EXERCIÞII DE ADMIRAÞIE

OPERA LUI CIORAN

SCRIERI ÎN LIMBA ROMÂNÃPe culmile disperãrii

ediþia întâi – 1934 / prima ediþie postbelicã, Humanitas – 1990Cartea amã gi rilor

1936 / 1991Schimbarea la faþã a României

1936 / ediþie revãzutã de autor – 1990Lacrimi ºi sfinþi

1937 / 1991Amurgul gândurilor

1940 / 1991Îndreptar pãtimaº

Humanitas – 1991

SCRIERI ÎN LIMBA FRANCEZÃPrécis de dé com position Tratat de des compunere

Gallimard – 1949 Humanitas – 1992Syllogismes de l’amertume – 1952 Si lo gismele amãrãciunii – 1992

La Tenta tion d’exister – 1956 Ispita de a exista – 1992Histoire et uto pie – 1960 Istorie ºi utopie – 1992

La Chute dans le temps – 1964 Cãderea în timp – 1994 Le Mauvais démiurge – 1969 Demiurgul cel rãu – 1995

De l’inconvénient Despre neajunsul d’être né – 1973 de a te fi nãscut – 1995

Écartèlement –1979 Sfârtecare – 1995Exercices d’admiration – 1986 Exerciþii de admiraþie – 1993

Aveux et anathèmes – 1987 Mãrturisiri ºi anateme – 1994Mon Pays / Þara meaHumanitas – 1996

Cahiers – 1997 Caiete (3 vol.) – 1999–2000

PUBLICISTICÃ, CORESPONDENÞÃ, CONVORBIRI Singurãtate ºi destinHumanitas – 1992

ConvorbiriHumanitas – 1993

Scrisori cãtre cei de-acasãHumanitas – 1995

CIORAN

Exerciþii de admiraþieESEURI ªI PORTRETE

Traducere din francezã deEMANOIL MARCU

Coperta: Ioana Dragomirescu Mardare

Exercices d’admiration:Essais et portraits© Éditions Gallimard, 1986

ISBN 978-973-50-3560-0 (pdf)

© HUMANITAS, 2012, pentru prezenta versiuneromâneascã

EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.roComenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.roComenzi telefonice: 021 311 23 30 / 0372 189 509

JOSEPH DE MAISTREEseu asupra gândirii reacþionare

7

Printre gânditorii care, ca Nietzsche sau ca SfântulPavel, au avut gustul ºi geniul provocãrii, un loc deseamã îi revine lui Joseph de Maistre. Ridicând cea maimãruntã problemã la nivel de paradox ºi la rang descandal, mânuind anatema cu un amestec de cruzimeºi fervoare, el avea sã creeze o operã bogatã în enor-mitãþi, un sistem ce nu înceteazã sã ne seducã ºi sã neexaspereze. Amploarea ºi elocvenþa înverºunãrilorsale, pasiunea pusã în slujba unor cauze de nesusþi-nut, îndârjirea de a legitima numeroase nedreptãþi,predilecþia pentru fraza asasinã fac din el un spirit lipsit de mãsurã, care, necatadicsind sã-ºi convingãadver sarul, îl zdrobeºte din capul locului prin adjec-tiv. Convingerile lui par sã respire o mare fermitate:ispitit de scepticism, el a ºtiut sã rãspundã prin aro-ganþa prejudecãþilor sale, prin vehemenþa dogmaticãa dispreþului sãu.

Cei de la sfârºitul veacului trecut, la apogeul iluzieiliberale, îºi puteau oferi luxul de a-l numi „profet altrecutului“, de a-l considera o relicvã sau un fenomenaberant. Noi însã, într-o epocã mult mai lucidã, ºtimcã ne este contemporan tocmai în mãsura în care-a fostun „monstru“ ºi cã e viu, actual, tocmai prin latura

Jose

ph

de

Mai

stre

odioasã a doctrinelor sale. De altfel, chiar dacã ar fidepãºit, el tot ar aparþine acelei familii de spirite cenu-ºi pierd strãlucirea când moda lor a trecut.

Putem sã-l pizmuim: a avut ºansa, privilegiul dea-i fi derutat deopotrivã pe detractorii ºi pe admira-torii sãi, de a-i fi obligat ºi pe unii ºi pe ceilalþi sã seîntrebe: a fãcut el cu adevãrat apologia cãlãului ºi arãzboiului, ori numai s-a mãrginit sã le recunoascã nece-sitatea? În rechizitoriul contra Port-Royal-ului, a expri-mat oare fondul gândirii sale, sau a cedat pur ºi simpluunui capriciu? Unde sfârºeºte teoreticianul ºi unde începe partizanul? Era un cinic, era un pãtimaº, saun-a fost decât un estet rãtãcit în catolicism?

