurs Securitatea în cazurile unora dintre neoprotestanți au fost în

unele cazuri extreme, ajungându-se chiar la asasinate (cazul pastorului baptist Vasile Gherman,

în 1988)155. De altfel modelul represiv a fost calchiat după cel rus. În perioada stalinistă bisericile

protestante, numărând în anul 1928 în jur de 500 000 de persoane, sunt supuse unei represiuni

sistematice, lucru care a dus aproape la dispariția acestora până în anul 1930. Refuzul baptiștilor

și Martorilor lui Iehova de a intra în Consiliul uniunii baptiștilor și creștinilor evanghelici,

înființați în 1944 de puterea comunistă pentru un mai facil control, duce la o nouă perioadă de

prigoană soldată cu număr important de arestări156.

8.8. Cultul mozaic157

La baza gestionării politice a ”chestiunii evreiești” de către puterea comunistă a stat de la

bun început o ”incertitudine teoretică”. Lenin nega existența unei ”naționalități evreiești”care ”să

contrazică interesele proletariatului evreu” și care ”generează starea de spirit a ghetoului”:

”Absolut inconsistentă din punct de vedere științific, ideea unui popor evreu special este, prin

încărcătura sa politică, reacționară”158. Acest discurs a fost scris în 1903 pentru polemica pe care

Lenin a avut-o cu partidul social-democrat muncitoresc evreu.

Chestiunea evreiască nu avea să fie însă soluționată atât de simplu, în anul 1934, în 7 mai

dându-se un decret prin care se decidea înființarea unei regiuni autonome evreiești numită

Birobidjan. Politica aceasta implica și korenizația, adică indigenizarea. Este combătut iudaismul,

sionismul, ebraica, limbă reprezentând, în viziunea puterii, burghezia, spre deosebire de idiș.

Între 1924 și 1931 numărul școlilor de stat cu limba de predare idiș crește în Ucraina și

Bielorusia, de la 400 la 1100, fapt ce duce la publicarea unui număr mare de manuale dar și la o

creștere a prezenței în conștiința populației a unui sentiment de recunoaștere a evreității unor

conaționali.

155Petru DUGULESCU, Ei mi-au programat moartea, Timișoara, Editura Marineaza, 2003, pp. 167-172156Stephane COURTOIS, Dicționarul..., p. 530157Pentru aprofundarea acestei teme recomandăm Alexandr SOLJENIȚÎN, Două secole împreună, Editura Univers, București, 2009158Stephan COURTOIS, Dictionarul, p. 256

64

Evreilor li s-au interzis întâlnirile libere, iar nesupunerea lor la directivele trasate de

comuniști a dus în dese rânduri la arestări. Amintim în acest sens cazul rabinului comunității din

Careiul Mare, Gross, care a fost arestat, transportat la Cluj, după ce în prealabil a fost batjocorit

(i s-a ras barba, i s-a luat șalul de rugăciune și filacterele). După 5 luni de anchetă a fost eliberat

de către tribunal, care nu l-a găsit vinovat de nimic. Astfel de exemple sunt foarte numeroase,

persoane din administrație sau simpli credincioși fiind arestați fără niciun motiv, sau pentru

motive închipuite159.

8.9. Mișcări religioase ortodoxe

În perioada comunistă au existat mișcări religioase profund ortodoxe de o deosebită

importanță. Printre acestea amintim mișcarea isihastă a ”Rugului Aprins” de la Mănăstirea

Antim din București. Această mișcare a reunit monahi, și intelectuali români cunoscuți, având în

centrul său părinți duhovnicești de primă clasă, printre care s-a numărat, pentru o perioadă scurtă

de timp, și un călugăr rus, Ioan Kulîghin.

Această mișcare cu caracter profund ortodox va fi desființată, ca de altfel oricare alte

mișcări sau tentative de promovare a valorilor religioase și morale autentice. Rămân însă, pe

lângă exemplul religios oferit, și ca exemple morale autentice, insule izolate de autenticitate și

spiritualitate într-un ocean de ateism militant.

9. Fenomenul gulagului în Romania

9.1. Crearea sistemului concentraționar comunist

Noțiunea de lagăr în sensul de spațiu destinat internării civililor a apărut pentru prima

dată în Cuba, în anul 1886, în momentul în care armata spaniolă se decide să demareze o

”reconcentrare” a populației rurale. Acest lucru avea rostul de a izola independentiștii. Același

termen apare și în anul 1900 în timpul războiului burilor, englezii grupând în așa-zise gulaguri

populațiile afrikaander. În timpul primului război mondial, între 1914-1918 numărul unor astfel

de centre crește simțitor. Sunt înființate lagăre de prizonieri de război, de ostatici civili, de

persoane mutate din țările lor. Dacă acestea au constituit un leagăn al ceea ce mai târziu avea să

fie denumit prin termenul de gulag, putem spune că această formă de organizare a fost

159IBIDEM, p. 382

65

desăvârșită și adusă în starea în care secolul XX a fost marcat definitiv, în interiorul Uniunii

Sovietice.

9.2. Trăsăturile sistemului comunist român

Enumerând principalele trăsături ale sistemului comunist în România, Comisia

prezidențială în raportul său final amintește:

- Domnia monopolistă a partidului unic, autointitulat ”partid al masei muncitoare”

- Distrugerea societății civile și omogenizarea forțată a populației prin atomizare și

dispariția oricăror garanții constituționale ale libertății individuale

- Represiunea generalizată și rolul central al poliției secrete (Securitatea)

- Propaganda neîncetată și controlul absolute, prin intermediul cenzurii (Direcția

Generală a presei și Tipăriturilor, iar, din 1977, Consiliul Culturii și Educației Socialiste) asupra

mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării și manipulării generalizate

- Îndoctrinarea întregii populații cu dogmele Marxist-leniniste în tentative de

revoluționare/emancipare a omului, până la statura de ”om nou”

- Distrugerea economiei de piață și impunerea unui model rigid, autoritar,

ultracentralizat al economiei planificate

- Lichidarea monarhiei constituționale, distrugerea statului de drept și impunerea

dictaturii proletariatului

- Atacul sistematic împotriva proprietății private și distrugerea țărănimii prin

colectivizare forțată

- Controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenței (Procuratura,

Miliția, Armata, Grănicerii)

66

- controlul asupra corpului uman, prin programul ”alimentației științifice”

- politică externă de subordonare față de Moscova (perioada 1948-1963), după care

a urmat o perioadă numită a ”comunismului național”, având în centrul său, imaginea

liderului160.

9.3. Experienţa religioasă în temniţele comuniste române. Soluții de supraviețuire

în detenție. Închisoarea ca binecuvântare

În cultura dezvoltată în universul concentraționar, au circulat serii de porunci, de forma

Decalogului, cu reguli și butade pe care deținuții le-au gândit ca general valabile în universul

închisorii. Una dintre aceste porunci vorbește de existența a două categorii de oameni: cei morți,

de afară, și cei vii, dinăuntru. Închisoarea (microcosmos) este amplasată în închisoarea-țară

(macrocosmos). Deși cei de afară sunt aparent liberi, cel puțin trupește, sufletul le este supus

unui regim schizoid de falsificare. Deși au trupul mortificat, cei din interiorul închisorii mici, au

sufletul liber, fiind vii prin recunoașterea libertății lor interioare. Această constatare-poruncă are

o adevărată miză teologică, schimbând statutul clasic de ”morți-vii”, pe care îl au deținuții.

Părintele Iustin Pârvu mărturiseşte că “din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost cu

noroc pentru noi. Am găsit adunaţi la un loc atâţia oameni duhovniceşti. Unii dintre ei ajunseseră

la o mare înălţime duhovnicească. Derutaţi de anchetele lungi şi grele din care ieşisem, prin

contactul cu ei, ne-am limpezit. Ei ne-au făcut să ne dăm seama de sensul creştin al luptei

noastre, de faptul că ne aflăm angajaţi pe un front creştin împotriva fiarei apocaliptice. Până

atunci se traduseseră câteva volume din Filocalie. Ei bine, aceşti tineri cunoşteau pe din-afară

pagini întregi. Numai simplă prezenţa lor, comportamentul lor îi schimba pe deţinuţi”161.

9.4. Celula-Biserică

Imaginea detenției și a vieții pe care deținuții aveau să o trăiască în celulele comuniste

poate fi asociată, și a fost asociată de nenumărate ori cu mitologia. Luăm ca exemplu viziunea pe

care Teodor Mihadaș, în cartea sa Pe muntele Ebal vorbește despre o premoniție pe care o are

160Vladimir TISMĂNEANU, Comisia prezidențială...,pp. 29-30161IBIDEM, pp. 52-53

67

mărturisitorul, cel care va ajunge într-un bestiar infernal în care este, în prima instanță un cerb

sau un țap, slujind o antiliturghie162. Securitatea este definită ca fiind o casă a vaietelor și a

gemetelor. Celula este mânjită de sânge și mucozități, putând fi asimilată unui pântec infernal,

deși este doar cât o ”bisericuță”, deși becul care străpunge creierii este botezat ”Steaua

Infernului” iar vizeta este o ”pleoapă peste un ochi mort”163.

