1

Capitolul I. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Secţiunea 1. Condiţiile invocării excepţiei de nelegalitate 1. Obiectul excepţiei de nelegalitate – actul administrativ 1.1. Excepţii de nelegalitate admisibile 1.1.1. Ordinul ministrului justiţiei nr. 670/C/2008 din 10 martie 2008 privind stabilirea salariului de bază

pentru consilierii pentru afaceri europene din Ministerul Justiţiei Prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 670/C/2008 din 10 martie 2008, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.

19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene, modificată şi completată, ale Legii nr. 495/20061, ale art. 30 alin. (2) din O.G. nr. 10/20082 şi ale H.G. nr. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei3, modificată şi completată, a fost stabilit salariul de bază pentru consilierii pentru afaceri europene din Ministerul Justiţiei, ale căror raporturi de muncă cu această autoritate sunt stabilite pe bază de contract individual de muncă.

Ordinul ministrului justiţiei este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind un act emis de o autoritate publică, potrivit competenţelor legale ce îi revin, în regim de putere publică, în vederea executării legii şi care produce efecte juridice faţă de subiectele de drept care se circumscriu ipotezei juridice a dispoziţiilor sale.

Ordinul ministrului justiţiei nr. 670/C/2008 din 10 martie 2008 poate fi contestat pe calea excepţiei de nelegalitate.

Decizia nr. 2203 din 14 aprilie 2009

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 483 din 10

februarie 2009, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului justiţiei nr. 670/C/2008, formulată de reclamantul B.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată cu soluţionarea acestei excepţii prin încheierea din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a, iar la termenul din 10 februarie 2009 a invocat din oficiu inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate în raport de natura juridică a actului atacat. În esenţă, pentru a aprecia că excepţia de nelegalitate invocată nu este admisibilă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că ordinul contestat, prin care s-a stabilit că, începând cu data de 1 ianuarie 2008, salariul de bază pentru consilierii pentru afaceri europene din Ministerul Justiţiei se stabileşte pentru funcţia de Secretar III, cu precizarea şi indicarea sporului de vechime ce urmează a se acorda, nu este un act administrativ emis în regim de putere publică, în sensul Legii nr. 554/2004, întrucât acest ordin produce efecte în sfera raporturilor de muncă născute prin încheierea contractelor individuale de muncă între persoanele angajate şi angajator, care este autoritatea pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul-recurent, solicitând, ca o consecinţă a admiterii acestuia, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a susţinut că instanţa de fond a aplicat în mod greşit legea, apreciind incorect că Ordinul

1 Legea nr. 495/2004 privind salarizarea şi alte drepturi băneşti ale personalului din administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale româneşti din străinătate a fost abrogată prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu excepţia art. 6, art. 15, art. 17, art. 20, art. 21, art. 22, art. 23, art. 24, art. 28, art. 29, art. 30, art. 311, art. 312, art. 36, art. 42, art. 43, art. 44, art. 45, art. 47, art. 48, art. 49, art. 50, art. 51, art. 52, art. 53, art. 54, art. 58, art. 59, art. 60, art. 61, art. 62, art. 63, art. 64, art. 65, art. 66 şi anexei nr. 51.

2 O.G. nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale a fost abrogată prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu excepţia art. 23, art. 25 şi 302.

3 H.G. nr. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei a fost abrogată prin H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

2

nr. 670/c/2008 emis de ministrul justiţiei nu ar fi act administrativ pe motiv că nu ar fi fost emis în regim de putere publică, întrucât raporturile de muncă stabilite de către angajaţii salarizaţi din bugetul de stat sunt raporturi mixte, supuse atât dreptului muncii, cât şi dreptului administrativ. S-a mai arătat că natura administrativă a actelor prin care se stabilesc drepturi salariale ale bugetarilor derivă din împrejurarea că salariul, cu toate elementele sale, nu se stabileşte prin negociere, ci prin lege, angajatului în sistem bugetar impunându-i-se, în regim de putere publică, un anumit salariu.

Recursul este fondat. Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului raportat la prevederile legale aplicabile şi faţă de criticile formulate de recurentul-reclamant, a reţinut incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ca o consecinţă a admiterii recursului şi a casării hotărârii pronunţate, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care nu a intrat în cercetarea excepţiei de nelegalitate invocate, faţă de cele în continuare arătate: prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 670/C/2008, emis la data de 10 martie 2008, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 19/2003 privind organizarea şi funcţionarea corpului consilierilor de integrare, modificată şi completată, Legii nr. 495/2006 privind salarizarea şi alte drepturi băneşti ale personalului din administraţia centrală a M.A.E., art. 30 alin. (2) din O.G. nr. 10/2008, ca şi a H.G. nr. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, modificată şi completată, astfel cum rezultă din preambulul său, a fost stabilit salariul de bază pentru consilierii pentru afaceri europene din Ministerul Justiţiei, ale căror raporturi de muncă cu această autoritate sunt realizate prin contract individual de muncă.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte a apreciat că ordinul a cărui nelegalitate a fost invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, are incontestabil natura unui act administrativ, astfel cum acest termen este definit în art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. În stabilirea naturii juridice a ordinului contestat nu este relevantă şi determinantă împrejurarea că acest ordin îşi produce efecte în sfera unor raporturi de muncă ale unei categorii determinate de angajaţi cu contract individual de muncă, în cadrul autorităţii emitente, ci împrejurarea că acest ordin a fost emis de o autoritate publică, potrivit competenţelor legale conferite, în regim de putere publică, şi a fost elaborat în vederea executării legii.

Aşadar, ordinul în discuţie este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 şi pentru că reprezintă forma juridică principală a activităţii autorităţii pârâte, constând într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere la drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice.

Apreciind, aşadar, că în mod nelegal excepţia de nelegalitate a actului administrativ arătat, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a fost respinsă ca inadmisibilă, Înalta Curte, în considerarea celor prezentate, a casat hotărârea pronunţată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în vederea examinării excepţiei ridicate de recurentul-reclamant, admisibilă pe temeiul de drept arătat.

1.2. Excepţii de nelegalitate inadmisibile 1.2.1. Act administrativ care nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ. Dispoziţie emisă de

primărie în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat şi care nu mai pot fi restituite în natură. Excepţie de nelegalitate inadmisibilă

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pot forma obiectul

excepţiei de nelegalitate numai actele administrative care pot forma şi obiectul unei acţiuni în contencios administrativ. Astfel, actele administrative care intră sub incidenţa prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară) şi care nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nu pot forma, potrivit principiului simetriei juridice, nici obiectul excepţiei de nelegalitate.

Intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 dispoziţia emisă de primărie în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat şi care nu mai pot fi restituite în natură, întrucât o asemenea dispoziţie poate fi contestată în termenele şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ.

Decizia nr. 151 din 15 ianuarie 2009

Decizia nr. 5756 din 11 decembrie 2009

3

Notă: În sensul respingerii ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate invocate cu privire la dispoziţii emise de

primari în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobile preluate abuziv de către stat şi care nu mai pot fi restituite în natură, au mai fost pronunţate următoarele decizii: decizia nr. 267 din 21 ianuarie 2009 (dispoziţia nr. 2437 din 17 iulie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca); decizia nr. 1238 din 5 martie 2009 (dispoziţia nr. 994 bis/2005, emisă de Primarul municipiului Blaj); decizia nr. 4264 din 13 octombrie 2009 (dispoziţia nr. 3785 din 10 iulie 2006, emisă de Primarul municipiului Ploieşti).

1. Decizia nr. 151 din 15 ianuarie 2009. Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. 199/39 din

24 iunie 2008 la Curtea de Apel Suceava, reclamantul R.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtului să transmită dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluare desemnate pentru întocmirea raportului de evaluare. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 461 din 10 august 2001 a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în localitatea B., imobil care a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 111/1951, prin sentinţa civilă nr. 196 din 24 februarie 1953, iar ulterior clădirea a fost vândută chiriaşilor în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar terenul a fost folosit pentru construirea unui ansamblu de locuinţe. A mai arătat reclamantul că prin dispoziţia nr. 1709 din 31 martie 2006, Primarul municipiului B. i-a respins cererea de acordare a despăgubirilor băneşti pentru imobilul respectiv şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţie ce a fost comunicată şi comisiei pârâte.

Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 90 din 7 iulie 2008, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A obligat pârâtul să transmită dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluare desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În motivarea soluţiei s-a reţinut că dreptul la soluţionarea în termen rezonabil reprezintă o garanţie pentru soluţionarea echitabilă, atât în procedura prealabilă, cât şi în contencios, fiind statuat ca atare în art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului. Din comportamentul pârâtului rezultă intenţia de tergiversare a soluţionării cererii, întrucât de la data înregistrării cererii nu a parcurs nicio etapă din procedura administrativă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, invocând prevederile art. 299, art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică. Recurenta-pârâtă arată că prin adresa nr. 14661/CC din 30 iunie 2008, dispoziţia nr. 1079/2006, emisă de Primăria municipiului B., împreună cu documentaţia aferentă a fost înapoiată acestei primării în vederea completării, deoarece, în urma verificării legalităţii cererii de restituire în natură formulate de intimatul-reclamant, s-a constatat că au fost emise pentru acelaşi imobil atât o dispoziţie a Primăriei municipiului B., cât şi un ordin al Prefectului cu nr. 277 din 19 decembrie 2005, cu propuneri de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; nu se face identificarea cu exactitate a imobilului; nu sunt depuse la dosar acte care să descrie construcţia, nu se precizează situaţia juridică a imobilului; nu rezultă din acte dacă reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită. Pentru aceste considerente, se invocă şi nelegalitatea dispoziţiei nr. 1079/2006.

Se precizează şi faptul că în mod eronat s-a reţinut că se intenţionează tergiversarea soluţionării dosarului, deoarece a fost parcursă etapa verificării legalităţii cererii de restituire în natură, iar după returnarea dosarului completat, acesta va fi înaintat evaluatorului sau societăţii de evaluare, urmare a procedurii administrative speciale instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, nu există refuz nejustificat. Au fost depuse dovezi privind restituirea dosarului cu adresa indicată către Primăria municipiului B.

Înalta Curte, analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, în raport şi de legislaţia incidentă în cauză, a apreciat că acesta este fondat doar în ceea ce priveşte greşita reţinere a refuzului nejustificat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Motivul de recurs care se referă la nelegalitatea dispoziţiei nr. 1079/2006 a Primăriei municipiului B. nu a putut fi reţinut. Aşa cum însăşi recurenta recunoaşte în motivele de recurs, autoritatea emitentă a dispoziţiei a fost învestită de lege cu soluţionarea notificării, potrivit Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 16 alin. (2) din Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 însoţite de deciziile emise de entităţile învestite cu soluţionarea acestora conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi de întreaga documentaţie aferentă acestora se predau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor.

4

Cum dispoziţiile cu propunere de acordare de despăgubiri emise în baza Legii speciale nr. 10/2001 puteau fi atacate în termenele şi în condiţiile prevăzute de acest act normativ, după rămânerea definitivă a acestora, legiuitorul, în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu a mai prevăzut o altă modalitate de a fi contestată legalitatea acestora, ci a prevăzut doar regimul stabilirii şi plăţii acestor despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În cauza dedusă judecăţii nu s-au făcut dovezi contrare, în sensul că dispoziţia nu este definitivă. Potrivit Capitolului VI din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pot constitui obiect al unor acţiuni în contencios administrativ doar deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin urmare, dispoziţia nr. 1079/2006, emisă de Primăria B., nu poate fi supusă excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru că această excepţie, utilizată ca mijloc de apărare, vizează doar actele administrative care pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ, nu şi actele care, potrivit unor dispoziţii din legi speciale, sunt supuse unui recurs paralel, cum este şi cazul dispoziţiei de faţă, şi care constituie fine de neprimire în instanţa de contencios administrativ.

În concluzie, întrucât, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziţia nr. 1079/2006 este exclusă controlului instanţei de contencios administrativ, potrivit principiului simetriei juridice, acest act nu poate fi atacat nici pe calea excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din legea menţionată. Acestui raţionament i se adaugă şi faptul că recurenta nu poate uza de excepţia de nelegalitate pentru a o transforma într-un instrument de prejudecare a fondului acţiunii cu referire la dispoziţia nr. 1709/2006, în afara cadrului procesual firesc. De fapt, în esenţă, excepţia a fost invocată pentru a sublinia că emitentul deciziei prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu a justificat soluţia adoptată şi nu s-au ataşat înscrisurile doveditoare, situaţie în care dosarul cu nr. 14661/CC a fost retransmis la data de 30 iunie 2008 în vederea completării cu actele indicate de recurentă.

Recursul însă este fondat în ceea ce priveşte greşita apreciere a refuzului nejustificat, astfel cum acesta a fost definit de legiuitor în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Atât dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cât şi cele ale art. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a acestui titlu conţin obligaţia imperativă ca dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale însoţite de următoarele înscrisuri: întreaga documentaţie aferentă acestora, actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice înscrisuri care descriu imobilele, situaţia juridică actuală a imobilului obiect al notificării, orice alte înscrisuri relevante. Deşi atât la judecata în fond, cât şi la cea în recurs s-a invocat de către recurenta-pârâtă faptul că dosarul reclamantului nr. 14661/CC este incomplet, iar în lipsa informaţiilor menţionate acesta nu poate fi transmis evaluatorului, nu s-au făcut dovezi din care să rezulte că înscrisurile precizate ca fiind lipsă dintre cele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate au fost transmise odată cu dispoziţia nr. 1079/2006.

S-a făcut dovada faptului că prin adresa nr. 14661/CC din 30 iunie 2008 recurenta-pârâtă a înapoiat dosarul reclamantului Primăria municipiului B. în vederea completării. Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, astfel că nu s-au putut reţine refuzul nejustificat în ceea ce priveşte soluţionarea cererii formulate de intimatul-reclamant şi nici intenţia de tergiversare, cât timp recurenta a precizat că, după returnarea dosarului completat, acesta va fi înaintat evaluatorului sau societăţii de evaluare.

În consecinţă, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite în cauză prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. În raport de cele reţinute, de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (2), (3) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, a fost admis recursul, casată sentinţa atacată şi, pe fond, respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

2. Decizia nr. 5756 din 11 decembrie 2009. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia de

contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.N. a chemat în judecată pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, să dispună obligarea pârâtelor să îi emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în localitatea C., să stabilească un termen de executare a obligaţiei, precum şi să dispună asupra sancţionării autorităţilor pârâte pentru întârzierea punerii în executare a obligaţiei, potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, de la data pronunţării hotărârii şi până la data emiterii deciziei, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acţiunii, reclamanta arată că, prin dispoziţia nr. 18029 din 20 decembrie 2005, Primarul municipiului Craiova a propus să i se acorde despăgubiri pentru imobilul anterior individualizat. Dosarul a fost înaintat de Primăria municipiului Craiova către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cu propunerea de acordare a despăgubirilor, iar acesta nu a fost soluţionat, deşi au trecut mai mult de 18 luni de la data înregistrării sale.

5

Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, în care a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 18029 din 20 decembrie 2005 şi a solicitat sesizarea instanţei competente pentru analizarea acesteia şi suspendarea cauzei. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu motivarea că soluţionarea dosarului pentru acordarea despăgubirilor se realizează prin aplicarea unei proceduri speciale reglementate de Legea nr. 247/2005, care implică mai multe etape, printre care şi pe cea a evaluării imobilului. Cu privire la această etapă, pârâta a susţinut că, în urma unei selecţii aleatorii, dosarul va fi trimis evaluatorului, iar după întocmirea raportului de evaluare se va emite decizia care reprezintă titlul de despăgubire.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat, la rândul ei, întâmpinare, în care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu are competenţa de a emite decizia solicitată de reclamantă. În plus, pârâta a invocat şi excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 18029 din 20 decembrie 2005.

La data de 19 februarie 2009, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare la acţiunea introductivă de instanţă, prin care a solicitat obligarea autorităţii pârâte să trimită dosarul la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Curtea de Apel Craiova a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente cu excepţia de nelegalitate invocată de pârâte, cu motivarea că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, întrucât dispoziţia Primarului municipiului Craiova nr. 18029 din 20 decembrie 2005 este un act de natură civilă prin care unitatea deţinătoare a recunoscut reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi a propus acordarea de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, reţinând că emiterea deciziei solicitate în cauză este de competenţa pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 142 din 23 aprilie 2009, a admis în partea acţiunea reclamantei M.N., a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în localitatea C., a respins acţiunea faţă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi capătul de cerere privind aplicarea amenzii. Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: reclamanta a început procedurile de recuperare a bunului litigios sau a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001 către autoritatea locală cu competenţe în materia stabilirii şi plăţii despăgubirii imobilelor preluate în mod abuziv, notificare care a fost soluţionată la data 20 decembrie 2005. După transmiterea dosarului către A.N.R.P., reclamanta a întreprins mai multe demersuri pentru ca cererea sa să fie soluţionată.

Între data depunerii cererii şi data introducerii acţiunii la instanţa de contencios administrativ au trecut aproximativ 8 ani, fără că în această perioadă autorităţile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii. Curtea a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative a încălcat în mod evident principiul celerităţii şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În opinia primei instanţe, împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererilor constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamanţilor.

Punerea în executare a legilor cu caracter reparatoriu revine autorităţilor executive ale statului, care au obligaţia legală şi constituţională de a respecta atât dreptul intern, cât şi tratatele internaţionale. Autorităţile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii prin care să justifice încălcarea dreptului la un proces rezonabil, pentru că aceasta înseamnă să invoce propria culpă, respectiv încălcarea Convenţiei europene a drepturilor omului. Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că cererea de aplicare a amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este nefondată, deoarece acest text legal instituie o procedură specială de sancţionare a autorităţilor în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a solicitat modificarea acesteia, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 18029 din 20 decembrie 2005 şi respingerii acţiunii reclamantei. Recurenta arată că hotărârea atacată a fost pronunţată de prima instanţă cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În concret, recurenta susţine că judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care îl obligau să suspende cauza şi să înainteze dosarul instanţei competente să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate invocate cu privire la dispoziţia anterior arătată, care este un act unilateral cu caracter individual, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a Legii nr. 10/2001 şi care dă naştere unor raporturi juridice între beneficiarii săi şi statul român. Recurenta precizează că motivul pentru care a invocat excepţia de nelegalitate este

6

acela că intimata-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului pe care îl revendică şi de aceea nu poate fi considerată o persoană îndreptăţită la despăgubire, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ceea ce priveşte fondul pretenţiei deduse judecăţii, recurenta menţionează că dosarul în discuţie a fost remis Primăriei municipiului Craiova pentru a se ataşa la acesta dovada dreptului de proprietate al intimatei-reclamante asupra terenului situat în localitatea C. După îndeplinirea acestei obligaţii, dosarul va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta arată că etapa evaluării este condiţionată de probarea dreptului de proprietate asupra întregului imobil revendicat. În optica sa, instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a criteriilor statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil, atunci când a procedat la admiterea acţiunii reclamantei. În fine, recurenta mai arată şi faptul că prima instanţă a obligat-o la un fapt imposibil de executat, întrucât dosarul aferent dispoziţiei nr. 18029/2005 a fost remis Primăriei municipiului Craiova.