A întreþine echivocul, a deruta cu convingeri atâtde clare ca ale sale – iatã un tur de forþã. În mod ine -vitabil, mulþi au sfârºit prin a se întreba cât de real efanatismul sãu, prin a pune accent pe surdina ce sin-gur a impus-o brutalitãþii cuvintelor sale, prin a sub-linia insistent rarele lui complicitãþi cu bunul-simþ. Înce ne priveºte, nu-i vom aduce insulta de a-l consideraun moderat. Ne vor reþine la el tocmai trufia, admira-bila impertinenþã, lipsa de echitate, de mãsurã ºi, une-ori, de decenþã. Dacã nu ne-ar irita permanent, am maiavea rãbdarea sã-l citim? A fost apostolul unor adevã -ruri ce înseamnã ceva doar prin deformarea pãtimaºãla care le-a supus temperamentul sãu. A transfiguratneroziile catehismului ºi a dat locurilor comune aleBisericii savoarea extravaganþei. Religiile mor din lipsãde paradoxuri: el o ºtia, sau o simþea, ºi, pentru a salvacreºtinismul, a încercat sã introducã în el ceva mai multpiper ºi ceva mai multã groazã. În aceastã încercare,talentul de scriitor l-a ajutat în mult mai mare mãsurã8

Ex

erci

ţii

de

adm

iraţ

ie

decât pietatea, care, dupã pãrerea Doamnei Swetchine,ce-l cunoscuse foarte bine, era lipsitã de orice cãldurã.Îndrãgostit de expresia corozivã, cum ar fi putut cata -dicsi el sã rumege veºtedele flori de stil ale rugãciunii?(Un pamfletar care se roagã! – putem imagina, dar nuºi gusta asemenea asociere.) Smerenia este o virtutestrãinã firii sale: n-o cautã decât atunci când îºi aduceaminte cã trebuie sã se poarte ca un creºtin. Unii din-tre exegeþii sãi i-au pus la îndoialã, nu fãrã regrete, sin-ceritatea, când ar fi trebuit mai curând sã se bucurede tulburarea pe care le-o provoca: fãrã contradicþiilelui, fãrã echivocurile pe care, din instinct sau din cal-cul, le-a întreþinut în jurul propriei persoane, cazul sãuar fi de mult clasat, cariera încheiatã, iar el ar cunoaºteneºansa de a fi înþeles – cea mai rea din câte se pot abatepeste un autor.

Existã ceva aspru ºi totodatã elegant în geniul ºi stilulsãu, ceva ce evocã imaginea unui profet din VechiulTestament, dar ºi pe aceea a unui om din veacul alXVIII-lea. Cum inspiraþia ºi ironia înceteazã sã fie ire-conciliabile în el, ajungem sã participãm, prin furiileºi butadele sale, la întâlnirea spaþiului cu intimitatea,a infinitului cu salonul. Dar, în timp ce se înfeuda Scrip -turii pânã la a-i admira de-a valma formulele inspirateºi neroziile, Maistre ura cu intransigenþã Enciclopedia,de care totuºi era legat prin tipul de inteligenþã ºi cali -tatea prozei sale.

Impregnate de o înverºunare tonicã, scrierile lui nuplictisesc niciodatã. În ele, la orice paragraf, îl vedemridicând în slãvi sau tãvãlind în noroi o idee, un eveni-ment sau o instituþie, adoptând faþã de ele un ton deprocuror sau de apologet. – „Orice francez prieten al 9

Jose

ph

de

Mai

stre

janseniºtilor e un prost sau un jansenist.“ – „Totul efabulos de rãu în Revoluþia Francezã.“ – „Cel mai marevrãjmaº al Europei ºi care trebuie zdrobit prin oricemijloace în afarã de crimã, cancer funest ce atacãautoritatea de orice fel mãcinând-o neîncetat, fiu alorgoliului, tatã al anarhiei, dizolvant universal – aces-ta e protestantismul.“ – „Mai întâi de toate, nu existã nimic mai drept, mai erudit, mai incoruptibil decâtmarile tribunale spaniole, iar dacã la acest aspect ge neral îl adãugãm pe acela al sacerdoþiului catolic,ne vom convinge, chiar ºi fãrã o experienþã nemijlo-citã, cã nu poate exista în univers nimic mai calm, maiponderat, mai uman prin natura lui, decât tribunalulInchiziþiei.“