Închisoarea-loc al împlinirilor, nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din

cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: ”Foarte frumos am trăit,

părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să

mor acolo!164”.

9.5. Situațiile limită și sufletul omului: Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu, Ioan

Ploscaru, Richard Wurmbrand

Vorbind despre experiența temnițelor comuniste, apare în discuție, în mod invitabil, tema

rezistenței omului în fața unor experiențe devastatoare. În cartea sa, ”Jurnalul Fericirii”,

Nicolae Steinhardt vorbește despre trei soluții de a rezista universului concentraționar:

1. Soluția Soljenițîn, și anume aceea de a te considera mort sau mortificat, și deci

inabordabil de către aparatul de represiune.

2. Cea de-a doua soluție, numită a lui Zinoviev, este cea în care se joacă rolul unui fel de

nebun sau vagabond inadaptat structural la sistem.

3. Cea de-a treia soluție, numită Churchill-Bukovski, este aceea de a lupta împotriva

sistemului concentraționar. Totuși, Steinhardt nu precizează dacă aceste soluții sunt

aplicabile numai mediului concentraționar sau societății Gulagului în general.

Corneliu Coposu vorbește despre o hieratizare a deținutului (politic). Pierzând mai mult

de jumătate din greutatea corpului și fiind supus la o serie de torturi, printre care amintim

162Teohar MIHADAȘ, Pe muntele Ebal, Editura Clusium, Timisoara 1990, p. 103163IBIDEM, pp. 49-50164 Pr. DimitrieBEJAN, Bucuriilesuferinţei. Evocări din trecut, Vol. II, Chişinău, EdituraCarteaMoldovei, 1996, p. 156

68

electrocutarea, Corneliu Coposu are realmente senzația de zbor: odată îndepărtat balastul

trupului, deținutul simte o predispoziție intensă spre spiritualizare și chiar o euforie de

purificare165.

9.6. Fenomenologia actului de credință

9.6.1. Poezia

În închisoare credința este însoțită de ritualuri corespunzătoare. Spre exemplu, Anie

Samueli povestește că de Paște, avea loc un post special, fiind confecționate ouă simbolice, din

pâine, mămăligă, marmeladă și lapte. Pe lângă credincioasele clasice, există credincioase de tip

Iov ( Nana Fira, o țărancă), ce țin post negru cu obstinație, rugându-se lui Dumnezeu neîncetat.

Poezia este unul din domeniile artistice și spirituale cu o manifestare foarte des întâlnită

în temnițele comuniste. Poezia practicată este una ontică, prezentând însemne sacrale, înlocuind

uneori rugăciunea. Rolul poeziei devine unul resurecțional și deculpabilizator166.

„...Poezia închisorilor comuniste instituie o viziune unificatoare, integratoare asupra

subiectului creator şi asupra sensului unic al experienţei trăite. Ea, poezia, vorbeşte despre

supravieţuire(...) despre dragoste, despre iertare, folosind atributele structurii hristice pe care se

calchiază revelaţia şi creaţia născută în bolgiile comunismului”167.

9.6.2. Rugăciunea

Viața în detenție nu a reprezentat pentru toți deținuții un prilej de exprimare spirituală,

mistică. Pentru marea lor majoritate însă, claustrarea a reprezentat un prilej de orientare

spirituală către universul credinței experiat drept unic mijloc de supraviețuire. Credinţa ”a salvat

mulţi deţinuţi de la o moarte aproape sigură. În închisoare ne rugam mult. Bineînţeles se rugau

cei care erau credincioşi, dar şi mulți care niciodată nu fuseseră. Mulți au găsit într-adevăr

165Corneliu COPOSU, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, București, 1996, p. 146166ViorelGHEORGHIȚĂ, Et ego. Sărata, Piteşti Gherla, Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Editura Marineasa, Timişoara, 1994, pp. 214-216167 Nicolae SAVIN, Structurapoezieicarceralecomuniste, „AnaleleSighet" 5, p. 491

69

credinţa, şi, în pofida nenorocirilor ce se abăteau asupra lor, credeau tot mai mult în Dumnezeu şi

se rugau cu fervoare”168.

9.6.3. Postul

Condiţiile din închisorile comuniste în ceea ce privește alimentația erau inumane. De cele

mai multe ori deținuții erau înfometați până la limita subzistenței, alimentele primite fiind

insuficiente pentru a asigura o existență sănătoasă. Marea majoritate a deţinuţilor era înfometată,

lucru care însă nu a împiedicat practica postului. Postul a fost o realitate prezentă în închisorile

comuniste.

Prăbușirea morală a multor deținuți a fost provocată de resimțirea uneia dintre cele mai

omenești senzații: foamea. Aceasta armă de tortură și oprimare a fost foarte des utilizată de

aparatul opresiv comunist. Părintele Dimitrie Bejan mărturisea: ”Ne topeam încet-încet, ca o

lumânare de ceară curată. Nu era în noi nici o părere de rău pentru ceea ce ar fi putut să mai fie,

dacă viaţa ar fi fost mamă şi pentru noi. Simţeai prezenţa lui Dumnezeu, pe mirul frunţilor.

Căpătasem o culoare de ceară de mai. Sângele era puţin şi circula anemic”169.

9.6.4. Sfintele Taine

Supraviețuirea în închisorile comuniste era un lucru extrem de nesigur. După celebrul

vers dantesc, ”lăsați orice speranță cei ce intrați aici”, deținuții intrați în mașina de tocat vieți nu

mai aveau nici măcar siguranța zilei de mâine. De aici și intensitatea cu care marea majoritate a

acestor deținuți a resimțit anii petrecuți în temutele lagăre comuniste. Orice exprimare a

religiosului și a credinței era strict interzisă, mergând în spiritul religiei unice permise, și anume

a doctrinei partidului unic.

9.6.5. Sărbătorile în temniță

Existența umană s-a desfășurat în jurul sărbătorilor cu semnificație religioasă

dintotdeauna. Existența umană se desfășura între activitatea pe care fiecare o desfășura și timpul

sărbătorii, al celebrării zeului/ zeilor. Odată cu industrializarea muncii, omul a intrat în posesia

168Constantin CESIANU, Salvat din infern, traducere din limba franceză de Maria Alexe, Editura Humanitas, București, 1992, p. 84169IBIDEM, p. 252

70

unui nou concept, și anume acela de timp liber. Viața individului nu avea să se mai desfășoare în

jurul a doar două dimensiuni, muncă și Biserica de care aparținea, ci și în jurul noțiunii de timp

liber. Intervalul acesta de timp destinat relaxării avea să scoată viața omului de milenara ei

desfășurare. Dacă viața oamenilor de după industrializare a cunoscut o notă de secularizare

accelerată, odată cu apariția regimurilor totalitare, secularizarea a devenit o notă curentă a

existenței, impuse individului. Autoritățile comuniste au înlocuit pe cât posibil sărbătorile, în

general pe cele creștin, cu sărbători aparținând zilelor sacre ale partidului. Mai mult, participarea

la orice manifestare religioasă era pedepsită sau susceptibilă de pedeapsă.

9.7. Experimente de reeducare

Michael Foucault vorbește despre reapariția, în secolul XX, secol al închisorilor,

lagărelor și a oricăror forme de represiune, a ”sumbrei sărbători punitive”170. Dacă secolele

anterioare abandonaseră supliciul, inventând totuși nuanțe subtile ale durerii, jocuri punitive, fără

fast, voluptoase, în care dispare corpul supliciat într-un spectacol public, dar apare tainica artă de

a produce suferință treptat și în ascuns, secolul XX reprezintă glorificarea violenței și recurgerea

la o teatralitate a sângelui (mai ales în cazul justiției comuniste și naziste).

Revenind la termenul de pedagogie infernală lansat de Annie Kriegel, trebuie precizat că

în cazul proceselor se recurgea la o teatralizare prin care masele erau mobilizate astfel încât să

solidarizeze cu puterea, noua întrupare a Paradisului, și să condamne acuzații, reprezentanți ai

răului. ” Această formă spectaculară a terorii reprezintă un mod de socializare politică masivă și

accelerată...Cu cât acuzații sunt mai sus plasați în partidul-stat, cu atât demonstrația este mai

probantă, cu atât indivizii, în societate și în partid, interiorizează mai mult valorile ortodoxiei

ideologice, ale cultului conducătorului, ale supunerii absolute față de ordine, ale paranoiei

complotului și spionajului care transformă delațiunea într-o virtute comunistă. Obligarea întregii

populații de a-și manifesta public aprobarea față de verdicte o face complice a minciunii, crimei

și terorii”171.