Părţile au depus la dosar concluzii scrise. Analizând sentinţa recurată în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta

Curte a apreciat că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: instanţa de control judiciar a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, Înalta Curte a reţinut că temeiul juridic al respingerii cererii de sesizare a Tribunalului Dolj, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 18029 din 20 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Craiova, l-a reprezentat tocmai art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată. Potrivit acestui text legal, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de nelegalitate are posibilitatea respingerii, prin încheiere motivată, a cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente să o soluţioneze în situaţia în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru sesizare: existenţa unui act administrativ de care să depindă soluţionarea cauzei.

În speţa de faţă, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu este întrunită condiţia ca actul atacat să fie un act administrativ pentru a se putea admite cererea de sesizare a instanţei competente cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate. Într-adevăr, litigiile care au ca obiect procedurile de restituire în natură sau prin echivalent bănesc a imobilelor ce formează obiectul Legii nr. 10/2001 au un caracter civil, indiferent de calitatea unităţii deţinătoare, autoritate publică sau societate comercială. Altfel spus, autoritatea publică, în cadrul procedurii de restituire, are calitatea de unitate deţinătoare a bunului a cărui restituire se cere şi nu acţionează în regim de putere publică, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată. Ca atare, raporturile juridice cu persoana îndreptăţită sau cu terţii au caracter civil, nefiind supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Pe de altă parte, caracterul civil al dispoziţiei primarului rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care dispun că „decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară”. Însă este de observat faptul că, prin Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 10/2001, s-a reglementat procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor acţionează în regim de putere publică, ca autoritate publică, iar deciziile adoptate de aceasta sunt acte administrative ce pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ (art. 19 din Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 10/2001).

Aşadar, este corectă concluzia primei instanţe în sensul că numai decizia Comisiei Centrale reprezintă un act administrativ supus controlului instanţei de contencios administrativ, doar în situaţia acordării despăgubirilor pentru imobilul litigios, nu şi în ipoteza în care se stabileşte, în urma reevaluării situaţiei juridice, posibilitatea restituirii în natură a acestuia, conform art. 21 alin. (2) din Capitolul VI, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevede că decizia de restituire în natură urmează regimul juridic prevăzut de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fiind supusă jurisdicţiei civile.

În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, în mod corect prima instanţă a respins cererea de sesizare a Tribunalului Dolj, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 18029 din 20 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Craiova. În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar a reţinut că intimata-reclamantă a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în localitatea C., imobil preluat în mod abuziv şi demolat. Prin dispoziţia nr. 18029 din 20 decembrie 2005,

7

Primarul municipiului Craiova a propus acordarea de despăgubiri intimatei-reclamante pentru acest imobil şi transmiterea dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale a A.N.R.P. Din cuprinsul adresei nr. 710202 din 22 mai 2007 rezultă că dosarul reclamantei nr. 19183 a fost selectat în mod aleatoriu, urmând a fi transmis unui evaluator. Conform susţinerilor recurentei, dosarul intimatei-reclamante a fost ulterior restituit la Primăria municipiului Craiova, prin procesul-verbal de predare-primire nr. 006144 din 28 iunie 2007, în vederea completării cu titlul de proprietate aferent terenului în litigiu.

Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate şi alte entităţi (de pildă, evaluatorii), astfel încât în mod obiectiv nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia în mod efectiv de protecţia asigurată de art. 6 din Convenţie.

În speţă, Înalta Curte a apreciat că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziţiei Primarului municipiului Craiova de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent – 20 decembrie 2005 –, perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, în mod corect prima instanţă a concluzionat că este vorba de o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Ca atare, critica recurentei privind nesocotirea de către instanţa de fond a criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., nu sunt justificate.

În plus, instanţa de control judiciar a considerat că nu sunt concludente nici susţinerile recurentei legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv din cauza restituirii dosarului la primărie în vederea depunerii titlului de proprietate pentru terenul revendicat. Este de menţionat că un asemenea demers este contrar dispoziţiilor legale, respectiv art. 16 alin. (4) şi (5) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, conform art. 16 alin. (4), pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Alineatul (5) al art. 16 prevede că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică ce să poată fi reţinute, astfel încât Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, a respins recursul.

1.2.2. Act premergător (operaţiune administrativă). Raportul de control nr. 13 din 23 februarie 2006,

întocmit de Autoritatea de Control a Guvernului din cadrul Cancelariei Primului-ministru, ale cărui constatări au stat la baza ordinului de destituire din funcţia publică de director executiv al unei Direcţii generale a finanţelor publice judeţene. Cenzurarea legalităţii raportului de control

Un act premergător nu poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate, iar legalitatea unui asemenea act

poate fi cenzurată conform dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, de către instanţa învestită cu acţiunea în anularea actului administrativ la baza căruia a stat actul premergător.

Raportul de control nr. 13 din 23 februarie 2006, întocmit de Autoritatea de Control a Guvernului din cadrul Cancelariei Primului-ministru, ale cărui constatări au stat la baza ordinului de destituire din funcţia

8

publică de director executiv al unei Direcţii generale a finanţelor publice judeţene, în temeiul art. 84 alin. (5) lit. b)4 din Legea nr. 188/1999, nu este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci este un act premergător emiterii actului administrativ reprezentat de ordinul de destituire din funcţia publică. Astfel, raportul respectiv nu poate fi contestat în procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Decizia nr. 339 din 23 ianuarie 2009

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 23 iunie 2006, reclamantul C.G. a chemat în

judecată pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea Ordinului nr. 977 din 14 iunie 2006, emis de pârât, reintegrarea în funcţia de director executiv în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului G., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în drepturile salariale indexate, majorate şi recalculate şi a tuturor celorlalte drepturi băneşti cuvenite pe perioada de la încetarea raporturilor de serviciu şi până la reintegrarea în funcţie şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin ordinul contestat a fost destituit din funcţia publică de director executiv la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului G., în temeiul art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999, dar, în opinia sa, destituirea din funcţie a fost neîntemeiată şi nelegală, întrucât nu se afla în stare de incompatibilitate.

La data de 23 ianuarie 2007, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Raportului de control nr. 13 din 23 februarie 2006, întocmit de Autoritatea de Control a Guvernului din cadrul Cancelariei Prim-ministrului, ale cărui constatări au stat la baza ordinului de destituire din funcţia publică, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. La data de 24 aprilie 2004, reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 6 alin. (4) lit. b) din Decizia Prim-ministrului nr. 380 din 28 iunie 2005, publicată în M. Of. nr. 557 din 29 iunie 2005, decizie privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Control a Guvernului.

Prin încheierea din data de 29 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă prima excepţie de nelegalitate, cu motivarea că raportul de control este un act premergător care poate fi cenzurat odată cu ordinul de eliberare din funcţie la baza emiterii căruia s-a aflat. Excepţia de nelegalitate a art. 6 alin. (4) lit. b) din Decizia nr. 380/2005 a fost respinsă ca neîntemeiată, instanţa reţinând că Prim-ministrul are dreptul de a delega unele atribuţii, în exercitarea prerogativelor sale de a organiza aparatul de lucru.

Prin sentinţa nr. 1944 din 12 iulie 2007, curtea de apel a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că fapta de încălcare a prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţiile stabilite prin lege pentru funcţionarii publici era prevăzută de art. 65 alin. (2) lit. j) ca abatere disciplinară, dar în cazul reclamantului a fost aplicată în mod legal, cu respectarea procedurii de cercetare administrativă prealabilă a faptei, în condiţiile art. 66 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 şi art. 35 alin. (2) din H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. A mai reţinut instanţa că din probele administrate a rezultat existenţa situaţiilor de incompatibilitate reţinute în raportul de control, reclamantul nefăcând dovada contară acestora.

Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., invocând următoarele motive:

1. Instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia neefectuării cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile în care, pe de o parte, din cuprinsul ordinului de destituire lipsesc menţiunile referitoare la apărările formulate de funcţionarul public şi motivele pentru care aceste apărări au fost înlăturate şi, pe de altă parte, lipseşte propunerea Comisiei de disciplină referitoare la aplicarea sancţiunii destituirii din funcţie – neregularităţi care atrag nulitatea ordinului de sancţionare potrivit art. 35 alin. (2) lit. a) şi c) din H.G. nr. 1210/2003.

În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, recurentul-reclamant a mai arătat că măsura destituirii din funcţia publică a fost luată ca urmare a Raportului nr. 13/2006 al Autorităţii de Control a Guvernului fără ca organismul abilitat să cerceteze abaterea – Comisia de disciplină – să fi fost sesizată cu faptele cuprinse în raport şi fără a se ţine seama că, potrivit art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999, în forma de la data emiterii ordinului de destituire, această măsură putea fi aplicată numai dacă funcţionarul public nu acţiona el însuşi pentru a pune capăt stării de incompatibilitate.

4 În urma republicării Legii nr. 188/1999 în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007, dispoziţiile art. 84 alin. (5) au fost preluate, cu

unele modificări, în art. 101 alin. (1) din lege.

9

2. Curtea de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la situaţiile de incompatibilitate şi la excepţia legală prevăzută de art. 21 din Legea nr. 161/2003, reţinând fără temei starea sa de incompatibilitate. În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că, în calitatea de membru al Consiliilor de administraţie ale Administraţiei Zonei Libere G. şi SC T. SA, a fost desemnat în condiţiile de excepţie ale art. 21 din Legea nr. 161/2003; calitatea de cenzor la SC P. SA încetase în luna martie 2004, iar cea de membru în consiliul consultativ al Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă G. la data de 2 august 2005.

3. Curtea de apel a reţinut în mod greşit situaţia de fapt şi a apreciat greşit probatoriile administrate în cauză, ignorând înscrisuri doveditoare esenţiale pentru corecta soluţionare a cauzei, înscrisuri potrivit cărora desemnarea sa ca membru în consiliile de administraţie de la Administraţia Zonei Libere G. şi SC T. SA s-a făcut cu respectarea condiţiilor speciale ale Legii nr. 161/2003.

4. Instanţa de fond în mod greşit nu a reţinut nelegalitatea operaţiunilor administrative care au stat la baza actului administrativ atacat, cu referire la Raportul de control nr. 13/2006, care, în opinia recurentului-reclamant, nu putea sta la baza emiterii ordinului de destituire, pentru că dispoziţiile cuprinse în Capitolul IV sunt lipsite de eficacitate juridică în lipsa unei aprobări exprese a Prim-ministrului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Cancelaria Primului-ministru a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, arătând că, potrivit art. 33 pct. 1 din O.U.G. nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, Departamentul de Control al Guvernului funcţionează în cadrul aparatului de lucru al Guvernului şi sub autoritatea primului-ministru – excepţie care nu poate fi primită, în condiţiile în care Cancelaria Primului-ministru este emitenta raportului de control care a precedat ordinul contestat.

La rândul său, Ministerul Economiei şi Finanţelor a depus la dosar o întâmpinare, prin care a arătat că sentinţa atacată este legală şi temeinică, argumentând pe larg legalitatea procedurii administrative urmate în emiterea ordinului contestat şi existenţa situaţiei de incompatibilitate reţinute în cazul recurentului-reclamant, cu trimitere la înscrisurile administrate la judecarea în fond a pricinii.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat. Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ este Ordinul nr. 977 din 14 iunie 2006, prin care ministrul finanţelor publice a dispus destituirea recurentului-reclamant din funcţia publică de director executiv al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului G., pe motiv de incompatibilitate, conform prevederilor art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999. Măsura a avut la bază Raportul de control nr. 13 din 23 februarie 2006 al Autorităţii de Control a Guvernului, în care s-a constatat că recurentul-reclamant a avut sau avea la data controlului calitatea de cenzor la SC P. SA, membru în Consiliul de administraţie al SC T. SA (2003), membru în Consiliul de administraţie al SC A SA şi membru al comisiei la A.J.O.F.M. G. (2005), la pct. 4 din Capitolul IV al raportului prevăzându-se că „ministrul finanţelor publice va aplica prevederile art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată (destituirea din funcţia publică), cu privire la conducerea D.G.F.P. G.”

La data emiterii ordinului, art. 84 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 avea următorul conţinut: „Destituirea din funcţia publică se dispune prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii, pentru motive imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri: a) ca sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave; b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate”. În acelaşi timp însă, art. 65 alin. (2) lit. j) din aceeaşi lege prevedea că „încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici” constituie abatere disciplinară.

Astfel configurat, cadrul legal referitor la sancţionarea incompatibilităţii funcţionarilor publici prezenta o doză de ambiguitate, pentru că art. 84 alin. (5) inducea ideea că destituirea din funcţie aplicată în ipoteza prevăzută de art. 84 alin. (5) lit. b) era o măsură administrativă fără caracter disciplinar, distinctă de destituirea din funcţie ca sancţiune disciplinară avută în vedere de lit. a) din acelaşi alineat, în timp ce art. 65 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999 califica drept abatere disciplinară orice încălcare a prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi stabilite prin lege pentru funcţionarii publici, confuzia creată reflectându-se şi asupra procedurii de urmat pentru aplicarea măsurii destituirii din funcţie.

Judecătorul este însă dator să interpreteze normele de drept astfel încât acestea să producă efectele juridice adecvate scopului în vederea căruia au fost edictate, cu păstrarea unui just echilibru între interesul public ocrotit şi

10

drepturile subiective ori interesele private care ar putea fi vătămate. Scopul reglementării procedurii disciplinare prevăzute de art. 66 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la acea dată [actualul art. 78 alin. (3)] şi detaliate în H.G. nr. 1210/2003, este acela de a proteja particularul expus abuzurilor administraţiei publice, prin indicarea transparentă a etapelor ce urmează a fi parcurse până la adoptarea concluziei finale reflectate în actul de aplicare a sancţiunii. Or, în cazul supus analizei, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, nu se poate susţine că nu a fost efectuată o cercetare administrativă cu privire la incidenţa situaţiei prevăzute de art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999, cu respectarea cerinţelor esenţiale ale dreptului la o bună administraţie.

Astfel, în perioada 23 ianuarie 2006 - 3 februarie 2006, Autoritatea de Control a efectuat un control la Direcţia Generală a Finanţelor Publice G. şi la Ministerul Finanţelor Publice, control care a avut ca obiectiv, printre altele, şi verificarea respectării prevederilor Legii nr. 161/2003 referitoare la conflictul de interese şi incompatibilităţile funcţionarilor publici, în cadrul acestui control fiind identificate situaţiile de incompatibilitate menţionate în motivarea ordinului de destituire din funcţie a recurentului-reclamant. Ca urmare a acestui raport, directorul executiv adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice G. a sesizat Comisia de disciplină pentru a efectua cercetări.

Este adevărat că nu cercetarea disciplinară s-a finalizat cu aplicarea sancţiunii destituirii din funcţie, această măsură fiind aplicată de ministrul finanţelor publice în temeiul art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999, dar din conţinutul raportului Comisiei de disciplină, întocmit la data de 24 iulie 2006, rezultă că: la data de 3 aprilie 2006, recurentul-reclamant a fost audiat, răspunsurile sale fiind consemnate pe larg în raport; la data de 5 mai 2006 au fost analizate apărările şi obiecţiunile formulate de funcţionarul public; recurentului-reclamant i-a fost comunicat un extras din Raportul Autorităţii Naţionale de Control, conţinând aspectele care aveau legătură cu faptele cercetate; în baza art. 28 alin. (2) lit. d) din H.G. 1210/2003, Comisia de disciplină a solicitat Gărzii Financiare Centrale efectuarea unor verificări pentru culegerea unor noi informaţii considerate necesare pentru rezolvarea cazului, informaţii transmise prin adresele înregistrate cu nr. 550.434 din 18 mai 2006, nr. 550.440 din 22 mai 2006 şi nr. 550.441 din 24 mai 2006. Toate aceste demersuri şi acte de procedură administrativă derulate anterior emiterii ordinului de destituire din funcţie exclud ideea că măsura ar fi fost aplicată fără o informare prealabilă a recurentului-reclamant şi cu ignorarea dreptului său de a fi ascultat şi de a formula apărări, împrejurare de natură să înlăture motivul de recurs privind neefectuarea cercetării disciplinare prealabile ca fiind nefondat (motivul 1).

În ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina recurentului-reclamant şi probele pe baza cărora au fost stabilite acestea, supuse criticilor cuprinse în motivele de recurs nr. 2 şi 3, Înalta Curte a avut în vedere că art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999 nu sancţiona doar existenţa stării de incompatibilitate la data efectuării controlului, aşa cum tinde să demonstreze recurentul-reclamant, ci inacţiunea funcţionarului public în vederea înlăturării motivului de incompatibilitate în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii acestuia.

Cu referire expresă la împrejurările reţinute în motivarea ordinului contestat, instanţa de fond a constatat corect că înscrisurile depuse la dosar conduc către concluzia incidenţei prevederilor art. 84 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 188/1999.

Este real că, în ceea ce priveşte SC P. SA, calitatea de cenzor încetase la data de 22 martie 2004, cu peste doi ani înaintea emiterii ordinului, ceea ce exclude ideea de termen rezonabil, astfel încât situaţia de incompatibilitate respectivă nu mai putea constitui temei al măsurii destituirii din funcţie. Încălcarea obligaţiei de înlăturare a motivului de incompatibilitate a fost însă reţinută corect cu privire la calitatea de membru în consiliile de administraţie ale Administraţiei Zonei Libere G. şi SC T. SA. Recurentul-reclamant a susţinut că a fost desemnat în cele două consilii de administraţie în calitate de reprezentant al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice G. cu respectarea art. 94 alin. (21) din Legea nr. 161/2003, dar aceste apărări sunt contrazise de probele cauzei, pentru că, în ceea ce priveşte Administraţia Zonei Libere G., desemnarea sa a fost făcută prin hotărâre a consiliului judeţean, deşi direcţia judeţeană a finanţelor publice nu este subordonată acestuia, ci este o structură deconcentrată în teritoriu a Ministerului Finanţelor Publice, minister care şi-a numit propriul reprezentant în temeiul textului legal menţionat, iar în cazul SC T. SA, nu a putut prezenta un act administrativ prin care Ministerul Finanţelor Publice l-ar fi desemnat potrivit art. 21 din Legea nr. 161/203. Dimpotrivă, prin adresa nr. 7937 din 2 octombrie 2006, Consiliul judeţean G. arată că desemnarea recurentului-reclamant în ambele consilii de administraţie menţionate a fost făcută de această autoritate publică locală.