Dacã practica excesului ne-ar fi necunoscutã, amputea-o învãþa la ºcoala lui Maistre, care ºtie sã com-promitã, cu egalã pricepere, ºi ce iubeºte, ºi ce urãºte.Noian de elogii, avalanºã de argumente ditirambice,cartea lui Despre papã l-a cam îngrozit pe SuveranulPontif, care-a simþit primejdia unei asemenea apologii.Nu existã decât un mod de-a lãuda: inspirându-iteamã celui lãudat, fãcându-l sã tremure, silindu-l sãse-ascundã cât mai departe de statuia ce i se înalþã,constrângându-l, prin hiperbola revãrsatã, sã-ºi cân-tãreascã mediocritatea ºi sã sufere. Ce noimã poateavea o pledoarie care nu chinuie ºi nici nu deranjeazã,un elogiu care nu ucide? Orice apologie ar trebui sãfie un asasinat prin entuziasm.

„Nu existã om de caracter care sã nu tindã spre oanume exagerare“, scrie Maistre, gândindu-se desigurla sine. Sã notãm cã tonul tãios ºi adesea violent allucrãrilor sale nu se regãseºte ºi în scrisori; la publi-carea lor, au provocat uimire: amabilitatea pe care-o10

Ex

erci

ţii

de

adm

iraţ

ie

degajã – cum s-o fi bãnuit la doctrinarul furibund?Surpriza, care a fost unanimã, ni se pare, cu trecereatimpului, întru câtva naivã. De regulã, un gânditor îºiplaseazã nebunia în operã ºi îºi pãstreazã bunul-simþpentru raporturile cu ceilalþi; întotdeauna va fi maidezlãnþuit ºi mai neîndurãtor când atacã o teorie decâtatunci când se adreseazã unui prieten sau unei cunoº-tinþe. Întâlnirea – faþã în faþã – cu ideea ne face s-o luãmrazna, ne întunecã judecata ºi produce iluzia atotpu-terniciei. În adevãr, lupta cu o idee sminteºte: spiritulîºi pierde echilibrul, orgoliul începe sã fremete. Dere -glãrile ºi aberaþiile noastre sunt provocate de lupta pecare o purtãm cu irealitãþile, cu abstracþiunile, de voinþanoastrã de-a învinge ceea ce nu existã; de aici aspec-tul impur, tiranic, delirant al lucrãrilor filozofice, cade altfel al oricãrei lucrãri. Gânditorul ce mâzgãleºteo paginã fãrã destinatar se crede, se simte arbitrullumii. În scrisori îºi exprimã, din contrã, proiectele,slãbiciunile ºi derutele, îºi tempereazã lipsa de mã surãdin cãrþi ºi se odihneºte dupã truda exceselor. Cores -pondenþa lui Maistre era a unui moderat. Unii, bucuroºisã gãseascã în ea un alt om, l-au rânduit de îndatãprintre liberali, uitând cã a fost tolerant în viaþã doarpentru cã-ºi vãrsa intoleranþa în operã, care, în cele maibune pagini, glorificã tocmai abuzurile Bisericii ºi cru-zimile Puterii.

Revoluþia, rupându-l de obiceiurile sale ºi zdro -bindu-l, i-a trezit interesul pentru marile probleme; altfel, ar fi dus la Chambéry o viaþã de bun familist ºibun francmason, ar fi continuat sã-ºi asezoneze cato -li cismul, regalismul ºi martinismul cu acel strop de fra zeologie rousseauistã ce-i urâþeºte scrierile dintâi.Armata francezã, invadând Savoia, l-a gonit; a luat drumul exilului: spiritul sãu avu de câºtigat, stilul de 11

Jose

ph

de

Mai

stre

asemenea. Îþi dai seama de asta când compari Consi -deraþiile asupra Franþei cu producþiile retorice ºi dezlâ-nate de dinaintea perioadei revoluþionare. Nenorocirea,accentuându-i gusturile ºi prejudecãþile, l-a salvat deplutitul în vag, fãcându-l totodatã definitiv incapabilde pace sufleteascã ºi obiectivitate, virtuþi atât de rarela un emigrant. Maistre a fost un emigrant, iar astachiar ºi în anii (1803–1817) când îndeplinea misiuneade ambasador al regelui Sardiniei la Sankt-Petersburg.Toate gândurile sale aveau sã poarte pecetea exilului.„Nu existã decât violenþã în univers; dar noi suntemstricaþi de filozofia modernã, care spune cã totul e-nordine, în vreme ce rãul a întinat totul, ºi, într-un sensfoarte real, totul e rãu, deoarece nimic nu e la locul sãu.“

