EXCEPŢIILE ÎN PROCESUL CIVIL 1. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA EXCEPŢIILOR PROCESUALE1.1 Definirea excepţiilorPrin excepţie, în limbajul comun se înţelege orice abatere de la o regulă generală. Originea cuvântului este din limba latină, substantivul exceptio însemnând ceva diminuat, împuţinat sau anihilat. Cu această din urmă semnificaţie termenul de excepţie s-a folosit şi în dreptul roman spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmărea să evite condamnarea ori numai să obţină o întârziere a judecăţii. În procedura formulară, excepţia desemna price mijloc prin care, fără a combate direct cererea adversarului său, pârâtul susţinea că nu trebuie condamnat sau că nu trebuie încă condamnat. În formula magistratului, excepţio era înserată după intentio. Formula exceptio trebuia să figureze în schema preliminară a procesului pentru că, bazată pe o regulă de drept pretorian, ea avea drept scop să paralizeze aplicarea regulii de drept civil care forma fundamentul pretenţiei exprimată prin intentio. Într-o atare situaţie, magistratul avea datoria să examineze în primul rând dacă regula de drept pretorian era aplicabilă în speţă iar în caz afirmativ, să confirme pretenţia pârâtului, înlăturând examinarea cererii iniţiale. În dreptul familiei mai întâlnim excepţio plurium concubentium, locuţiune care semnifică excepţia prin care pârâtul dintr-o acţiune în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei o invocă în apărarea sa, afirmând că în timpul legal al concepţiei copilului, a cărui paternitate i se atribuie, mama acelui copil a întreţinut relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi.

În limba latină întâlnim mai multe locuţiuni care conţin termenul excepţio: Excepţio est strictissimae interpretationis ; Exceptio firmat regulam in casibus non exceptis ; Exceptio rei judicatae ; Exceptiones dilatoriae judicis .Definiţie legală a excepţiilor în procesul civil nu există. Art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă grupează excepţiile procesuale în excepţii de procedură şi excepţii de fond.Totuşi în doctrină s-a încercat definirea excepţiilor procesuale ca fiind acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond. În doctrină excepţiile procesuale sunt clasificate de regulă după trei criterii: obiectul lor, efectul pe care tind să-l realizeze şi caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate. După obiectul lor, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii de procedură şi excepţii de fond.1.2 Excepţiile de procedurăExcepţiile de procedură sunt acele excepţii prin intermediul cărora se invocă anumite neregularităţi procedurale şi au ca obiect încălcarea unor norme privind competenţa, compunerea sau constituirea instanţei; îndeplinirea greşită a unor acte de procedură, încălcarea unor norme juridice privind termenele în care trebuie efectuate anumite acte de procedură, procedura de judecată. Prin intermediul excepţiilor de procedură în anumite cazuri se solicită luarea unor măsuri pentru buna desfăşurare a judecăţii şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii. Excepţiile de procedură tind fie spre întârzierea judecăţii, fie spre împiedicarea acesteia, uneori chiar aceeaşi excepţie fiind, după caz, dilatorie sau peremptorie. Spre exemplu: excepţia de necompetenţă poate duce la amânarea judecăţii în fond prin declinarea competenţei şi trimiterea cauzei spre judecare la instanţa sau după caz la organul jurisdicţional competent dar o atare excepţie poate duce şi la respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă când soluţionarea cererii este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională ori a unei instanţe străine. 1.3 Excepţiile de fond Sunt acele excepţii care au o legătură strânsă cu însăşi pretenţia dedusă judecăţii, mai exact, cu exerciţiul dreptului la acţiune. Prin urmare în categoria excepţiilor de fiind sunt incluse acele excepţii care au ca obiect invocarea unor lipsuri cu privire la exerciţiul dreptului la acţiune precum şi acele lipsuri care sunt legate de componentele dreptului la acţiune. Ca atare, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de calitate procesuală şi excepţia lipsei capacităţii procesuale sunt excepţii de fond. În categoria excepţiilor de fond sunt incluse prescripţia şi puterea de lucru judecat deoarece afectează exerciţiul dreptului la acţiune, mai precis acea componentă a dreptului la acţiune care constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului. În ceea ce priveşte efectele pe care le produc, excepţiile de fond au, în cazul în care sunt admise, un caracter mai omogen decât excepţiile de procedură. Daca sunt admise, excepţiile de fond duc la amânarea sau la respingerea cererii ca prematură, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. 1.4 Excepţiile dilatoriiExcepţiile dilatorii sunt excepţiile prin a căror invocare se ajunge la întârzierea judecăţii pe fond, la amânarea judecăţii, la refacerea unor acte de procedură, la declinarea competenţei, la transferul dosarului la alt complet de judecată, la disjungerea cererii reconvenţionale şi judecarea acesteia separat de cererea principală, etc.În cele ce urmează vom reda o speţă din care rezultă faptul că prin ridicarea unei excepţii de necompetenţă, datorită faptului că instanţa sesizată a calificat greşit raportul juridic dedus judecăţii s-a creat situaţia casării unei sentinţe pronunţată de o instanţă necompetentă, cauza fiind trimisă spre judecare la instanţa competentă. Excepţia de necompetenţă materială, ridicată de către pârâtă este absolută, fapt care a dus la desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă material, în acest fel excepţia având un caracter dilatoriu.Speţă: Prin sentinţa civilă nr. 149/19.02.2003 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 8089/ 2003, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul F.D. împotriva deciziei nr. 38/ 01.09.2003 emisă de intimata M.A.N. - Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor şi în consecinţă: S-a anulat decizia atacată. A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că în cauză este vorba despre un raport de muncă care atrage competenţa instanţelor jurisdicţionale specializate în soluţionarea conflictelor de muncă după parcurgerea etapelor administrative, iar pe fondul cauzei, nu sunt întrunite cerinţele răspunderii materiale, aşa cum aceasta este reglementată de O.G. 121/ 1998.Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs intimata M.A.N., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la Secţia Comercială şi Contencios Administrativ a Curţii de Apel.În expunerea motivelor de recurs a susţinut că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de competenţă materială, întrucât obiectul cauzei îl constituie un act administrativ jurisdicţional, act ce nu intră în

1

competenţa instanţelor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă ci instanţei de contencios administrativ.Recursul a fost admis ca fondat.Astfel, potrivit art. 30 al. 2 şi 3 din O.G. nr. 121/ 1998, contestaţiile împotriva deciziilor de imputare se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată.Verificarea temeiniciei contestaţiei poate fi făcută direct de acesta sau de o comisie de soluţionare a contestaţie numită de el, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative.În temeiul art. 13 al. 1 şi 2 împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei, cel nemulţumit poate face plângere în cel mult 15 zile de la data comunicării hotărârii, competenţa soluţionării acesteia revenind comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor.Art. 43 mai prevede că, în situaţia în care după epuizarea acestor căi de atac, dacă persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe, consideră că au fost lezate într-un drept legitim, se pot adresa instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.În speţă, decizia contestată de reclamant a fost emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor constituită la nivelul M.A.N., ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi după epuizarea căilor de atac reglementate prin procedura specială prevăzută de O.G. nr. 121/ 1998.Prin actul normativ sus menţionat, aşa cum s-a reţinut mai sus, Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor a fost investită ca organ competent să soluţioneze un conflict juridic specific prin răspunderea materială a militarilor, a căror activitate se desfăşoară potrivit statutului cadrelor militare aprobat prin Legea nr. 80/ 1995.Aşa fiind, existând un cadru special de reglementare a răspunderii materiale a militarilor (O.G. nr. 121/ 1998), se impune a se uza de procedura instituită de acest cadru şi a se califica conflictul dedus judecăţii de faţă prin prisma acestei reglementări conform regulii de drept „specialia generalibus derogant”.În consecinţă, actul contestat în cauză, în lumina acestor reglementări, este un act administrativ jurisdicţional şi nu un act de dreptul muncii, cum greşit s-a reţinut în hotărârea instanţei de fond, iar natura juridică a deciziei atacate, calitatea de autoritate administrativă centrală a părţii chemate în judecată şi calitatea reclamantului de cadru militar, atrage competenţa materială în sensul art. 43 din O.G. nr. 121/ 1998 raportat la art. 3 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 4 din Legea nr. 29/ 1990, astfel cum a fost modificat implicit prin Decizia nr. 59/ 1993 a Curţii de Apel - Secţia contencios administrativ.Pentru considerentele expuse, Curtea, constatând că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia de necompetenţă materială, excepţie de procedură dilatorie absolută care atrage casarea hotărârii conform art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă, a admis ca fondat recursul şi în baza art. 312 al. 6 Cod procedură civilă, a trimis dosarul spre rejudecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia Contencios Administrativ. 1.5 Excepţiile peremtoriiSunt acele excepţii care tind la împiedicarea judecăţii de fond, anularea cererii, respingerea acesteia ca inadmisibilă, stingerea procesului, respingerea cererii ca prematură, ca fiind lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Există excepţii peremptorii care încep prin a avea un efect dilatoriu, spre exemplu excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia de netimbrare sau insuficienta timbrare, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei semnăturii dacă partea nu este prezentă la termenul când se invocă această excepţie. Speţă: Art. 137 din Codul de procedură civilă atribuie instanţei obligaţia de a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond, care ar putea face de prisos total sau în parte soluţionarea cauzei pe însuşi fondul dreptului.Excepţiile nu se pot uni cu fondul decât dacă, pentru judecarea lor, este necesar să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.Dacă excepţiile de procedură vizează încălcarea regulilor procedurale (compunerea instanţei, competenţa, procedura de judecată, etc.), excepţiile de fond privesc lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (interesul, dreptul, capacitatea procesuală, calitatea procesuală). Acestora li se adaugă prescripţia dreptului la acţiune în sens material şi puterea lucrului judecat.Referitor la actele de procedură, în literatura juridică mai recentă s-a susţinut, considerăm justificat, că privesc condiţiile de fond ale acestuia, capacitatea organului sau a persoanei, respectarea limitelor în care trebuie să acţioneze sau să-şi manifeste voinţa, inserarea în cuprins a tuturor elementelor pe care legea le enunţă, etc.Având în vedere efectele lor, excepţiile procesuale (de procedură şi de fond) pot fi dilatatorii - când duc la amânarea judecăţii (declinarea competenţei, reformarea unor acte, lipsa de citare, recuzarea, incompatibilitatea) şi peremptorii - ce duc la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea procesului (prescripţia, puterea lucrului judecat, lipsa calităţii procesuale şi altele).Speţa de rezolvat privea anularea unui titlu de proprietate emis potrivit Legii nr. 18/ 1991, excepţia invocată de pârât, privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului care a renunţat expres la succesiunea fostului proprietar al terenului, se impune a fi examinată cu întâietate, fiind o excepţie de fond şi, prin efectele sale, peremptorie. 1.6 Excepţiile declinatoriiÎn anumite concepţii doctrinare, excepţiile declinatorii ocupă un loc aparte, ele nefiind cuprinse în categoria excepţiilor dilatorii. Excepţiile declinatorii sunt acelea care determină trimiterea cauzei la o altă instanţă judecătorească competentă a statua asupra pretenţiei dedusă judecăţii. Principalul scop al excepţiilor declinatorii este acela de a declina competenţa instanţei iar amânarea judecăţii este doar un efect secundar. 1.7 Excepţiile absoluteExcepţiile absolute sunt acelea care privesc încălcarea unor norme juridice imperative. Aceste excepţii pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului.Speţă: Printr-o sentinţă civilă a Judecătoriei Braşov a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtele L.I.M. şi C.I.T..Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că: Pârâta C.I. a invocat în şedinţa publică excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întrucât se invocă nulitatea relativă a actului juridic contestat.Este adevărat că reclamantul a solicitat anularea contractului autentificat de întreţinere, dar se observă faptul că din motivele invocate se reţine că acesta a susţinut că a fost transmis dreptul real asupra unui bun imobil care-i

2

aparţinea, ceea ce corespunde unui motiv de nulitate absolută, acţiunea corespunzătoare acestuia fiind imprescriptibilă.Ca urmare instanţa faţă de înscrisurile depuse de părţi la dosar, a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei, pe considerentul că acţiunea civilă nu este dovedită şi nici întemeiată. Apelul a fost admis.Reprezentanta intimatei a invocat în şedinţa de judecată două excepţii, respectiv aceea a prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantului precum şi lipsa calităţii procesuale active a acestuia de a formula acţiunea la fondul cauzei.Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost invocată de către reprezentanta intimatei şi la fondul cauzei, iar din analiza considerentelor sentinţei instanţei de fond rezultă că prima instanţă a respins această excepţie motivând în mod corect că, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă motive de nulitate absolută a contractului de întreţinere autentificat. Prima instanţă a interpretat în mod corect cererea de chemare în judecată a reclamantului astfel că din conţinutul acesteia rezultă că acesta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de întreţinere mai sus arătat, bazându-se pe hotărârile judecătoreşti care nu au fost depuse la fondul cauzei ci numai la dosarul tribunalului, deşi acestea existau la data promovării acţiunii.Ca atare, nu ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative aşa cum susţine reprezentanta intimatei pentru a se aplica termenul general de prescripţie de trei ani, ci în prezenţa unei nulităţi absolute.Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului este neîntemeiat invocată, deoarece nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată iar apelantul şi-a justificat pe deplin interesul.Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.I.T. criticând-o în temeiul art. 304 pct. 6 şi 9 Cod procedură civilă întrucât, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a acordat ceea ce nu s-a cerut iar decizia este lipsită de temei legal.Recursul este fondat.Principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, constă în posibilitatea reclamantului de a dispune de obiectul procesului, de a stabili limitele acţiunii, de a investi instanţa potrivit art. 112 din Codul de procedură civilă.Ambele instanţe au încălcat dispoziţiile art. 130 din Codul de procedură civilă, hotărând asupra altui obiect decât cel cu care au fost investite respectiv intrând în cercetarea altui fond decât cel aparţinând sesizării şi mai presus de acesta, nu au pus în dezbaterea părţilor această chestiune, determinând şi încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.Faţă de considerentele expuse şi având în vedere că recursul a fost introdus înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/ 2000, hotărârea Tribunalului Braşov va fi casată, dar în rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 297 din Codul procedură civilă astfel cum au fost modificate. 1.8 Excepţiile relativeExcepţiile relative sunt acelea care privesc încălcarea unor norme juridice dispozitive şi pot fi invocate numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen, de regulă până la prima zi de înfăţişare, până la termenul ce urmează apariţiei neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond.1.9 Excepţia de neconstituţionalitateExcepţia de neconstituţionalitate este o excepţie dilatorie deoarece conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/ 1992, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă. Această excepţie poate să fie şi peremptorie având în vedere că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea 47/ 1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/ 1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj privat. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.Dacă excepţia este inadmisibilă, în sensul că nu are legătură cu soluţionarea cauzei, nu este ridicară la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată, de arbitraj privat ori de către procuror sau are ca obiect prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.Primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-raportor şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 47/ 1992, punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.Judecătorul desemnat ca raportor, potrivit legii, este obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii.Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public. Participarea procurorului la judecată este obligatorie.Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