În fine, Înalta Curte a constatat nefondat şi ultimul motiv de recurs, referitor la nelegalitatea raportului de control, ca operaţiune administrativă care a stat la baza ordinului de destituire din funcţie, pentru că raportul a fost aprobat de ministrul delegat potrivit art. 6 alin. (4) lit. b) din decizia Primului-ministru nr. 380/2005, prevedere supusă cenzurii

11

instanţei de fond pe calea excepţiei de nelegalitate respinse prin încheierea din data de 29 mai 2007, care nu a fost recurată potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

1.2.3. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului Este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la ordonanţe de urgenţă ale Guvernului,

întrucât acestea sunt acte emise de Guvern în procedura delegării legislative, conform art. 115 din Constituţie, republicată, iar nu acte administrative în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 4820 din 4 noiembrie 2009

Prin cererea înregistrată la 26 august 2008 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul P.S. a solicitat obligarea pârâtelor

Prefectura municipiului Bucureşti, Serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor, prin comisar şef G.D., şi Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 la restituirea sumei de 934 lei, achitată cu titlul de taxă de poluare cu chitanţa nr. 7576898 din 2 iulie 2008 la Trezoreria sectorului 6 Bucureşti. Reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a prevederilor O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, motivând că acestea sunt contrare Tratatului Comunităţilor Europene şi instituie o discriminare la prima înmatriculare în România între autoturismele străine şi cele româneşti.

Prin încheierea din data de 8 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2685 din 23 iunie 2009, prin care a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamant. Instanţa de fond a reţinut că ordonanţele de urgenţă ale Guvernului sunt acte normative cu putere de lege, şi nu acte administrative cu caracter normativ sau individual, astfel că nu pot fi contestate pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru actul administrativ unilateral cu caracter individual.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul şi a solicitat modificarea în totalitatea a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei invocate şi, pe cale de consecinţă, să se constate nelegalitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2008. Recurentul a susţinut că în mod greşit a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a unui act normativ contrar prevederilor din Tratatul Comunităţilor Europene, care au caracter prioritar faţă de legislaţia naţională. Recurentul a precizat că acţiunea sa are ca efect obligarea intimatelor la restituirea unei taxe încasate nelegal, şi nu anularea unor prevederi legale, cum neîntemeiat a reţinut instanţa de fond .

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente: instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, constatând că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la O.U.G. nr. 50/2008. Ordonanţele de urgenţă sunt emise prin delegare legislativă conform prevederilor art. 114 din Constituţia României, în baza adoptării de către Parlament a unei legi speciale de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. De asemenea, ordonanţe de urgenţă mai pot fi adoptate de Guvern în cazuri excepţionale.

Faţă de natura juridică a actului contestat pe calea excepţiei de nelegalitate, instanţa de fond a constatat întemeiat că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Această reglementare se referă la posibilitatea contestării pe cale incidentă a legalităţii unui act administrativ, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind actul unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii. Cum actul contestat de recurentul-reclamant nu se încadrează în această categorie de acte supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu există temei pentru modificarea sau casarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

12

Pentru aceleaşi considerente, a fost respinsă şi critica din recurs privind interpretarea greşită a obiectului cererii de chemare în judecată, constatându-se că aceasta este rezultatul unei confuzii între litigiul de fond şi prezentul dosar, în care instanţa de contencios administrativ s-a pronunţat corect în limitele învestirii sale pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Celelalte susţineri din recurs cu privire la nelegalitatea şi neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 50/2008 nu au fost examinate, întrucât nu au constituit obiectul judecăţii la instanţa de fond, ca urmare a admiterii unei excepţii de procedură.

În consecinţă, hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost menţinută ca fiind legală şi temeinică, fiind respins recursul ca nefondat.

1.2.4. Hotărârea unui consiliu local, emisă în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin care se

însuşeşte inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, întocmit conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

Hotărârea adoptată de un consiliu local în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin care se

însuşeşte inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale întocmit conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci un act premergător (preparator) emiterii de către Guvern, în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, a hotărârii prin care se atestă apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes local, ca act administrativ ce produce efecte juridice şi care poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate.

Legalitatea hotărârii adoptate de Consiliul local se verifică, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de către instanţa învestită cu acţiunea în anularea hotărârii Guvernului.

Decizia nr. 3700 din 15 iulie 2009

Decizia nr. 5281 din 24 noiembrie 2009 Decizia nr. 3866 din 22 septembrie 2009

1. Decizia nr. 3700 din 15 iulie 2009. Prin sentinţa nr. 75/F/CA/din 18 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel

Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 1595/57/2008, a fost respinsă excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta Regia Autonomă de Interes Local H., în contradictoriu cu Guvernul României şi Consiliul local al municipiului Hunedoara. Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că reclamanta, prin cererea formulată şi precizată, a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârii Consiliului local nr. 65/2006, precum şi a H.G. nr. 354/2007 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara, a oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara, referitoare la poziţiile 3040-3062. Excepţiile de nelegalitate au fost apreciate ca fiind nefondate, reţinându-se că nu au fost încălcate prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi nici pct. III din anexa la lege, întrucât mijloacele fixe prevăzute la poziţiile 3040-3062 din H.G. nr. 354/2007 deservesc un serviciu public (de transport local călători), iar prin natura lor sunt de uz şi de interes public local.

Bunurile în litigiu cuprinse în hotărârea de Guvern au avut destinaţie şi au deservit întotdeauna un serviciu public de interes local general, respectiv serviciul regulat de transport public de călători al municipiului Hunedoara, care, până la 31 decembrie 2005, a fost în folosinţa şi administrarea reclamantei, fiind efectuat de către secţia de transport local, utilaje şi gospodărie comunală din cadrul acestei regii. Aceste bunuri au aparţinut domeniului public al municipiului Hunedoara, fiind edificate pe terenul proprietate publică a acestuia, şi nu s-au aflat niciodată în patrimoniul reclamantei, astfel că nu se impunea nici plata vreunei despăgubiri în favoarea regiei, cât timp aceasta nu le-a deţinut în proprietate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă aduce, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:

– hotărârea recurată este în contradicţie cu probatoriul administrat în cauză, respectiv cu hotărârea Consiliului local Hunedoara nr. 11/1995, din care rezultă că bunurile preluate de la Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă H. şi de la Regia Autonomă pentru Transport Persoane H. au intrat în proprietatea sa, şi nu în folosinţă sau administrare. Cu aceste bunuri a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului ca făcând parte din patrimoniul

13

său, iar pe parcursul anului 2007 Primăria Hunedoara i-a achitat lunar contravaloarea chiriei şi a amortismentului mijloacelor fixe, recunoscând prin aceasta că bunurile sunt proprietatea sa;

– Consiliul local Hunedoara, conform prevederilor art. 3 şi art. 8 din Legea nr. 213/1998, avea obligaţia să îi acorde o prealabilă şi justă despăgubire când a hotărât modificarea inventarului domeniului public cu aceste bunuri, proprietatea sa, chiar dacă ele deservesc un serviciu public.

Intimatul-pârât Consiliul local al municipiului Hunedoara a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât cele susţinute de recurentă nu au suport legal, pentru că bunurile prevăzute la poziţiile 3040-3062 la care face referire reclamanta au avut destinaţia şi au deservit întotdeauna un serviciu public de interes local general, respectiv serviciul regulat de transport public de călători al municipiului Hunedoara, aparţinând domeniului public al acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de criticile aduse, de dispoziţiile legale incidente, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, a apreciat că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: cererea reclamantei a fost soluţionată de instanţa de fond în procedura specială a excepţiei de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004. În cauza de faţă, actul pretins a fi vătămător este H.G. nr. 354/2007 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara, respectiv poziţiile 3040- 3062. Hotărârea Consiliului local Hunedoara nr. 65/2006 este un act prealabil, cu caracter preparator, care nu produce efecte juridice proprii, fiind suspusă aprobării prin actul de autoritate al Guvernului, respectiv hotărârea de Guvern care este actul ce schimbă regimul juridic aplicabil bunurilor respective şi care poate aduce atingere dreptului de proprietate ori interesului legitim.

Prin hotărârea Consiliului local Hunedoara nr. 65/2006 a fost completat inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniului public al municipiului Hunedoara şi cu mijloacele fixe amplasate pe terenul aferent autobazei serviciului public local de călători prevăzute în tabelul menţionat la art. 1 alin. (6). Această hotărâre a stat la baza H.G. nr. 354/2007 în privinţa poziţiilor 3040-3062. Controlul de legalitate al acestei hotărâri a Guvernului se face prin raportare la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în temeiul căreia Guvernul emite asemenea hotărâri de atestare, avându-se în vedere documentaţia în temeiul căruia această hotărâre s-a emis.

Răspunzând criticilor aduse prin cererea de recurs, astfel cum au fost expuse, Înalta Curte a apreciat că este nefondată critica recurentei potrivit căreia bunurile au intrat în patrimoniul său conform hotărârii Consiliului local Hunedoara nr. 11/1995, întrucât din conţinutul acesteia, respectiv din art. 3 alin. (2), reiese că Regia Autonomă de Interes Local H. „va avea în administrare bunurile din domeniul public şi privat al municipiului Hunedoara”, şi nu în proprietate, cum aceasta susţine. Patrimoniul Regiei Autonome de Gospodărie Comunală şi Locativă H. şi al Regiei Autonome pentru Transport Persoane H. într-adevăr a fost preluat de recurenta-reclamantă prin hotărârea Consiliului local nr. 11/1995, însă aceasta se află în eroare, făcând confuzie între patrimoniul acestora şi bunurile din domeniul public şi privat al municipiului Hunedoara, printre care se află şi mijloacele fixe menţionate la poziţiile 3040-3062, care au fost date doar în administrare recurentei, nefiind dovezi că acestea au fost vreodată în patrimoniul acestor regii.

Întrucât bunurile respective au avut ca destinaţie şi au deservit întotdeauna un serviciu public de interes local general, respectiv cel de transport public de călători al municipiului Hunedoara, fapt de altfel recunoscut implicit şi de recurenta-reclamantă în cererea de recurs, în mod corect s-a dispus trecerea lor în domeniul public al acestuia, încadrându-se în categoria celor prevăzute în art. 3 din Legea nr. 213/1998, fiind bunuri care prin natura lor sunt de uz sau de interes public, folosite în interes public, prin intermediul serviciului public de transport călători.

Existenţa facturilor fiscale menţionate de recurenta-reclamantă nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu, întrucât prin acestea nu s-a facturat contravaloarea acestor bunuri. De asemenea, susţinerea potrivit căreia cu aceste bunuri a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului este irelevantă, această operaţiune nefăcând dovada proprietăţii bunurilor, cât timp, aşa cum s-a reţinut anterior, bunurile respective au aparţinut întotdeauna domeniului public al municipiului Hunedoara, deservind permanent serviciul public de transport local, acestea fiind doar în administrarea recurentei.

În concluzie, nefiind făcută în niciun fel dovada proprietăţii asupra bunurilor menţionate de către recurenta-reclamantă, nu s-a putut reţine vreo vătămare suferită de aceasta şi, în consecinţă, nici nelegalitatea actelor menţionate. Având în vedere faptul că obiectul cererii deduse judecăţii îl constituie excepţia de nelegalitate reglementată de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta fiind un mijloc de apărare în cadrul unui proces, critica referitoare la faptul că revenea Consiliului local Hunedoara obligaţia la o justă şi prealabilă despăgubire nu se circumscrie acestui obiect.

14

Ţinând seama de considerentele expuse, nu a putut fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză făcându-se o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, fiind legală şi temeinică soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate. În raport de cele menţionate, de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 312 alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

2. Decizia nr. 5281 din 24 noiembrie 2009. Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Timişoara, reclamanta E.G. a

chemat în judecată pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul local al municipiului Timişoara şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul acesteia de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. 979 C., având nr. top 1118/633, anexa nr. 2, poziţia 3343, în suprafaţă de 1079 mp, şi CF nr. 5649 C., nr. top 1101/633, arabil din str. A., în suprafaţă de 1079 mp, să se dispună rectificarea înscrierii în CF nr. 979 C., în sensul radierii dreptului de proprietate al municipiului Timişoara, şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui teren. Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că este proprietara casei situate pe terenul în litigiu, pe care a dobândit-o prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Terenul respectiv constituie curtea şi grădina casei, pe care municipiul Timişoara l-a trecut în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale în temeiul H.G. nr. 1016/2005.

La termenul din 10 ianuarie 2008, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate, dispunându-se suspendarea cauzei şi sesizarea Curţii de Apel Timişoara. Prin sentinţa civilă nr. 44 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta E.G. şi a constatat nelegalitatea pct. nr. 1461 din anexa 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor judeţului Timiş. Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, trecerea în domeniul public al municipiului Timişoara trebuia să fie justificată de un interes public, că există o diferenţă calitativă între bunurile care fac parte din domeniul privat şi cele care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, cea de-a doua categorie reprezentând sau încorporând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public. Totodată, instanţa a constatat că nici din cuprinsul H.G. nr. 1016/2005 şi nici din cuprinsul notei de fundamentare a acesteia nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului pe care este amplasată casa proprietate a reclamanţilor ca fiind de uz sau de interes public, nici cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea terenului în domeniul public al municipiului Timişoara. Ca urmare, instanţa de fond a apreciat că trecerea terenului în litigiu în domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4) şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs în termen legal pârâţii Guvernul României, municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, şi Consiliul local al municipiului Timişoara, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate invocate de reclamanţi. Prin motivele de recurs, s-a învederat de către recurentul Guvernul României că actul administrativ atacat este legal, fiind adoptat în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările ulterioare, şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi ale Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005. S-a precizat că în cauză poziţia cuprinsă în H.G. nr. 1016/2005 pe care intimata-reclamantă a contestat-o a făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului local al municipiului Timişoara, care, dacă ar fi încălcat unele drepturi legale, trebuia atacată în faţa instanţelor de contencios administrativ, conform legii organice privind contenciosul administrativ, şi că actul administrativ atacat nu are efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale, ci doar de atestare a regimului juridic diferenţiat de regimul juridic al proprietăţii private, ce aparţine tot unităţii administrativ-teritoriale. Actul administrativ atacat, s-a susţinut, nu vatămă dreptul de proprietate al reclamanţilor, întrucât acesta nu are natură constitutivă de drepturi de proprietate. În fine, recurentul a apreciat că, în situaţia în care intimaţii ar face dovada dreptului lor de proprietate asupra bunului imobil respectiv, drept pretins şi de către unitatea administrativ-teritorială, cenzurarea valabilităţii titlurilor este de competenţa instanţelor de drept comun.

Recurenţii municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul local al municipiului Timişoara au arătat, prin motivele de recurs, că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de starea de fapt dovedită cu actele existente la dosarul cauzei şi a considerat în mod eronat că trecerea imobilului înscris în CF nr. 29594

15

Timişoara, constând în casă, curte şi grădină situate în Timişoara, str. R., din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4) şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Reclamanţii nu au făcut dovada existenţei drepturilor sau intereselor sale private sau publice legitime, precum şi a unei vătămări a acestora, prin adoptarea hotărârii ce formează obiectul litigiului, aceştia nefiind titularii dreptului de proprietate asupra terenului menţionat la poziţiile atacate din hotărârea Guvernului.

Excepţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, s-a precizat, este de strictă interpretare, astfel că instanţele judecătoreşti trebuie să se pronunţe în sensul admiterii acestei excepţii doar în cazul în care prin actul administrativ atacat se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim. Or, prin H.G. nr. 1016/2005 nu s-a adus atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, ci prin această hotărâre se are în vedere organizarea executării legilor, adică se detaliază legea, se stabileşte întreg cadrul care priveşte aplicarea legii. Actul administrativ atacat s-a considerat de recurenţi că este temeinic şi legal, fiind adoptat conform prevederilor art. 108 din Constituţia României şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. S-a mai subliniat, de către recurenţii municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara, că, potrivit art. 8 din Legea nr. 213/1998, „trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local” şi că hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.

Recursurile sunt nefondate. Potrivit prevederilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate ca atare prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional sau judeţean, iar potrivit art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local. De asemenea, în condiţiile art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică. În fine, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

Rezultă, din dispoziţiile legale citate, că trecerea unui bun din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara se poate face numai cât priveşte bunurile prevăzute în pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998 sau alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, şi că fac parte din domeniul public local numai acele bunuri care reprezintă sau încorporează valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public. În cauză, este de necontestat că asupra imobilului înscris în CF nr. 979 C., având nr. top 1118/633, anexa nr. 2, poziţia 3343, în suprafaţă de 1079 mp, str. P. nr. 42, şi CF nr. 5649 C., nr. top 1101/633, arabil în str. A. nr. 47, în suprafaţă de 1079 mp proprietară tabulară, este reclamanta E.G. asupra construcţiilor, cu titlu de drept cumpărare conform Legii nr. 112/1995, şi municipiul Timişoara asupra terenului, ca domeniu public, conform Legii nr. 213/1998. Intabularea dreptului de proprietate publică asupra terenului în discuţie în favoarea municipiului Timişoara s-a realizat în temeiul pct. 1461 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş. Anterior emiterii actului administrativ atacat de reclamanţi pe calea excepţiei de nelegalitate, dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor înscrise în CF nr. 979 C., având nr. top 1118/633, anexa nr. 2, poziţia 3343, în suprafaţă de 1079 mp, şi CF nr. 5649 C., nr. top 1101/633, arabil în str. A. nr. 47, în suprafaţă de 1079 mp, a aparţinut statului Român.

Nici din cuprinsul hotărârii de Guvern atacate şi nici din conţinutul notei de fundamentare a acestui act normativ nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului situat în Timişoara, str. P. nr. 42, pe care se află situată casa proprietatea reclamantei, ca fiind de uz sau de interes public şi nici care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat de organul deliberativ al unităţii administrativ-teritoriale că se impune trecerea imobilului în cauză din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara. Or, în mod evident, în absenţa probării împrejurării că trecerea bunului în domeniul public al municipiului Timişoara s-a realizat pe temeiul unui

16

interes public sau pentru cauză de utilitate publică, concluzia care se impune este aceea că au fost încălcate prevederile art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4) şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Reclamanta justifică în proces calitatea de „parte interesată”, în sensul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, fiind vătămată prin emiterea hotărârii Guvernului de atestare a dreptului de proprietate publică a municipiului Timişoara (pct. 1461 din anexa 2) într-un interes legitim. Într-adevăr, reclamanta, în calitate de cumpărătoare a construcţiilor situate pe terenul în litigiu, în condiţiile Legii nr. 112/1995, este îndreptăţită, potrivit art. 26 alin. (3) din actul normativ menţionat şi art. 33 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum acestea au fost modificate şi completate, să dobândească un drept de proprietate asupra terenului aferent construcţiei deţinute.