10. Concluzie

170 Michael FOUCAULT, Asupraveghea, a pedepsi. Naștereainchisorii, Paralela 45,București, 2005, p. 14171Stephane COURTOIS, Dicționarul..., p. 501

71

Secolul în care trăim este unul în care opinia personală a devenit regulă a existenței

sociale. Indiferent de pregătirea profesională, de vocație, de activismul sau pasivitatea socială,

omul contemporan emite opinii, pe care și le susține ca norme proprii de viețuire. Existența a

devenit o realitate individuală, o problemă doar a individului, nu a comunității din care face

parte. Omul contemporan este liber să facă ce dorește, să se închine la zeii pe care și-i alege, să

refuze orice zeu, să se declare ateu și să se comporte mai virulent decât cel mai habotnic

credincios la adresa celor care își (mai) declară credința în ceva. El are libertatea să aleagă dintr-

o vastă paletă de opțiuni, ceea ce îi convine, ceea ce i se potrivește. Moștenirea primită de la

părinți, fondul cultural moștenit este în cele mai multe cazuri concediat, este refuzat și ascuns

adânc în inconștient, pentru a nu trăda legătura omului cu trecutul, cu tradiția și ”ism-ul”

acesteia, cu posibilitatea încadrării și etichetării celor numiți astfel drept retrograzi, paseiști și

nostalgici.

Desigur, ne întrebăm ce a declanșat această atitudine? Care sunt resorturile psihice,

sociale, politice care au declanșat o astfel de atitudine? Omul de astăzi se îmbracă în platoșa

credinței, își pune coiful nădejdii, dar nu în Dumnezeu, oricum s-ar numi El, ci în numele unui

ateism declarat, unui agnosticism ce gonește din existența sa orice raportare la transcendent.

Paradoxal, răsturnarea ”ismelor” politice totalitare a adus în rândul populației o atitudine

asemănătoare: refuzul și gonirea religiei și a religiosului din sfera publică. Desigur, excludem din

discuție țările arabe, în care fundamentalismul musulman este cel care dirijează orice decizie a

individului, viața fiecăruia fiind în fond viața de ”rob” al lui Allah, prin respectarea celor cinci

stâlpi ai credinței. Ne referim, așa cum am făcut-o și în cazul prezentei lucrări, la țările Europene,

mai de la est sau mai de la vest, fiecare cu specificul lor, dar toate având un fond comun: 2000 de

ani de creștinism, izvor al civilizației așa cum este ea înțeleasă la nivel mondial.

Dacă vestul european se caracterizează printr-un secularism exacerbat, deciziile dinamice

ale Bisericii Romano- Catolice de aggiornamento, de aducere la zi și aplicare a credinței în

concret, la situațiile de viață contemporane, în est, Biserica Ortodoxă pare să trăiască într-un

prezent continuu, în afara istoriei, fapt ce rupe credincioșii, și așa debusolați de 45 de ani de

comunism, de realitatea Bisercii Mamă.

72

Ceea ce am încercat să demonstrăm în prezenta lucrare este faptul că religiosul irumpe în

toate domeniile de viață umană, și am ales aici spre exemplificare două ideologii care au marcat

iremediabil fața umanității, prin cruzimea lor, prin necruțarea cu care au înțeles să se impună, dar

și prin numărul mare de aderenți, sau, mai corect spus de credincioși ortodocși. Asemenea

secularismului contemporan, ideologiile totalitare au negat existența transcendentului. Cu unele

excepții, de cele mai multe ori permise în scopuri de propagandă, referirile la transcendent au

fost interzise. Templele, altarele, Bisericile au fost distruse pentru a se opri orice cult adresat

vreunui zeu. Și, cu toate acestea, locul vechilor zei a fost preluat de zeii propagandei ideologice.

Vechile religii au fost înlocuite în mod abuziv și fără drept de apel de ideologiile totalitare,

necruțătoare, tăind procustian acolo unde nu exista uniformitate și trasând existența umană

conform doctrinei partidului.

Locul clerului a fost preluat de membrii aparatului propagandistic, de membrii marcanți

ai partidului, care, asemenea inițiaților din vechile mistere, aveau monopolul adevărului.

Doctrina partidului era cea care călăuzea viața și, orice abatere de la doctrină era echivalată cu o

erezie și pedepsită, cu o cruzime dată de statistică, în cele mai multe cazuri, cu pedeapsa

supremă: trecerea în inexistență. Nu întâmplător din această perioadă limba română a moștenit o

expresie în momentul referirii la moartea cuiva, și anume aceia de ”trecere în neființă”. Pentru

doctrinarul partidului comunist, moartea unui om va reprezenta de fapt dispariția lui definitivă,

aneantizarea lui. De unde și reactivarea unui vechi mit, cel al Vârstei de Aur, îmbogățit cu

elemente noi, care promitea împlinirea paradisului hic et nunc, și nu într-un viitor mai apropiat

sau mai depărtat așa cum învățau majoritatea învățăturilor despre apocalipsă, specifice religiilor

așa-zis tradiționale.

Locul sfinților va fi luat de pseudosfinți, cultul liderilor partidului fiind noul cult oferit

oamenilor. Propaganda va utiliza tocmai acele resorturi psihice întâlnite în manifestările

religioase, redirecționând firească ”nostalgie a Paradisului” către obiecte palpabile aduse spre

venerare: corpul îmbălsămat al liderului criminal, drapelul sfințit prin sângele revoluționarilor,

altarul-catafalc pe care sunt așezate trupurile celor morți în revoluția pentru instaurarea

adevărului. Toate aceste elemente de cult sunt constituite într-un veridic cvasicult religios, în

care mysterium tremendum este înlocuit cu o senzație cvasireligioasă, în care teatralitatea se

îmbină cel mai adesea cu sentimente de autentic extaz și bigotism pseudoreligios.

73

Un loc aparte în tot acest eșafodaj cultic în deține și limba de lemn, limbajul tehnic

specific acestor pseudoreligii. Credincioșii pot participa la doctrina adevărului doar utilizând

acest limbaj, prin el însuși mărturisitor al adevărului unic: rasa pură cuceritoare a lumii sau clasa

muncitoare ca descoperitoare a Paradisului promis.

O altă întrebare la care am încercat să răspundem în cadrul acestei lucrări se referă la

modalitatea în care religiile tradiționale au înțeles să existe în timpul acestor regimuri totalitare.

Am ales, din considerente evidente de spațiu, să ne referim lapidar la realitatea creștinismului

german din timpul perioadei nazisto-fasciste. Am tratat mai pe larg situația cultelor creștin

ortodox, romano și greco-catolic, protestant și mozaic din România perioadei comuniste,

aducând în discuție și câteva statistici, spre exemplificare ideii centrale propuse: o persecuție

religioasă instituțională nu întotdeauna poate fi echivalată cu o scădere a calității trăirii religioase

autentice. Astfel, perioada comunistă, deși la nivel instituțional a reprezentat un adevărat colaps

pentru toate cultele religioase din România, la nivelul trăirii autentice s-a putut constata o

reîmprospătare, o revitalizare a fenomenului religios autentic.

Acest lucru dă un răspuns concret, palpabil la acuza adusă în general religiilor de utilizare

a unor teorii referitoare la un transcendent imaginar pentru manipularea maselor. În fond exact

ceea ce Marx proclama: ”religia, opiul maselor”. Ca mărturie a autenticității și a filonului divin

cultul religios autentic nu numai că nu a dispărut, dar a cunoscut și o adevărată înflorire,

revigorare și reîmprospătare, demonstrând că, de foarte multe ori situațiile de criză, de persecuție

ale Bisericii sunt echivalente cu adevărate perioade de lucrare a transcendentului în imanent, de

descoperire a lui Dumnezeu în creația coruptă, zbătându-se și luptându-se cu sine însăși, într-o

tendință paradoxală de suicid.

Nu numai că religia creștină și celelalte religii ale Cărții au oferit un răspuns concret, dar,

mai mult, și-au demonstrat izvorul de naștere, filonul divin care stă la baza lor, rămânând să dea

mărturie bună și după ce cultele ideologice au dispărut din existența socială și politică.

În prezent, la nivel instituțional bisericile sunt libere să își proclame adevărul și doctrina

de credință. După cum spuneam, omul contemporan a intrat într-o stare de amorțire sufletească,

dormitând și refuzând parcă să mai creadă în ceva divin. Ca o moștenire inconștientă, omul a

păstrat din doctrinele totalitare credința că nu trebuie să mai creadă. Trebuie doar sa creadă în

74

concret, în miturile pe care i le servește societatea: în democrație, în tehnologie, în progres, în

încălzirea globală, în ecologie sau orice alt mit i se propune și îl resimte ca fiind palpabil.

Putem spune ca este o eră a Apostolului Toma de dinainte de a-L vedea și pipăi pe

Mântuitorul. Vreme de 50 de ani omului i s-a spus ce să creadă, a fost obligat să creadă adevărul

propagandei. Acum, el alege să creadă doar ceea ce-i convine, își alege ce-i place, după bunul

plac, sau după legile manipulării la care este supus în prezent.