„Nimic nu e la locul sãu“ – refren al emigraþiilorºi totodatã punct de plecare al reflecþiei filozofice. Încontact cu anarhia ºi cu nedreptatea, spiritul se tre zeºte:ceea ce e „la locul sãu“, ceea ce este natural îl lasã indi -ferent, îl adoarme, în timp ce frustrarea ºi deposedareaîi convin ºi-l însufleþesc. Gânditorul se îmbogãþeºte cutot ce îi scapã, cu tot ce i se furã: dacã ajunge sã-ºipiardã ºi patria – ce chilipir! Astfel, exilatul este unfilozof la scarã redusã sau un vizionar de circumstanþã,sfâºiat între aºteptare ºi teamã, pândind evenimentelecu speranþã sau spaimã. Are geniu? – se înalþã atuncica de Maistre, deasupra lor, ºi le interpreteazã: „…primacondiþie a unei revoluþii declarate este sã nu existenimic care s-o poatã contracara ºi ca nimic sã nu leizbuteascã celor ce vor s-o împiedice. Însã nicicândordinea nu e mai evidentã, nicicând Providenþa nu estemai palpabilã decât atunci când acþiunea superioarãse substituie acþiunii omului ºi funcþioneazã sin gurã:e ceea ce vedem în momentul de faþã.“

12

Ex

erci

ţii

de

adm

iraţ

ie

În epocile când devenim conºtienþi de nulitateainiþiativelor noastre, asimilãm destinul fie Providen-þei – mascã liniºtitoare a fatalitãþii, camuflaj al eºecu-lui, mãrturisire a neputinþei de-a organiza devenirea,dar voinþã de a-i degaja liniile esenþiale, descifrând înele un sens –, fie unui joc de forþe mecanice, imper-sonal, al cãrui automatism dicteazã acþiunile ºi chiarcredinþele noastre. Totuºi, oricât de impersonal, oricâtde mecanic ar fi acest joc, noi îl învestim fãrã voie cuvirtuþi pe care însãºi definiþia lui le exclude ºi îl redu -cem – conversiune a conceptelor în agenþi universali –la o putere moralã, responsabilã de evenimente ºi deîntorsãtura ce-o vor lua. În plin pozitivism nu era oareevocat, în termeni mistici, viitorul, atribuindu-i-se oenergie la fel de eficientã ca aceea a Providenþei? Cãci – adevãr incontestabil – în explicaþiile noastre sestrecoarã un dram de teologie, inerent, ba chiar indis-pensabil gândirii umane, în mãsura în care ea se sileºtesã dea o imagine coerentã a lumii.

A atribui procesului istoric o semnificaþie, fie ºi deri -vând-o dintr-o logicã imanentã devenirii, înseamnã asubscrie, mai mult sau mai puþin explicit, la o formãde providenþã. Bossuet, Hegel ºi Marx, prin chiar fap-tul cã atribuie evenimentelor un sens, aparþin aceleiaºifamilii sau, cel puþin, nu se deosebesc în esenþã uniide alþii, important fiind nu de a defini, de a determinaacest sens, ci de-a recurge la el, de a-l postula; iar eirecurg la el, îl postuleazã. A trece de la o concepþie teo-logicã sau metafizicã la materialismul istoric nu în -seam nã decât sã schimbi un providenþialism cu altul.Dacã am avea obiceiul sã privim dincolo de conþinu-tul specific al ideologiilor ºi doctrinelor, am vedea cãa opta pentru una din ele mai degrabã decât pentru 13