3

Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie şi se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. 2. EXCEPŢIILE DE PROCEDURĂ2.1 Excepţia de litispendenţăÎntr-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public: protecţia securităţii şi stabilităţii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele două in¬stituţii nu pot fi confundate. Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau mai multe instanţe (ubis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lu¬crului judecat are efecte juridice mai puternice, ea având ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă. Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuiesc să fie întrunite în mod cumulativ: existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză.Identitatea dintre cele două acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu este suficientă pentru a determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate.Părţile, obiectul şi cauza sunt elementele esenţiale pentru identificarea oricărei acţiuni civile. Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrul altei acţiuni. In acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni. Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acţiuni. Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche cât şi de doctrină. Pentru a exista litispendenţă, cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţe este necompetentă nu există litispendenţă iar instanţa necompetentă urmează a-şi declina competenţa.Litispendenţa mai poate exista în cazul sesizării concomitent sau simultan a două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate este necompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă: într-o asemenea împrejurare se va invoca excepţia de necompetenţă care întotdeauna primează faţă de aceea de litispendenţă şi se soluţionează înaintea acesteia. Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate exista numai în cazul com¬petenţei relative, iar nu şi în cazul competenţei absolute.Litispendenţa nu operează în situaţia în care una dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine. Soluţia se întemeiază, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetentă ele trebuie să respingă acţiunea. Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea unei cereri de o alta jurisdicţie, întrucât alt¬minteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor. Una dintre condiţiile existenţei litispendenţei este aceea ca două sau mai multe acţiuni să fie pe rolul instanţelor sesizate. Dacă în una dintre acţiuni reclamantul a renunţat la cerere sau la dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai funcţionează. Din dispoziţiile art. 163 din Codul de procedură civilă rezultă în mod expres că cele două sau mai multe acţiuni să se afle pe rolul unor instanţe diferite. În cazul în care cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe nu operează instituţia litispendenţei, în mod evident. O asemenea situaţie nefirească nu se înlătură pe nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin reunirea cauzelor la secţia competentă potrivit legii.O altă cerinţă pentru existenţa litispendenţei este aceea că pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fondAceasta cerinţă nu este prevăzută în mod expres de art. 163 din Codul de procedură civilă. Totuşi ea a fost desprinsă de doctrină din însăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. Prin urmare, dacă una din cauze se afla în faţa instanţei de fond, iar alta în faţa instanţei de recurs nu se va putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii lucrului judecat. În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza judecaţii în fond, iar cealaltă în apel. Soluţia este fireasca întrucât apelul este o cale de atac devolutivă.Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la o mai buna administrare a justiţiei şi prin urmare, normele care o reglementează trebuie considerate ca fiind imperative. Cu toate că în trecut unii autori au consi¬derat că litispendenţa este o instituţie de interes privat, în pre¬zent, având în vedere de dispoziţiile art. 163 din Codul de procedură civilă precum şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi caracterizată decât ca o instituţie de ordine publica. Natura litispendenţei rezultă în mod evident şi din consideraţiile procedurale cu privire la modul de invocare şi la efectele acesteia.Litispendenţa fiind o excepţie absolută, poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu. Acest fapt rezultă şi din dispoziţiile art. 163 alin. (2) din Codul de procedură civilă de unde rezultă că această excepţie se va putea ridica de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond. Cu toate că are un caracter absolut, excepţia de litispendenţa poate fi invocată numai în faţa instanţelor de fond, fapt care deosebeşte excepţia de litispendenţă de celelalte excepţii absolute.Opiniile potrivit cărora litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor de fond, numai in limine litis, este neîntemeiată deoarece art. 163 alin. (2) din Codul de procedură civilă litispendenţa poate fi ridicată în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond. Soluţia contrară nu ar face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, fapt inadmisibil care ar fi în discordanţă cu finalitatea instituţiei aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea cauzei, în acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu actele de la dosar. Ce se întâmpla în cazul în care cererile aflate în situaţia de litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă un răspuns la această întrebare particulară. Totuşi, asemenea situaţii se pot ivi uneori în practică. De aceea, s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea trebuie acordată instanţei mai înaintată în actele de procedură. Soluţia enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta. În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi învestită. Aceasta regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) din Codul de procedură civilă care face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad.

4

Hotărârea cu privire la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi investită are efecte asemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat în doctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu. Soluţia se întemeiază pe constatarea ca hotărârea de admitere a excep¬ţiei determină dezînvestirea instanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa constată întrunirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa litispendenţei, trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită, respectiv la instanţa mai înaltă în grad este obligatorie. Admiterea excepţiei de litispendenţă are ca efect suspendarea judecăţii şi trimiterea dosarului la instanţa mai întâi investită ori la instanţa cu grad mai înalt iar în caz de concomitenţă ori simultaneitate la investire, la instanţa mai înaintată în actele de procedură. Hotărârea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită dezînvesteşte instanţa dar nu este şi nici nu poate fi obligatorie pentru instanţa mai întâi investită, deoarece fiecare instanţă are independenţa în a statua asupra propriei sale competenţe.Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă având aceleaşi efecte ca şi hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată prin inter¬mediul recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.Respingerea excepţiei de litispendenţă se face prin încheiere. Încheierea de respingere nefiind supusă unor reguli derogatorii de la dreptul comun va putea fi atacată cu apel sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei.2.2 Excepţia de conexitateConexitatea reprezintă o instituţie destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai bună administrare a justiţiei prin evitarea posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Cu toate asemănările şi finalităţile comune ale celor două instituţii deosebirile sunt şi ele semnificative sub multiple aspecte. Părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de aceiaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură. Conexi¬tatea presupune existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şi nota distinctivă a conexităţii în raport cu situaţia de litispendenţă. Altfel spus, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar care pentru o administrare mai eficientă a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb, în cazul litispendenţei, joncţiunea cau¬zelor se impune spre a se evita, în esenţă, o dubla judecată în una şi aceeaşi cauză. Pentru a fi aplicabilă conexitatea trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii. Prima condiţie se referă la existenţa a două sau mai multe cauze aflate pe rolul aceleiaşi instanţe, sau în in¬stanţe diferite de acelaşi grad, în care să existe cel puţin o parte comună. În legătură cu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm ca ea vizează îndeo¬sebi aspectul subiectiv al instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni. Din acest punct de vedere, legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi sa fie comuna în cele două sau mai multe acţiuni pendinte în faţa instanţelor judecă¬toreşti. Cerinţa enunţată este statornicită printr-o exprimare neechivoca a legiuito¬rului, art. 164 alin (1) din Codul de procedură civilă referindu-se la posibilitatea conexării pricinilor în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi. Prin urmare, dacă într-o cauză civilă nu figurează cel puţin una dintre părţile dintr-un alt proces conexitatea este inoperantă. A doua condiţie se referă la existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai multe procese.Tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni nu este cerută în cazul conexităţii, aşa cum ea este impusă de lege în cazul litispendenţei sau al autorităţii lucrului judecat, fapt pentru care prin conexare acţiunile îşi păstrează întreaga lor individualitate şi nu se realizează o con¬topire a acestora într-un singur proces. Prin conexare acţiunile sunt şi rămân distincte, doar judecata lor se face de aceeaşi instanţă. Ca atare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie să fie sprijinite cu necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept, fiind suficient un izvor comun juridic sau numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză. Situaţiile care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu exemplificativ, menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni pentru executarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de victimele unui accident de circulaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj succesoral şi acţiunea promovată de unii dintre moştenitori pentru reducţiunea donaţiilor excesive etc. Totuşi, între cele două sau mai multe cauze trebuie să existe o asemenea legătură încât conexarea cauzelor să se impună spre a se asigura o mai bună judecată, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi pentru a se realiza economie de timp şi de cheltuieli. Conexarea pricinilor revine în exclusivitate instanţei în faţa căreia s-a ridicat excepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei, instanţa va trebui să aprecieze dacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună admi¬nistrare a justiţiei. Acest drept de apreciere nu are un caracter nelimitat.O primă limitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă nu poate opera, în principiu, împotriva regulilor imperative cu privire la atribuţiile instanţelor judecă¬toreşti şi nici între organe de jurisdicţie care fac parte din sisteme diferite. În al doilea rând, conexitatea este limitată la acele cazuri în care între obiectul şi cauza celor două acţiuni există o strânsă legătură. Pe de altă parte, trebuie să recunoaş¬tem şi instanţelor de control, în anumite circumstanţe, dreptul de a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni. Excepţia de conexitate are un regim juridic aparte în raport cu alte excepţii de procedură. Înainte de a analiza acest regim juridic al conexităţii este necesar să facem precizarea că normele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această concluzie este dedusă de doctrină şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă judecătorului un drept de apreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că excepţia de conexitate are unele trăsături care o apropie de excepţiile absolute. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că instituţia conexităţii a fost reglementată ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrări a justiţiei. Prin aceste trăsături, conexitatea ocupă în sistemul excepţiilor de procedură un loc particular, situându-se mai degrabă pe terenul intermediar dintre excepţiile absolute şi cele relative. Prima problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al excepţiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. În acest sens art. 164 alin. (2) din Codul de procedură civilă precizează că întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Ca urmare, excepţia de cone¬xitate poate fi invocată nu numai de părţi, ci şi de instanţa din oficiu.Excepţia de conexitate poate fi invocată numai dacă acţiunile vizate de această situaţie procesuală se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad. Această cerinţă rezultă în mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) din Codul de