Rămâne de văzut dacă bisericile ca instituții vor înțelege să își adapteze discursul la

această izgonire din nou, a religiosului în subconștient. Aceasta este miza actuală a bisericilor, de

orice natură: redescoperirea lui homo religiosus în acest homo technologicus. Dar, după cum am

văzut, Biserica are răspuns la toate aceste probleme, pentru că adevărul ei nu este adevărul

omului Marx, Hitler sau Lenin, ci adevărul revelat de Dumnezeu.

75

Bibliografie

Surse primare:

Inedite:

Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității:

ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 114, ff. 9-10.

ILOAE, Ştefan, Slujitori ai Bisericii Ortodoxe în temniţele comuniste sau despre cum poate

suferi o majoritate, Analele Sighet.

NEAGOE, Elisabeta, Liviu PLEȘA, Radiografia Securității în anul 1957, „Arhivele Securităţii",

vol.I.

PĂIUȘANU, Cristina, Politica Patriarhului României și ”colaboraționismul” cu organele

statului, ”Analele Sighet” 7

PETCU, Adrian Nicolae, Părintele Arsenie Boca în percepţia poliţiei politice din România, în

„Arhivele Securităţii", vol. I

IDEM, Participarea BOR la rezistenţa anticomunistă, în mişcarea armată de rezistenţă

anticomunistă din România (1944-1962), CNSAS

SAVIN, Nicolae, Structura poeziei carcerale comuniste, „Analele Sighet" 5.

Edite:

Memorii, jurnale și însemnări:

Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, convorbiri cu Dragoş Şeuleanu şi Carmen

Dumitriu, Cum, București, 1997.

ANANIA, Valeriu, Memorii, Polirom, Iaşi, 2008.

76

BOLDUR-LĂȚESCU, Gheorghe, Memorii. Patru generaţii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi,

2008.

Reviste:

AIOANEI, Cristian, TRANCOTĂ, Cristian, Desființați mănăstirile-un ordin care nu a mai sosit,

în Magazin Istoric, August, 1998.

IDEM, Contra ”armatei negre a călugărilor și călugărițelor”, în ”Magazin istoric”, anul XXX, nr. 1

(346), ianuarie 1996.

BOLDUR-LĂȚESCU, Gheorghe, „Procesele reeducării”, în revista Puncte cardinale, Sibiu, an

XIII, nr. 8 (152), august 2003.

BRAGA, Roman, Arhimandrit, Rugul aprins. Aspecte inedite, în Lumină lină, mai 1991, după site-ul

www.rugulaprins.yov.ro

CIOBOTEA, Daniel, ”Luminător prin cuvânt și viață. Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea

Sihăstria” (text din 1998), în Dăruire și dăinuire, Raze și chipuri de luminădin istoria și

spiritualitatea românilor, Trinitas , Iași, 2005

DURĂ, Ioan, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune

monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în AB XIII (2002), nr. 10-12.

GRIGORESCU, Liviu Daniel, Propaganda ateistă, cu vorba şi cu palma, în „Magazin istoric",

septembrie, 1999, p 21 sau http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-

contempoarană/Propaganda-ateistă-cu-vorba-şi-cu-palma.html

ILOAE, Ştefan, Slujitori ai Bisericii Ortodoxe în temniţele comuniste sau despre cum poate

suferi o majoritate, Analele Sighet.

LĂCUSTĂ, Ion, Camioanele umilirii, în Magazin istoric, septembrie, 1999.

MANOLESCU, Ion, Abecedarele - o paraliteratură politică (I), în Observator cultural, nr.

138/octombrie (1 1/2 p. de revistă, format A3). Studiu de istorie literară şi teorie culturală despre

relaţia dintre ideologia comunistă şi literatura abecedarelor. ISSN 1454-9883.

OLARU, Tudor; GRUMEZEA, Ocatv, Premizele eficienței în propaganda materialist-

științifică, în Scânteia, 13 martie 1981

PAVLOVICI, Vlad, Imitatio Christi, Steaua, nr 8-9, 1993.

77

PĂIUȘANU, Cristina, CIUCEANU, Radu, Biserica Ortodoxî Română în perioada regimului

comunist 1945- 1958, vol. I INST, Bucureşti, 2001.

PETCU, Adrian Nicolae, Ministerul Cultelor și slujitorii altarului în anii democrației populare,

în ”Pro Memoria”, nr. 3/ 2004.

România liberă, nr. 111, din aprilie 1948.

Scînteia nr. 1072/ 15 martie 1948

Legislație și documente oficiale:

Monitorul Oficial, partea I-a, anul CXVI, nr. 51, marți, 2 martie 1948.

Monitorul Oficial, partea I-a, anul CXVI, nr. 178, miercuri, 4 august 1948.

Literatura de specialitate

Autori români:

Agresiunea comunismului în România : documente din arhivele secrete, 1944-1989 / ediție

îngrijită de Gh. Buzatu si Mircea Chiritoiu, București ; Editura Paideia, 1998.

ALUI, Gheorghe Adrian, Părintele Iustin Pârvu - o misiune românească şi creştină, Editura

Conta, București, 2008.

IDEM, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa strămoşească,

Editura Conta, București, 2008.

ANANIA, Lidia, Biserici osândite de Ceauşescu, 1977-1989, Editura Anastasia, Bucureşti,

1995.

ANANIA, Bartolomeu, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renașterea, Cluj 2005.

ANDREICA, Gheorghe, Tîrgşorul Nou. Închisoarea minorilor: 1948-1950, Ploieşti, Editura

Printeuro, 2000.

IDEM, Reeducări comuniste, vol. I, Eugen Ţurcanu, ruşinea speciei umane, Constanţa, Editura

Ex Ponto, 2007.

IDEM, Arhiva groazei, Drumuri în întuneric II, Dezrădăcinaţii II, Editura Craiova, Craiova,

2002

ANREICUȚ, Andrei, Mărturisitori pentru Hristos, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.

78

ANDRONESCU, Demostene, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din

închisoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.

ANTOHE, Ion, Răstigniri în România după Ialta, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.

ASANDEI, Simion, Ateism și religie, București, Editura Militară, 1980.

IDEM, Omul, știința și religia, București, Editura Militară, 1985.

BACU, Dumitru, Pitești, centru de reeducare studențeasca, prefață de preot Gheorghe Calciu,

Editura Atlantida, București, 1991.

BAICU, Petre, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995.

BANEA, Dumitru, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele, Sibiu, Editura Puncte

Cardinale, 1995.

BĂNICĂ, Mirel,Biserică, Stat şi societate în România: anii '30, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

BĂRDAȘ, Pr. Ioan, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox, text îngrijit de

Georgeta Popa, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999.

BÂGU, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.

BEJAN, Pr. Dimitrie, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, vol. II, Chişinău, Editura Cartea

Moldovei, 1996.

IDEM, Viforniţa cea mare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.

BERAR, Petru, Umanism și ateism, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

IDEM, Religia în lumea contemporană, București, Editura Politică, 1983.

BERAR, Petru, Petre I. BIELTZ, Gheorghe BRĂTESCU, Gheorghe Al. CAZAN, Cornelia CRISTESCU,

Florin GEORGESCU, Paul POPESCU NEVEANU, Georgeta TĂNASE, Gheorghe VLĂDUȚESCU,

Elena ZAMFIR, Întrebări și răspunsuri la problemele de educație ateistă a tineretului , Editura Politică,

București, 1982.

BETEA, Lavinia, Psihologie politica: individ, lider, mulțime în regimul comunist, Editura

Polirom, Iași, 2001.

79

Biserica noastră și cultele minoritare. Marea discuție parlamentară în jurul cultelor, îngrijire de

ediție, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, București, Editura Albatros, 2000.

BLAGA, Lucian, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, București, 1990.

BOIA, Lucian, Mitologia științifica a comunismului, Ed. Humanitas, București, 1999.

IDEM,colab. Daniel Barbu, Lucian Boia, Ovidiu Bozgan, Miturile comunismului românesc,

Editura Nemira, București, 1998.

IDEM, Jocul cu trecutul (Istoria între adevăr și ficțiune), Editura Humanitas, București, 2006.

IDEM, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000.

BORDEIANU, Dumitru Gh., Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la

Piteşti şi Gherla), vol. I, Piteşti, ediţie îngrijită de Marcel Petrişor, Editura Gama, Bucureşti,

1995; ediția a II-a: Editura Scara, Bucureşti, 2001.

BRÂNZAȘ, Liviu, Raza din catacombă, Bucureşti, Editura Scara, 2001.

BREBAN, Nicolae, Spiritul românesc în fața unei dictaturi, Editura Alfa, București, 2000.

BUDEANCĂ, Cosmin (coordonator), Experienţe carcerale în România comunistă, Editura

Polirom, Iaşi, 2009.

BURACU, Mihai, Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP, Craiova, Editura M.J.M., 2003.