Jose

ph

de

Mai

stre

alta nu denotã prea multã perspicacitate. Cei ce aderãla un partid cred cã se deosebesc de cei ce aderã la altul,când de fapt toþi, din clipa în care aleg, se aseamãnãîn profunzime, þin de o aceeaºi naturã ºi se deosebescnumai în aparenþã, prin masca pe care ºi-o asumã. E-onebunie sã-þi închipui cã adevãrul stã în alegere, cândorice luare de poziþie echivaleazã cu o nesocotire a ade-vãrului. Din nenorocire pentru noi, alegerea, luareade poziþie e o fatalitate de care nimeni nu scapã; fiecaredintre noi trebuie sã opteze pentru o nonrealitate, pen-tru o eroare, ca niºte fanatici ce suntem, ca niºte bolnavi,ca niºte apucaþi: asentimentele, adeziunile noastre sunttot atâtea simptome alarmante. Cine se confundã cuceva, cu orice, dã dovadã de porniri morbide: nu existãsalvare ºi nici sãnãtate în afara fiinþei pure, la fel depurã ca vidul. Sã revenim însã la Providenþã, un su -biect aproape tot atât de vag… Vreþi sã ºtiþi în ce mãsurão epocã a fost lovitã ºi care-au fost dimensiunile deza-strului abãtut asuprã-i? Mãsuraþi îndârjirea pusã în jocde credincioºi spre a justifica intenþiile, programul ºiconduita divinitãþii. Nu-i de mirare cã opera capitalãa lui Maistre, Serile de la Sankt-Petersburg, este o varia -þiune pe tema guvernãrii temporale a Providenþei: nutrãia el o epocã în care, ca sã-i faci pe contemporanisã discearnã efectele bunãtãþii divine, era nevoie deresursele conjugate ale sofismului, credinþei ºi iluziei?În veacul al V-lea, în Galia rãvãºitã de invaziile barbare,Salvian, scriind De Gubernatione Dei, se înhãmase ºi ella o misiune asemãnãtoare: luptã disperatã împotri-va evidenþei, misiune fãrã obiect, efort intelectual pebazã de halucinaþii… Justificarea Providenþei este don-quijotismul teologiei.

14

Ex

erci

ţii

de

adm

iraţ

ie

Deºi dependentã de diversele momente istorice,sensibilitatea faþã de destin nu-i mai puþin condiþio-natã de firea individului. Oricine se lanseazã în pro -iecte importante se ºtie la cheremul unei realitãþi ce-ldepãºeºte. Doar spiritele frivole, doar „iresponsabilii“cred cã acþioneazã liber; ceilalþi, în toiul unei experienþeesenþiale, rareori scapã de obsesia necesitãþii sau„soartei“. Guvernanþii sunt administratori ai Providen-þei, remarcã Saint-Martin; pe de altã parte, FriedrichMeinecke observa cã, în sistemul lui Hegel, eroii fac figurã de simpli funcþionari ai Spiritului absolut. Unsentiment analog l-a fãcut pe Maistre sã spunã cã ºefiiRevoluþiei erau doar niºte „automate“, niºte „instru-mente“, niºte „sceleraþi“, care, departe de-a dirija eve -nimentele, erau, dimpotrivã, purtaþi de valul acestora.

Cu ce erau aceste automate, aceste instrumente, maivinovate decât forþa „superioarã“ ce le dãduse naºtereºi ale cãrei hotãrâri le executau întocmai? Nu cumvaacea forþã e ºi ea „sceleratã“? Vãzând în ea singurulpunct fix în mijlocul „vârtejului“ revoluþionar, Maistren-o va pune sub acuzaþie, sau cel puþin se va purta caºi cum i-ar accepta necondiþionat autoritatea. În viziu -nea lui, ea n-ar interveni efectiv decât în momentelede frãmântãri ºi s-ar retrage în perioadele de calm, ast-fel încât o asimileazã implicit unui fenomen de epocã,unei providenþe de circumstanþã, utilã în explicareacatastrofelor, superfluã în intervalul dintre nenorociriºi atunci când pasiunile se liniºtesc. Circumscriind-oîn timp, Maistre îi reduce importanþa, cãci ea nu arepentru noi o justificare deplinã decât dacã se mani-festã peste tot ºi mereu, dacã vegheazã fãrã încetare.Ce fãcea înainte de 1789? Moþãia? A fost ea absentãîn tot veacul al XVIII-lea, nu a dorit ea acest secol pe 15

Jose

ph

de

Mai

stre

care Maistre, în ciuda teoriei sale asupra intervenþieidivine, îl considerã drept principal vinovat pentru insta -u rarea ghilotinei?