5

procedură civilă. Prin urmare, conexitatea nu este admisibilă dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de fond iar alta formează obiectul apelului sau recursului, în schimb, este posibilă conexarea a două apeluri sau recursuri.O problemă importantă este şi aceea determinării momentului procesual până la care este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Dispoziţiile procedurale care reglementează excepţia de conexitate sunt clare, art. 164 din Codul de procedură civilă nu cuprinde nici o limitare în privinţa momentului procesual în care poate fi invocată excepţia de conexitate şi prin urmare, această excepţie poate fi invocată în tot cursul dezbaterilor în faţa primei instanţeiExcepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se reali¬zează practic o prorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre conexare nu este ţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţa; ea poate aprecia asupra oportunităţii conexării cauzelor. In cazul în care instanţa de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de competentă. De regulă, în caz de admitere a excepţiei de conexitate, cauza se trimite la instanţa mai întâi învestită cu excepţia situaţiei în care amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O asemenea înţelegere între părţi nu este totuşi posibilă, atunci când una din pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura. Pentru o asemenea situaţie conexarea cauzelor se va face la instanţa competentă în mod absolut. Aceste dispoziţii procedurale confirmă inad¬misibilitatea prorogării de competenţă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Este de menţionat faptul că în cazul respingerii excepţiei de conexitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea în continuare a cauzei. Încheierea prin care se respinge excepţia de conexitate poate fi atacată cu apel sau după caz cu recurs dar numai odată cu fondul cauzei.Opusul conexării este disjungerea. Art. 165 din Codul de procedură civilă prevede că: În orice stare a judecăţii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de a fi judecată. Dispoziţiile privitoare la conexare şi disjungere deşi nu sunt imperative, ci lăsate la aprecierea instanţelor, trebuie să fie aplicate în aşa fel încât să ajute mai bine şi mai repede la realizarea drepturilor ce formează obiectul judecăţii, ca scop final al procesului civ.2.3 Excepţia de necompetenţăÎn situaţia în care procesul civil este în curs de desfăşurare, deci după ce instanţa a fost sesizată şi înainte de a se pronunţa printr-o hotărâre, mijlocul procedural prin care se invocă necompetenţa instanţei este excepţia de necompetenţă. Această excepţie se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul absolut sau relativ al competenţei, adică după cum norma de competenţă ce se pretinde a fi încălcată este absolută sau relativă, imperativă sau dispozitivă.În cazul încălcării competenţei generale, materiale şi teritoriale, când este vorba despre competenţă absolută, excepţia de necompetenţă poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii. Atunci când excepţia de necompetenţă absolută nu a fost ridicată în faţa primei instanţe, ea poate să fie invocată direct în apel, prin cererea de apel sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare în apel, sub sancţiunea decăderii. Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată şi direct în recurs, chiar de către instanţă, din oficiu însă instanţa este obligată să pună această excepţie în discuţia părţilor. Excepţia de necompetenţă relativă, poate fi invocată numai de către pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare, deci în limine litis. Excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată înaintea altor excepţii şi înainte de a se intra în discutarea fondului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai invoca necompetenţa relativă. Partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă relativ nu mai poate cere declinarea competenţei. Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, dilatorie deoarece indiferent de soluţia pe care o va da instanţa în legătură cu această excepţie, în mod inevitabil se ajunge la prelungirea duratei procesului. Excepţia de necompetenţă se soluţionează întotdeauna înainte de intrarea în cercetarea fondului pretenţiei formulate de reclamant. Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după pronunţarea hotărârii asupra fondului. Dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă. Speţă: La data de 28.09.2004, reclamantul K.I. a formulat acţiune introductivă prin care a chemat în judecată Poliţia oraşului Mizil şi I.P.J. Prahova, solicitând ca instanţa, Tribunalul Harghita, să oblige pe pârâţi la plata sumei de 162.000.000 lei reprezentând despăgubiri pentru pagube apicole produse în perioada 14.08 – 10.09.2004.Reclamantul, în motivarea acţiunii, arată că la data de 28.07.2004 un agent al Poliţiei oraşului Mizil, jud. Prahova i-a ridicat permisul de conducere fără un motiv întemeiat, eliberându-i-se o dovadă, măsură faţă de care acesta a formulat reclamaţie administrativă la data de 06.08.2004. Reclamantul susţine că pârâta a refuzat să-i elibereze permisul chiar după ce Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil a dispus la data de 12.08.2004 neînceperea urmăririi penale faţă de acesta. De abia la data de 11.09.2004 reclamantul a fost înştiinţat să se prezinte la Serviciul Poliţiei Rutiere din cadrul I.P.J. Prahova pentru a reintra în posesia permisului.Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, I.P.J. Prahova a solicita respingerea acţiunii ca neîntemeiată.Prima instanţă, tribunalul Harghita, a pus din oficiu în discuţie competenţa materială privind judecarea acţiunii. A apreciat în expozitivul Sentinţei civile nr. 1213/ 24 noiembrie 2004 că prejudiciul nu a fost cauzat printr-un act administrativ care să fi fost anulat printr-o sentinţă anterioară. Instanţa de fond concluzionează că litigiul este unul de drept comun, competenţa aparţinând instanţei de la domiciliul pârâtului, motiv pentru care a dispus declinarea competenţei şi trimiterea dosarului spre judecarea cauzei la Judecătoria Ploieşti.Faţă de această hotărâre, reclamantul K.I. a declarat, în termen recurs, solicitând casarea hotărârii şi retrimiterea cauzei spre judecare instanţei de fond. În motivare recurentul arată că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că a cerut recunoaşterea şi repararea unui prejudiciu cauzat prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, întrucât până la data la care s-a dispun neînceperea urmăririi penale a avut dreptul de a conduce, prin dovada eliberată de organele de poliţie la data ridicării permisului în vederea suspendării. Recurentul arată că de fapt a avut în vedere refuzul tacit al pârâtelor de a soluţiona favorabil cererea lui, pentru că deşi la data de 11 septembrie 2004 pârâţii au rezolvat favorabil cererea acestuia, totuşi în perioada 14 august – 10 septembrie 2004 l-au lipsit de dreptul recunoscut de lege,

6

respectiv de dreptul de a conduce autovehicule.Având în vedere actele de la dosar, instanţa de recurs, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut următoarele:La data formulării acţiunii introductive era în vigoare Legea nr. 29/ 1990, astfel că, potrivit art. 27 din Legea nr. 554/ 2004, instanţa de recurs va avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 29/ 1990 întrucât la data sesizării instanţei de fond era în vigoare.În ceea ce priveşte recursul propriu-zis, instanţa îl găseşte fondat pentru următoarele motive:Art. 112 din Codul de procedură civilă prevede care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în judecată. Printre acestea aceste se enumără şi se numără şi obiectul cererii, precum şi arătarea motivelor de fapt şi de drept.Aşa cum arată şi literatura de specialitate, prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, cum ar fi anularea unui act, plata unei despăgubiri, etc. De precizarea obiectului cererii depinde fixarea limitelor judecăţii, instanţa fiind obligată să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii judecăţii, de acesta depinzând şi determinarea competenţei generale, a celei materiale ori teritoriale. De asemenea, ideea de obiect al cererii implică şi arătarea motivelor de fapt şi de drept, ultimele menţiuni fiind obligatorii pentru petent. Tot literatura de specialitate relevă că „nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar toate textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică, având la dispoziţie obiectul şi motivele de fapt”. Cu alte cuvinte, judecătorul sau completul de judecată este obligat a avea în vedere acţiunea introductivă în întreg cuprinsul ei şi a ţine cont de voinţa reală a reclamantului.Este adevărat că iniţial reclamantul solicită daune materiale şi morale de la pârâţi, care ar indica o competenţă generală şi nu specială, în speţă Judecătoria oraşului Mizil, însă în cuprinsul cererii reclamantul relevă faptul că pârâţii i-au încălcat un drept prin faptul că nu i-au soluţionat în termen cererea acestuia şi de a îndeplini un act administrativ, respectiv restituirea permisului de conducere. Or, acest motiv de fapt invocat de reclamant delimitează obiectul principal al acţiunii şi anume recunoaşterea dreptului pretins încălcat. Cu atât mai mult cu cât art. 1 din Legea nr. 29/ 1990 prevede că şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin abuzul autorităţii administrative poate fi cerută de persoana care consideră că i s-a încălcat un drept prevăzut de lege.Cu alte cuvinte, rezultă că şi în ipoteza în care reclamantul ar fi cerut doar repararea pagubei, cererea astfel formulată ar fi fost tot în competenţa materială a instanţei de contencios administrativ. Or instanţa de recurs, conform celor precizate mai sus, constată că în fapt reclamantul a solicitat nu numai repararea pagubei, ci şi recunoaşterea dreptului pretins încălcat şi anularea actului ce a stat la baza acestei încălcări.Pe cale de consecinţă, instanţa va admite recursul formulat de reclamantul K.I. împotriva sentinţei civile nr. 1213/ 24 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 2063/ 2004, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza pentru a fi soluţionată pe fond de Tribunalul Harghita ca instanţă de contencios administrativ. Comentariu: La rejudecare la Tribunalul Harghita s-a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii întrucât cu toate că prin Decizia nr. 57/ R/ 2005 Curtea de Apel Tg. – Mureş a arătat clar că prezenta cauză se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 29/ 1990, instanţa de contencios administrativ, fiind sesizată la data de 06.10.2004, dată la care era în vigoare Legea 29/ 1990, instanţa a apreciat în mod eronat că judecarea cauzei se face ţinându-se seama de data la care a fost înregistrată acţiunea de judecare – care este de fapt o consecinţă a soluţionării unei excepţii procedurale, ridicată de instanţă din oficiu înainte de a se intra în judecarea propriu zisă a cauzei şi care nu dezînvesteşte instanţa sesizată decât atunci când hotărârea prin care a fost declinată competenţa devine irevocabilă. În cazul de faţă, prin faptul că hotărârea prin care instanţa investită să judece fondul cauzei şi-a declinat competenţa, a fost atacată cu recurs, iar recursul a fost admis, instanţa investită să judece fondul cauzei a rămas retroactiv competentă chiar din momentul în care a fost sesizată. Ca urmare, continuarea judecăţii după ce s-a ridicat o excepţie, care a fost invalidată de instanţa superioară, respectiv Curtea de Apel Tg. - Mureş prin admiterea recursului şi casarea în întregime a hotărârii atacate cu trimitere spre judecare a cauzei la aceiaşi instanţă nu îndeamnă o nouă sesizare a instanţei cu aceiaşi cauză ci dimpotrivă continuarea procesului civil. Dacă am accepta punctul de vedere al instanţei ar însemna să admitem ad absurdum că hotărârea prin care Tribunalul Harghita şi-a declinat competenţa are putere şi după casare, prin aceea că anihilează sesizarea iniţială a instanţei şi provoacă o nouă sesizare (art. 311 din Codul de procedură civilă: „Hotărârea casată nu are nici o putere.”). Ca atare, după cum corect a apreciat Curtea de Apel Tg.-Mureş în expozitivul Deciziei 57/ 2005/ CCA, în speţa de faţă este aplicabil art. 27 din Legea 554/ 2004 şi anume: „Cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei.” 2.4 Excepţia de incompatibilitateÎn literatura de specialitate dar şi în practica judiciară, incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor apar ca incidente procedurale care se soluţionează pe cale de excepţie.Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres prevăzute de lege , să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete. Dispoziţiile legale referitoare le incompatibilitate sunt de natură imperativă, iar nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a hotărârii. Nulitatea poate fi invocată atât de părţi, cât şi din oficiu, în orice stare a procesului. Potrivit art. 24 din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare. Incompatibilitatea este limitată de lege numai la cazurile menţionate şi se referă numai la acei judecători care au judecat fondul pricinii. Dacă unul dintre judecători a participat la pronunţarea unei decizii prin care s-a admis recursul contestatorilor şi s-a casat hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, acesta nu este incompatibil de a mai participa la completul ce a pronunţat decizia atacată, întrucât în prima decizie nu a fost antamat fondul litigiului, ci s-a rezolvat numai un simplu incident procedural. Incompatibilitatea vizează numai pe acei judecători care au soluţionat fondul pricinii. Judecătorul care a participat la judecarea recursului nu poate fi considerat că s-a pronunţat asupra fondului şi deci nu devine incompatibil. Numai dacă prin decizia de recurs s-a soluţionat fondul, iar hotărârea a fost desfiinţată, judecătorul nu mai poate să participe la soluţionarea pricinii nici în fond şi nici în recurs. Pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunţat o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natura să dezînvestească instanţa. Aşadar, nu devine incompatibil judecătorul care a pronunţat în cursul

7

procesului doar o încheiere preparatorie, prin care nu s-a rezolvat o situaţie juridică. Instituţia incompatibilităţii este neoperantă şi prin urmare nu este admisibilă excepţia de incompatibilitate în cazul în care judecătorul, anterior judecării pricinii a dispus prin ordonanţă preşedinţială măsuri provizorii în caz de urgenţă, pentru păstrarea unui drept ori prevenirea unei pagube iminente.Apreciem de asemenea că incompatibilitatea nu este operantă nici în cazul în care judecătorul a respins ca inadmisibilă cererea pentru emiterea somaţiei de plată în temeiul Ordonanţei nr. 5/2001 întrucât respingerea cererii are loc întotdeauna fără a se intra în cercetarea fondului raporturilor juridice dintre creditor şi debitor iar hotărârea pronunţată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi. 3. EXCEPŢIILE DE FOND3.1 Excepţia lipsei de calitate procesualăCalitatea procesuală este una din condiţiile esenţiale pentru ca o persoană să exercite acţiunea civilă sau să devină parte în procesul civil.În literatura juridică, noţiunii de calitate i se atribuie mai multe înţelesuri, fapt datorită căruia sunt necesare câteva precizări terminologice.Într-o primă accepţiune, termenul de calitate desemnează poziţia în care părţile participă într-un proces, poziţie determinată de raportul de drept material dedus judecăţii. În această accepţie, numită şi materială, se vorbeşte de calitatea de creditor, debitor, uzufructuar, comodatar, comodant, etc. Într-o a doua accepţiune, aceea personală, termenul de calitate procesuală desemnează modul de participare a părţilor în procesul civil. Din acest punct de vedere, o persoană poate participa în cadrul procesului civil în nume propriu, atunci când persoana titulară a dreptului la acţiune promovează ea însăşi cererea de chemare în judecată şi în calitate de reprezentant, atunci când acţionează în numele şi în interesul altei persoane. Într-o a treia accepţie, aceea procesuală, termenul de calitate se referă la îndreptăţirea unei persoane de a participa la activitatea judiciară, adică de a avea calitate de reclamant sau pârât, îndreptăţire care în dreptul procesual civil este numită şi legitimare procesuală (legitimatio ad causam). În procesul civil, reclamantul este obligat să îşi justifice chiar prin cererea de chemare în judecată calitatea procesuală activă. În majoritatea cazurilor, reclamantul este sau pretinde a fi titularul unui drept subiectiv. Într-o asemenea situaţie, reclamantul va arăta împrejurările de fapt din care rezultă pretinsa încălcare a dreptului subiectiv, precum şi împrejurările din care rezultă îndreptăţirea de a-l chema în judecată pe pârât. Reclamantul, prin aceiaşi cerere de chemare în judecată este obligat să justifice şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului.Sarcina justificării calităţii procesuale, active şi pasive, aparţine neîndoielnic persoanei care sesizează instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului. În doctrina juridică procesual civilă, referitor la definirea calităţii procesuale s-au conturat două teze: teza materială şi teza procesuală.Teza materială promovează concepţia potrivit căreia există identitate între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii precum şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic. Persoana titulară a dreptului subiectiv dedus judecăţii are calitate procesuală activă iar persoana obligată în acel raport juridic are calitate procesuală pasivă. Opusul acestei teze este teza procesuală care susţine că justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv sau altfel spus a unui raport juridic de drept material. În mod similar, justificarea calităţii procesuale pasive nu presupune existenţa unei obligaţii incluse în conţinutul unui raport de drept material. Teza procesuală este promovată ca o concepţie conformă cu realităţile procesuale şi în concordanţă cu normele dreptului contemporan.O a treia teză este aceea potrivit căreia calitatea procesuală nu poate să fie ruptă întru totul de raportul juridic de drept substanţial şi nu se poate absolutiza autonomia calităţii procesuale de dreptul substanţial dedus în judecată. Chiar dacă în majoritatea situaţiilor calitatea procesuală primează faţă de dreptul substanţial dedus judecăţii, această se află într-un raport de conexitate cu acest drept, care se concretizează în interesul pe care partea trebuie să-l justifice pentru a acţiona în justiţie şi care este o condiţie comună atât pentru a fi parte în proces cât şi pentru exerciţiul acţiunii. Această teză porneşte de la premisa că noţiunea de calitate procesuală constă în justificarea dreptului şi obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în proces, prin împrejurări de fapt şi de drept expusă în cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că de fapt, calitate procesuală are oricine, şi numai de el depinde dacă şi-o asumă într-un proces concret prin afirmarea faptului că i s-a încălcat un drept de către pârât. Calitatea procesuală, în această ordine de idei, nu are o existenţă de sine stătătoare, obiectivă, în afară şi independent de atitudinea subiectivă a unei persoane, astfel că ea nici n-ar mai trebui considerată o condiţie cerută pentru a fi parte în proces, oricine putându-şi-o asuma printr-o manifestare de voinţă proprie. În legislaţia românească, condiţia calităţii procesuale nu este reglementată în mod expres. Această condiţie este elementară şi se află în strânsă legătură cu scopul procesului civil, acela de soluţionare a conflictelor sociale, în acest sens fiind evidentă conexiunea dintre calitatea procesuală şi accesul liber la justiţie. Ceea ce este esenţial în orice proces civil este legitimarea procesuală, care trebuie să existe indiferent de obiectul acestuia. Legitimarea procesuală nu se raportează cu necesitate la raportul juridic dedus judecăţii, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată sau prin orice act de investire a instanţei.În legislaţiile moderne, primirea cererii de chemare în judecată nu mai este condiţionată de existenţa dreptului subiectiv, aceasta nefiind decât o condiţie de admitere în fond a acţiunii.3.2 Excepţia lipsei de capacitate procesualăCapacitatea procesuală este una dintre condiţiile necesare pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil.Capacitatea procesuală este aptitudinea persoanelor fizice şi juridice de a deveni părţi ale procesului civil. Persoana fizică sau după caz persoana juridică poate să fie parte într-un proces dacă are capacitate de folosinţă. Legea nu pretinde ca persoana fizică sau juridică să aibă şi capacitate de exerciţiu, aceasta din urmă fiind o condiţie pentru exerciţiul acţiunii civile. Capacitatea de a sta în judecată reprezintă capacitatea procesuală de exerciţiu, care este tot un reflex al capacităţii procesuale de exerciţiu civile. Este capacitatea persoanei care are folosinţa dreptului, de a angaja şi conduce personal