CALCIU-DUMITREASA, Gheorghe, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte

mărturii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.

IDEM, Mărturisitorul prigonit, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 2007.

IDEM, Suferința ca binecuvântare, ediție îngrijită de ieromonah Savatie Baștovoi, Editura

Cathisma, București, 2008.

CARAVIA, Paul, Biserica întemnițată : România, 1944-1989, culegerea si fixarea datelor:

Valentin Andrei, Gheorghe F. Anghelescu, Gabriel Valeriu Basa ș.a. ; coord. si metodologie:

Paul Caravia ; red.: Virgiliu Constantinescu si Flori Stănescu ; stud. introd.: Paul Caravia,

Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, București, 1998.

80

CĂLINESCU, Nicolae, Preambul pentru camera de tortură, Editura Marineasa, Timişoara,

1994.

CÂRJĂ, Ion, Canalul Morţii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1993.

CECIL, Robert, The myth of the master race : Alfred Rosenberg and Nazi ideology, B. T.

Batsford, London, 1972.

CERNAT, Paul; MANOLESCU, Ion; MITCHIEVICI, Angelo; STANOMIR, Ioan, Explorări în

comunismul românesc I, Editura Polirom, Iași, 2004.

CESEREANU, Ruxandra, Călătorie spre centrul infernului, Editura Fundației Culturale

Române, București, 1998.

IDEM, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

IDEM, Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor

comuniste, Editura Polirom, Iași, 2005.

IDEM, Comunism și represiune în Romania: istoria tematică a unui fratricid național, Editura

Polirom, Iași, 2006.

CESIANU, Constantin, Salvat din infern, traducere de Maria Alexe, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1992

CHIOREANU, Nistor, Morminte vii, ediţie îngrijită de Marius Cristian, Iaşi, Institutul European,

1992.

CHIVU, Carmen; ALBU, Mihai, Dosarele Securităţii. Studii de caz, IICCR, Editura Polirom,

Iaşi, 2007.

CHIVU-DUȚĂ, Carmen, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom,

Iaşi, 2007.

CISTELCAN, Ioana, Antologia poeziei carcerale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006.

CIUCEANU, Radu, Intrarea în tunel, prefață și note de Octavian Roske, Editura Meridiane,

București, 1991.

81

CODRESCU, Răzvan, „Drepţii de lângă noi. Mărturisitori ai dreptei credinţe sub prigoana

comunistă”, în Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Bucureşti,

Editura Christiana, 2004.

CIUCEANU , Radu, Intrarea în tunel, prefață și note de Octavian Roske, Editura Meridiane,

București, 1991.

CONOVICI, Iuliana, Ortodoxia în Romania postcomunistă. Reconstrucția unei identități

publice, Editura Eikon, Colecția Theologia socialis, Cluj-Napoca, 2009.

CONSTANTE, Lena, Evadarea tăcută - 3000 de zile singură în închisorile din România, ediţia a

II-a, în versiunea română a autoarei, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1995.

IDEM, Evadarea imposibilă, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1996.

COPOSU, Corneliu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, București,

1996.

CORNEA, Andrei, Mașina de fabricat fantasme, Editura Clavis, București, 1995.

IDEM, Interpretarea și raționalitate, Editura Polirom, Iași, 2006.

COȚA, Aurel, Raze din celulele morții, Editura Clusium, Cluj- Napoca, 1993.

CRAINIC, Nichifor, Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare, Editura Gândirea, Bucureşti,

1996.

IDEM, Poezii, Pagini alese, antologie, postfaţă, tabel cronologic, şi referințe critice de Aureliu

Goci, Editura 100 + 1 Gramar, Bucureşti, 1998.

IDEM, Memorii. Mărturii din închisoare, Am cunoscut iadul, 1947- 1962, Muzeul literaturii

române. Editura Orfeu, București, sine anno

CRISTEA, Dumitru, Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2002.

CULIANU, Ioan Petru, Studii românești. Fantasmele nihilismului. Secretul Doctorului Eliade,

Editura Polirom, Iași, 2006.

DAVIDESCU, Ştefan Ioan, Călăuză prin infern, prefaţă de Flori Stănescu, Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 2002.

82

DIACONESCU, Ion, Temniţa, destinul generaţiei noastre, ediţie revizuită, Bucureşti, Editura

Nemira, 2003.

DORNA, Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura Comunicare.ro, București,

2004.

DUGULESCU, Petru, Ei mi-au programat moartea, Timișoara, Editura Marineaza, 2003.

DUMITRESCU, Grigore, Demascarea, Editura Ion Dumitru, Munchen, 1978.

DUMITRESCU, Vladimir, Închisorile mele (Memorii), prefaţă de Silvia Marinescu-Bâlcu,

Bucureşti, Editura Albatros, 1994.

DUȚU, Teodor, După 50 de ani. Amintiri despre cei care nu mai sunt, Editura Alpha, Buzău,

1999.

ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1986.

IDEM, Istoria credințelor și ideilor religioase, De la epoca marilor descoperiri geografice până în

prezent, Vol. IV, volum coordonat de Ioan Petru Culianu, Editura Polirom, Iași, 2007.

ENACHE, George, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira,

Bucureşti, 2005.

IDEM, Daniil Sandu Tudor- pagini din dosarul de anchetă, nr 113668, în Arhivele Securității, nr

1, 2002.

FICEAC, Bogdan, Cenzura comunistă și formarea ”omului nou”, prefață de Daniel Barbu ;

postfață de Petru Ignat Ficeac, Editura Nemira, București, 1999.

IDEM, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1999.

FLOREA, Ion, Mistica politică şi paradoxurile democraţiei, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 1996.

FRUNZĂ, Victor, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

GAFENCU, Valeriu, Calea spre fericire - scrisori trimise din închisoare celor dragi, Editura

Agaton, Făgăraș, 2006.

83

GEORGESCU, Florin, Societate și religie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

GEORGESCU, Adriana, La început a fost sfârşitul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

GHEORGHIȚĂ, Viorel, Et ego. Sărata - Piteşti - Gherla - Aiud. Ed. Marineasa, Timişoara,

1994.

GHEREA, Constantin-Dobrogeanu, Social-democrația și epoca cadrilateră în Opere complete 5,

Editura Politică, București, vol 1-8, 1976-1983.

GOIAN, Ion; TĂNĂSESCU, Gabriela; DIACONESCU, Carmen; PĂVĂLAN, Lorena, Individ,

libertate, mituri politice, Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.

GOLOPENȚIA , Anton, Ultima carte. Text integral al declarațiilor la anchetă ale lui Anton

Golopenția aflate în arhivele SRI, introducere și anexă de Sanda Golopenția, Editura

Enciclopedică, București, 2001.

GOMA, Paul, Culoarea curcubeului ’77. Cod ‘Bărbosul’, Editura Polirom, Iași, 2005.

IDEM, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, 1999.

GROSSU, Sergiu, Ei triumfă înaintea lui Dumnezeu: eroi și martiri ai credinței în țările comuniste ,

București, Editura Fundația Culturală Memoria, 2007.

IDEM, Calvarul României Creştine, Editura Convorbiri literare - ABC Dava, sine loco, 1992.

GROSSU, Nicole Valéry, Binecuvântată fii, închisoare!, Bucureşti, Editura Univers, 2002.

GURĂ, Nicoleta Ionescu, Dimensiunea represiunii din Romania in regimul comunist, Editura

Corint, 2010.

GUSTI, Dimitrie, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism: clasificarea

sistemelor privitoare la societatea viitoare, cuvânt înainte de Argentina Firuța, Editura

Științifică, București, 1993.

GYR, Radu, Sângele temniţei. Stigmate, Editura Vremea, Bucureşti, 1998.

HOSSU, Iuliu, Credința noastră este viața noastră. Memoriile cardinalului Iuliu Hossu, ediție

îngrijită de Pr. Silvestru Augustin Prunduș, Editura Viața Creștină, Cluj- Napoca, 2003.

HOSSU-LONGIN, Lucia, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Bucureşti,

Editura Humanitas, 2007.

84

IANCOVESCU, Ioana (editoare), Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii, Bucureşti, Editura

Bizantină, 2002.

IANOLIDE, Ioan, Întoarcerea la Hristos. Document pentru om lume nouă, cu o prefaţă de

Părintele Gheorghe Calciu şi o postfaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Christiana,

2006.

IERUNCA, Virgil, Fenomenul Piteşti, prefaţă de Francois Furet, ediţia a III-a, Humanitas,

Bucureşti,2007.

IDEM, Antologia rușinii, Editura Humanitas, București, 2009.

IGNA, Vasile, Marx contra Iisus: repere ale confruntării dintre creștinism și comunism,

antologie de texte, antologie și prefață de Vasile Igna, București, Universal Dalsi, 2003.

ILIESCU, Adrian Paul, Anatomia răului politic, ediţia a II-a, Editura Ideea Europeană,

Bucureşti, 2006.

IOANID, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I-V, Bucureşti, Editura Albatros,

1991.