În cauză nu se impunea sesizarea instanţei de contencios administrativ şi cu anularea hotărârii Consiliului local al municipiului Timişoara prin care s-a însuşit inventarul domeniului public al acestei localităţi, fiind evident că în litigiile având ca obiect anularea unor poziţii din anexele la hotărârile adoptate de Guvern pentru atestarea domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale actul vătămător este hotărârea de Guvern, iar nu hotărârile emise de autorităţile locale privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public, care sunt acte prealabile, cu caracter preparator şi care nu produc efecte juridice proprii, fiind supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului. Hotărârea Guvernului este actul care schimbă regimul juridic aplicabil bunurilor respective şi care, astfel, poate aduce atingere dreptului de proprietate ori interesului legitim al altor persoane, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În raport de cele mai sus arătate, din care rezultă legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond, s-a dispus, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de Guvernul României, municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 86 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

3. Decizia nr. 3866 din 22 septembrie 2009. Acţiunea în anularea titlului de proprietate nr. 2354/2003, ce

formează obiectul dosarului nr. 19277/215/2008 al Comisiei locale C., jud. Dolj, de aplicare a Legii nr. 247/2005, este întemeiată pe apartenenţa la domeniul public al comunei a terenului cuprins în titlul de proprietate emis pe numele pârâtului C.G., rezultând imposibilitatea legală ca imobilul să formeze obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit susţinerilor reclamantei. Modalitatea principală de apărare exercitată de către pârât constă în nelegalitatea hotărârii nr. 27/2005, emisă de Consiliul local al comunei C., prin care s-a aprobat anexa cuprinzând bunurile din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi a H.G. nr. 141/2008, prin care s-a modificat şi completat H.G. nr. 965/2002 de atestare a domeniului public al judeţului Dolj, precum şi municipiilor, oraşelor şi comunelor judeţului Dolj. În susţinerea nelegalităţii s-a invocat caracterul ulterior al acestor acte normative faţă de momentul reconstituirii dreptului de proprietate.

În cursul judecăţii, pârâtul C.G. a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 141/2008, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar Judecătoria Craiova, prin încheierea din 10 decembrie 2008, a sesizat Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea acesteia. Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 126 din 3 aprilie 2009, a respins excepţia de nelegalitate formulată de petentul C.G. în contradictoriu cu pârâţii Comisia locală C. de aplicare a Legii nr. 247/2005, Comisia judeţeană Dolj de aplicare a Legii fondului funciar şi Guvernul României. În motivarea soluţiei s-a reţinut că susţinerea petentului în sensul că emiterea H.G. nr. 141/2008 s-a făcut fără cunoaşterea situaţiei juridice a terenurilor nu este relevantă, întrucât trecerea terenului în domeniul public s-a făcut prin Hotărârea nr. 27/2005 a Consiliului local al comunei C., vizată pentru legalitate de Prefectura judeţului Dolj, act ce a stat la baza emiterii hotărârii de Guvern a cărei nelegalitate se invocă. S-a reţinut, de asemenea, că, potrivit notei de fundamentare a hotărârii, imobilele cuprinse în anexa la H.G. nr. 141/2008 nu fac obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, nerezultând din anexa la nota de fundamentare că petentul G.I. este înscris cu teren pe raza domeniului public al Comunei C., jud. Dolj.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, petentul C.G., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În motivarea recursului s-a apreciat că prima instanţă nu a examinat fondul cauzei, nu a făcut referire la niciun act depus la dosar, deşi era datoare să verifice dacă trecerea în domeniul public al comunei a unui teren proprietate privată este legală prin raportare la argumentele pentru care a fost invocată excepţia de nelegalitate şi actele depuse în justificarea acesteia, iar motivarea lapidară a sentinţei, în sensul că legalitatea hotărârii de Guvern în discuţie este dată de „hotărârea Consiliului local ce a primit viza de legalitate din partea Prefecturii”, nu poate fi primită. S-a susţinut, totodată, că această motivare cu caracter general echivalează cu lipsa motivării sentinţei.

17

Recursul este fondat. Examinând actele dosarului şi hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie şi a criticilor ce i-au fost aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, argumentul determinant în adoptarea soluţiei de respingere a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 141/2008 a vizat pretinsa instituire a dreptului de proprietate publică al Comunei C. asupra terenului în litigiu prin hotărârea Consiliului local nr. 27/2005, care a primit viza de legalitate din partea Prefecturii şi a fost trimisă spre aprobare Guvernului. De asemenea, în ceea ce priveşte situaţia juridică a terenului, avându-se în vedere nota de fundamentare a actului contestat, s-a concluzionat că imobilele cuprinse în anexa hotărârii nu fac obiectul unei cereri de reconstituire.

Concluzia primei instanţe cu privire la natura juridică a hotărârilor emise de autorităţile locale privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public este greşită, instanţa supremă pronunţându-se în mod constant în sensul că acestea sunt doar acte prealabile, cu caracter preparator, care nu produc efecte juridice proprii, fiind supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului şi a căror legalitate se verifică în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, hotărârea Guvernului este actul care schimbă regimul juridic aplicabil bunurilor respective şi care, astfel, poate aduce atingere dreptului de proprietate ori interesului legitim al altor persoane în sensul Legii contenciosului administrativ.

Făcând o greşită aplicare a legii în privinţa naturii juridice a actelor emise în procedura specială de defalcare şi de trecere în patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor de interes local, reglementată de Legea nr. 213/1998, prima instanţă a reţinut legalitatea hotărârii de Guvern în discuţie numai prin raportare la pretinsele efecte ale hotărârii Consiliului local nr. 27/2005, omiţând să procedeze la examinarea temeiniciei excepţiei invocate prin prisma reperelor specifice procedurii instituite de art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv să verifice concordanţa actului administrativ contestat cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea excepţiei pe fondul său.

În consecinţă, în temeiul art. 313 şi art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., recursul a fost admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În cadrul rejudecării, instanţa de fond va examina temeinicia excepţiei de nelegalitate prin prisma reperelor anterior arătate, în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, ce are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi în raport cu principiile fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului, cu referire specială la principiul securităţii juridice, urmând a stabili cu certitudine, pe baza actelor prezentate de părţi, dacă includerea terenului în discuţie în domeniul public al comunei C. s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 3 alin. (1) şi (4) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Totodată, instanţa de rejudecare va examina şi celelalte aspecte invocate în completarea motivelor de recurs, precum şi actele ataşate la dosar care, dat fiind motivul de casare reţinut, nu au putut forma obiectul controlului judiciar.

1.2.5. Raport de evaluare (inspecţie) întocmit de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului cu privire la

activitatea desfăşurată la nivelul unui Inspectorat şcolar judeţean. Act premergător emiterii ordinului de eliberare din funcţia de inspector şcolar judeţean. Excepţie de nelegalitate inadmisibilă

Raportul de evaluare (inspecţie) nr. 33216 din 13 iunie 2007, emis de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi

Tineretului, cu privire la activitatea desfăşurată la nivelul Inspectoratului Şcolar Judeţean A., care, alături de raportul de autoevaluare, a stat la baza acordării calificativului „nesatisfăcător” şi emiterii ordinului de eliberare din funcţie a inspectorului şcolar general, nu este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci un act premergător (operaţiune administrativă) emiterii actului administrativ reprezentat de ordinul de eliberare din funcţie, astfel că nu poate fi contestat pe calea excepţiei de nelegalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, legalitatea raportului de evaluare (inspecţie), ca act premergător, se verifică de către instanţa competentă cu ocazia soluţionării acţiunii în anularea actului administrativ reprezentat de ordinul de eliberare din funcţia de inspector şcolar general.

Decizia nr. 958 din 19 februarie 2009

18

Prin cererea adresată Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.S. a

solicitat anularea Ordinului nr. 3837 din 5 mai 2008, emis de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, prin care a fost eliberat din funcţia de inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar al Judeţului A., şi suspendarea executării acestui ordin până la soluţionarea irevocabilă a cauzei. Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentinţa nr. 184/F/CA din 9 decembrie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar al Judeţului A. şi a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva acestuia şi a respins ca nefondată acţiunea în anulare a ordinului şi suspendarea acestuia. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar al Judeţului A. a fost admisă, apreciindu-se că pârâtul nu este emitentul actului atacat, iar potrivit art. 24 alin. (6) din Legea nr. 128/1997, numirea inspectorului şcolar general este dată în competenţa ministrului învăţământului, care este şi autoritatea competentă să dispună eliberarea din funcţie conform art. 31 din Legea nr. 128/1997.

Referitor la acţiunea împotriva Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului, instanţa de fond a reţinut că prin nota nr. 33216/2007 a acestuia din urmă s-a acordat calificativul „nesatisfăcător” inspectorului general şcolar al Inspectoratului Şcolar al Judeţului A., reclamantul C.S., pe baza punctajelor acordate de Comisia de evaluare. Prin Ordinul nr. 3837 din 5 mai 2008, emis de ministrul educaţiei, cercetării şi tineretului, s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia de inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar al Judeţului A. şi revenirea acestuia la catedra rezervată. Calificativul acordat, deşi a fost contestat de reclamant, prin hotărâre judecătorească irevocabilă a fost menţinut, iar obţinerea calificativului „nesatisfăcător” conduce la invalidarea pe funcţie şi încetarea contractului de management educaţional, cu consecinţa revenirii la catedra rezervată. Reclamantul a solicitat anularea ordinului numai în considerarea faptului că prin hotărâre judecătorească definitivă, dar nu irevocabilă, calificativul a fost anulat şi pentru că nu au fost invocate alte motive de nelegalitate s-a respins cererea ca neîntemeiată.

În faţa instanţei de fond, reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a raportului de evaluare nr. 33216 din 13 iunie 2007, excepţie care a fost respinsă la termenul din 2 decembrie 2008, pentru că nu ar fi incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că actul respectiv este un act preparator care a stat la baza acordării calificativului, or, calificativul a fost cenzurat pe cale acţiunii directe şi, nefiind un act administrativ, nu are legătură directă cu dreptul dedus judecăţii, excepţia de nelegalitate fiind respinsă ca inadmisibilă. Capătul de cerere privind suspendarea actului contestat a fost respins, pentru că nu ar fi întrunite condiţiile art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, actul atacat nefiind nelegal şi nu a fost indicată paguba iminentă ce nu s-ar putea repara dacă ordinul ar fi pus în aplicare.

S-a declarat recurs de către reclamant atât împotriva încheierii din 2 decembrie 2008, cât şi împotriva sentinţei nr. 184/2008 ale Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 2 decembrie 2008 se arată că aceasta a fost dată cu încălcarea principiului oralităţii, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se invocă faptul că la termenul din 2 decembrie 2008 s-a ridicat excepţia de nelegalitate a actului administrativ intitulat raport de evaluare (inspecţie) cu nr. 33216 din 13 iunie 2007, emis de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, care a stat la baza notei nr. 33216/2007, şi a ordinului de eliberare din funcţie a reclamantului şi s-a formulat cerere de amânare, dar instanţa de fond a respins cererea de amânare, a pus în discuţia părţilor excepţia de nelegalitate invocată. Este criticată soluţia instanţei de fond prin care a fost respinsă excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, dar şi ca neconcludentă şi se arată că raportul de evaluare a condus la stabilirea calificativului şi la emiterea ordinului de eliberare din funcţie a reclamantului.

Sentinţa nr. 184/2008 a instanţei de fond este criticată ca fiind nelegală şi s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare a cauzei, pentru că a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se arată în motivele de recurs că mandatara reclamantului a depus cererea de amânare şi a invocat excepţia de nelegalitate, iar instanţa de fond a soluţionat excepţia şi a amânat pronunţarea asupra acţiunii în anulare. Pentru că acţiunea reclamantului a fost motivată pe sentinţa definitivă prin care s-a anulat calificativul, iar cum aceasta a fost modificată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond, în baza rolului activ, trebuia să pună în vedere reclamantului să precizeze temeiul acţiunii introductive, or, nu s-a făcut acest lucru. Tot în motivele de recurs se arată că ordinul atacat este lovit de nelegalitate şi netemeinicie, pentru că a fost fundamentat pe un ordin (nr. 1223/2007) emis de ministrul educaţiei, cercetării şi tineretului care nu a fost publicat în Monitorul Oficial, pentru că raportul de evaluare conţine modificări vizibile care nu au suport legal şi real, obiecţiunile la acest raport de evaluare, formulate de reclamant, nu au fost analizate niciodată.

19

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, fostul Minister al Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, a formulat întâmpinare şi s-a solicitat respingere a recursurilor ca nefondate.

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte a respins recursurile declarate, pentru următoarele considerente: reclamantul a solicitat instanţei de fond anularea Ordinului nr. 3837 din 5 mai 2008, emis de ministrul educaţiei, cercetării şi tineretului, prin care a fost eliberat din funcţia de inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar al Judeţului A., motivul invocat fiind acela că ordinul se fundamentează pe calificativul „nesatisfăcător” care a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 21 din 27 februarie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, iar faptul că cererea sa de suspendare a ordinului a fost respinsă nu prezintă relevanţă. Acţiunea reclamantului a fost respinsă, ca şi excepţia de nelegalitate a raportului de evaluare.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 2 decembrie 2008 prin care a fost respinsă excepţia de nelegalitate a raportului de evaluare, criticile aduse sunt nefondate. Instanţa de fond a apreciat în mod legal că actul a cărui nelegalitate este invocată este un act pregătitor, premergător emiterii ordinului de eliberare din funcţie. Excepţia de nelegalitate nu poate viza decât un act administrativ, iar actul administrativ este definit în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 ca fiind actul emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Verificând raportul de evaluare, s-a constatat că acesta a fost un act premergător care, alături de autoevaluare, a stat la baza acordării calificativului „nesatisfăcător”, iar legalitatea sa, nefiind un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi analizată în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004. De altfel, modul de evaluare, raportul de evaluare au fost analizate pe calea acţiunii directe în cadrul litigiului ce a vizat acordarea calificativului soluţionat irevocabil prin decizia nr. 3578 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, unde s-a reţinut că aprecierea în concret a activităţii de management, a performanţelor, raportate la indicatorii specifici stabiliţi, este atributul autorităţii ce a încheiat cu reclamantul contractul de management.

Pentru că a reţinut inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate invocate, nu au fost analizate motivele invocate ce vizau nelegalitatea actului. Referitor la încălcarea dreptului la apărare, pentru că este motiv de recurs, şi în cadrul recursului declarat împotriva sentinţei acesta va fi analizat în cadrul acelui recurs.

În privinţa recursului declarat de recurent împotriva sentinţei nr. 184 din 9 decembrie 2008, Înalta Curte a constatat că motivele sunt nefondate. Referitor la încălcarea dreptului la apărare, criticile au fost respinse, pentru că, chiar dacă a fost respinsă cererea de amânare a cauzei formulată de mandatarul reclamantului, instanţa de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea pronunţării pentru a fi depuse concluzii scrise. Dacă se considera că era necesară administrarea de noi probe, se putea solicita repunerea cauzei pe rol pentru administrarea acestora.

Instanţa de fond nu a încălcat nici dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., pentru că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra obiectului cererii dedus judecăţii. Nu se putea ca instanţa de fond să pună în vedere reclamantului să îşi precizeze temeiul acţiunii introductive, pentru că, potrivit art. 132 C. proc. civ., întregirea sau modificarea cererii se poate face la prima zi de înfăţişare, iar termenul din 2 decembrie 2008 nu putea fi prima zi de înfăţişare. Recurentul nu face altceva decât să reproşeze instanţei lipsa sa de diligenţă în motivarea cererii adresate instanţei, când a invocat un singur motiv ce ar viza nelegalitatea ordinului contestat. A fost respectat principiul contradictorialităţii, pentru că părţile prezente şi-au spus punctul de vedere cu privire la excepţia de nelegalitate şi pe fondul cauzei, iar reclamantului i s-a oferit posibilitatea, prevăzută de lege, de a depune concluzii scrise.

Ordinul contestat a fost atacat de recurent pentru că a avut la bază un calificativ ce ar fi fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Este adevărat că prin sentinţa nr. 21/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost anulat calificativul acordat, dar prin decizia nr. 3578 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis recursul, s-a modificat sentinţa şi s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, astfel că soluţia instanţei de fond nu poate fi considerată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

În motivele de recurs se invocă şi alte motive de nelegalitate a ordinului, dar aceste motive au fost invocate pentru prima oară în recurs şi nu au fost analizate de instanţa de fond, astfel că nu au putut fi cenzurate de instanţa de recurs.

Apreciind că încheierea şi sentinţa atacată sunt legale şi temeinice, în baza art. 312 C. proc. civ., au fost respinse recursurile ca nefondate.

20

1.2.6. Bilet la ordin Biletul la ordin este un act juridic de drept comercial, iar nu un act administrativ în sensul dispoziţiilor art.

2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu poate fi contestat pe calea excepţiei de nelegalitate.

Decizia nr. 2144 din 10 aprilie 2009 Prin sentinţa civilă nr. 1 din 7 ianuarie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi

fiscal, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta C.O. în contradictoriu cu pârâţii Cooperativa de Credit C., Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti A. şi Tribunalul Cluj, Secţia comercială. Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele: prin cererea de chemare în judecată, reclamanta C.O. a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a biletului la ordin emis la data de 4 noiembrie 2005 şi scadent la data de 1 martie 2007, bilet emis de S.P. şi avalizat de C.O. În susţinerea excepţiei de nelegalitate, reclamanta arată că biletul la ordin este un act prin care îşi pot asuma obligaţii doar persoanele juridice şi că Legea nr. 58/1934 nu poate constitui temei legal pentru emiterea biletului la ordin, întrucât este căzută în desuetudine. În fapt, reclamanta arată că a girat un credit pe care pârâta Cooperativa de Credit C. l-a acordat numitului S.P., semnând un angajament de plată şi biletul la ordin ce face obiectul cauzei. Întrucât debitorul principal nu a plătit ratele la scadenţă, iar reclamanta a renunţat la beneficiul de discuţiune şi de diviziune, a fost începută împotriva sa procedura de executare silită în privinţa imobilului pe care îl deţine în proprietate, fiind fixat termen la data de 24 octombrie 2008 pentru vânzarea la licitaţie a bunului respectiv. Reclamanta a susţinut că valoarea presupusului credit, a dobânzilor şi a penalităţilor aferente nu au fost stabilite de instanţa competentă, că dreptul de creanţă nu a fost valorificat în termenul legal şi că garanţia oferită se referea doar la veniturile sale salariale. Reclamanta mai susţine că abuzul instituţiei creditoare este relevat şi de faptul că aceasta nu a întreprins toate demersurile legale în vederea recuperării creanţei. Reclamanta a solicitat instanţei să dispună şi suspendarea licitaţiei din 24 octombrie 2008.