8

procesul, îndeplinind obligaţiile şi realizând drepturile procesuale, pentru a valorifica în justiţie dreptul litigios. Ea este o consecinţă directă a capacităţii de folosinţă. Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant pot fi invocate în orice stadiu al pricinii şi au drept consecinţă anularea actelor de procedură săvârşite de cel lipsit de această capacitate, respectiv de cel care nu şi-a justificat calitatea de reprezentant al părţii. Pentru a ocroti interesele persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi pentru a-i apăra pe cei cu care se judecă aceste persoane, în cazul în care se invocă excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu, instanţa poate acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor, adică pentru introducerea în proces, după caz a reprezentantului sau a ocrotitorului legal. La fel va proceda instanţa în cazul în care reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale.Dacă până la termenul acordat nu s-au împlinit lipsurile cu privire la capacitatea de exerciţiu sau dacă reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată. Din cele arătate anterior rezultă că atât excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu cât şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant au la început caracter dilatoriu iar în cazul în care nu s-au împlinit lipsurile cu privire la capacitatea de exerciţiu sau dacă reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale, caracterul este peremptoriu.Acordarea unui termen în care lipsurile cu privire la capacitatea de exerciţiu sau la dovedirea calităţii de reprezentant este lăsată la aprecierea instanţei, care va hotărî ţinând seama de împrejurările de fapt ale cauzei. O situaţie aparte este aceea când persoana, parte într-un proces civil este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În practica instanţelor judecătoreşti s-au constatat unele soluţii greşite cu privire la aplicarea dispoziţiilor procedurale referitoare la citarea, prezenţa în instanţa şi apărarea intereselor minorilor care au împlinit vârsta de paisprezece ani.Din practica judiciară rezultă clar că trebuie făcută distincţie, sub raportul capacităţii, între minorul sub paisprezece ani şi minorul care a împlinit această vârstă, unele instanţe obişnuiesc şi în prezent să citeze numai pe părinţi sau pe tutore, omiţând citarea personală a minorului parte în proces, prin aplicarea greşită a instituţiei reprezentării.Alte instanţe, dimpotrivă, dispun citarea numai a minorilor, socotind că în acest scop este suficientă autorizarea prealabilă pornirii procesului.Ambele soluţii sunt greşite şi date cu încălcarea dispoziţiilor Decretului 31/ 1934 în primul caz, şi a art. 42 din Codul de procedură civilă în al doilea caz.Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Ca atare, în activitatea sa juridică din circuitul civil, precum şi la apărarea intereselor sale în faţa instanţelor de judecată civile, când este parte în proces, minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani nu va fi reprezentat, deoarece instituţia reprezentării funcţionează numai în cazul lipsei totale de capacitate. Având o capacitate restrânsă, el va participa personal la încheierea actelor juridice şi la activitatea procesuală, însă are nevoie de întregirea acestei capacităţi restrânse, de către părinţi şi în lipsa acestora, de către tutore. De aceea art. 9, alin. 2, prevede că actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.În ce priveşte activitatea procesuală, când minorul este parte în proces, dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 31/1954 se întregesc cu dispoziţiile art. 42 din Codul de procedură civilă , potrivit cărora, pentru persoanele care nu au capacitatea de exerciţiu deplină funcţionează instituţia asistării. În acest caz, partea care se găseşte în această situaţie îndeplineşte actele de procedură şi este citată personal în proces, însă acele acte vor fi semnate şi de persoana care, potrivit legii, îi întregeşte capacitatea. La proces va fi citată şi această persoană, în cazul minorului părinţii, sau în lipsa acestora tutorele.Dacă minorul reprezentat în proces împlineşte vârsta de paisprezece ani în cursul judecăţii, este necesar să se dispună citarea lui alături de părinţi sau tutore, care numai îl vor asista. Hotărârea obţinută în lipsa minorului nu-i este opozabilă şi acesta poate obţine desfiinţarea ei, prin exercitarea unei căi de atac.Art. 42 din Codul de procedură civilă vine în completarea art. 9 al Decretului nr. 31/ 1954, deoarece acest din urmă text se ocupă, numai de încheierea de către minor a actelor juridice, deci a unor acte singulare, în privinţa cărora părinţii sau tutorele pot determina cu anticipaţie natura şi întinderea obligaţiilor ce îşi va asuma minorul, apreciind astfel de la caz la caz utilitatea actului juridic şi fixându-i eventual limitele. În aceste cazuri, interesele minorului sunt suficient aparate prin darea autorizaţiei prealabile, nefiind deci necesar ca părinţii sau tutorele să participe la însăşi încheierea actului.Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate să încheie singur, în mod valabil, anumite acte nepatrimoniale aparţinând altor ramuri de drept, spre exemplu: ascultarea în vederea stabilirii domiciliului legal, încredinţării sau reîncredinţării, ascultarea în vederea încuviinţării adopţiei, solicitarea schimbării de către autoritatea tutelară a felului învăţăturii ori pregătirii profesionale, precum şi a locuinţei, intentarea de către mama minoră a acţiunii în stabilirea paternităţii, în numele copilului acesteia din afara căsătoriei, încheierea căsătoriei de către minora care a împlinit vârsta de 16 ani, după caz, vârsta de 15 ani; încheierea de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani a unui contract individual de muncă, etc. Acest text nu poate fi extins şi la actele procesuale pe care le face o parte în cursul unui proces civil şi care implică o succesiune de acte, unele previzibile - ca acţiunea, încheierea unei tranzacţii sau introducerea unei căi de atac - iar altele neprevizibile şi impuse de desfăşurarea normală a procedurii. În mod practic, părintele sau tutorele nu poate autoriza în prealabil pe minor să efectueze toate actele procesuale, iar o autorizaţie generică, dată la începutul procesului, ar fi de natură să lipsească pe minor, - într-o activitate care-i poate periclita grav interesele - de protecţia pe care legea a socotit-o necesară, pentru o persoană lipsită îndeobşte de cunoştinţe juridice şi experienţă. O simplă autorizare prealabilă procesului sau numai unei instanţe ar avea astfel un caracter pur formal şi ar lipsi pe minor de asistenţa care îi poate fi necesară în orice moment al dezbaterii şi în situaţii neprevizibile.De altfel, în procesul în care minorul este pârât, textul ar fi inaplicabil, întrucât părintele sau tutorele nu poate împiedica judecata cauzei, prin refuzul încuviinţării prealabile.În consecinţă, în procesele civile, potrivit art. 42 din Codul de procedură civilă , minorul care a împlinit paisprezece ani va fi asistat de părinţii săi sau de tutore, aceştia urmând a fi citaţi alături de minor şi vor semna împreună cu el cererile adresate instanţei, sub sancţiunea dispoziţiilor art. 161 din Codul de procedură civilă.Potrivit art. 8, alin. final din Decretul nr. 31/1954, minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu, pe care o păstrează chiar în caz de divorţ, astfel că un minor căsătorit nu are nevoie de asistenţa

9

părinţilor sau a tutorelui în orice proces civil. Prin urmare:• Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani, având o capacitate de exerciţiu restrânsă, trebuie să figureze personal la judecată cauzelor civile, în care scop, urmează să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură.• Părinţii sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani, semnând alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citaţi în acest scop la judecata cauzei.• Se citează numai minorul personal şi tot el exclusiv efectuează actele procedurale, în litigiile care izvorăsc din contractul de muncă, ori din raporturile de muncă în gospodăria agricolă colectivă sau altă organizaţie cooperatistă în care a fost primit, ca şi cel care a dobândit capacitatea de exerciţiu deplină prin căsătorie. 3.3 Excepţia lipsei de interesInteresul apare ca nevoia care a luat forma de dorinţă, intenţie, năzuinţă, scop, etc. Acest interes combinat cu voinţa reprezintă elementele dreptului subiectiv. Iar pe acesta îl putem defini ca fiind puterea şi libertatea de voinţă a unei persoane de a acţiona în limitele permise de lege pentru a-şi realiza un anumit interes. În doctrină s-a ridicat problema identităţii dintre interesul judiciar şi dreptul subiectiv dedus judecăţii. În doctrina modernă s-a impus însă concepţia potrivit căreia dreptul subiectiv şi acţiunea constituie entităţi juridice diferite, interesul judiciar nefiind altceva decât folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în acţiune a procedurii judiciare.Interesul trebuie să existe nu numai în momentul introducerii acţiunii ci şi pe întreg parcursul activităţii judiciare.Interesul judiciar în acţiunea civilă poate să fie material atunci când se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, cum ar fi: efectuarea unei prestaţii, predarea unui bun, plata unei sume de bani sau moral când se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii sufleteşti, cum ar fi: anularea unei căsătorii, punerea ori scoaterea de sub interdicţie a unei persoane, decăderea din drepturile părinteşti, obligarea la publicarea dezminţirii unei ştiri ori a unui articol de presă, etc. În cazul anumitor acţiuni poate să existe atât interes material cât şi interes moral.Interesul în calitatea sa de condiţie esenţială de exercitare a acţiunii civile trebuie să îndeplinească anumite cerinţe şi anume: să fie legitim, să fie personal, să fie născut şi actual.Prin legitimitatea interesului se înţelege conformitatea acestuia cu legea, cu ordinea de drept şi cu bunele moravuri.Interesul trebuie să fie personal, în senul că acesta trebuie să fie propriu celui care promovează acţiunea civilă ori după caz celui care îndeplineşte un act procedural. Acest aspect nu trebuie privit în mod rigid deoarece acţiunea civilă poate să fie promovată şi de alte persoane sau organe decât acelea care se pretind a fi titularele unui drept subiectiv.Având în vedere faptul că admiterea excepţiei lipsei de interes duce la respingerea acţiunii, această excepţie are caracter peremptoriu şi absolut şi va putea fi invocată de instanţă din oficiu, de procuror sau de oricare dintre părţi, în tot cursul procesului.Odată ridicată excepţia lipsei de interes, instanţa este obligată să o pună în discuţia părţilor, deoarece faptul de a nu pune în discuţia părţilor această excepţie şi trecând direct la judecarea fondului se va ajunge în mod inevitabil la pronunţarea unei hotărâri nelegale care va fi casată cu trimitere la instanţa de fond pentru că părţile au fost lipsite de posibilitatea de a se apăra. Dacă excepţia este admisă de instanţă, acţiunea va fi respinsă pentru lipsă de interes. Respingerea acţiunii în aceste condiţii nu va putea fi invocată ca putere de lucru judecat într-o altă acţiune, promovată într-un moment în care interesul este născut şi actual. Dacă instanţa va constata că excepţia lipsei de interes este neîntemeiată va pronunţa o încheiere de respingere şi va proceda la continuarea judecării cauzei.3.4 Excepţia lipsei procedurii prealabileProcedura prealabilă reprezintă etapa precontencioasă. După unii autori această etapă înseamnă recursul administrativ sau recursul graţios şi a fost instituită de legiuitor cu scopul soluţionării mai rapide şi cu cheltuieli mai reduse a litigiului. Prin intermediul procedurii prealabile se dă posibilitatea reclamantului să îşi apere dreptul său prin invocarea nu numai a motivelor de legalitate dar şi de oportunitate. Recursul administrativ dă posibilitatea autorităţii administrative care a emis sau a pus în aplicare acte administrative ilegale să le retracteze şi să repare eventualele prejudicii produse prin aplicarea actelor administrative ilegale sau inoportune.În cazul controlului judecătoresc direct asupra actelor administrative o condiţie necesară introducerii acţiunii este aceea a îndeplinirii procedurii administrative prealabile demersului judiciar şi care constă în îndatorirea petiţionarului de a se adresa autorităţii emitente a actului administrativ, înaintea exercitării căii judiciare, autoritate obligată să rezolve plângerea prealabilă pentru a evita, pe cât posibil, declanşarea litigiului. Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. În cazul actelor administrative fiscale şi a titlurilor de creanţă fiscală, Codul de procedură fiscală prevede la art. 175 alin. (1) posibilitatea formulării, potrivit legii, a contestaţiei împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii. Competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei este reglementată de art. 179 din Codul de procedură fiscală astfel: contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 500.000 lei (RON), se soluţionează de către organele competente constituite la nivelul direcţiilor generale unde contestatorii au domiciliul fiscal sau, după caz, de către organul fiscal stabilit prin ordin al ministrului Finanţelor publice, la propunerea preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;Contestaţiile formulate de marii contribuabili, care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 500.000 lei (RON), se soluţionează de către organele competente constituite în cadrul respectivelor direcţii generale de administrare a marilor contribuabili.Contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesoriile acestora, al căror cuantum este de 500.000 lei (RON) sau mai mare, precum şi cele formulate împotriva actelor emise de organe centrale se soluţionează de către organe competente de soluţionare constituite la nivel central.Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente.Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal

10

se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act.Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste autorităţi. Deciziile emise ca urmare a soluţionării cauzei pot fi atacate, potrivit legii, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, iar partea nemulţumită poate ataca sentinţa cu recurs. În materia contenciosului administrativ, dreptul la acţiune se naşte fie la data comunicării soluţiei de către autoritatea emitentă, ori după caz de către autoritatea ierarhic superioară sesizată, fie la expirarea termenului în care trebuie rezolvată reclamaţia. Dacă reclamantul a sesizat instanţa înainte de îndeplinirea procedurii prealabile, adică înaintea datei la care se naşte dreptul la acţiune, acţiunea va fi respinsă ca prematură. În ceea ce priveşte procedura prealabilă la conciliere în materie comercială, arătăm că această procedură este obligatorie în ceea ce priveşte procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani. Înainte de chemarea în judecată a pârâtului, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu acesta.În cazul în care pe rolul instanţei a fost înregistrată cererea de chemare în judecată şi nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, cererea va fi respinsă ca fiind inadmisibilă.Considerăm că în situaţia în care în momentul înregistrării cererii de chemare în judecată nu există ataşate la aceasta dovada că s-a realizat concilierea sau că de la momentul primirii de către pârât a convocării la conciliere au trecut 30 de zile, cererea este admisibilă dacă aceste dovezi se depun la dosarul cauzei până la primul termen de judecată.3.5 Excepţia de netimbrareExcepţia de netimbrare a acţiunii este o excepţie de fond, absolută şi peremtorie. Obligaţia de timbrare este prioritară, aşa cum rezultă din prevederile art. 20 din Legea nr. 146/ 1997, potrivit cărora taxele de timbru se plătesc anticipat sub sancţiunea anulării cererii în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii până la termenul stabilit de instanţă. Astfel, anterior satisfacerii timbrajului instanţa nu poate admite nici o cerere a părţilor. De asemenea instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor alte probleme legate de judecarea cauzei deduse ei spre soluţionare, înainte de a fi plătite taxele de timbru. În condiţiile în care cererea reclamantului este insuficient timbrată, cu toate că li s-a pus în vedere obligaţia completării taxei judiciare de timbru, instanţa o va anula, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/ 1997, fără a se pronunţa asupra nici unei alte cereri sau excepţii formulate de părţi. În cazul în care se invocă şi alte excepţii, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei referitoare la timbraj, întrucât aceasta vizează însăşi legalitatea investirii sale. 3.6 Excepţia caracterului subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizarePrin art. 111 din Codul de procedură civilă, legiuitorul consacră ambele forme ale acţiunii în constatare: acţiunea în constatare pozitivă şi acţiunea în constatare negativă. Cu toate că textul de lege face referire la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în realitate acţiunea în constatare vizează constatarea existenţei ori inexistenţei unui raport juridic.În majoritatea cazurilor acţiunile în constatare au un caracter preventiv întrucât prin intermediul lor se preîntâmpină contestarea unui raport juridic sau promovarea unor acţiuni prin care se pretinde existenţa unor raporturi juridice inexistente.Trăsătura fundamentală a acţiunilor în constatare este subsidiaritatea în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Într-adevăr, potrivit art. 111 din Codul de procedură civilă, cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Prin urmare pentru a nu încărca activitatea organelor judiciare cu două acţiuni, una în constatare şi alta în realizarea dreptului, art. 111 din Codul de procedură civilă le-a conferit acţiunilor în constatare un caracter limitat şi subsidiar. Într-adevăr, tocmai datorită caracterului lor limitat, hotărârile pronunţate asupra acţiunilor în constatare nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin intermediul executării silite. Acţiunea în constatare având, potrivit art. 111 din Codul de procedură civilă, un caracter subsidiar, nu poate fi primită decât dacă reclamantul nu poate cere realizarea dreptului. În situaţia în care se cere constatarea unui drept, iar pârâtul opune un act prin care i s-au constituit drepturi proprii, reclamantul nu poate intenta o acţiune în constatare, ci trebuie ca, printr-o acţiune în realizare, să solicite anularea acelui act, pentru ca pârâtul să se abţină în viitor de la orice pretenţii asupra bunului revendicat. Acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept are un caracter subsidiar, care decurge din art. 111 din Codul de procedură civilă, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă, în situaţia în care se poate cere realizarea dreptului. Dacă transformarea acţiunii în constatare în acţiune în realizare nu constituie o modificare de acţiune, în sensul art. 132 alin. (2) pct. 4 din Codul de procedură civilă, ea implică o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată şi deci nu se poate face pentru prima dată în faţa instanţei de apel, în raport de dispoziţiile art. 294 din Codul de procedură civilă. 3.7 Excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiunePrescripţia extinctivă sau liberatorie este unul dintre modalităţile de stingere a dreptului material la acţiune, din cauza neexercitării lui înăuntrul unui anumit interval de timp prevăzut de lege. În cazul în care, creditorul nu-l cheamă în judecată pe debitorul său înlăuntrul intervalului pe care legea l-a stabilit, interval denumit termen de prescripţie, acesta pierde dreptul material la acţiune şi prin urmare creditorul nu mai poate cere instanţei judecătoreşti sau vreunui alt organ de jurisdicţie ocrotirea dreptului său. Dacă totuşi creditorul îl cheamă în judecată pe debitorul său, acţiunea acestuia trebuie să fie respinsă din cauza prescripţiei împlinite. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond deoarece admiterea sa are ca rezultat respingerea cererii ca fiind prescrisă. 3.8 Excepţia puterii lucrului judecatAutoritatea lucrului judecat (res iudicata pro veritate habetur) este o instituţie de drept procesual civil destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice devenite litigioase şi soluţionate de către organele de jurisdicţie. Un lucru odată judecat trebuie considerat ca fiind adevărat, iar hotărârea judecătorească ţine loc de adevăr.Sintagma lucru judecat provine din latinescul res iudicata, care semnifică ceea ce s-a judecat sau soluţionat. Din punct de vedere procesual această expresie se raportează la efectele hotărârii judecătoreşti. Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni

11

litigioase. Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai impor¬tante excepţii de procedură. Instituţia lucrului judecat este reglementată şi de Codul civil în art. 1201. Potrivit acestui text: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Codul civil reglementează lucrul judecat ca o prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul – res iudicata pro veritate habelur. La rândul său Codul de procedură civilă reglementează puterea lucrului judecat ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.Pentru existenţa lucrului judecat art. 1201 din Codul civil cere existenţa identităţii între hotărârea dată şi cea care urmează, respectiv: identitatea de obiect (eadem res), identitatea de cauză (eadem causa), şi identitatea de părţi (conditio personarum). Cele trei elemente arătate anterior trebuie să fie întrunite cumulativ. În cazul în care lipseşte unul dintre cele trei elemente nu mai putem să vorbim despre autoritatea lucrului judecat (quae nisi omnia concurrunt, alia res est) , astfel că pentru a opera excepţia autorităţii lucrului judecat se cere o identitate între raportul juridic dedus judecăţii şi raportul juridic judecat anterior, iar părţile care stau în judecată trebuie să aibă aceiaşi calitate procesuală. Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune. Dacă în cererea ulterioara se formulează mai multe capete de cerere există autoritate de lucru judecat cu privire la acel capăt de cerere care a format deja obiectul unei judecăţi; altfel s-ar putea ajunge la situaţia ca una din părţi să formuleze o cerere de chemare în judecată ulterioară în mod formal, cu mai multe capete de cerere, spre a evita astfel consecinţele puterii lucrului judecat. De asemenea, jurisprudenţa noastră a decis, în mod judicios, că pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiunii în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic; chiar dacă cu prilejul primei judecăţi dreptul pretins de una dintre părţi s-a discutat numai pe cale incidentă hotărârea pronunţată are putere de lucru judecat faţă de o altă acţiune în cadrul căreia se urmăreşte valorificarea unuia şi aceluiaşi drept. În cele ce urmează exemplificăm câteva situaţii în care nu există iden¬titate de obiect, astfel: când în cadrul primei acţiuni se cerere anularea sau constatarea nulităţii unei vânzări, iar în acţiunea subsecventă se solicită revendicarea aceluiaşi imobil; nu există identitate de obiect între cererea legatarului pentru predarea lega¬tului şi acţiunea subsecventă a moştenitorului care tinde la anularea testamentului; nu există identitate de obiect (şi nici de cauză) când prima acţiune are ca obiect posesia unui imobil, iar cererea subsecventă are ca obiect revendicarea acestuia; nu există identitate de obiect când în prima acţiune s-a solicitat recunoaşterea unei servituţi de trecere, iar în a doua cerere s-a urmărit recunoaşterea altei servituţi, cum ar fi o servitute de vedere sau când cea din urmă cerere are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru acea servitute; nu există autoritate de lucru judecat când în prima acţiune una din părţi a fost condamnată la plata capitalului, iar în cea de-a doua cerere s-au solicitat dobânzi; nu există putere de lucru judecat atunci când prin ho¬tărâre se constată nulitatea actului de înstrăinare pentru nerespectarea unei condiţii legale imperative, iar acţiunea ulterioară se referă la rezoluţiunea promisiunii de vânzare sinalagmatică, rezultând din acelaşi act, pe motiv că vânzarea nu s-a per¬fectat din culpa celeilalte părţi. De asemenea, în cazul în care în cursul primei judecăţi reclamantul a renunţat la un capăt de cerere, iar instanţa a luat act de o atare desistare, acel capăt de cerere poate fi reiterat în cadrul unei acţiuni ulterioare fără a se putea opune cu succes excepţia puterii lucrului judecat. Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat este identitatea de cauza. Determinarea conceptului de cauză întâmpină seri¬oase dificultăţi în doctrină şi în practică. Cauza nu este acelaşi lucru şi nu se confundă cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia. Ea rezultă în fundamentul juridic al acţiunii şi se concretizează practic, în situaţia de fapt calificată juridic.Cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovate în justiţie. Raţiunea cauzei constă dintr-un fapt juridic, care formează baza dreptului cerut. Fără arătarea cauzei pretenţia ar fi arbitrară. De asemenea este necesar a se face deosebirea dintre cauză şi mijloacele de susţinere ale acesteia. Prin urmare, cauza ar fi raţiunea primă, sau raţiunea imediată a cererii, iar mijloacele de susţinere, raţiunea cauzei, sau raţiunea mediată, secundară a cererii. Identitatea cauzei produce autori¬tatea lucrului judecat, nu însă şi identitatea mijloacelor de susţinere.Această distincţie între cauză şi mijloacele de susţinere a creat vii controverse mai cu seamă în litigiile privitoare la anularea convenţiilor. Într-o primă opinie, se consideră că toţi factorii care determină nulitatea actului juridic - lipsa formei prevăzute de lege, lipsa capacităţii de folosinţă, lipsa obiectului etc. - reprezintă tot atâtea cauze, şi ca urmare, desfiinţarea convenţiei s-ar putea obţine pentru oricare din aceste cauze fără a se putea opune cu succes excepţia puterii lucrului judecat.Într-o altă opinie se susţine că obiectul acţiunii este nulitatea actului, iar viciile care determină nulitatea sunt mijloace de susţinere, fiind plasate în rândul cauzelor secundare; acestea din urmă sunt irelevante sub aspectul existenţei puterii lucrului judecat. Într-o a treia opinie se apreciază că nulitatea convenţiei reprezintă obiectul acţiunii, consimţământul viciat care determină nulitatea constituie cauza acţiunii, iar eroarea, dolul şi violenţa care arată în ce constă viciul de consimţământ nu sunt altceva decât mijloace de susţinere a nulităţii, iar toate aceste mijloace de susţinere trebuie să fie înfăţişate deodată.Într-o a patra opinie, viciul de consimţământ, ca eroarea, dolul, violenţa, constituie o cauză aparte, care stând la baza unei acţiuni, nu va putea produce autoritate de lucru judecat, cu condiţia să nu fi fost luată în discuţie în cadrul primului proces. Tot astfel, trebuie considerate cauze distincte forma neregulată a actului sau lipsa de capa¬citate. Acest punct de vedere ţine seama de realităţile vieţii juridice a cărei complexitate faptică şi juridică ne obligă la asemenea reflecţii.În forme mai mult sau mai puţin evidente un atare punct de vedere este promovat şi în doctrina occidentală. Astfel cum am arătat deja, conceptul de cauză trebuie ra¬portat nu doar la temeiul juridic al cauzei, ci, în ultimă instanţă, şi la starea de fapt calificată juridic. Or, faptele la care ne-am referit nu exced unei corecte calificări juridice a fundamentului acţiunii. Aceste elemente de fapt ţin de fondul litigiului; ele nu reprezintă simple elemente probatorii ale acţiunii. De aceea, nu întâmplător uneori în doctrina occidentală cauza este denumită ca fiind cauza factuală.