IONESCU, Ghiţă, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera,

1994.

IONESCU, Ghiță, Investigarea comparativă a politicilor comuniste, Editura Humanitas,

București, 1992.

IOANIȚOIU, Cicerone, Morminte fără cruce: contribuții la cronica rezistenței românești

împotriva dictaturii comuniste, Editura Coresi, București, 2002

IDEM, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, Iaşi, Editura Polirom, 2009.

IOVAN, Ioan preot, A fost frumos la Gherla, ediţie de Vasile Manea, Cluj-Napoca, Editura

Patmos, 2008.

IVĂNIȘ-FERENȚIU, Maria, Limba română şi limbajul rugăciunii, Editura Anastasia, București,

2001.

85

JELA, Doina, Această dragoste care ne leagă reconstituirea unui asasinat, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1998.

IDEM, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001.

LEFA, Aristide, Fericiţi cei ce plâng. Amintiri din anii de detenţie, Bucureşti, Editura Eminescu,

1998.

LOVINESCU, Monica, Jurnal 1981-1984, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

IDEM, Jurnal 1985-1988, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

IDEM, Etica neuitării; antologie și prefață de Vladimir Tismăneanu, Ed. Humanitas, București,

2008

Lupta antifascistă a poporului evreu : o chemare istorica a iudaismului sovietic către evreii din

lumea întreaga Congresul Mondial Evreiesc. Secțiunea din România, Editura Congresului

Mondial Evreiesc, București, 1945.

MAIER, Alexandru, Am fost medic la Gherla. Dreptul la adevăr, Târgu Mureş, Editura Mentor,

1998.

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ediţia a Ili-a revăzută şi adăugită,

Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

MARIN, Ana Maria, Lacrima prigoanei, Editura Gordian, Timișoara, 1994.

Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, tipărită cu binecuvântarea

Prea Fericitului Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și

Dobrogei, Locțiitor al Cezareei Capadociei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a Înalt Prea

Sfințitului Ioan Robu, Arhiepiscop și Mitropolit Romano-catolic de București, și a Excelenței

Sale Dr. Cristoph Klein, Episcop al Bisericii Evanghelice C. A. din România,   București, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007.

MAXIM, Virgil, Imn pentru Crucea purtată, Editura Antim,Bucureşti, 2008.

MĂRGINEANU, Nicolae, Amfiteatre şi închisori. Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

86

MÂNZAT, Ion, Psihologia creştină a adâncurilor, F.M. Dostoievski contra S. Freud, ediţia a II-

a revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009.

MERIȘCA, Costin, Tărâmul Gheenei, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993.

IDEM, Tragedia Piteşti. O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Institutul European,

Iaşi, 1997.

MIHADAȘ, Teohar, Pe muntele Ebal, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1990.

MILITARU, Vasile, Biserica din temniță, mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste,

România 1948- 1964, Editura Vicovia, 2008.

MIRCU, Marius, Dosar Ana Pauker, Editura Gutenberg-Casa Cărții, București, 1991.

MOCANU, Sebastian, Mântuirea, Editura Clusium, Cluj- Napoca, 1992.

MOISE, Monahul (editor), Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

MUNGIU-PIPPIDI, Alina, Românii după 89. Istoria unei neînțelegeri, Editura Humanitas,

București, 1995.

MUNGIU-PIPPIDI, Alina; ALTHABE, Gerard, Secera și buldozerul. Scornicești și nucșoara.

Mecanisme de aservire a țăranului român, Editura Polirom, Iași, 2002.

MUREȘAN, Alin, Piteşti – cronica unei sinucideri asistate, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

NANDRIȘ CUDLA, Aniţa, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1991.

NECULAU, Adrian, Viaţa cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

IDEM, (coord.), Psihologie socială (aspecte contemporane), Editura Polirom, Iași, 1996.

IDEM, (coord.), Reprezentările sociale, Editura Polirom, Iași, 1997.

NEGRICI, Eugen, Literatura română sub comunism, Editura Fundației PRO, București, 2003.

87

IDEM, Poezia unei religii politice (Patru decenii de agitație și propagandă), Editura Pro,

București, 1996.

NEUMAN, Justin, Dictatura si dictatorii: fascismul în lumina psihanalizei, Editura Trei,

București, 2003.

Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii 1959-1989; CNSAS, Selecţia documentelor Clara

Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.

OPREA, Marius (editor), Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente: 1949-1989,

Iaşi, Editura Polirom, 2002.

IDEM, Moştenirea Securității, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

IDEM, În dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, Chipul morții, prefață de

Stephan Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

IDEM, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului aprins, Editura

Humanitas. București, 2008.

IDEM, Bastionul cruzimii - O istorie a Securităţii 1948-1964, Editura Polirom, Iaşi, 2008.

PANDREA, Petre, Reeducarea de la Aiud, ediţie de Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, Editura

Vremea, 2000.

PĂIUȘANU, Cristina; CIUCEANU, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist,

Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001.

PETCU, Adrian Nicolae, Partidul, securitatea si cultele: 1945-1989, Editura Nemira, București,

2005.

PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica în mers, Convorbiri cu presa 1, Tipografia Eparhială, Sibiu,

1999.

PLOSCARU, Ioan, Lanțuri și teroare, Editura Signata, Timișoara, 1993.

IDEM, Poezia în cătuşe, antologie, prefaţă şi note de prof. Univ. Dr. Aurelian Popescu. Postfaţă

Nicolae Panea, Editura Omniscop, Craiova, 1995.

88

POP, Livia-Gabriela, Lucrare dediplomă: Democrație, totalitarism și violență simbolică,

Coordonator ştiinţific Lector univ. Ştefan Stănciugelu, București, 2000

POPA, Neculai, Coborârea în Iad. Amintiri din închisorile României comuniste, Bucureşti,

Editura Vremea, 1999.

POPESCU, Traian, Experimentul Piteşti. Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal şi

Târgu Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti,

Editura Crater, 2000.

POPESCU, Alice, O socio-psihanaliză a realismului socialist, Editura Trei, București, 2009.

PREDA, Radu, Comunismul. O modernitate eșuata, Ed. Eikon, Colecția Theologia Socialis,

Cluj-Napoca, 2009.

RADINA, Remus, Testament din morgă, München, Editura Ion Dumitru,1981.

RADOSAV, Doru, Donbas - o istorie deportată, Germania, Ravensburg, 1994.

RAȚIU, Alexandru, Biserica furată. Martiriu în România comunistă, traducere de Dana Mocan,

Editura Argus, Cluj- Napoca, 1990.

RĂDULESCU, Mihai, Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducării,

Bucureşti, Editura Ramida, 1996.

RĂDULESCU-ZONER, Şerban, Amintiri, mărturii, dezvăluiri, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.

SAMUELI, Annie, Gratiile despărțitoare, traducere de Adina Arsenescu, cuvânt înainte de

Micaela Ghițescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Fundația Culturală memoria, București,

2001.

SCRIMA, André, Ortodoxia si încercarea comunismului, volum îngrijit de Vlad Alexandrescu,

traducere de Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu si Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Humanitas,

București, 2004.

IDEM, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția românească, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 2000.

SELEJAN, Ana, Trădarea intelectualilor. România în timpul primului război cultural, (1944-

1948), Vol. I, Casa de Presă şi Editură Transpress, Sibiu, 1992.

89

Sfântul închisorilor-a Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise,

Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.

STATE, Aurel, Drumul Crucii, 2 volume, Editura Litera, București, 1993.

STĂNCIUGELU, Ştefan, Violenţă, mit şi revoluţie, All, Bucureşti, 1998.

STĂNESCU, Gheorghe, Jurnal de prigoană, Editura Venus, Bucureşti, 1996.

STĂNESCU, Mircea (editor), Organismele politice româneşti: 1948-1965. Documente privind

instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003.

IDEM, PREDESCU, T., Popa, I. (editori), Procesele reeducării 1952-1960. Statul şi dreptul –

instrumente de represiune ale deţinuţilor comunişti, Fundaţia Culturală „Memoria”, Piteşti,

2008.

STEINHARDT, Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Monastirii Rohia, Rohia, 2005.

STERE, Constantin, Opere. În preajma revoluției, Academia Română, Fundația Română pentru

Știință și Artă, București, 2010.

ȘTEFAN-SCARLAT, Laurenţiu, Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2000.

TĂNASE, Stelian, Anatomia mistificării: 1944-1989, Editura Humanitas, București, 2009.

TISMĂNEANU, Vladimir; DOBRINCU, Dorin; VASILE, Cristian, Comisia prezidenţială

pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final, editori, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2007 sau accesibil pe site-ul

http://www.presidency.ro-static/ordine/RAPORT__FINAL_CPADCR.pdf

TISMĂNEANU, Vladimir, Noaptea totalitară ( Crepusculul ideologiilor radicale în secolul

XX), Editura Athena, București, 1995.

IDEM, Arheologia terorii, Editura ALL, București, 1996.