Ea capãtã în ochii lui un conþinut, devine cu ade-vãrat Providenþa, din clipa sãvârºirii unui miracol, dela Revoluþie; „dacã în toiul iernii un om porunceºteunui pom, în faþa a mii de martori, sã se acopere pedatã cu frunze ºi fructe, ºi dacã pomul îi dã ascultare,toatã lumea va striga: minune! ºi se va înclina în faþavrãjitorului. Dar Revoluþia Francezã ºi tot ce se întâm-plã acum e la fel de miraculos, în felul sãu, ca ºi rodi-rea instantanee a unui pom în luna ianuarie…“

În faþa unei forþe ce sãvârºeºte asemenea minuni,credinciosul se va întreba cum sã-ºi salveze libertatea,cum sã evite ispita chietismului, precum ºi pe aceea,mai gravã, a fatalismului. Ridicând aceste problemechiar la începutul Consideraþiilor, autorul încearcã sãle escamoteze prin arguþii sau prin echivoc: „Suntemcu toþii legaþi de tronul Fiinþei supreme cu un lanþ flexi -bil, care ne þine priponiþi fãrã a ne robi. Ceea ce-i admi -rabil în ordinea universalã a lucrurilor este acþiu neafiinþelor libere sub puterea divinã. Optând liber pen-tru sclavie, ele acþioneazã în acelaºi timp conform voinþeilor, dar ºi conform necesitãþii: fac cu adevãrat ceea cevor, dar fãrã sã poatã perturba planurile generale.“

„Lanþ flexibil“, sclavi ce acþioneazã „liber“, iatã in -compatibilitãþi ce trãdeazã descumpãnirea gânditoru-lui în faþa imposibilitãþii de-a împãca atotputerniciadivinã ºi libertatea umanã. Iar pentru a salva aceastãlibertate, pentru a-i deschide un câmp de acþiune mai larg, Maistre postuleazã neintervenþia divinã în16

Ex

erci

ţii

de

adm

iraţ

ie

momentele de echilibru, de fapt intervale scurte, cãci,displãcându-i sã rãmânã în umbrã vreme îndelungatã,Providenþa nu-ºi întrerupe repaosul decât spre a lovi,spre a-ºi manifesta neîndurarea. Rãzboiul va fi „de -partamentul“ ei, în cadrul cãruia nu-i va permite omu-lui sã acþioneze „decât într-un mod aproape mecanic,cãci acolo succesele depind aproape-n întregime deceea ce depinde în cea mai micã mãsurã de el“. Rãz -boiul va fi prin urmare „divin“, „o lege a lumii“, „divin“mai ales prin modul în care izbucneºte. „În momen-tul precis pregãtit de oameni ºi hotãrât de justiþie,Dumnezeu vine sã rãzbune crimele sãvârºite de pã -mânteni contra lui.“

„Divin“: nu este adjectiv pe care Maistre sã-l folo -seascã mai frecvent: constituþia, suveranitatea, monarhiaereditarã, papalitatea sunt, dupã el, opere „divine“,aºa cum este orice autoritate consolidatã de tradiþie,orice ordine a cãrei origine se pierde într-o epocã înde-pãrtatã; restul – uzurpare mizerabilã, aºadar lucrare„omeneascã“. Într-un cuvânt, „divin“ s-ar raporta laansamblul instituþiilor ºi fenomenelor pe care le detestãgândirea liberalã. Cât priveºte rãzboiul, adjectivul pare,la prima vedere, nepotrivit; înlocuiþi-l cu „iraþional“ºi nu va mai fi astfel. E un gen de substituþie care, apli-cat ºi altor aserþiuni ale lui Maistre, le-ar atenua carac -terul scandalos; dar, recurgând la acest procedeu, n-amsfârºi prin a debilita o gândire al cãrei farmec constã învirulenþa ei? Cert e cã a-l numi ºi invoca pe Dumnezeula tot pasul, a-l amesteca ºi asocia cu monstruosulpoate sã-l îngrozeascã pe credinciosul ceva mai echi -librat, ponderat ºi rezonabil; nu însã pe fanatic – abiaacela credincios adevãrat –, care se delecteazã cuisprãvile sângeroase ale divinitãþii. 17

Jose

ph

de

Mai

stre

CUPRINS

JOSEPH DE MAISTRE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5VALÉRY ÎN FAÞA IDOLILOR SÃI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65BECKETT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87SAINT-JOHN PERSE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97MIRCEA ELIADE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107CAILLOIS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119MICHAUX . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127BENJAMIN FONDANE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137BORGES . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145MARIA ZAMBRANO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151WEININGER . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155FITZGERALD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159GUIDO CERONETTI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173Ea nu era de aici… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179Scurtã confesiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183Recitind… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189