12

În altă ordine de idei, la determinarea conceptului de cauză trebuie să avem în vedere şi acele împrejurări noi ce nu au fost luate în considerare cu prilejul primei judecaţi. Dar esenţială este şi constatarea că împrejurările de fapt nu pot constitui prin ele însele cauza unei acţiuni. Calificarea juridică a faptelor este cea care le converteşte în surse de obligaţii; faptele nu au relevanţă juridică, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa occidentală, decât în lumina unei reguli de drept. Prin urmare, regula generală este aceea că identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte.Este relevant şi faptul că în ultimul timp îşi face loc tot mai mult o tendinţă de diminuare a importanţei sau chiar de renunţare la elementele tradiţionale ale puterii lucrului ju¬decat, sau mai corect spus se vorbeşte tot mai mult în literatura occidentală de identificarea puterii lucrului judecat printr-un element obiectiv - materia litigioasă - şi unul subiectiv - identitatea de părţi. În acelaşi timp, menţionăm că există şi legislaţii procesuale care nu pun în circumstanţă autoritatea lucrului judecat prin elementele clasice ale triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.Jurisprudenţa noastră a avut şi ea un rol important în conturarea conceptului de cauză. Unele exemple în această privinţă sunt edificatoare. Înainte de a purcede la prezentarea succintă şi selectivă a acestei contribuţii jurisprudenţiale este necesar să mai precizăm că în determinarea lucrului judecat este foarte important să se ţină seama de finalitatea instituţiei puterii lucrului judecat şi a excepţiei destinate a o va¬lorifica. În acest sens, în practica judiciară s-a confirmat faptul că principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contra¬zicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces. Teza enunţată mai sus şi confirmată de instanţa noastră supremă evocă în termeni sugestivi finalitatea puterii lucrului judecat şi chiar a prezumţiei de adevăr instituită de art. 1201 din Codul civil. În funcţie de drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă, dată într-un alt proces şi a elementelor lucrului judecat se poate stabili în concret dacă într-o cauză civilă există sau nu autoritate de lucru judecat.Totuşi, jurisprudenţa noastră este relativ bogată în determinarea conceptului de cauză. Câteva exemple pot argumenta susţinerea de mai sus. Astfel, s-a decis că nu există identitate de cauză între acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie. De asemenea nu este identitate de obiect şi cauză în ipoteza în care hotărârea definitivă constată nulitatea actului de înstrăinare pentru că nu întruneşte o anumită cerinţă imperativă a legii, iar în acţiunea ulterioara se solicită rezoluţiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare, rezultând din acelaşi act şi motivat de faptul că înstrăinarea s-a realizat din pricina celeilalte părţi. În acelaşi timp trebuie reţinut că nu există autoritate de lucru judecat ori de câte ori temeiul juridic al celor două acţiuni este diferit. Astfel, dacă o primă acţiune în revendicare bazată pe uzucapiune a fost respinsă, o a doua acţiune poate fi exercitată cu succes dacă ea se întemeiază pe o altă cauză, cum ar fi un act translativ de proprietate (donaţie, vânzare-cumpărare etc). Tot astfel, respingerea unei acţiuni în anularea unui testament neregulat întocmit (sau chiar pentru un viciu de consimţământ) nu poate fi opusă în cadrul celei de-a doua cereri prin care se solicită să se constate că acelaşi testament a fost revocat printr-un act juridic ulterior. Cea de-a treia condiţie a puterii lucrului judecat este formulată şi ea în mod expres de art. 1201 din Codul civil, text care pretinde ca judecata să aibă loc „între aceleaşi părţi, făcute de ele sau contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text evocă, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic şi moral. Este vorba aici de aplicarea principiului relativităţii lucrului judecat. Acest principiu reprezintă o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil şi în conformitate cu care convenţiile n-au efect decât între părţile contractante. Tot astfel şi în materie procesuală este logic şi echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora. Cu toate acestea, în anumite condiţii hotărârea judecătorească este opozabilă şi altor persoane decât cele care au participat în mod direct şi nemijlocit la judecată. Legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea judiciară în calitate de parte. Ceea ce interesează nu este însa prezenţa fizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces. Pentru aceasta este însă necesar ca părţile să fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele să aibă efectiv posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile procedurale. O hotărâre pronunţată în lipsă are din punct de vedere procedural aceeaşi valoare cu hotărârea pronunţă în contradictoriu, cu condiţia evidenţiată deja, anume aceea ca părţile să fi fost legal citate. Drept urmare, persoana care absentează de la judecată este prezentă din punct de vedere juridic, dacă a fost legal citată sau se înfăţişează printr-un reprezentant; dar acesta din urma deşi este prezent fizic în instanţă, totuşi nu devine parte în proces, exceptând situaţia când participă la activitatea judiciară într-o dubla calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar. De asemenea, din punctul de vedere al puterii lucrului judecat este irelevant faptul ca poziţia procesuală activă sau pasivă a părţilor s-a schimbat în cadrul celei de-a doua acţiunii. De aceea, s-a statuat că puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în procesul subsecvent părţile se găsesc cu rolurile schimbate, fostul reclamant devenind pârât. Puterea lucrului judecat poate fi opusă însă şi de către pârâtul dintr-o a doua cerere de chemare în judecată, altul decât cel din primul proces, dat numai dacă are aceeaşi situaţie juridică cu pârâtul din prima acţiune. Soluţia la care ne referim a fost motivată de către jurisprudenţa noastră pe ideea că reclamantul nu este prejudiciat în nici un mod, căci el a avut la dispoziţie toate garanţiile procedurale. Hotărârea judecătorească este totuşi opozabilă şi altor persoane. În această categorie intră: moştenitorii universali, cei cu titlu universal, creditorii chirografari şi dobânditorii cu titlu particular. Menţionăm că în privinţa moştenitorilor universali şi cu titlu universal soluţia se întemeiază pe faptul că aceştia preiau patrimoniul defunctu¬lui sau o fracţiune din acesta, astfel cum el exista în momentul deschiderii succe¬siunii, respectiv cu toate drepturile şi obligaţiile; drept urmare, aceşti moştenitori nu mai pot repune în discuţie, printr-o altă acţiune, un drept care a fost recunoscut persoanei pe care ei o moştenesc sau un drept care nu a mai existat în patrimoniul antecesorului lor, fiind obligaţi să respecte o atare hotărâre. Situaţia este asemănă¬toare şi în cazul dobânditorilor cu titlu particular şi a creditorilor chirografari. Hotărâ¬rea este opozabilă însă dobânditorului cu titlu particular doar dacă acesta a dobândit bunul ulterior sau după îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară. Puterea lucrului judecat poate fi opusă şi creditorilor chirografari, deşi aceştia au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului; ei se pot plânge împotriva actelor făcute de debitor fie pe calea acţiunii oblice , fie pe calea acţiunii pauliene . Situaţia este diferită însă în cazul creditorilor privilegiaţi şi ipotecari, întrucât acestora nu li se poate opune puterea lucrului judecat dacă privilegiul sau ipoteca a luat naştere în mod legal înainte de pronunţarea primei hotărâri.

13

Există şi hotărâri judecătoreşti a căror opozabilitate se impune, pentru conside¬rente adeseori diferite, erga omnes. Aşa este cazul acţiunilor în contenciosul constituţional, administrativ, precum şi în cazul acţiunilor privind starea şi capacitatea persoanelor.Puterea lucrului judecat este, în mod indiscutabil, o calitate care o dobândeşte hotărârea judecătorească. În doctrină şi în jurisprudenţă sunt precizate însă categoriile de hotă¬râri judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat. De regulă, se consideră că pentru ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie să îndeplinească minim trei condiţii: să fie pronunţată de o instanţă română; să fie pronunţată în materie contencioasă; să dezlege fondul cauzei.Prima condiţie, aceea ca hotărârea să fie pronunţată de o instanţă română a fost afirmată constant şi în doctrina noastră mai veche, dar a fost reiterată şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 105/ 1992, privind raporturile de drept internaţional privat. Într-adevăr, hotărârile judecătoreşti străine nu dobândesc în mod automat putere de lucru judecat. În acest sens, în doctrina mai veche s-a arătat că autoritatea lucrului judecat are ca temei ordinul suveranului, în virtutea dreptului său de imperium, suveranul poate da acest ordin în limitele ţării sale, nu însă în altă ţară. Unele din raţiunile acestei soluţii îşi păstrează desigur actualita¬tea, principiul este însă mult atenuat şi circumstanţiat în dreptul modern caracterizat printr-o interdependenţă fără precedent, determinată ea însăşi de schimbările din economia mondială şi implicaţiile proceselor de integrare regională sau continentală. În sistemul nostru de drept hotărârile judecătoreşti străine pot dobândi putere de lucru judecat doar dacă sunt recunoscute în condiţiile expres determinate de Legea nr. 105/ 1992 . A doua condiţie este aceea care se referă la caracterul procedurii realizate în faţa instanţei de judecată. În prezent se recunoaşte că puterea lucrului judecat constituie o calitate pe care o dobândesc numai hotărârile pronunţate în cadrul unor proceduri contencioase.Încheierile pronunţate în cadrul procedurii necontencioase nu au putere de lucru judecat. Soluţia este logică întrucât instanţa nu este chemată să soluţioneze un litigiu, ci doar să rezolve o cerere prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. A treia condiţie, este aceea ca prin hotărâre instanţa să fi soluţionat cauza în fond. Numai în cazul în care instanţa a soluţionat cauza în fond partea care a câştigat procesul se poate prevala în cadrul unei acţiuni ulterioare de dreptul recunoscut. Dacă litigiul nu a fost soluţionat în fond, şi instanţa nu s-a pronunţat asupra drepturilor părţilor, hotărârea pronunţată nu are putere de lucru judecat. Practica judiciară a făcut o aplicare constantă a acestei regulii .Puterea de lucru judecat este aplicabilă atât hotărârilor de admitere, cât şi celor de res¬pingere a acţiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscută şi cu privire la cererile incidente soluţionate de către instanţă (intervenţii, chemări în garanţie, cereri reconvenţionale etc.). Aceeaşi calitate trebuie să fie recunoscută şi hotărârilor parţiale, precum şi hotărârilor provizorii. Acestea din urmă reprezintă o categorie aparte de hotărârii judecătoreşti, în sensul că ele îşi păstrează întreaga eficienţă juridică atâta timp cât se menţin şi situaţiile care au justificat adoptarea măsurilor respective (regula materializată şi în adagiul rebus sic stantibus ). Aşa este cazul hotărârilor privitoare la plata pensiilor de întreţinere, încredinţarea copiilor sau la plata unor despăgubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vătă¬marea corporală a victimei. Odată însă ce faptele ce au stat la baza deciziei judecătoreşti au suferit modificări, hotărârea judecătorească poate fi revocată sau modifi¬cată în mod corespunzător.Un loc aparte în cadrul procedurii judiciare îl ocupă şi încheierile premergătoare fondului. Acestea au un scop limitat, anume acela de a pregăti soluţia finală. De aceea, se ridică problema dacă toate aceste încheieri se bucură de puterea lucrului judecat. Astfel, cum am arătat deja, puterea lucrului judecat este un atribut al hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei. Datorită acestui fapt trebuie decis că încheierile preparatorii nu au putere de lucru judecat, scopul lor fiind limitat astfel cum am arătat. O asemenea regulă nu are însă un caracter absolut. Astfel, încheierile interlocutorii, adică acelea prin care se rezolvă unele chestiuni importante ale judecăţii şi care prejudecă fondul cauzei se bucură de putere de lucru judecat, în sensul că instanţa nu mai poate reveni asupra lor. Aşa este cazul încheierii de admitere în principiu a unei acţiuni de partaj. 4. EXCEPŢIILE ÎN CAZUL UNOR PROCEDURI SPECIALE4.1 Excepţiile în cazul procedurii somaţie de plată4.1.1 Excepţia de necompetenţă materială, teritorială şi funcţionalăOri de câte ori părţile au convenit ca litigiile ce decurg din executarea drepturilor şi obligaţiilor să fie supuse arbitrajului instituţionalizat, când acestea nu au putut fi stinse pe cale amiabilă, competenţa instanţei este exclusă în raport cu dispoziţiile art. 343³ din Codul de procedură civilă, indiferent dacă procedura se desfăşoară în condiţiile dreptului comun sau a unei proceduri speciale. Sesizarea instanţei naţionale pe calea procedurii somaţiei de plată este exclusă de clauza atributivă de jurisdicţie, chiar dacă nu sunt supuse judecăţii aspectele de fond. 4.1.2 Excepţia de neexecutareExcepţia de neexecutare a obligaţiei este un mijloc de apărare ce se manifestă ca o consecinţă directă a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice în virtutea căruia oricare dintre părţile unui astfel de contract poate refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu-şi execută ea însăşi obligaţia corelativă ce-i revine. În procedura somaţiei de plată, ridicată de către debitor şi susţinută de către acesta cu un minim de probe poate duce la respingerea cererii creditorului, în mod indirect punându-se în discuţie prin această excepţie problema certitudinii creanţei. 4.1.3 Excepţia autorităţii lucrului judecatÎn cazul procedurii somaţiei de plată excepţia autorităţii lucrului judecat ca mijloc de apărare a debitorului poate fi admisă numai în situaţia în care pentru aceeaşi creanţă creditorul, în urma respingerii cererii iniţiale, a introdus o nouă cerere având acelaşi obiect cu precedenta. În situaţia în care cererea iniţială a fost respinsă pe motivul excepţiei exigibilităţii, adică creanţa pentru care s-a cerut procedura somaţiei de plată la data judecării cauzei nu era exigibilă, excepţia autorităţii lucrului judecat nu poate fi admisă ca mijloc de apărare a debitorului în cazul în care la data introducerii unei noi cereri creanţa întruneşte condiţia de exigibilitate. Deţinerea unui titlu executoriu – o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă – care poate fi valorificată prin procedura executării silite, face inadmisibilă cererea întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/ 2001, întrucât scopul acestui act normativ constă tocmai în realizarea de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor.