IDEM, Mizeria utopiei (Criza ideologiei marxiste în Europa răsăriteană), Editura Polirom, Iași,

1997.

IDEM, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, trad. C / D

Petrescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

90

TOMAZIU, George, Jurnalul unui figurant, 1939-1964, traducere de Mariana și Gabriel

Mardare, prefață și postfață de Gabriel Mardare, Editura Univers, București, 1995.

Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă: simpozion, Neptun, 4-6

octombrie 2001 / coord. st. Gheorghe Onișoru ; red. Marian Stere Onișoru, Gheorghe București;

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, 2001.

URZICĂ, Mihai, Bisericași viermii cei neadormiți sau cum lucrează în lume taina fărădelegii ,

Editura Anastasia, București, 1998.

VALERY-GROSSU, Nicole, Hegemonia violentei : comunism, totalitarism, ateism, Editura Duh

și Adevăr, București, 2000.

VASILE, Cristian (editor), Istoria Bisericii Greco-catolice sub regimul comunist: 1945-1989.

Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2001.

IDEM, Între Vatican si Kremlin: Biserica Greco-catolică în timpul regimului comunist, cuv.

înainte de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, București, 2003.

IDEM, Comunismul şi Biserica: represiune, compromitere şi instrumentalizare, în cartea Comunism şi

represiune în România (coordonator Ruxandra Cesereanu),Editura Polirom, Iași, 2006.

VOICESCU, Părintele, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002.

VULTUR, Smaranda, Istorie trăită - Istorie povestită: Despre deportarea în Bărăgan, 1951- 1957 ,

Editura Amarcord, Timişoara, 1997.

WURMBRANDT, Richard, Cu Dumnezeu în subterană, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1993.

IDEM, Adu-ți aminte de fraţii tăi, Editura Stephanus, București, 1995.

Autori străini:

A dictionary of scientific communism, redacted A.M. Rumianceva, Moscow, Progress Publishers,

1984

ADLER, Alfred, Cunoașterea omului, Editura Iri, București, 1996

IDEM, Sensul vieții, Editura Iri, București, 1996

91

APOR, Balzas, The leader cult in communist dictatorship’s. Stalin and the eastern bloc,

Palgrave Macmilla, New York, 2004.

ARENDT, Hannah, Eichmann la Ierusalim: raport asupra banalității râului, trad. din engleza de

Mariana Net, Editura Humanitas, 2007.

ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu,

București, Editura Humanitas, 1994.

ARIES, Philippe, Omul în fața morții, Editura Meridiane, București, 1996.

ARON, Raymond, Democracy and totalitarianism , translation by Valence Ionescu Aron,

London ; Editura Weidenfeld and Nicolson, 1968.

IDEM, Marxism and the existentialists, Ed. Harper & Row, London, 1969.

IDEM, Istoria si dialectica violentei, traducere, studiu introductiv și note bibliografice de

Cristian Preda, Editura Babel, București, 1995.

IDEM, Lupta de clasa : noi prelegeri despre societățile industriale, traducere de Giuliano Sfich,

Editura Polirom, Iași, 1999.

IDEM, Marxisme imaginare: de la o sfânta familie la alta, traducere De Alina Cobuz, Editura

Polirom, Iași, 2002.

IDEM, Opiul intelectualilor , traducere din limba franceză de Adina Dinițoiu Aron, Editura

Curtea Veche, București, 2008.

IDEM, Democrație și totalitarism, traducere de Simona Ceaușu Aron, Editura ALL, București,

2001

IDEM, Spectatorul angajat. Interviu cu Jean Louis Missika și Dominique Wolton, ediția a II-a,

traducere din limba franceză Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Nemira, 2006.

AUCOUTURIER, Michel, Realismul socialist, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

BACON, Francis, Noua Atlantida, Editura Nemira, București, 2007.

BALAS, Egon, Voința de libertate: o călătorie primejdioasă prin fascism și comunism,

traducere din limba engleză de Stela Tinney, București, Editura Fundației Culturale Romane,

2001.

92

BEAUVOIS, J.L; Joule, R.V., Tratat de manipulare, Editura Antet, București, 1994.

BENTLEY, James, Between Marx and Christ: The dialogue in German- Speaking Europe:

1870-1970, London, verso, 1982.

BERDIAEV, Nikolai, Sensul istoriei, traducere de Radu Pătrăuţă, Editura Polirom, Iaşi,1996.

IDEM, Les sources et le sens du communisme russe, Paris, Gallimard, 1938.

BESANCON, Alain, The Soviet syndrome, transl. by Patricia Ranum, Ed. Harcourt Brace

Jovanovich, London, 1976.

IDEM, Nenorocirea secolului : despre comunism, nazism și unicitatea Șoah-ului, traducere de

Maria Antohi și Sorin Antohi, Editura Humanitas, București, 1999.

IDEM, Anatomia unui spectru : economia politică a socialismului real, traducere de Maria

Antohi și Sorin Antohi, Editura Humanitas, București, 1992.

IDEM, Confuzia limbilor: criza ideologica a Bisericii,traducere de Maria Antohi și Sorin

Antohi, Editura Humanitas, București, 1992.

IDEM, Dilemele mântuirii: criza Bisericii Catolice, traducere de Maria Antohi și Sorin Antohi,

Editura Humanitas, București, 2001.

IDEM, Originile intelectuale ale leninismului, traducere de Lucreția Văcar, Editura Humanitas,

București, 2007.

IDEM, Eseuri despre lumea de azi, Editura Humanitas, București, 2007.

BRUCKNER, Pascal, Melancolia democrației. (Cum să trăiești fără dușmani), Editura Antet,

București, 1996.

BUKHARIN, Nikolai Ivanovich, The ABC of communism, N. Bukharin and E. Probrazhensky,

edited and introduced by E. H. Carr, translated by Eden and Cedar Paul, Harmondsworth,

Penguin books, 1970.

CAMPANELLA, Thomaso; MORUS, Thomas, Cetatea soarelui- Utopia, Editura Antet,

Bucureşti, 2007.

93

CAMUS, Albert, Fata si reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara, Editura Rao,

București, 2006.

CERNÎȘEVSKI, Nikolai G., Ce-i de făcut?, Editura Cartea Rusă, București, 1951.

COHEN, Carl, Communism, fascism, democracy. The theoretical foundations, Random House,

Londra, 1972.

COLAS, Dominique, Dicționar de gândire politică, Editura Univers Enciclopedic, București,

2003.

COURTOIS, Stephane, Dicționarul comunismului, Editura Polirom, Iași, 2008.

COURTOIS, Stephane ; WERTH, Nicolas ; PANNE, Jean-Louis, Cartea neagră a

comunismului : crime, teroare, represiune, traducere din franceză de Maria Ivănescu, Luana

Schidu și Brîndușa Prelipceanu, Fundația Academia Civică, Editura Humanitas, 1998.

CUIN, Charles-Henry; Gresle, Francois, Istoria sociologiei, Editura Institutul European, Iași,

2002.

CZELAW, Milosz, Gândirea captivă ( Eseu despre logocrațiile populare), Editura Humanitas,

București, 1999.

DECONCHY, Jean- Pierre, Credințe și ideologii, Editura Polirom, Iași, 2010.

DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, ediţia a II-a, editor Romulus Rusan, în

româneşte de Delia Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006.

IDEM, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965,

traducere de Lucian Leuştean, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

DI MASCIO, Patrick, Freud după Auschwitz (Psihanaliza culturală), Editura Amarcord, Oradea,

2000.

DUMONT, Louis, Eseu asupra individualismului, Central European University Press, Editura

Anastasia, București, 1997.

EDELMAN, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

94

ELLUL, Jaques, La technique, Editura Economique, Paris, 1990.

ENGELS, Friedrich, Originea familiei, a proprietății private și a statului, Editura Politică, 1987.

FISCHER, Ernst, Teoria fascistă a raselor , Editura Eminescu, București, 1947.

FOUCAULT, Michael, Istoria sexualității, tradus de Beatrice Stanciu, Alexandru Onete, Editura

de Vest, 1995.

IDEM,A supraveghea, a pedepsi. Nașterea închisorii, Paralela 45, București, 2005.

FREUD, Sigmund, Angoasă în civilizație, Opere, Vol. I, Editura Științifică, București, 1993.

IDEM, Opere 4 (Studii despre societate și religie), Editura Trei, București, 2000.

IDEM, Totem si Tabu; Moise si monoteismul; Angoasa în civilizație; Viitorul unei iluzii, Editura

Științifică, București, 1991.

FROMM, Erich, Texte alese, Editura Politică, București, 1983.

IDEM, Frica de libertate, Editura Teora (Universitas), București, 1998.

FURET, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre idea comunistă în secolul XX, traducere E.

Marcu, V. Ruso, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

FURET, François; NOLTE, Ernst, Fascism si comunism, traducere din limba franceză de Matei

Martin ; prefață de Mircea Martin, Ed. Art, București, 2007.