Reţinând că a fost învestită cu soluţionarea cererii de suspendare a procedurii de vânzare silită imobiliară pornite de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti A. în dosarele execuţionale nr. 124 şi nr. 125/2007 în temeiul biletului la ordin contestat în prezenta cauză, curtea de apel, prin ordonanţa preşedinţială nr. 78/2008, a respins ca inadmisibilă această cerere, în considerarea faptului că procedura reglementată de art. 581 C. proc. civ. nu este compatibilă cu instituţia excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Analizând excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de pârâta Cooperativa de Credit C., curtea de apel a reţinut că aceasta este fondată, pentru următoarele considerente: în raport cu reglementarea instituită prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, pot forma obiectul excepţiei de nelegalitate numai actele administrative, iar biletul la ordin nu este un act administrativ, ci un fapt de comerţ supus reglementărilor comerciale. Excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă este inadmisibilă şi pentru faptul că aceasta nu poate fi invocată direct în faţa instanţei de contencios administrativ, ci numai în cadrul unui proces pendinte pe rolul unei instanţe.

Împotriva sentinţei civile nr. 1 din 7 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta C.O., expunând critici într-o manieră ce nu permite sintetizarea unor eventuale motive de recurs ori încadrarea lor în ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Ca instanţă de control judiciar învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamanta C.O., Înalta Curte, analizând sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., a constatat că aceasta este legală şi temeinică, având în vedere următoarele considerente: prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta, în temeiul art. 4 şi art. 17 din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţia de nelegalitate a biletului la ordin emis la data de 4 noiembrie 2005 de S.P. şi avalizat de C.O. Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: „(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze. (2) Instanţa de contencios administrativ se pronunţă,

21

după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului. În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. (3) Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare şi se judecă de urgenţă şi cu precădere. (4) În cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată”.

În mod constant şi unitar în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 s-a reţinut că excepţia de nelegalitate reprezintă un mijloc de apărare, o cale indirectă de control al legalităţii unui act administrativ, care poate fi utilizată numai în cadrul unui proces aflat pe rol, indiferent de natura acestuia. Astfel fiind, s-a constatat că întemeiat a reţinut curtea de apel că excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta C.O. este inadmisibilă, pentru faptul că a fost invocată pe calea unei acţiuni separate şi direct în faţa instanţei de contencios administrativ, iar nu în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 s-a reţinut că pe calea excepţiei de nelegalitate poate fi cercetată conformitatea cu reglementările cu forţă juridică superioară numai a unui act administrativ apt să producă efecte juridice de sine stătătoare (a se vedea, spre exemplu, decizia nr. 548 din 15 februarie 2006, în Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 10-15), iar instanţa competentă este datoare să verifice în ce măsură actul contestat pe calea excepţiei de nelegalitate se circumscrie definiţiei actului administrativ date prin Legea nr. 554/2004 (a se vedea, spre exemplu, decizia nr. 6023 din 16 decembrie 2005, în Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 55-57).

Sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că întemeiat Curtea de Apel Cluj a reţinut că excepţia de nelegalitate nu vizează un act administrativ în sensul art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât biletul la ordin este un act de drept comercial, care nu poate forma obiectul controlului de legalitate în procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a sentinţei atacate, potrivit art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de C.O.

1.2.7. Adresă prin care autoritatea publică răspunde unui petiţionar prin comunicarea de informaţii

referitoare la situaţia în care se află. Inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate Adresa prin care Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară comunică unui petiţionar faptul

că intabularea gratuită a unui imobil se face numai în baza unui titlu de proprietate, şi nu în baza unui act de partaj încheiat în temeiul titlului de proprietate care reprezintă o înscriere succesivă şi pentru care se datorează tariful prevăzut de reglementările în vigoare, nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu poate fi contestat pe calea excepţiei de nelegalitate.

Decizia nr. 2077 din 8 aprilie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău la data de 23 ianuarie 2009, reclamantul D.V. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Botoşani:

– anularea adresei nr. 354629 din 11 iunie 2008, emisă de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin care i-a fost refuzată intabularea gratuită a suprafeţei de teren de 5,7558 ha extravilan, reconstituită în baza Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 69506 din 15 mai 1996, în condiţiile în care fraţii acestuia, B.M. şi G.V., au renunţat la terenul extravilan în favoarea sa, astfel cum rezultă din actul de partaj voluntar nr. 865 din 21 februarie 2007;

22

– anularea adresei nr. 356541 din 15 iulie 2008, emisă de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin care i-a fost respinsă cererea de intabulare gratuită a terenului extravilan deţinut conform titlului de proprietate nr. 69506 din 15 mai 1996;

– anularea adresei nr. 15122 din 17 iulie 2008, emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Botoşani; – anularea adresei nr. 15155 din 9 septembrie 2008, emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară

Botoşani, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a sumei de 720 lei achitaţi acestui oficiu pentru intabularea terenului extravilan deţinut în baza titlului de proprietate nr. 69506 din 15 mai 1996;

– restituirea sumei mai sus menţionate, precum şi a sumei de 720 lei achitate pentru intabularea terenului extravilan reconstituit în baza Legii nr. 18/1991;

– anularea menţiunii „dacă prin cerere nu se solicită şi intabularea altor drepturi succesive” din nota nr. 1 din prima înregistrare a imobilelor/unităţi individuale din anexa la Ordinul nr. 367 din 4 iulie 2008, emis de directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară privind aprobarea Metodologiei de aplicare a tarifelor pentru serviciile furnizate de agenţie şi de unităţile subordonate.

Totodată, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 367 din 4 iulie 2008 cu privire la dispoziţia menţionată mai sus, precum şi a adreselor nr. 354629/2008, nr. 356541 din 15 iulie 2008, ambele emise de A.N.C.P.J., precum şi a adreselor nr. 15122 din 17 iulie 2008 şi nr. 15155 din 9 septembrie 2008, emise de O.C.P.I. Botoşani.

Curtea de Apel Bacău, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 14 din 23 ianuarie 2009, a respins ca inadmisibile excepţiile de nelegalitate invocate, precum şi capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 367/2008, anexă nota 1. De asemenea, a respins, tot ca inadmisibile, şi capetele de cerere privind anularea adreselor emise de pârâţi. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea adresată A.N.C.P.I., reclamantul a solicitat să i se comunice dacă poate beneficia de intabulare gratuită pentru o suprafaţă de teren dobândită în baza Legii nr. 18/1991, iar prin adresa nr. 354629 din 11 mai 2008 pârâta A.N.C.P.I. i-a comunicat că intabularea gratuită se face numai în baza unui titlu de proprietate, şi nu în baza unui act de partaj încheiat în baza titlului de proprietate, care reprezintă o înscriere succesivă şi pentru care se datorează tariful prevăzut de pct. 7.11 din anexa la Ordinul nr. 371/2007. Nemulţumit de răspunsul primit, reclamantul a purtat ulterior o corespondenţă cu cei doi pârâţi, concretizată în adresele a căror anulare se solicită.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa a apreciat că atât adresele nr. 354629 din 11 iunie 2009 şi nr. 356541 din 15 iulie 2008, emise de A.N.C.P.I., cât şi adresa nr. 15122 din 17 iulie 2008, emisă de O.C.P.I. Botoşani nu au caracter de acte administrative în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu au dat naştere niciunui raport juridic. În ceea ce priveşte adresa nr. 15155 din 9 septembrie 2008, emisă de O.C.I.P. Botoşani, instanţa a reţinut că, deşi are caracterul unui act administrativ, cererea de anulare a acesteia urmează a fi respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, situaţie reţinută de altfel şi cu privire la cererea de anulare a Ordinului nr. 367/2008. Cu privire la excepţiile de nelegalitate invocate, instanţa a făcut aplicarea în speţă a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la actul administrativ ce formează obiectul acţiunii de fond.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul D.V., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:

– instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât completul de judecată trebuia format din 2 judecători, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004;

– instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu i s-a comunicat întâmpinarea depusă de A.N.C.P.I.;

– potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nu este obligatorie procedura prealabilă în cazul invocării excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual;

– în mod eronat instanţa a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 367/2008, anexă nota 1, în condiţiile în care recurentul-reclamant a solicitat doar anularea menţiunii „dacă prin cerere nu se solicită şi intabularea altor drepturi succesive” din nota 1;

– adresele nr. 354629 din 11 iunie 2008 şi nr. 356541 din 15 iulie 2008, precum şi adresele nr. 15122/2008 şi nr. 15155/2008, emise de A.N.C.P.I., respectiv O.C.P.I. Botoşani, reprezintă acte administrative unilaterale cu caracter individual care i-au încălcat dreptul de a intabula gratuit terenul său extravilan.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5, 7, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

23

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: motivul de recurs privind nelegala compunere a completului de judecată este nefondat, deoarece art. I pct. 18 din Legea nr. 97/2008 a modificat art. 10 din Legea nr. 554/2004 (astfel cum fusese modificat prin art. VI1 din O.U.G. nr. 100/2007).

Referitor la necomunicarea întâmpinării, aceasta reprezintă o nulitate relativă, ce trebuia invocată de reclamantul-recurent la primul termen de judecată ce a urmat depunerii acestui act procedural, iar declararea nulităţii presupune dovedirea unei vătămări.

În ceea ce priveşte lipsa obligativităţii procedurii administrative prealabile, reclamantul nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de exceptare de la această procedură.

Înalta Curte a constatat, de asemenea, că este nefondată susţinerea recurentului privind admisibilitatea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ ce reprezintă, în acelaşi timp, obiectul acţiunii. Articolul 4 din Legea nr. 554/2004 prevede că „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual (...) poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar „instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza (...)”.

Instanţa de fond a respins în mod corect ca inadmisibile capetele de cerere privind anularea adreselor nr. 354629 din 11 iunie 2008, nr. 356541/2008, nr. 15122/2008 şi nr. 15155/2008, emise de fiecare dintre autorităţile pârâte, acestea nefiind acte administrative producătoare de efecte juridice, ci doar comunicări către reclamant, respectiv răspunsuri la petiţiile acestuia prin care solicită relaţii privind cazul său. Procedura administrativă prealabilă nu a fost realizată referitor la capătul de cerere privind anularea parţială a anexei la Ordinul nr. 367 din 4 iulie 2008.

Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte a constatat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

1.2.8. Cerere de lămurire a înţelesului şi întinderii dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti. Excepţie

inadmisibilă Este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la cererea de lămurire a înţelesului şi întinderii

dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, deoarece, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, pot forma obiectul excepţiei de nelegalitate numai actele administrative, iar hotărârile judecătoreşti nu sunt acte administrative.

Decizia nr. 445 din 29 ianuarie 2009

I. Circumstanţele cauzei 1. Obiectul acţiunii Reclamantul I.M. a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului Secretariatul de Stat pentru problemele

Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin care a solicitat lămurirea privind înţelesul şi întinderea dispozitivului sentinţei civile nr. 275 din 6 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 1822/115 din 28 iunie 2007, devenită irevocabilă prin respingerea recursului. Cererea a fost înregistrată la dosarul nr. 1822/115/2007 în data de 10 iunie 2008.

2. Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea Reclamantul arată că prin dispozitivul sentinţei civile nr. 275/2007 a fost obligat pârâtul să valideze cererea de

preschimbare a certificatului doveditor a calităţii de revoluţionar ce priveşte pe reclamant, iar considerentele aceleiaşi sentinţe au constatat întemeiată cererea privind obligarea pârâtului la preschimbarea certificatului de revoluţionar. În raport de această contradicţie, reclamantul susţine necesitatea lămuririi înţelesului şi întinderii dispozitivului sentinţei.

În drept s-au invocat prevederile art. 2811 pct. 1 C. proc. civ. 3. Hotărârea instanţei Prin încheierea din camera de consiliu pronunţată la 22 iulie 2008, Curtea de Apel Timişoara, Secţia de contencios

administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamant. 4. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei

24

Curtea de Apel Timişoara a respins cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., întrucât dispozitivul sentinţei este lipsit de orice echivoc, în sensul că acţiunea s-a admis în parte, prin obligarea pârâtului Secretariatul de Stat pentru problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 la preschimbarea certificatului de revoluţionar pe seama reclamantului, în condiţiile Legii nr. 341/2004 raportat la Legea nr. 554/2004, dispozitivul fiind conform cu alineatul de la pagina 4 a sentinţei.

În drept s-au invocat prevederile art. 2811 C. proc. civ., Legea nr. 341/2004, Legea nr. 554/2004. 5. Recursul declarat de pârâtul Secretariatul de Stat pentru problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 Recurentul-pârât consideră că dispozitivul încheierii recurate este în contradicţie cu motivarea acesteia, astfel încât

ridică două excepţii de ordine publică: a) excepţia de nelegalitate a cererii, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, deoarece prin aceasta se cere eliberarea

certificatului doveditor, altceva decât a decis instanţa de fond prin Sentinţa civilă nr. 275/2007; b) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de cererea reclamantului de eliberare a certificatului doveditor,

care se eliberează după parcurgerea unor etape obligatorii, la care participă trei instituţii ale statului. Refuzul oricăreia dintre aceste instituţii duce la imposibilitatea eliberării certificatului.

Conform prevederilor Legii nr. 341/2004 şi H.G. nr. 1412/2004, modificată şi completată, recurenta primeşte cererea şi dosarul de preschimbare, supune analizei Comisiei S.C.P.R. cererea şi dosarul, Comisia, dacă constată că dosarul îndeplineşte condiţiile cerute de lege, validează şi propune Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 avizarea favorabilă a propunerii de preschimbare a certificatului doveditor, S.C.P.R. trimite ulterior lista la Imprimeria Naţională pentru tipărirea certificatului doveditor. După ce actul este semnat de Secretarul de Stat al S.C.P.R. şi Preşedintele C.P.R.D., este eliberat de către recurentă persoanei în cauză.

Recurentul îşi încadrează motivele de recurs în cele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 6. Apărările formulate de intimatul-reclamant Intimatul solicită respingerea recursul ca nefondat, excepţia de nelegalitate a cererii a fost respinsă de instanţa care

a judecat fondul cauzei, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu are legătură cu prezenta cauză. Recursul este lipsit şi de obiect, deoarece cererea de lămurire a înţelesului şi întinderii hotărârii a fost respinsă de

instanţă. II. Considerentele instanţei de recurs 1. Excepţia de nelegalitate a cererii de lămurire a înţelesului şi întinderii sentinţei civile nr. 275/2007 este

inadmisibilă în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, deoarece hotărârile judecătoreşti nu sunt acte administrative şi nu pot fi atacate în temeiul Legii nr. 554/2004.

2. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Secretariatul de Stat pentru problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 este neîntemeiată, deoarece Secretariatul a avut calitatea de pârât în cauza în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 275/2007 şi este firesc ca aceeaşi parte să aibă calitate de pârât şi în prezenta cerere. Consideraţiile aduse de recurent în sprijinul excepţiei nu au legătură cu excepţia, ci cu fondul cererii.

3. Motivele de recurs pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., şi nu în cele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a arătat recurentul. Cauza va fi analizată sub toate aspectele, nefiind cercetată din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care nu sunt incidente speţei.

Astfel, recursul este fondat, din următoarea perspectivă: a) prin acţiunea de fond, reclamantul I.M. a solicitat obligarea pârâtului S.C.P.R. să valideze cererea de

preschimbare a certificatului doveditor al calităţii sale de revoluţionar; b) Curtea de Apel Timişoara, pronunţând sentinţa civilă nr. 275/2007, a expus în considerentele sentinţei

necesitatea obligării pârâtului la preschimbarea certificatului, iar în dispozitiv s-a referit din nou la obligaţia pârâtului la validarea cererii de preschimbare a certificatului;

c) contrar celor reţinute de instanţa de fond, în atare situaţie, se impune lămurirea înţelesului şi întinderii hotărârii. Acesta este motivul pentru care reclamantul a simţit nevoia să formuleze o asemenea cerere;

d) instanţa de fond nu a observat însă că sentinţa vorbeşte de două obligaţii în sarcina pârâtului: preschimbarea certificatului şi validarea cererii de preschimbare a certificatului. Instanţa avea îndatorirea să analizeze cele două obligaţii şi, în raport de prevederile Legii nr. 341/2004 şi cele ale H.G. nr. 1412/2004, precum şi în raport cu obiectul acţiunii, să lămurească dispozitivul sentinţei. Recurentul, prin motivele de recurs, a arătat care sunt etapele prevăzute de Legea nr. 341/2004. Încheierea din 22 iulie 2008 ar fi corectă în ipoteza în care în cuprinsul sentinţei civile nr. 275/2007 s-ar fi vorbit numai de preschimbarea certificatului de revoluţionar. Însă, în condiţiile arătate, instanţa de

25

fond avea obligaţia să aplice prevederile art. 2811 C. proc. civ., să analizeze ipoteza aplicabilă (validare/preschimbare) şi să se pronunţe ţinând seama de concluziile raportate la prevederile Legii nr. 341/2004.

4. Faţă de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs a admis recursul, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

2. Act administrativ cu caracter normativ – excepţie de nelegalitate admisibilă Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) şi ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007, rezultă că este admisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ cu caracter normativ.

A accepta teza potrivit căreia actele administrative cu caracter normativ pot fi contestate numai pe calea acţiunii directe în contencios administrativ echivalează cu acceptarea unei situaţii împovărătoare pentru părţi, contrară principiului unui proces echitabil, în sensul că persoanele care se consideră vătămate prin emiterea unui act administrativ normativ şi care au deschis o acţiune în contencios administrativ să fie în imposibilitate să se apere pe calea unei excepţii invocate în acel proces şi să fie nevoite să deschidă o altă acţiune în justiţie.

Astfel fiind, dacă legiuitorul permite atacarea unui act administrativ normativ oricând, cu atât mai mult actul cu caracter normativ poate fi contestat pe calea excepţiei de nelegalitate, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceeaşi interpretare a fost împărtăşită şi de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În acest sens, interpretând legea naţională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituţia României, într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a reţinut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să îşi orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, aşa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înţelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudenţă uniformă, care să asigure celor implicaţi în procedurile judiciare posibilitatea de a-şi regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile şi interesele legitime să nu fie atinse în substanţa lor (C.E.D.O., cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979).

Decizia nr. 135 din 15 ianuarie 2009

Decizia nr. 3916 din 25 septembrie 2009 Decizia nr. 3279 din 12 iunie 2009

Notă: În sensul că, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate şi

completate prin Legea nr. 262/2007, este admisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la acte administrative unilaterale cu caracter normativ, Instanţa Supremă s-a pronunţat în anul 2009 cu privire la următoarele acte:

► Hotărâri ale Guvernului – H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului de Interne5 (decizia nr. 284 din 21

ianuarie 2009, nepublicată); – H.G. nr. 576/1998 privind vânzarea locuinţelor de serviciu de către Ministerul Apărării Naţionale6 (decizia nr.