14

În ceea ce priveşte fondul raporturilor juridice dintre părţi, ordonanţa privind somaţia de plată nu are autoritate de lucru judecat. 4.1.4 Excepţia lipsei calităţii procesualeAceastă excepţie, în cazul procedurii somaţiei de plată poate fi ridicată numai de către debitor. Deoarece calitatea procesuală este o reflexie a capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei, aceasta trebuie să preexiste momentului în care părţile aflate în litigiu au încheiat actul juridic prin care creditorul cere somarea debitorului să plătească o sumă de bani care reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.Această excepţie, odată ridicată de către debitor şi susţinută cu un minim de probe, pune instanţa de a cerceta fondul raporturilor juridice dintre părţi cel puţin în ceea ce priveşte capacitatea acestora de folosinţă şi de exerciţiu, cu alte cuvinte, capacitatea acestora de a încheia actul juridic în temeiul căruia creditorul cere instanţei emiterea somaţiei de plată. Considerăm că într-o atare situaţie, soluţia instanţei va fi aceea de respingere a cererii creditorului întrucât punerea în dezbaterea părţilor a capacităţii lor echivalează cu cercetarea fondului raporturilor juridice dintre părţi, ceea ce în condiţiile art. 11¹ alin. (1) din O.G. nr. 5/ 2001 ar fi inadmisibil întrucât instanţa de judecată şi-ar depăşi competenţa funcţională.4.1.5 Excepţia de certitudine, lichiditate şi exigibilitate a creanţeiOri de câte ori debitorul, prin obiecţiile invocate, a contestat pertinent caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, soluţia judecătorului nu poate fi decât aceea de respingere a cererii creditorului, pentru că altfel s-ar transforma somaţia de plată într-o veritabilă acţiune de drept comun, ceea ce ar contraveni specificului acestei instituţii juridice. Potrivit dispoziţiilor art. 46 din Codul comercial, doar facturile acceptate la plată pot proba obligaţiile comerciale. Faptul că factura a fost expediată cu scrisoare recomandată nu echivalează cu acceptarea acesteia la plată, semnătura de primire a scrisorii recomandate neechivalând cu acceptarea la plată a facturii. Creanţa afectată de un termen suspensiv este neexigibilă dacă termenul nu a fost îndeplinit. Chiar dacă sub aspectul certitudinii şi lichidităţii creanţa invocată de către reclamantul creditor îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, cererea privind somaţia de plată este inadmisibilă atunci când creanţa este afectată de un termen suspensiv. 4.1.6 Excepţia lipsei înscrisului probator al creanţeiConstatarea printr-un înscris probator a creanţei pentru care s-a cerut procedura somaţiei de plată este o condiţie de admisibilitate a cererii. Pe lângă certitudine, lichiditate şi exigibilitate, pentru ca cererea privind procedura somaţiei de plată să fie admisibilă, creanţele trebuie să reprezinte obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii. Prin urmare, constatarea certitudinii, lichidităţii şi exigibilităţii creanţelor ce reprezintă o sumă de bani printr-un înscris probator este o cerinţă imperativă a legii şi în consecinţă instanţa va respinge cererea ori de câte ori va constata lipsa înscrisului probator. De asemenea, debitorul va putea invoca lipsa înscrisului probator în apărarea sa în orice fază procesuală, inclusiv cu ocazia exercitării căilor de atac şi a contestaţiei la executare.4.1.7 Excepţia de prescripţiei dreptului la acţiuneExcepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond deoarece admiterea sa are ca rezultat respingerea cererii ca fiind prescrisă. 4.2 Excepţiile în arbitrajul privatCalea arbitrajului privat este posibilă numai datorită acordului care intervine între părţi cu privire la soluţionarea unui litigiu. Prin urmare, izvorul arbitrajului este, în mod incontestabil, de natură contractuală. Soluţionarea litigiului arbitral se face potrivit regulilor alese de părţi, iar în lipsa unei atare alegeri, potrivit unor norme particulare prevăzute în mod special pentru această materie. În doctrină a fost adoptată concepţia unanimă, în mod întemeiat, că hotărârile arbitrale au putere de lucru judecat. Opţiunea doctrinei este neîndoielnic întemeiată, având un sprijin în chiar în dispoziţiile procedurale în materie. Astfel, potrivit art. 363 alin. (3) din Codul de procedură civilă: „Hotă¬rârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.”Din textul art. 340 din Codul de procedură civilă rezultă că doar persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele. Prin urmare, Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun. În ceea ce priveşte obiectul litigiilor ce pot fi soluţionate pe calea arbitrajului, legea îl limitează la litigiile patrimoniale dintre părţi. Legea restrânge însă şi categoria litigiilor patrimoniale prin excluderea acelor litigii patrimoniale care au ca obiect drepturi asupra cărora legea nu prevede a se face tranzacţie. Într-o atare situaţie pot opera două excepţii: excepţia de capacitate procesuală şi excepţia de necompetenţă. O convenţie arbitrală încheiată cu nerespectarea condiţiilor legale cu privire la capacitatea persoanelor şi la competenţa materială a tribunalului arbitral este lovită de nulitate absolută.O altă excepţie care operează în cazul arbitrajului privat şi care vizează competenţa funcţională a tribunalului arbitral este excepţia inexistenţei convenţie arbitrale.Convenţia arbitrală reprezintă acordul de voinţă al părţilor în legătură cu soluţionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrală. Convenţia arbitrală poate îmbrăca două forme: compromisul şi clauza compromisorie. Inexistenţa convenţie arbitrale face ca soluţionarea litigiului pe această cale să devină inoperant întrucât tribunalul arbitral nu poate fi investit cu competenţă funcţională decât prin convenţia arbitrală. Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis. Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. Prin urmare nulitatea, caducitatea, ineficacitatea contractului are drept consecinţă nevalabilitatea clauzei compromisoriiPrin compromis părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Într-o atare situaţie operează excepţia lipsei obiectului litigiului şi excepţia lipsei numelui arbitrilor ori a modalităţii lor de numire.Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, convenţia arbitrală are ca efect investirea unui tribunal arbitral cu soluţionarea litigiului dintre părţi şi produce

15

efecte multiple în legătură cu constituirea tribunalului arbitral dar şi cu procedura de urmat. Existenţa convenţiei arbitrale exclude competenţa instanţelor judecătoreşti cu privire la acel litigiu şi prin urmare, în faţa instanţelor judecătoreşti în cazul în care acestea sunt sesizate pentru judecarea litigiului se impune a fi ridicată excepţia de necompetenţă. Tribunalul arbitral îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364 din Codul de procedură civilă. În cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanţa judecătorească, aceasta îşi verifică competenţa.Instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă: pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţie arbitrală; convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă; tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.În celelalte cazuri, instanţa judecătorească, la cererea uneia dintre părţi, se va declara necompetentă, dacă va constata că există convenţie arbitrală. În caz de conflict de competenţă, hotărăşte instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei înaintea căreia s-a ivit conflictul. Declararea necompetenţei are drept efect şi trimiterea cazului spre soluţionare la organul competent, respectiv la arbitrajul ales de părţi. Soluţia nu este prevăzută în mod expres în materia arbitrajului, dar ea este incidentă în virtutea principiului completării normelor speciale cu prevederile dreptului comun. 4.3 Excepţiile în procedura contestaţiei la executareToate actele de executare trebuie îndeplinite cu respectarea strictă a legii, pentru a nu fi prejudiciate în nici un fel drepturile părţilor sau drepturile altor persoane. Pentru a se asigura controlul de legalitate a actelor şi operaţiunilor tehnico - materiale aferente executării silite, legiuitorul a creat instituţia contestaţiei la executare. Contestaţia la executare este mijlocul procedural prin care părţile sau terţele persoane vătămate prin executare, se pot plânge instanţei competente, în scopul de a obţine desfiinţarea actelor legale de executare. Art. 399 din Codul de procedură civilă prevede că: „împotriva executării silite şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare” iar „nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.” Având în vedere dispoziţiile legale arătate mai sus rezultă că în principiu orice executare silită poate fi contestată de oricine are interes sau este vătămat prin executare. În jurisprudenţă s-a ajuns la concluzia că un terţ nu poate avea decât un singur motiv de contestaţie şi anume urmărirea greşită a averii sale, executarea silită fiind pornită împotriva debitorului. Pentru a fi admisibilă în fond, contestaţia la executare formulată de un terţ este necesar ca acesta să probeze că executarea este îndreptată greşit împotriva averii sale şi că prin actul executării el a suferit un prejudiciu. Spre deosebire de părţi care au la dispoziţie numai contestaţia la executare, terţii vătămaţi prin actele de executare îşi pot apăra drepturile lor şi pe calea unei acţiuni principale în revendicare sau după caz pe calea unei acţiuni posesorii. Contestaţia la executare poate să fie introdusă şi de procuror în temeiul art. 45 din Codul de procedură civilă. Din practica judiciară rezultă că majoritatea excepţiilor ridicate în cazul contestaţiilor la executare se referă la alegerea procedurii execuţionale, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, perimarea unor acte de executare, vicii de formă ale titlului executoriu, nerespectarea termenelor, încălcarea oricăror forme în cadrul executării silite, ordinea de urmărire a bunurilor sau urmărirea unor bunuri care potrivit legii nu pot fi urmărite, depăşirea limitei în care vor fi urmărite veniturile, modul în care se desfăşoară activitatea execuţională, neopozabilitatea titlului executoriu faţă de o terţă persoană cu drepturi proprii asupra bunului urmărit, urmărirea unor bunuri aparţinând altor persoane decât debitorul, invocarea compensaţiei legale, atacarea unor acte frauduloase întocmite cu scopul de a prejudicia pe creditor, debitor ori pe un terţ. O situaţie aparte prevăzută de lege este aceea când executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească. Exemple: titlu executoriu act autentic, ori titlu executoriu act sub semnătură privată. Se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Într-o atare situaţie, pe parcursul judecării contestaţiei la executare părţile pot invoca atât excepţiile de procedură cât şi excepţiile de fond.4.4 Excepţiile în procedura ordonanţei preşedinţialeOrdonanţa preşedinţială este o hotărâre judecătorească prin care instanţa ordonă măsuri vremelnice în cazuri urgente, pentru păstrarea unui drept care s-ar putea pierde prin întârziere. Pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări.Ordonanţa preşedinţială este o instituţie de drept procesual civil de sine stătătoare şi ca atare nu trebuie confundată cu încheierea, numită uneori ordonanţă, dată în materie necontencioasă chiar de către preşedintele instanţei şi nici cu ordonanţa prin care debitorul este somat să facă plata în temeiul O.G. nr. 5/ 2001. De asemenea, ordonanţa preşedinţială nu trebuie confundată cu unele măsuri pe care le ia preşedintele instanţei sau înlocuitorul acestuia atunci când primeşte cererea de chemare în judecată şi nici cu ordonanţa pronunţată de preşedinte pentru încuviinţarea cererilor de executare a unor obligaţii înainte de împlinirea termenului în cazul când aceste cereri sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar suporta-o dacă s-ar aştepta împlinirea termenului. În afara condiţiilor generale care trebuie să existe în cazul oricărei forme concrete care intră în conţinutul acţiunii civile, adică formularea unei pretenţii, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală, pentru admisibilitate ordonanţa preşedinţială presupune şi îndeplinirea unor condiţii speciale. Condiţiile speciale de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale sunt: urgenţa, caracterul vremelnic al măsurilor solicitate şi neprejudicierea fondului prin măsura luată.Excepţiile procesuale specifice care se pot ridica în cazul ordonanţei preşedinţiale se întemeiază tocmai pe condiţiile de admisibilitate arătate mai sus.4.4.1 Excepţia inexistenţei urgenţeiChiar dacă unele texte de lege ar putea indemna la confuzii, trebuie totuşi făcută distincţia între celeritate şi urgenţa. Celeritatea este o caracteristică a cauzelor de a fi soluţionate într-un termen rezonabil, iar în unele texte ea este expres prevăzută de lege. De exemplu art. 320 alin 1. ,,contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere”;