GABANY, Anneli Ute, Cultul lui Ceaușescu, traducere de Iulian Vamanu, cuvânt înainte de Dan

Berindei, prefață de J.F. Brown, Iași, Polirom, 2003.

GENTILE, Emile,The struggle for modernity: nationalism, futurism, and fascism

2. Quand tombe la nuit. Origines et émergence des régimes totalitaires en Europe (1900-1934),

Lausanne, L’Âge d'homme, 2001.

IDEM, La Religion Fasciste, Paris, Perrin, 2002.

IDEM, Qu'est-ce que le fascisme ? Histoire et interprétation, Paris, Gallimard, 2004.

IDEM, Les Religions de la politique. Entre démocraties et totalitarismes, Paris, Éditions du

Seuil, 2005.

GILLET, Olivier, Religie și naționalism: ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul

comunist, traducere de Mariana Petrișor, Editura Compania, București, 2001.

GIRARDET, Raoul, Mituri și mitologii politice, Editura Institutul European, Iași, 1997.

95

GLUCKSMANN, Andre, Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni. Eseu despre ideea comunistă

în secolul XX, Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Editura Humanitas,

București, 1996.

HAYEK, F.A., Capitalismul și istoricii, Editura Humanitas, București, 1998.

HEINEN, Armin, Legiunea ”Arhanghelul Mihail”, mișcare social și organizație politică: o

contribuție la problematica fascismului internațional, traducere din germană de Cornelia și Delia

Esianu, București, Editura Humanitas, 2006.

HITLER, Adolf, Mein Kampf, Editura Beladi, Craiova, 1994.

JOHNSON, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

JUNG, Carl Gustav, Psihologie individuală și socială, Editura Anima, București, 1994.

IDEM, Reflecții teoretice privind natura psihismului, Editura Anima, București, 1994.

KAZANTZAKIS, Nikos, Raport către El Greco, trad. De A. Mendrea-Danciu, Editura Univers,

Bucureşti, 1986.

KIRSCHEN, Leonard, Deţinut al justiţiei roşii, traducere de Lidia Ionescu şi Brenda Walker,

prefaţă de Andrei Pippidi, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

LE BON, Gustave, Psihologia socialismului, Editura Antet, București, 2004.

IDEM, Psihologia mulțimilor, Editura Antet, București, 2007.

IDEM, Psihologie politică, Editura Antet, București, 2007.

LENIN, V.I., Ce-i de făcut? Probleme arzătoare ale mişcării noastre, Editura În limbi străine,

Moscova, 1946.

LESCURE, Jean-Claude, Fascismul si nazismul, traducere de Bogdan Geangălău, Institutul

European, Iași, 2002.

LORENZ, Konrad, Așa-zisul, rău (Despre istoria natural a agresiunii), Editura Humanitas,

București, 1994.

LUSTIG, Oliver, Dicționar de lagăr, Ed. Hasefer, București, 2007.

MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, Editura Minerva, București, 1994.

96

MAIER, Hans, Totalitarianism and political religions.Vol. I. Concepts for comparison of

dictatorships, Translated by Jodi Bruhn, e-Taylor & Francis e-Library, 2005 sau pe

http://obinfonet.ro/docs/tpnt/tpntres/politicalreligions1.pdf

IDEM; Schafer, Michael, Totalitarianism and political religions.Vol. II. Concepts for

comparison of dictatorships, Translated by Jodi Bruhn, Taylor & Francis e-Library, 2007 sau pe

http://obinfonet.ro/docs/tpnt/tpntres/politicalreligions2.pdf

IDEM, Totalitarianism and political religions.Vol. III. Concepts for comparison of dictatorships:

theory and history of interpretation, Translated by Jodi Bruhn, e-Taylor & Francis e-Library,

2008 sau pe http://obinfonet.ro/docs/tpnt/tpntres/politicalreligions3.pdf

MAKARENKO, A. S., Opere pedagogice alese, vol. I, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică,

1960.

MARCUSE, Herbert, Soviet Marxism, A critical Analysis, Columbia University Press, New

York, 1958.

MARCUSE, Herbert, Eros și civilizație, Bucureşti, Editura Trei, 1995.

MARX, Karl, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatura Politică,

București, 1954.

MARX, Karl; ENGELS, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București,

1998.

IDEM, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, Editura Politică, București, 1967.

MEDVEDEV, Roy, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1991.

MONNEROT, Jules, Sociologie du communisme, Paris, Gallimard, 1949 și 1963; Editions libres

Hallier, 1978.

MOSCOVICI, Serge, Epoca maselor, Editura Institutul European, Iași, 2001.

IDEM, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Polirom, Iași, 1997.

97

MUMFORD, Lewis, The myth of the machine (Technics and human developement), Harcourt,

Brace & World, Inc., New York, 1997.

NIETSCHE, Friedrich, Călătorul și umbra sa, Editura Antet, București, 2005.

ORWELL, Geroge, 1984, traducere de M. Gafiţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

IDEM, Ferma animalelor, traducere de M. Gafiţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

POLIAKOV, Léon, Mitul arian : eseu asupra izvoarelor rasismului și ale naționalismelor, trad.

din franceza de Liviu Ornea ; [pref. de Norman Cohn] , Léon București, 2003 .

POPPER, Karl, Mitul contextului, Editura Trei, Timișoara, 1992.

REMOND, Rene, Religie si societate în Europa: secularizarea în secolele al XIX si XX, 1780-

2000, Editura Polirom, 2003.

REVEL, Jean-François, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

RICOEUR, Paul, De la text la acțiune ( Eseuri de hermeneutică II), Editura Echinox, Cluj, 1999.

RÎBAKOV, Anatoli, Copii din Arabat, Editura Echinox, Cluj, 1991.

ROBIN, Regine, Le realisme socialiste-une estetique impossible, Editura Payot, Paris, 1996.

ROUSSEAU, Jean-Jeaques, Contractul social, Editura Nemira, București, 2008.

SAINT SIMONE, conte Claude- Henri, Noul Creștinism, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001.

SALAMOV, Varlam, Povestiri din Kolîma, Editura Minerva, București, 1993.

SCHELLER, Max, Omul resentimentului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

SISKIN, A., Bazele moralei comuniste, Editura de Stat pentru Literatura Politica, București,

1956.

SOLJENIȚÎN, Alexandr, Arhipelagul Gulag, vol. 1-3, Editura Univers, București, 2008.

IDEM, Pavilionul canceroșilor, Vol. I-II, Editura Univers, București, 2009.

IDEM, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, traducere S. Adam şi T. Ionescu Quintus, Bucureşti,

1991.

IDEM, Două secole împreună, Editura Univers, București, 2009.

98

SPENGLER, Oswald, Omul și tehnica (Contribuție la o filosofie a vieții), Editura AION,

Oradea, 1996.

STEINER, George, După Babel, Ed. Univers, București, 1983.

THOM, Francoise, Limba de lemn, Editura Humanitas, București, 2005.

TILICH, Paul, Dinamica credinței, Editura Herald, București, 2007.

IDEM, Curajul de a fi, Editura Herald, București, 2007.

VOEGELIN, Eric, Religiile politice, traducere și studiu introductiv de Bogdan Ivașcu, Editura

Humanitas, București, 2010.

IDEM, Order and History I. Israel and revelation, Baton Rouge: Louisiana State Unniversity

Press, 1956.

VOLKOGONOV, Dmitri, Troțki eternul radical, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider,

București, 1996.

VOLKOFF , Vladimir, Treimea răului. Rechizitoriu în procesul postum al lui Lenin, Troțki și

Stalin, traducere Cristian Preda, Editura Anastasia, București, 1996.

IDEM, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 1997.

WEBER, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti, 1996.

WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, București, 1996.

Site-uri utilizate :

GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945-1964) - O

imagine a relaţiilor Stat-Biserică, Bucureşti 2006-2007, accesibil pe site-ul

http://www.esnips.com/doc/6588c063-d6dc-474f-bcc9-887f34e81884/Gabor-A---BISStat1945-

1964-curs-masterat

http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf

http://en.wikipedia.org/wiki/Andrei_Zhdanov

99

https://en.wikipedia.org/wiki/Johannes_R._Becher

http://www.mediafire.com/?bb6rwlmoe45xb2y

http://ro.wikipedia.org/wiki/Albrecht_D%C3%BCrer

http://en.wikipedia.org/wiki/Georges_Sorel

http://en.wikipedia.org/wiki/Saint-Simonianism

http://en.wikipedia.org/wiki/Ahnenerbe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Solu%C8%9Bia_final%C4%83

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_82.pdf

http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p 457

http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%B6rg_Lanz_von_Liebenfels

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Cisar

http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/radu-gyr/radu-gyr-iisus-celula-71383.html

http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/nichifor-crainic/nichifor-crainic-rugaciunea-

amurg-71346.html

http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/radu-gyr/radu-gyr-imn-mortilor-71394.html

http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf

http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p 454

100