2368 din 6 mai 2009, nepublicată); – H.G. nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea

de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 (decizia nr. 3703 din 15 iulie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1305/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor (decizia nr. 4037 din 2 octombrie 2009, publicată în G.V. Bîrsan, L. Craiu, B. Georgescu, Înalta Curte de

5 H.G. nr. 137/1991 a fost abrogată de H.G. nr. 427/1992 privind înfiinţarea Institutului Superior de Informaţii în subordinea

Serviciului Român de Informaţii şi de H.G. nr. 294/2007 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

6 Act cu caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României.

26

Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 7);

– H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune (decizia nr. 4949 din 10 noiembrie 2009);

– H.G. nr. 1234/2004 pentru aprobarea Procedurii privind deducerea din venitul anual global a cheltuielilor pentru reabilitarea locuinţei de domiciliu, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătăţirii confortului termic şi a anexei 1 din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1941/2004 privind Procedura acordării deducerilor din venitul anual global potrivit art. 86 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi Procedura de alocare a unei sume reprezentând până la 1% din impozitul pe venitul anual datorat potrivit art. 90 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (decizia nr. 2246 din 15 aprilie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1825/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului7 (decizia nr. 3279 din 12 iunie 2009);

– H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare (decizia nr. 3916 din 25 septembrie 2009, publicată în G.V. Bîrsan, L. Craiu, B. Georgescu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 6; decizia nr. 2953 din 28 mai 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (decizia nr. 1060 din 26 februarie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (decizia nr. 4131 din 7 octombrie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1277/2007 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 (decizia nr. 5368 din 26 noiembrie 2009, nepublicată);

► Ordine emise de miniştri ▪ Ministrul administraţiei şi internelor – Ordinul nr. 496/20038 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului de interne nr. 275/2002 pentru

aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul de Interne (decizia nr. 2438 din 7 mai 2009, decizia nr. 2884 din 27 mai 2009 şi decizia nr. 3907 din 24 septembrie 2009, nepublicate);

– Ordinul nr. 1122/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării9 (decizia nr. 284 din 21 ianuarie 2009, nepublicată);

▪ Ministrul educaţiei şi cercetării – Ordinul nr. 356/2007 pentru aprobarea Precizărilor metodologice cu privire la reconfirmarea sau confirmarea

calităţii de conducător de doctorat, corespondenţa între domeniile de studii universitare de doctorat, precum şi nomenclatorul multilingv al domeniilor de studii universitare de doctorat (decizia nr. 777 din 13 februarie 2009, nepublicată);

– Ordinul nr. 1223 din 31 mai 200710 (decizia nr. 2432 din 7 mai 2009, nepublicată) ▪ Ministrul finanţelor – Ordinul nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum

şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal (decizia nr. 1891 din 1 aprilie 2009, nepublicată);

▪ Ministrul justiţiei

7 H.G. nr. 1825/2005 a fost abrogată de H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului. 8 Act nepublicat în Monitorul Oficial al României. 9 Act nepublicat în Monitorul Oficial al României. 10 Act nepublicat în Monitorul Oficial al României.

27

– Ordinul nr. 3042/2007 privind durata şi periodicitatea vizitelor, greutatea şi numărul pachetelor, precum şi categoriile de bunuri ce pot fi primite, păstrate şi folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate; Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 1897/2006 (decizia nr. 1090 din 27 februarie 2009, nepublicată);

► Alte acte – Regulamentul Comisiilor de Disciplină ale Colegiului Medicilor Dentişti din România (decizia nr. 4747 din 30

octombrie 2009). 1. Decizia nr. 135 din 15 ianuarie 2009. Prin sentinţa civilă nr. 1642 din 28 mai 2008, pronunţată în dosarul nr.

41160/3/2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1137/2003 privind pe reclamantul D.D. şi pârâţii Regia Autonomă R. şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a reţinut că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru ca excepţia de nelegalitate să fie admisibilă, este necesar a fi îndeplinite cumulativ două condiţii, şi anume: excepţia să privească un act administrativ şi actul administrativ să aibă caracter individual. Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1137/2003 este un act administrativ normativ şi, în opinia Curţii de Apel Bucureşti, nu poate face obiectul excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Aceeaşi instanţă a mai reţinut că ordinul nu mai este în vigoare, fiind abrogat prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 56 din 12 mai 2007, cererea fiind lipsită de obiect.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

1. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Actul juridic dedus judecăţii a fost interpretat greşit de către instanţa de judecată, fapt care rezultă şi din contradictorialitatea dintre considerentele hotărârii recurate şi dispozitivul aceleiaşi hotărâri. Instanţa de fond a reţinut că ordinul în discuţie vizează continuarea activităţii după împlinirea vârstei de pensionare pentru limită de vârstă, precum şi încadrarea de personal cu contract individual de muncă prin cumul cu pensia sau încheierea de convenţii cu pensionarii, fără a verifica cadrul procesual dedus judecăţii şi fără a analiza toate dispoziţiile actului considerat nelegal de către recurent. Or, excepţia de nelegalitate priveşte în mod expres şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1137/2003, conform căruia dispoziţiile acestuia se aplică persoanelor cărora li s-a acordat pensie de serviciu pentru activitatea depusă în temeiul prevederilor Legii nr. 164/2001 şi O.U.G. nr. 100/1999.

2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanţa de fond s-a rezumat la respingerea excepţiei de nelegalitate, considerând-o şi lipsită de obiect pe motivul abrogării actului analizat. Recurentul consideră că instanţa de fond era obligată să verifice respectarea condiţiilor de validitate a ordinului în raport de legislaţia existentă la momentul emiterii sale, în condiţiile în care acesta a produs efecte juridice. În mod greşit s-a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

3. Art. 3041 C. proc. civ. Ordinul, deşi este un act administrativ cu caracter normativ, nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi nu este opozabil recurentului. În cuprinsul actului nu se face referire expresă la vreun text din Legea nr. 19/2000. Prin emiterea ordinului s-a creat o situaţie discriminatorie între angajaţi. S-a creat o situaţie inadmisibilă, ministrul având posibilitatea discreţionară de a acorda derogări de la prevederile ordinului.

Intimatul, denumit în prezent Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, instanţa a constatat în mod corect lipsa caracterului individual al actului atacat şi împrejurarea abrogării acestuia.

Recursul este fondat. Cu privire la critica adusă sentinţei instanţei de fond, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: – inadmisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ normativ; – abrogarea actului duce la lipsirea de obiect a cereri formulate. Articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, vorbeşte de posibilitatea cercetării legalităţii

unui act administrativ individual pe calea excepţiei, oricând şi indiferent de data emiterii actului, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În alin. (2) al art. 4, legiuitorul stabileşte că, în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a legii, cauzele de nelegalitate vor fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. Articolul II alin. (2) din Legea nr.

28

262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 554/2004 arată că excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. La rândul său, art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, permite ca actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale să fie atacate oricând.

Din analiza textelor de lege sus-menţionate se desprinde ideea unei incongruenţe a legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea excepţiei de nelegalitate. Este cunoscut că în economia Legii nr. 29/1990 excepţia de nelegalitate nu era reglementată expres, însă teoria şi practica instanţelor admiteau posibilitatea cercetării, în cadrul acţiunii formulate, a nelegalităţii unui act administrativ normativ, pe cale de excepţie. Legea nr. 554/2004, modificată, indică în art. 4 alin. (1) actul administrativ cu caracter individual, iar în alin. (2) actul administrativ unilateral (individual sau normativ). Articolul II alin. (2) din Legea nr. 262/2007 permite ridicarea excepţiei de nelegalitate pentru actele administrative unilaterale. Aşadar, alin. (1) al art. 4 nu este în acord cu celelalte dispoziţii legale ale Legii nr. 554/2004.

Faptul că acţiunea împotriva unui act administrativ normativ poate fi introdusă oricând nu este de natură să ducă la interpretarea că este inadmisibilă ridicarea excepţiei de nelegalitate a unui asemenea act în cadrul unei acţiuni deja aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Ar fi împovărător pentru părţi şi contrar principiului unui proces echitabil ca persoanele care se consideră vătămate de emiterea unui act administrativ normativ şi care au deschis o acţiune în contencios administrativ să fie în imposibilitate să se apere pe calea unei excepţii în acel proces şi să fie nevoite să deschidă o altă acţiune în justiţie. Dacă legiuitorul permite atacarea unui act administrativ normativ oricând, cu atât mai mult excepţia de nelegalitate trebuie să fie permisă a se invoca şi cu privire la un asemenea act, oricând. Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă în această materie, astfel încât a fost aplicată şi în prezenta cauză, motivul de recurs invocat fiind întrunit.

Instanţa de recurs a găsit întemeiat şi motivul de recurs referitor la lipsa de obiect a excepţiei datorată abrogării actului administrativ. Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1137/2003, abrogat prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 56/2007, a produs efecte însă până la data abrogării. Aceste efecte juridice pot fi vătămătoare, de unde rezultă obligativitatea analizării şi, eventual, a înlăturării acestora pentru perioada cât actul administrativ a fost în vigoare. Abrogarea unui act administrativ nu duce la constatarea lipsei de obiect a acţiunii în anulare sau a excepţiei de nelegalitate, astfel încât instanţa de fond avea obligaţia să se pronunţe asupra excepţiei.

Faţă de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Motivele de recurs ce privesc fondul cauzei, art. 304 pct. 8 şi art. 3041 C. proc. civ., nu au fost analizate, fiind de prisos a fi verificate în raport de soluţia pronunţată. În rejudecare, instanţa de fond va analiza şi celelalte apărări ce vizează soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

2. Decizia nr. 3279 din 12 iunie 2009. Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Botoşani la data de 18 noiembrie

2008, reclamanta V.B. a chemat în judecată pârâta Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială Botoşani, solicitând anularea în parte a deciziei nr. 113 din 10 ianuarie 2006, emisă de pârâtă şi comunicată la data de 27 octombrie 2008, şi obligarea pârâtei la plata sumei de 6.400 lei reprezentând indemnizaţia cuvenită şi neachitată în perioada 1 ianuarie 2006 - 31 august 2006, în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat şi excepţia de nelegalitate a art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 1825/2005, cu motivarea că definiţia dată noţiunii de „naştere” prin actul normativ menţionat contravine art. 1 şi art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005, precum şi art. 16 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, instituind o discriminare între persoane aflate în situaţii identice, respectiv între copiii proveniţi dintr-o naştere multiplă şi cei rezultaţi dintr-o naştere simplă.

Prin încheierea din data de 18 februarie 2009, Tribunalul Botoşani, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus sesizarea Curţii de Apel Suceava în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel învestită, prin sentinţa nr. 71 din 27 martie 2009, Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de Guvernul României, şi a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, reţinând contrarietatea art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 1825/2005 în raport cu prevederile art. 1 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005. În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut, în esenţă, că, prin modul în care definesc naşterea, prevederile art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 1825/2005 creează posibilitatea interpretării dreptului de acordare a indemnizaţiei pentru faptul naşterii, iar nu pentru toţi copiii rezultaţi, aşa cum ar fi firesc şi cum rezultă din dispoziţiile art. 1 şi art. 6 alin. (1) din

29

O.U.G. nr. 148/2005. A fost reţinută, totodată, contrarietatea normei supuse analizei cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 şi art. 29 pct. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului, care consacră dreptul la nediscriminare şi limitează condiţiile în care pot fi acceptate îngrădiri ale exerciţiului drepturilor şi libertăţilor persoanei.

Pârâtul Guvernul României a declarat recurs împotriva sentinţei menţionate, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât s-a referit, în primul rând, la soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, pe care o consideră greşită dintr-o dublă perspectivă:

– H.G. nr. 1825/2005 a fost abrogată expres prin H.G. nr. 1025/2006, astfel că nu mai putea forma obiect al controlului de legalitate exercitat de instanţă;

– art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea cenzurării, pe calea excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual.

În ceea ce priveşte „fondul” cauzei, recurentul-pârât a arătat că soluţia primei instanţe este nelegală, pentru că dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1825/2005 sunt conforme O.U.G. nr. 148/2005, care a prevăzut acordarea unei singure indemnizaţii lunare, indiferent de numărul de copii rezultaţi în urma naşterii, astfel cum s-a constatat în Decizia nr. 937/2006, pronunţată de Curtea Constituţională. Guvernul României a mai arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere că măsurile de protecţie socială prevăzute de legea în aplicarea căreia a fost emis actul normativ contestat urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, şi nu reprezintă măsuri de protecţie a copilului, cum sunt cele privind alocaţia de stat pentru copii. Recurentul a precizat că norma legală a recunoscut dreptul la acordarea unei singure indemnizaţii pentru familie, chiar dacă aceasta are doi copii gemeni, şi că aceeaşi reglementare a fost menţinută de noile Norme de aplicare a ordonanţei de urgenţă, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, indemnizaţia reprezentând un substitut al salariului părintelui, iar nu o măsură de ocrotire a copilului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate de recurentul-pârât.

Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului Botoşani a formulat şi ea o întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului Guvernul României, casarea sentinţei ca fiind netemeinică şi nelegală şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat. Excepţia de nelegalitate pe care curtea de apel a fost învestită să o soluţioneze în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect o normă cuprinsă în H.G. nr. 1825/2005, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, împrejurarea că H.G. nr. 1825/2005 a fost abrogată prin H.G. nr. 1025/2006 nu îngrădeşte controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru că, pe de o parte, actul administrativ-normativ în discuţie a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, efecte care nu sunt înlăturate prin evenimentul legislativ al abrogării, iar, pe de altă parte, soluţionarea acţiunii de fond depinde de legalitatea actului respectiv, în litigiu fiind sume pretinse pentru perioada anterioară abrogării.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter normativ a H.G. nr. 1825/2005 nu atrage inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, concluzie la care conduce interpretarea sistematică, logică şi istorico-teleologică a Legii nr. 554/2004. Evoluţia în timp a actualei Legi a contenciosului administrativ şi însăşi terminologia uzitată în textele care reglementează excepţia de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate a actelor administrativ-normative, principiul coerenţei legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor. Pe baza argumentului de interpretare logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiectelor de drept în legătură cu actele administrativ-normative, ale căror efecte au caracter general, impersonal şi abstract. În fine, nu poate fi ignorată, în această privinţă, practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care s-a pronunţat în mod repetat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior, cât şi ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.

Interpretând legea naţională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituţia României într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte

30

a reţinut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să îşi orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, aşa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înţelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudenţă uniformă, care să asigure celor implicaţi în procedurile judiciare posibilitatea de a-şi regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile şi interesele legitime să nu fie atinse în substanţa lor (C.E.D.O., cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979).

Cât priveşte soluţia dată „fondului” excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte a constatat că instanţa a efectuat o analiză judicioasă a concordanţei art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 1825/2004 cu actul normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia a fost adoptată, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Astfel, după ce în art. 2 alin. (1) al H.G. nr. 1825/2005 se prevede că indemnizaţia pentru creşterea copilului sau, după caz, stimulentul prevăzut de O.U.G. nr. 148/2005 se cuvine pentru fiecare dintre primele trei naşteri sau, după caz, pentru primii trei copii încredinţaţi în vederea adopţiei, adoptaţi sau aflaţi în plasament sau în regim de tutelă, alin. (3) stabileşte că, în înţelesul dispoziţiilor alin. (1), prin naştere se înţelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii. Această definiţie a naşterii, ca premisă pentru acordarea indemnizaţiei, contravine, într-adevăr, prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005 (în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1825/2005), care foloseşte sintagma de „naştere a copilului”, şi creează o discriminare nejustificată, pe de o parte, între copiii rezultaţi din naşteri multiple şi cei rezultaţi din naşteri simple şi, pe de altă parte, între copiii „născuţi” şi copiii adoptaţi sau aflaţi în una dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 148/2005 (aflaţi în plasament ori sub tutelă). Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă prevedea că indemnizaţia lunară se cuvine „pentru fiecare dintre primele 3 naşteri” (s.n.) sau, după caz, „pentru primii trei copii” (s.n.) în situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (2).

Nu a putut fi acceptată susţinerea recurentului-pârât în sensul că măsurile de protecţie socială prevăzute în O.U.G. nr. 148/2005 urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu protecţia copilului, pentru că o asemenea interpretare ar contraveni spiritului ordonanţei de urgenţă şi scopului urmărit de legiuitor, aşa cum pot fi ele decelate chiar din titlul şi din preambulul actului normativ în discuţie, „susţinerea familiei în vederea creşterii copilului” (s.n.). Această interpretare a fost, de altfel, confirmată de evoluţia legislativă ulterioară, art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 239 din 10 iunie 2009, prevăzând majorarea cuantumului indemnizaţiei cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină generală, de tripleţi sau de multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.

Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, nu poate fundamenta o soluţie contrară celei pronunţate de instanţa de fond, având în vedere distincţiile de regim juridic între excepţia de neconstituţionalitate şi excepţia de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum şi argumentul, corect reţinut de curtea de apel, că instanţelor judiciare le revine obligaţia, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, de a interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanţa acestora cu pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul formulat, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

3. Act administrativ ce formează obiectul litigiului în fond. Inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate În raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ cu privire la care se

invocă excepţia de nelegalitate trebuie în mod necesar să fie un alt act decât actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat pe calea acţiunii directe în contencios administrativ, dar de a cărui legalitate este necesar să se constate că depinde soluţionarea litigiului în fond (soluţionarea acţiunii în anularea actului administrativ). Cu alte cuvinte, examinarea unui act administrativ pe calea directă a acţiunii în contencios administrativ exclude posibilitatea verificării în cadrul aceluiaşi litigiu a legalităţii aceluiaşi act pe calea excepţiei de nelegalitate, în considerarea principiului electa una via, potrivit cu care, odată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei.

Decizia nr. 181 din 16 ianuarie 2009

31

Notă: În sensul că reprezintă un fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate invocarea excepţiei cu privire la actul administrativ ce formează obiectul acţiunii în fond (acţiunea în anularea actului administrativ) au mai fost pronunţate în anul 2009 următoarele decizii: decizia nr. 1215 din 4 martie 2009, nepublicată, decizia nr. 4299 din 14 octombrie 2009, nepublicată.

Prin cererea adresată Curţii de Apel Suceava, reclamantul N.G. a formulat contestaţie împotriva hotărârii nr. 18 din

19 februarie 2008, emisă de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 84 din 7 iulie 2008, a respins ca nefondată acţiunea. În motivarea soluţiei, s-a reţinut că reclamantul a urmat cursurile Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza”, promoţia 2001, iar ulterior şi-a desfăşurat activitatea în cadrul unităţilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Prin Ordinul M.I.R.A. nr. S/II/4053 din 22 august 2007, acesta a fost destituit din poliţie mai înainte de expirarea perioadei minime de 10 ani stabilite conform art. 9 din H.G. nr. 137/1991, astfel că, urmare a cercetărilor administrative, s-a emis în sarcina sa decizia de imputare nr. 2890136 din 14 noiembrie 2007 pentru recuperarea cheltuielilor de şcolarizare efectuate în ceea ce îl priveşte.