16

art. 598 ,,cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care judecă procesul. Instanţa va decide de urgenţă…” În aceste situaţii legiuitorul a avut în vedere necesitatea soluţionării unor litigii cu rapiditate, cu celeritate. În situaţia prevăzută de art. 581 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urgenţa este o condiţie specifică ce ţine însăşi de natura ordonanţei preşedinţiale. Urgenţa la care se referă dispoziţiile art. 581 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu exclude, ci presupune şi celeritatea în soluţionarea cauzei.Urgenţa trebuie să existe chiar din momentul sesizării instanţei şi până în momentul pronunţării ordonanţei. Ori de câte ori se constată lipsa acestei cerinţe, continuarea procedurii specifice ordonanţei preşedinţiale nu mai are nici o justificare. Mai mult de atât, condiţia urgenţei trebuie să persiste pe tot cursul soluţionărilor cailor de atac, deoarece în caz contrar nu ar mai fi necesară confirmarea sau luarea unor măsuri vremelnice.4.4.2 Excepţia caracterului definitiv a măsurilor solicitateCondiţia caracterului vremelnic a măsurilor solicitate este strâns legată de neprejudicierea fondului, astfel că prin ordonanţă preşedinţială se pot dispune măsuri provizorii şi nu definitive, fapt ce rezultă din art. 581(1) din Codul de procedură civilă, ,,instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice…; şi alin (4): ,,ordonanţa este vremelnică şi executorie”Prin ordonanţă se iau masuri rapide şi temporare. Aceste masuri de cele mai multe ori au o limită de timp, în principiu până când se va soluţiona fondul cauzei. Însă de cele mai multe ori, în situaţiile în care pe calea ordonanţei reclamantul este cel care are câştig de cauză, el nu va mai avea interesul să exercite o acţiune de drept comun. Faptul că măsurile solicitate a se dispune prin ordonanţă preşedinţială au caracter definitiv constituie excepţie absolută şi peremptorie.4.4.3 Excepţia de prejudiciere a fondului cauzeiNeprejudicierea fondului cauzei este o condiţie specifică de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, care a provocat numeroase controverse în literatura de specialitate.Judecătorul trebuie să examineze sumar cauza şi să determine de partea cui este apartenenţa dreptului, dar fără a cerceta fondul litigiului între părţi. Instanţa poate examina în acest scop şi titlurile şi actele prezentate de către părţi, dar nu poate să se pronunţe asupra condiţiilor de fond privind valabilitatea actului, căci în această situaţie ar judeca chiar fondul cauzei. Totodată, pe calea ordonanţei instanţa nu poate dispune anularea actului sau să-l interpreteze.O altă discuţie se poartă asupra faptului dacă se poate impune pârâtului, pe calea ordonanţei preşedinţiale, obligaţii de a face. Din practica judiciară rezultă că o obligaţie de a face nu poate fi dispusă prin ordonanţă preşedinţială decât în cazul în care se tinde la încetarea unor acte abuzive, deoarece numai în felul acesta se păstrează caracterul vremelnic al măsurilor luate.” Faptul că prin ordonanţă preşedinţială nu se judecă fondul cauzei rezultă şi din unele dispoziţii legale: ,,cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului” ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când există judecată asupra fondului”. Ridicarea excepţiei de prejudiciere a fondului cauzei poate duce la respingerea acţiunii întrucât prin ordonanţă nu se poate prejudicia fondul cauzei, nu se rezolvă fondul cauzei şi nu se abordează fondul cauzei. 4.5 Excepţiile în procedura contenciosului administrativStudiu de caz: Reclamantul K.I. cheamă în judecată Poliţia Oraşului Mizil din Jud. Prahova pentru pagube apicole produse din cauza ridicării în mod abuziv a permisului de conducere de către agentul principal A.P., fapt care l-a împiedicat pe reclamant să deplaseze cele 60 de familii de albine la păstorit în perioada optimă 16.08 – 10.09.2004. Tribunalul Harghita înregistrează cererea reclamantului şi o pune pe rol, Dosarul 2063/ 2004. Prin Sentinţa civilă nr. 659/ 2005 pronunţată de Tribunalul Harghita în şedinţa publică din data de 07 iunie 2005, instanţa de contencios administrativ respinge acţiunea reclamantului întemeindu-şi hotărârea pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Poliţiei oraşului Mizil, invocată de IPJ Prahova. Reclamantul în recursul declarat împotriva sentinţei arătată mai sus arată că în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 218/ 2002 cu privire la organizarea Poliţiei Române, lege în temeiul căreia pârâtul prin întâmpinare ridică excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Poliţia oraşului Mizil, instanţa admite în mod eronat excepţia şi respinge cererea împotriva acestei pârâte.Legea 218/ 2002, referitor la organizarea structurilor teritoriale ale Poliţiei Române la art. 5 prevede că – „Poliţia Română are următoarea structură organizatorică: Inspectoratul General al Poliţiei Române; unităţi teritoriale aflate în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de poliţie; instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului; alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei, înfiinţate potrivit legii.”; iar în completare art. 12 alin (2) prevede: În judeţe se organizează şi funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie, conduse de un inspector-şef, ajutat de adjuncţi. Art. 14 alin. (1): În municipii şi oraşe funcţionează poliţii municipale şi orăşeneşti, iar în comune, posturi de poliţie; Art. 28 alin. (1): În îndeplinirea activităţilor specifice poliţistul are competenţa teritorială corespunzătoare unităţii de poliţie din care face parte; (2) În caz de continuare a unei măsuri sau activităţi specifice poliţistul poate acţiona şi pe raza teritorială a altor unităţi de poliţie, comunicând despre aceasta unităţii competente. Art.31 alin. (2) În exercitarea drepturilor conferite de prezenta lege poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi de Convenţia europeană a drepturilor omuluiDin analiza textelor de lege arătate mai sus rezultă că poliţiile orăşeneşti, inclusiv Poliţia oraşului Mizil există ca structuri organizatorice ale unităţilor teritoriale ale poliţiei, că aceste structuri au o competenţă teritorială, că prin intermediul funcţionarilor lor au competenţă materială de a emite acte şi de a săvârşi fapte administrative. Aceste structuri au de asemenea un sediu, organe de conducere şi organe de execuţie. Chiar dacă nu au personalitate juridică de sine stătătoare, poliţiile orăşeneşti reprezintă autoritatea statului într-un anumit teritoriu şi potrivit competenţei materiale organizează şi asigură aplicarea legilor. Ca urmare, dacă am însuşi punctul de vedere al instanţei care a judecat fondul ar însemna să admitem faptul că în procesul de organizare a aplicării şi de aplicare a legii, poliţiile municipale şi orăşeneşti pot comite orice fel de abuzuri împotriva persoanelor fără să fie angajată în nici un fel răspunderea juridică din partea acestora, întrucât lipsa calităţii procesuale pasive le scuteşte de obligaţia de a sta în judecată pentru pagubele cauzate şi implicit le exonerează de răspundere atât pe aceste organe ale autorităţii administrative cât şi pe funcţionarii lor.Cu toate că nu există o definiţie legală a calităţii procesuale pasive instanţa putea deduce din doctrină şi din practica judiciară faptul că poliţia orăşenească, în speţa de faţă Poliţia oraşului Mizil este o autoritate publică şi în consecinţă

17

subiect de drept administrativ care în cazul vătămării cetăţenilor în drepturile lor recunoscute de lege trebuie să stea în judecată ca parte procesuală pasivă şi să răspundă pentru actele şi faptele administrative vătămătoare. Chiar şi legea după care instanţa a judecat fondul cauzei, Legea 554/ 2004 la art. 2 lit a) defineşte autoritatea publică ca fiind „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public;…” Ca urmare respingerea acţiunii pe motivul lipsei calităţii procesuale pasive a unei autorităţi publice, susţinută pe considerentul că această autoritate nu are personalitate juridică este netemeinică şi nelegală. 4.6 Excepţiile în procedura divorţuluiDivorţul reprezintă o instituţie procesual civilă compusă dintr-un ansamblu de norme procesuale şi procedurale specifice prin intermediul cărora se realizează desfacerea căsătoriei. În ceea ce aplicarea excepţiilor de procedură şi a excepţiilor de fond într-o acţiune de divorţ trebuie avute în vedere următoarele reglementări: Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul. Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului. Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea reclamantului. În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar. Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.Instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva ambilor soţi, chiar atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândoura. Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra cererii făcute de pârât.Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii şi prin urmare nu se poate ridica excepţia de netimbrare în cazul în care intervine împăcarea soţilor.Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare, şi în acest caz el se va putea folosi şi de faptele vechi. În acest caz nu se poate invoca excepţia autorităţii lucrului judecat.Termenul de apel, precum şi cel de recurs este de 30 zile şi curge de la comunicarea hotărârii. Prin faptul că legea dispune un alt termen de apel şi de recurs decât în procedura comună, excepţia de tardivitate poate fi admisă numai în cazul în care fie apelul, fie recursul au fost introduse în afara termenului special prevăzut de lege. Apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.Hotărârea care se pronunţă în condiţiile în care cererea de divorţ se întemeiază cu acordul părţilor este definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul şi prin urmare nu are autoritate de lucru judecat nefiind supusă apelului şi recursului. Singura cale de atac rămâne contestaţia în anulare.Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii. Prin urmare, o asemenea hotărâre poate să fie supusă contestaţiei în anulare pentru motivele limitativ şi expres prevăzute de lege. 4.7 Excepţiile în procedura împărţelii judiciareÎmpărţeala sau partajul priveşte o universalitate de bunuri sau un drept de proprietate afectat de modalităţi, adică acel drept de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri care fie că aparţine simultan şi concurent la două sau mai multe persoane, fie că existenţa lui viitoare în patrimoniul titularului actual depinde de un eveniment sau de o împrejurare prevăzută de lege sau stabilită de voinţa omului. Partajul este acea operaţiune juridică prin care se pune capăt coproprietăţii sau stării de indiviziune, bunurile stăpânite pe cote părţi fiind trecute, potrivit cu întinderea cotelor cuvenite, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coproprietari sau coindivizari, astfel încât dreptul exclusiv asupra unei cote ideale din masa bunurilor comune sau indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor. Coindivizarii pot conveni la o împărţeală provizorie a folosinţei unora dintre bunurile sau a bunurilor care compun masa indiviză, iar dacă există neînţelegeri o pot face pe cale judecătorească. Împărţeala sau partajul constituie principala modalitate de încetare a stării de indiviziune în cazul unei proprietăţi comune. Încetarea stării de indiviziune se realizează fie prin împărţirea materială a bunului între copărtaşi fie prin atribuirea bunului unuia dinte copărtaşi, acesta devenind proprietar exclusiv.Împărţeala se poate realiza prin acordul de voinţă a tuturor copărtaşilor, fiind vorba în acest caz despre împărţeala convenţională ori pe cale judecătorească atunci când copărtaşii nu se înţeleg sau atunci când însăşi legea obligă la o asemenea formă de împărţeală, în acest caz fiind vorba despre împărţeala judiciară. Împărţeala judiciară poate intervenii în următoarele situaţii: Copărtaşii nu se înţeleg cu privire la modul de partajare a bunului comun; Unul dintre proprietarii comuni lipseşte; Printre proprietarii comuni sunt persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea autorităţii tutelare pentru un partaj voluntar; Unul dintre soţi sau creditorul unuia dintre soţi cere instanţei împărţirea bunurilor comune.În afara excepţiilor de procedură şi a excepţiilor de fond aplicabile tuturor acţiunilor civile, în cazul împărţelii judiciare poate fi ridicată excepţia existenţei unui partaj voluntar anterior deschiderii acţiunii. O asemenea excepţie, dacă este admisă duce la respingerea acţiunii fiind o excepţie peremptorie şi absolută întrucât poate fi constatată de instanţă chiar din oficiu. Împărţeala voluntară odată realizată are aceiaşi efecte ca şi autoritatea lucrului judecat întrucât un copărtaş sau coindivizar, odată ce şi-au exprimat consimţământul în mod valabil nu mai poate să revină asupra

18

împărţelii făcute decât cu acordul tuturor coindivizarilor ori copărtaşilor participanţi la actul împărţelii.În cazul acţiunii de împărţeală judiciară, legitimarea procesuală activă de reclamant aparţine oricăruia dintre coproprietari ori coindivizari, adică oricăruia dintre titularii drepturilor indivize. Toţi ceilalţi coproprietari sau coindivizari vor avea calitatea procesuală pasivă de pârâţi.În cazul împărţelii judiciare, soluţia disjungerii cererii reconvenţionale nu este oportună întrucât este potrivnică intereselor moştenitorilor.Pârâtul nu se poate opune în nici un fel la soluţionarea acţiunii în partaj deoarece ar însemna ca reclamantul să fie obligat la rămânerea în indiviziune. 5. Concluzii şi propuneri de lege ferendaExcepţiile de procedură şi excepţiile de fond au o importanţă mare în procesul civil ele constituind atât mijloace de apărare cât şi mijloace de administrare corectă a justiţiei. În structura actuală a Codului de procedură civilă, prevederile referitoare la excepţiile de procedură şi excepţiile de fond se găsesc dispersate în mai multe articole ale codului şi în anumite cazuri se găsesc reglementate în Codul civil şi în alte legi civile. Considerăm a fi oportun ca în viitoarea redactare a Codului de procedură civilă, atât excepţiile de fond cât şi excepţiile de procedură să fie grupate într-un titlu distinct al primei cărţi. La redactarea titlului „Excepţiile de fond şi excepţiile de procedură” va fi necesară o ierarhizare a acestora în funcţie de importanţa lor în desfăşurarea procesului civil ţinându-se cont de practica judiciară acumulată şi de experienţa doctrinară existentă în tratarea acestor probleme. Este necesar de asemenea ca abordarea acestor probleme de lege ferenda să se facă ţinându-se seama de realităţile vieţii judiciare şi de practica şi experienţa acumulată în sistemele de drept ale statelor Uniunii Europene. 

19