Susţinerile reclamantului, în sensul că primul an de studii este gratuit, fiind asimilat stagiului militar obligatoriu, şi că, în consecinţă, în mod eronat s-au calculat cheltuieli de şcolarizare, au fost considerate neîntemeiate. Potrivit art. 9 din H.G. nr. 137/1991, candidaţii declaraţi admişi sunt consideraţi încorporaţi. Pe cale de consecinţă, perioada anului I de studii în Academia de Poliţie este doar asimilată stagiului militar şi nu constituie un stagiu militar propriu-zis, studenţii beneficiind în cursul acestei perioade de pregătirea profesională specifică unei instituţii de învăţământ superior. Textul legal mai sus citat instituie un beneficiu în favoarea candidaţilor admişi într-o astfel de instituţie de învăţământ superior cărora nu li se cere, la înscrierea în vederea admiterii, satisfacerea prealabilă a stagiului militar. În această perioadă, evident cheltuielile efectuate de către pârât au reprezentat cheltuieli de şcolarizare, şi nu cheltuieli de întreţinere a unui militar în termen.

Cât priveşte susţinerile reclamantului, făcute pentru prima dată la dezbaterea fondului, în sensul că nu a semnat angajamentul întocmit în baza art. 70 din Legea nr. 360/2002 şi deci nu îi incumbă de fapt nicio obligaţie de plată către pârât, nu au fost primite de către instanţă, întrucât, aşa cum rezultă din contestaţia iniţială adresată I.P.J.F. Suceava, cât şi din acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul nu a negat existenţa angajamentului şi a obligaţiei sale de plată, ci doar a contestat cuantumul sumei imputate, în sensul de a se exclude cheltuielile aferente primului an de studii care, fiind de fapt stagiu militar, este gratuit.

S-a reţinut că obligaţia de restituire a cheltuielilor de şcolarizare nu rezultă din angajamentul încheiat, care nu are propriu-zis natura unei convenţii în care părţile pot negocia liber condiţiile şi termenii, ci obligativitatea rezultă de la lege, încheierea acestui angajament fiind doar o condiţie de formă, fiind exclus a urma o astfel de formă de învăţământ în alte condiţii decât cele prevăzute de lege. De altfel, şi dispoziţia de imputare a fost emisă în temeiul legii, respectiv a O.G. nr. 121 din 28 august 1998 privind răspunderea materială a militarilor (aplicabilă şi în unităţile M.I.R.A.), şi nu în baza angajamentului.

Pentru toate aceste aspecte, instanţa de fond, constatând legale şi temeinice dispoziţia de imputare nr. 28901136 din 14 noiembrie 2007, hotărârea nr. 2914123 din 27 decembrie 2007 a C.S.C. din cadrul I.P.J.F. Suceava, cât şi hotărârea nr. 18 din 19 februarie 2008 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul M.I.R.A., a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, considerând-o ca nelegală şi netemeinică, iar ca motive de recurs au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Este criticată soluţia instanţei de fond pentru că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, pentru că la baza hotărârii nr. 18 din 19 februarie 2008 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor a stat un angajament de plată încheiat între recurent şi intimat pe o perioadă de 10 ani după terminarea cursurilor instituţiei de învăţământ, iar invocarea prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 nu se impunea, pentru că recurentul a absolvit cursurile Academiei de Poliţie în perioada 1997-2001, şi nu după 2002. Se invocă faptul că, chiar dacă în cuprinsul sentinţei se face referire la faptul că recurentul nu ar fi contestat Ordinul M.I.R.A. nr. S/II/4053 din 22 august 2007, a contestat acel ordin şi chiar intimatul a tergiversat soluţionarea cauzei, pentru că refuza să îl depună. Chiar dacă se fac menţiuni repetate la noţiunea de „militar”, recurentul consideră că primul an de studii în care a făcut în paralel instrucţie militară, trageri cu armamentul din dotare, a depus jurământul de credinţă nu se referă la cheltuieli de şcolarizare. La 22 octombrie 2008, recurentul a solicitat depunerea de către intimat a Ordinului M.I. nr. S/II/4053 din 22 august 2007 prin care a

32

fost destituit, invocând excepţia de nelegalitate a deciziei de imputare nr. 2890136 din 14 noiembrie 2007, a Ordinului M.I.R.A. nr. S/II/4053 din 22 august 2007 şi a ordinului M.I.R.A nr. 400/2004 privind regimul disciplinar.

Intimatul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pentru că s-a invocat excepţia de nelegalitate a mai multor acte administrative, Înalta Curte s-a pronunţat mai întâi asupra acestei excepţii. Recurentul a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei de imputare nr. 2890136 din 14 noiembrie 2007, emisă în baza dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998, a Ordinului M.I.R.A. nr. S/II/4053 din 22 august 2007, prin care a fost sancţionat cu destituirea din poliţie, dar şi a ordinului M.I.R.A nr. 400/2004 privind regimul disciplinar. Într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Dacă se invocă o asemenea excepţie, instanţa în faţa căreia este invocată trebuie să verifice dacă de actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă depinde soluţionarea litigiului pe fond şi, numai dacă există o asemenea legătură, va fi sesizată instanţa de contencios administrativ competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate.

Referitor la excepţia de nelegalitate a deciziei de imputare nr. 2890136 din 14 noiembrie 2007, emisă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava, Înalta Curte a constatat că recursul, în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate, vizează o sentinţă prin care a fost analizată legalitatea deciziei de imputare nr. 2890136 din 14 noiembrie 2007, hotărârea nr. 2914123 din 27 decembrie 2007 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava şi hotărârea nr. 18 din 19 februarie 2008 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, în cadrul acţiunii în anulare a acestor acte administrative, acţiune formulată de reclamant. De asemenea, Ordinul nr. S/II/4053 din 22 august 2007 al M.I.R.A., prin care recurentul a fost destituit din poliţie, a fost atacat cu acţiune în anulare, ce a fost soluţionată prin sentinţa nr. 3 din 7 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins acţiunea în anulare, sentinţă irevocabilă prin decizia nr. 2561 din 19 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Din această prezentare rezultă că excepţia de nelegalitate a fost invocată fie în aceeaşi cauză în care se analiza, prin acţiune directă, legalitatea actului administrativ, fie a fost invocată excepţia de nelegalitate pentru un act administrativ, deşi acţiunea în anularea acestuia era respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Invocarea unei excepţii de nelegalitate în aceste condiţii este inadmisibilă.

Recurentul nu a dezvoltat motivele de nelegalitate a celor două acte administrative cu caracter individual, dar acestea au fost invocate şi în cazul acţiunilor în anulare ce vizau aceleaşi acte administrative. Recurentul a ales, prima dată, calea cererii în anularea actelor administrative întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi nu mai poate invoca nelegalitatea aceloraşi acte şi pe calea excepţiei de nelegalitate, în cazul deciziei de imputare chiar în cadrul acţiunii în anularea aceluiaşi act administrativ. Examinarea actului administrativ pe calea directă a acţiunii în anulare exclude posibilitatea verificării legalităţii şi pe calea excepţiei de nelegalitate la cererea aceloraşi persoane interesate, astfel că excepţia de nelegalitate a deciziei de imputare a ordinului de destituire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Cu privire la nelegalitatea Ordinului nr. 400/2004 al M.I.R.A. privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor, Înalta Curte a constatat că recurentul nu a motivat nici de ce apreciază că acest act administrativ cu caracter normativ ar fi nelegal şi nici modul în care soluţia ce se va da în cauză depinde de actul administrativ a cărui nelegalitate este invocată. Analizând această condiţie prevăzută de art. 4 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, respectiv dacă soluţionarea litigiului în prezenta cauză depinde de actul administrativ atacat cu excepţia de nelegalitate, Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită această condiţie. În prezentul litigiu s-a solicitat anularea unor acte de imputaţie emise în baza O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, iar excepţia de nelegalitate a fost invocată în legătură cu un act administrativ cu caracter normativ referitor la răspunderea disciplinară, astfel că şi excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 400/2004 al M.I.R.A. a fost respinsă ca inadmisibilă.

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor incidente în cauză, Înalta Curte a respins recursul declarat, pentru următoarele considerente: prin actul contestat, hotărârea nr. 18 din 19 februarie 2008 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, au fost menţinută hotărârea nr. 2914123 din 27 decembrie 2007 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava şi decizia de imputare nr. 2890136 din 14 noiembrie 2007. Motivul pentru care reclamantul a apreciat că actele administrative emise ar fi nelegale sunt legate de faptul că decizia de imputare a fost emisă şi pentru

33

cheltuielile de şcolarizare din anul I de studii, deşi reclamantul apreciază că în acea perioadă a îndeplinit serviciul militar obligatoriu, iar cheltuielile din acel an nu au fost cheltuieli de şcolarizare, ci cheltuieli cu întreţinerea unui militar în termen.

Recurentul critică soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate,deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii. Analizând sentinţa atacată, a fost respins acest motiv de recurs, pentru că sentinţa instanţei de fond este motivată, atât în fapt, cât şi în drept, cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., şi nici nu conţine motive contradictorii. Instanţa de fond a făcut referire la art. 70 din Legea nr. 360/2002, cu trimitere la susţinerile reclamantului, şi nu a invocat ca temei legal al respingerii acţiunii acest text de lege. Instanţa de fond nu a susţinut nici că reclamantul nu ar fi contestat ordinul de destituire, ci că acesta nu este contestat în cauza prezentă, reţinându-se chiar că a fost respinsă irevocabil contestaţia formulată împotriva acestui ordin.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat, pentru că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea legii. Prin admiterea la Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, reclamantul a încheiat un angajament prin care se obliga să îndeplinească serviciul în unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative timp de 10 ani, deoarece studenţii acestei instituţii de învăţământ beneficiază, pe durata studiilor, de gratuitate la cazare lunară, echipament şi alte drepturi. În cazul în care această obligaţie nu este respectată, există obligaţia de restituire a acestor sume reprezentând cheltuielile efectuate cu pregătirea, sume plătite corespunzător perioadei rămase până la împlinirea termenului de 10 ani. Antrenarea răspunderii materiale a reclamantului s-a făcut în baza prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, dar acest act normativ se aplică şi poliţiştilor, în conformitate cu art. 9 din O.G. nr. 121/1998, având în vedere că poliţiştii sunt funcţionari publici civili cu statut special în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Instanţa de fond a reţinut în mod legal faptul că nu pot fi deduse cheltuielile suportate din bugetul M.I.R.A. pentru primul an de şcolarizare, pentru că acesta este „asimilat” stagiului militar, dar reclamantul nu a satisfăcut stagiul militar în acel an, ci se consideră că a urmat cursurile unei instituţii de învăţământ superior, fapt care este incompatibil cu satisfacerea stagiului militar obligatoriu. Chiar dacă în primul an de studii reclamantul a făcut, în paralel, instrucţii militare, trageri cu armamentul din dotare, a depus jurământul de credinţă, nu înseamnă că nu a urmat şi cursurile de învăţământ, care au presupus cheltuieli de şcolarizare, iar pentru nerespectarea obligaţiei asumate aceste cheltuieli trebuie restituite.

Deşi recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., nu au fost indicate alte motive de casare decât cele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod care să fie analizate de instanţă.

Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a fost respins recursul declarat, ca nefondat.

4. Identitate între fondul litigiului şi fondul excepţiei de nelegalitate. Inadmisibilitatea excepţiei de

nelegalitate Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că scopul invocării excepţiei de

nelegalitate este înlăturarea din proces a actului cu privire la care a fost invocată excepţia, iar nu obţinerea unui răspuns favorabil la o cerere, fapt ce ar induce ideea că, prin soluţia dată asupra excepţiei, autoritatea publică ar fi obligată să acţioneze într-un anumit mod.

Astfel, contravine scopului expus situaţia în care excepţia de nelegalitate este invocată cu privire la decizia de rambursare a TVA, „în privinţa omisiunii de soluţionare a solicitării de rambursare a unei sume reprezentând TVA”, iar fondul litigiului (în care a fost invocată excepţia) vizează refuzul nejustificat al aceleiaşi autorităţi (care a emis decizia de rambursare) de a rezolva cererea de rambursare a aceleiaşi sume reprezentând TVA.

Cu alte cuvinte, dacă există identitate între fondul litigiului şi fondul excepţiei de nelegalitate, excepţia este inadmisibilă, întrucât nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în acelaşi timp, în cadrul aceluiaşi litigiu, şi pe calea acţiunii directe în contencios administrativ, şi pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate.

În ipoteza în care, prin reductio ad absurdum, s-ar accepta teza potrivit căreia refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri şi tăcerea administraţiei pot forma obiectul excepţiei de nelegalitate – dacă litigiul în fond este întemeiat pe refuzul nejustificat de rambursare a unei sume reprezentând TVA –, este inadmisibilă

34

excepţia de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ fiscal a cărui nelegalitate se susţine că ar consta tocmai în refuzul nejustificat de rambursare a aceleiaşi sume. Altfel spus, este inadmisibilă excepţia de nelegalitate, atâta timp cât soluţia dată excepţiei de nelegalitate echivalează cu soluţionarea fondului litigiului.

Decizia nr. 333 din 22 ianuarie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 2707 din 1 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios

administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 386011 din 23 august 2005, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în privinţa omisiunii de soluţionare a solicitării de rambursare a sumei de 711.605 lei reprezentând TVA, a admis acţiunea reclamantei SC E. SA, formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a obligat pârâta să emită un act prin care să recunoască dreptul reclamantei privind rambursarea sumei de 711.605 lei şi să aprobe la rambursare această sumă în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a precizat obiectul cererii de judecată în raport cu decizia de casare şi a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, să îi recunoască dreptul la rambursarea sumei de 711.605 lei reprezentând TVA deductibilă şi obligarea pârâtei să emită o decizie de aprobare a rambursării acestei sume. Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, emisă de pârâtă, întrucât a rămas fără obiect în urma anulării actului contestat prin decizia nr. 181 din 25 septembrie 2006, pronunţată în urma soluţionării în calea administrativă de atac a contestaţiei. Având în vedere că reclamanta a luat cunoştinţă de conţinutul deciziei nr. 181/2006 în cursul judecării cauzei, iar din motivarea actului administrativ rezultă că prin decizia nr. 386011 din 23 august 2005 a fost analizată şi cererea de rambursare cu privire la suma de 711.605 lei TVA, reclamanta a invocat nelegalitatea acestei decizii pe cale de excepţie, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reţinut că reclamanta a beneficiat de suspendarea plăţii TVA în vamă în sumă de 316.537 lei, conform certificatului nr. 111898 din 2 aprilie 2003 cu termen scadent 30 noiembrie 2004, dar şi de exigibilitatea TVA aferente achiziţiilor de utilaje de la furnizorul intern SC M. SRL în sumă de 395.068 lei, conform certificatului nr. 120409 din 13 septembrie 2003 cu termen scadent 30 noiembrie 2004, totalul de 711.605 lei reprezentând cele două sume cumulate, iar prin raportul de expertiză contabilă s-a reţinut împrejurarea că suma de 711.605 lei reprezintă TVA deductibilă.

Cu privire la decizia nr. 386011 din 23 august 2005 supusă controlului de legalitate pe calea excepţiei de nelegalitate invocate de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că, deşi s-a reţinut prin decizia nr. 181/2006 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală că decizia nr. 386011 din 23 august 2005 este titlul de creanţă prin care s-a aprobat doar în parte rambursarea TVA solicitate, iar suma de 711.605 lei se regăseşte în sumele neaprobate la rambursare, reclamanta a procedat corect neatacând pe cale directă acest act. Decizia nu se referă la suma în discuţie, iar cu privire la sumele aprobate prin acest act reclamanta a apreciat că sunt corecte, astfel că nu avea interes să desfiinţeze actul. Ordinul ministrului finanţelor nr. 972/2006 (M. Of. nr. 528 din 19 iunie 2006), care prevede în mod expres emiterea doar a deciziei de rambursare în cazul în care a fost aprobată la rambursare parţial/integral suma solicitată, nu se aplică deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005, întrucât actul a fost emis anterior acestui ordin.

Instanţa de fond a mai constatat că solicitarea pe care reclamanta a adresat-o autorităţii publice, de rambursare a sumei de 711.605 lei, nu poate fi apreciată ca soluţionată prin decizia de rambursare nr. 386011/2005, astfel că actul atacat pe cale de excepţie este nelegal pentru omisiunea de soluţionare a unui capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că prima instanţă a apreciat în mod greşit ca fiind admisibilă excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 386011 din 23 august 2005, pentru că prevederile art. (4) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul actului administrativ unilateral, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege. Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 este însă un act administrativ fiscal, supus prevederilor speciale ale Codului de procedură fiscală, care în Titlul IX reglementează o procedură obligatorie de contestare pe cale administrativă. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că

35

intenţia legiuitorului a fost clară în sensul de a face o distincţie între diferitele tipuri de acte administrative, fiind de neconceput ca un act administrativ-fiscal, prin care se stabilesc, se modifică ori se sting obligaţii fiscale, să poată fi contestat oricând. Recurenta-pârâtă a făcut referire şi la scopul pe termen lung urmărit de legiuitor prin reglementarea excepţiei de nelegalitate, aşa cum a fost relevat în doctrină, în sensul că ridicarea şi admiterea repetată a excepţiei cu privire la acelaşi act are rolul de a crea un precedent judiciar, fiind de presupus ca, după conturarea unei practici unitare de admitere a excepţiei, actul administrativ în discuţie să intre în desuetudine şi să fie retractat de autoritatea emitentă.

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii principale, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a dat o soluţie nelegală, pentru că, în temeiul art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, numai decizia emisă în urma soluţionării căii administrative de atac poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ. Tot greşit a reţinut instanţa de fond şi lipsa interesului reclamantei de a ataca decizia de rambursare TVA, în condiţiile în care Metodologia de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, aprobată prin Ordinul nr. 338/2004, arată categoric că în decizia de rambursare se indică suma solicitată la rambursare şi suma admisă, fără a mai menţiona distinct şi suma respinsă, care constituie diferenţa dintre suma solicitată şi suma admisă. În concluzie, recurenta a arătat, pe de o parte, că neindicarea expresă a cuantumului TVA respinse de la rambursare nu echivalează cu omisiunea de soluţionare a unui capăt de cerere, iar, pe de altă parte, că, şi în ipoteza admiterii acestei teze, nesoluţionarea unei cereri în materie fiscală trebuie atacată pe calea procedurii administrative prealabile. Or, prin adresele nr. 869 din 31 octombrie 2005 şi nr. 919 din 1 februarie 2006, reclamanta şi-a exprimat clar poziţia de a nu contesta decizia de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.

Referitor la fondul cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă nu avea dreptul de a-i fi rambursată suma de 711.605 lei cu titlu de TVA, pentru c, potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 67 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 44/2004, TVA pentru care un contribuabil a beneficiat de suspendarea plăţii sau de amânarea exigibilităţii devine deductibilă în momentul plăţii efective. A arătat, totodată, că suma de 711.605 lei se compune din: 316.537 lei TVA pentru care societatea comercială a beneficiat de suspendarea plăţii, conform certificatului nr. 111898 din 2 aprilie 2003, şi 395.068 lei TVA aferentă achiziţiilor de utilaje de la furnizorul intern SC M. SRL, pentru care a fost amânată exigibilitatea, conform certificatului nr. 120409 din 13 septembrie 2003. În ambele cazuri, data scadenţei a fost 30 noiembrie 2004, dar reclamanta nu a efectuat plata până la data întocmirii raportului de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005 (sumele nefiind achitate nici în prezent, potrivit susţinerilor autorităţii fiscale).

În concluzie, a precizat recurenta-pârâtă, operaţiunea efectuată de societate în propria contabilitate – evidenţierea stingerii obligaţiei plăţii sumei de 711.605 lei în decontul de TVA al lunii octombrie 2004 şi solicitarea sumei respective la rambursare – este contrară prevederilor legale menţionate mai sus. Numai după ce efectua plata către bugetul de stat reclamanta avea posibilitatea să solicite rambursarea TVA. Recurenta-pârâtă a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expertiză, arătând că acesta este excesiv în raport cu gradul de complexitate a raportului întocmit de expert.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând, în esenţă, următoarele apărări în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei de nelegalitate:

– excepţia de nelegalitate a deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005 este admisibilă în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru că legea nu face nicio distincţie de regim juridic între actele administrative unilaterale şi actele administrative fiscale;

– excepţia de nelegalitate este admisibilă fără limită în timp, indiferent dacă actul atacat mai poate fi contestat pe cale directă sau nu;

– modul în care autoritatea fiscală interpretează dispoziţiile art. 218 C. proc. fisc. induce ideea restrângerii liberului acces la justiţie, pentru că art. 205 alin. (1) din acelaşi cod defineşte contestaţia drept o cale administrativă de atac ce nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal ori prin lipsa acestuia, în condiţiile legii;

– invocarea excepţiei de nelegalitate nu este împiedicată de necontestarea actului potrivit art. 205 şi urm. C. proc. fisc. şi nici nu echivalează cu modificarea petitului acţiunii;

– instanţa de fond a considerat în mod corect că solicitarea de rambursare a sumei de 711.605 lei nu poate fi considerată ca soluţionată prin decizia în discuţie şi, ca atare, aceasta este nelegală pentru omisiunea de soluţionare a unui capăt de cerere.

36

Cu privire la fondul cauzei, intimata-reclamantă a arătat că dreptul de deducere a TVA în cazurile speciale de suspendare şi de amânare a plăţii taxei ia naştere la data achitării TVA către bugetul de stat, conform art. 145 alin. (2) şi art. 161 alin. (2) C. fisc. şi pct. 67 alin. (1) lit. (a) din Normele metodologice. Ca urmare, mai arată partea, „prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele de control au colectat TVA în sumă de 711.605 RON şi au stabilit majorări şi penalităţi pentru neplata în termen a acestei sume” – din acel moment considerând născut dreptul său de a solicita rambursarea. Prin urmare, raportul de inspecţie fiscală din data de 22 iulie 2007, care a stat la baza deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, precum şi toate actele subsecvente consideră în mod nejustificat suma de 711.605 RON ca fiind nedeductibilă, aspect confirmat şi de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

În ceea ce priveşte noţiunea de „diferenţe de TVA de plată”, intimata-reclamantă a arătat că art. 142 alin. (2) C. fisc. defineşte TVA de plată drept diferenţa între taxa colectată şi taxa deductibilă, iar art. 157 C. fisc. impune obligaţia achitării TVA datorate, stabilită prin decontul întocmit pentru fiecare perioadă fiscală. Diferenţele de TVA de plată, constatate de organele de control, nu se includ în deconturile de TVA, potrivit pct. 65 din Normele metodologice emise în aplicarea art. 157 C. fisc. În opinia părţii, prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele fiscale nu au stabilit o diferenţă de TVA de plată, ci doar au constatat nedeductibilitatea ei şi au obligat-o, în consecinţă, la plata TVA datorate, stingerea obligaţiei făcându-se prin compensare. Astfel, a fost indusă o confuzie între stabilirea momentului naşterii dreptului de deducere a TVA şi stabilirea diferenţei de TVA de plată, confuzie care a dus la respingerea greşită a cererii de rambursare.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare: în vederea clarificării raportului de drept fiscal dedus judecăţii, este necesară o expunere rezumativă a traseului procesual urmat de intimata-reclamantă pentru a obţine recunoaşterea şi valorificarea dreptului său, pretins vătămat, de a-i fi rambursată suma de 711605 lei cu titlu de TVA deductibilă. Astfel, cererea de chemare în judecată a avut drept obiect anularea deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, prin care s-a respins la rambursare suma de 711.605 RON reprezentând TVA deductibilă, obligarea pârâtei să îi recunoască reclamantei dreptul de rambursare a sumei respective şi obligarea pârâtei, în consecinţă, la emiterea unei decizii de aprobare a rambursării sumei, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Prin decizia nr. 137 din 22 iulie 2005, intitulată „decizie de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală”, autoritatea fiscală a respins rambursarea sumei de 711.605 lei solicitate cu titlu de TVA deductibilă. Măsura respingerii rambursării TVA a fost motivată prin faptul că suma respectivă constituie o obligaţie suplimentară de plată stabilită prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005 şi a fost inclusă în decontul de TVA pe luna mai 2005, deşi, potrivit legii, diferenţele de TVA de plată nu se includ în decont.

În cursul derulării litigiului, prin decizia nr. 181 din 25 septembrie 2006, Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală a admis contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, decizie pe care a anulat-o. Din cuprinsul deciziei nr. 181 din 25 septembrie 2006 rezultă că motivul pentru care a fost anulată decizia de impunere este unul de ordin formal, constând în aceea că, în soluţionarea cererii de rambursare a TVA, admisă parţial, Direcţia Generală a Finanţelor Publice nu trebuia să emită două tipuri de acte (decizie de impunere şi decizie de rambursare), ci numai o decizie de rambursare, asimilată deciziei de impunere potrivit art. 85 lit. a) C. proc. fisc. în forma în vigoare la acea dată.

Prin sentinţa nr. 3625 din 13 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că reclamanta a sesizat instanţa mai înainte de a se fi finalizat procedura administrativă de contestare a deciziei de impunere. Această sentinţă a fost casată prin decizia nr. 2048 din 18 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că, după precizarea de acţiune intervenită la 6 decembrie 2006, instanţa a rămas învestită cu soluţionarea capetelor 2 şi 3 referitoare la rambursarea TVA şi emiterea deciziei de rambursare, care nu au fost avute în vedere când a fost analizată admisibilitatea acţiunii.

În fond după casare, la termenul din 31 octombrie 2007, reclamanta a depus la dosar o precizare a acţiunii, în care a arătat că solicită, în raport cu decizia de casare, obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului său de a solicita rambursarea sumei de 711.605 lei reprezentând TVA deductibilă şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie de rambursare prin care să fie aprobată rambursarea sumei de 711.605 lei. Totodată, a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Prin încheierea din data de 12 decembrie 2007, curtea de apel a respins excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, reţinând că

37

decizia de rambursare este un act administrativ individual în sensul Legii nr. 554/2004, actul fiscal fiind o specie a actului administrativ supus prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004. Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la cele două capete de cerere trimise spre rejudecare, cu motivarea că acestea se încadrează în ipoteza refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, apreciat de reclamantă ca fiind nejustificat, păşind apoi la soluţionarea fondului cauzei.

Ţinând seama de cadrul procesual configurat în sensul celor arătate mai sus, Înalta Curte a constatat că prima instanţă a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, dintr-o dublă perspectivă, atunci când a considerat admisibilă excepţia de nelegalitate a deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005. Prin această decizie, emisă potrivit art. 85 lit. a) C. proc. fisc. în vigoare la acea dată, în urma depunerii decontului de taxă pe valoare adăugată pentru luna mai 2005, din totalul de 1.191.948 lei reprezentând TVA solicitată la rambursare a fost aprobată rambursarea sumei de 424.106 lei. La baza emiterii deciziei s-a aflat raportul de inspecţie fiscală nr. 79772 din 22 iulie 2005, în care se concluzionează că din totalul de 1.191.948 lei – TVA solicitată la rambursare –, suma de 711.605 lei este de respins la rambursare, suma de 56237 lei urmează a fi reportată, iar suma de 424.106 lei poate fi rambursată. Totalul ultimelor trei sume este egal cu suma solicitată de reclamantă.

Aşa cum s-a reţinut anterior în cuprinsul prezentei decizii, pentru suma de 711.605 lei, respinsă la rambursare, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a emis şi decizia de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005, în care a menţionat soluţia de respingere a rambursării şi a motivat măsura, dar acea decizie a fost anulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pe considerentul că în soluţionarea cererilor de rambursare a TVA admise total sau parţial se emite un singur tip de act fiscal, şi anume decizia de rambursare (în speţă, decizia nr. 386011 din 23 august 2005).

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Aparent, acest text nu face distincţie nici în funcţie de natura actului administrativ unilateral individual şi nici în ceea ce priveşte caracterul de act administrativ tipic, definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sau acela de act asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege (refuzul nejustificat de rezolvare a cererii sau tăcerea administraţiei). Cu toate acestea, prevederea legală menţionată nu poate fi interpretată literal, scoasă din context, fără a se ţine seama de scopul urmărit de legiuitor şi de calea procesuală aleasă de parte pentru a obţine recunoaşterea dreptului sau a interesului legitim pretins vătămat. În acest sens, este de menţionat, pe de o parte, că, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în cazul în care instanţa de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. Prin urmare, scopul invocării excepţiei de nelegalitate este înlăturarea actului din proces, iar nu obţinerea unui răspuns favorabil la o cerere, fapt ce ar induce ideea obligării autorităţii publice de a acţiona într-un anumit mod prin soluţia dată asupra excepţiei. Or, în speţă, instanţa de fond a admis excepţia de nelegalitate „în privinţa omisiunii de soluţionare a solicitării de rambursare”, soluţie care nu numai că nu este conformă situaţiei rezultate din înscrisurile depuse la dosar şi expuse pe larg în considerentele precedente, dar este şi străină de scopul excepţiei de nelegalitate, aşa cum rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în acelaşi timp, în cadrul aceluiaşi litigiu, şi pe calea acţiunii directe în contencios administrativ, şi pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate. Chiar dacă, prin reductio ad absurdum, s-ar accepta teza potrivit căreia refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri şi tăcerea administraţiei pot forma obiectul excepţiei de nelegalitate, în cauza de faţă nu s-ar putea ajunge la o altă concluzie decât cea a inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocate de reclamantă, pentru că refuzul, considerat nejustificat, de rezolvare a cererii de rambursare TVA constituie şi obiectul acţiunii principale, aşa cum a fost restrânsă în fond după casare.

În fine, se mai impune observaţia că, potrivit art. 205 alin. (2) C. proc. fisc., în materie fiscală, cel care se consideră lezat în drepturile sau în interesele sale legitime prin „lipsa” unui act administrativ fiscal – cu alte cuvinte, prin refuzul explicit sau tacit de rezolvare a unei cereri – are la îndemână procedura specială de contestare reglementată de Titlul IX al Codului de procedură fiscală, urmând ca decizia emisă în soluţionarea contestaţiei să fie atacată la instanţa de contencios administrativ conform art. 208 alin. (2) din cod.

Cu privire la soluţia dată celor două capete de cerere ce compun acţiunea principală în limitele stabilite prin decizia de casare, aşa cum a fost lămurită şi explicată în considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte a constatat că admiterea acţiunii principale a fost consecinţa admiterii excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 386011 din 23 august 2005. În condiţiile în care refuzul de rambursare a sumei de 711.605 lei nu a fost contestat pe calea prevăzută de art. 205 C.

38

proc. fisc., iar excepţia de nelegalitate este, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, inadmisibilă, recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului la rambursarea TVA este însă lipsită de fundament. De altfel, prevederile pct. 65 din Normele metodologice emise în aplicarea art. 157 C. fisc. (în forma în vigoare în perioada supusă analizei) erau clare în sensul că diferenţele de TVA de plată, constatate de organele de control, nu se includ în deconturile de TVA – aspect recunoscut şi de intimata-reclamantă în întâmpinarea depusă în recurs. Or, suma de 711.605 lei, compusă din 316.537 lei TVA a cărei plată în vamă a fost suspendată şi 395.068 lei TVA cu exigibilitate amânată, nu a fost achitată la data scadenţei, care era la 30 noiembrie 2004, fiind reţinută cu titlu de obligaţii suplimentare de plată (diferenţe de plată în sensul normei mai sus enunţate) în raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005 şi în decizia de impunere nr. 74 din 27 aprilie 2005, necontestate la vremea respectivă, astfel că nu putea fi inclusă în decontul TVA din luna imediat următoare (mai 2005).

Faţă de conţinutul evident al acestor două acte, susţinerile făcute în întâmpinare, pe de o parte, în sensul că, „prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele de control au colectat TVA în sumă de 711.605 RON. Odată colectată această sumă de către organele fiscale, se consideră născut dreptul intimatei-reclamante de a solicita rambursarea (…)”(pct. III.1, parag. 4) şi, pe de altă parte, că „prin raportul de inspecţie fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele de control nu au stabilit însă o astfel de diferenţă de TVA de plată, ci doar au constatat nedeductibilitatea TVA în cuantum de 711.605 RON la data de 27 aprilie 2005, întrucât acest drept ia naştere – pe bună dreptate, am spune – la achitarea TVA şi au obligat în consecinţă intimata-reclamantă la plata TVA datorate potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) şi art. 145 alin. (8) C. fisc. şi pct. 67 lit. a) din Normele metodologice. A urmat plata acestei sume prin compensare” (pct. III.2, parag. 6), sunt nu doar contradictorii, ci şi lipsite de suport.

Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând întemeiat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate şi respingerii ca nefondată a acţiunii principale.

5. Condiţia existenţei raportului de dependenţă între soluţionarea fondului litigiului în cadrul căruia se

ridică excepţia şi legalitatea actului administrativ cu privire la care se invocă excepţia de nelegalitate. Instanţa competentă să se pronunţe asupra existenţei raportului de dependenţă

Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că excepţia de nelegalitate

este un mijloc procesual de apărare ce tinde la înlăturarea efectelor actului administrativ contestat din litigiul determinat supus judecăţii în cadrul căruia se invocă excepţia, iar nu la anularea actului administrativ. De aceea, excepţia de nelegalitate este supusă condiţiei existenţei unui raport de dependenţă între soluţia ce urmează a fi dată litigiului de fond şi actul administrativ unilateral vizat de excepţie.

Din interpretarea aceloraşi dispoziţii rezultă că asupra legăturii de dependenţă existente între actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate şi soluţionarea litigiului pe fond se pronunţă instanţa învestită în fond, şi nu instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate. Instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate verifică legalitatea actului administrativ contestat şi nu are competenţa de a verifica dacă de actul administrativ depinde soluţionarea pe fond a litigiului în care a fost invocată excepţia de nelegalitate.

Spre exemplu, în cazul în care în litigiul de fond se solicită anularea unor acte de imputaţie emise în baza O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, este inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea litigiului, excepţia de nelegalitate invocată cu privire la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor, care este un act administrativ cu caracter normativ referitor la răspunderea disciplinară, cu atât mai mult cu cât, în susţinerea excepţiei, autorul acesteia nu arată motivele de nelegalitate a ordinului şi nici modul în care soluţia ce se va da în cauză depinde de actul administrativ a cărui nelegalitate este invocată.

Decizia nr. 1266 din 6 martie 2009 Decizia nr. 3264 din 11 iunie 2009

39

1. Decizia nr. 1266 din 6 martie 2009. Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Braşov la data de 21 ianuarie 2008, reclamantul A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, anularea Ordinului nr. 2084 din 16 noiembrie 2007, emis de pârât, şi rectificarea menţiunilor corespunzătoare din carnetul de muncă seria MPS nr. 519635. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ordinul atacat, prin care raporturile sale de serviciu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor au încetat prin acordul părţilor începând cu data de 12 noiembrie 2007, încalcă principiul neretroactivităţii actelor administrative şi principiul tempus regit actum.

La data de 8 septembrie 2008, reclamantul şi-a completat acţiunea cu un capăt de cerere privind reintegrarea sa în funcţia publică deţinută anterior şi a invocat, totodată, excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1779 din 24 octombrie 2007, prin care i-a fost aprobată cererea de suspendare a raporturilor de serviciu înregistrată la Ministerul Economiei şi Finanţelor cu nr. 473441/2007. Motivul de nelegalitate invocat a fost acela că în M. Of. nr. 719 din 24 octombrie 2007, Partea I, a fost publicată Decizia Primului-ministru nr. 265 din 22 octombrie 2007 pentru eliberarea domnului T.G. din funcţia de secretar de stat la ministerul emitent, astfel că acesta nu mai avea calitatea de a semna ordinul de suspendare a raportului de serviciu. Excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1779 din 24 octombrie 2007 a fost admisă de Curtea de Apel Braşov prin sentinţa nr. 144 din data de 14 octombrie 2008, în care s-a reţinut că semnarea ordinului de o persoană care nu mai avea calitatea de demnitar public în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor are o înrâurire esenţială asupra legalităţii ordinului în cauză, urmând ca pricina să fie soluţionată fără a se ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Prin sentinţa nr. 172 din 12 noiembrie 2008, curtea de apel a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii completării acţiunii, invocate de pârât, a admis acţiunea reclamantului, a anulat Ordinul nr. 2084 din 16 noiembrie 2007 şi a obligat pârâtul la reintegrarea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior şi la rectificarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului. În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că reclamantul are interes în promovarea acţiunii, legalitatea ordinului atacat şi consecinţele juridice ale acestuia privind în mod direct situaţia sa juridică, sub aspectul dreptului de muncă. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii completatoare, curtea de apel a reţinut că există dispoziţii speciale, imperative, care obligă instanţa să judece şi o eventuală cerere ulterioară de reintegrare în funcţia publică. Asupra fondului cauzei, curtea de apel a reţinut că în ziua emiterii ordinului a intrat în vigoare şi decizia nr. 265/2007, prin care Primul-ministru a dispus eliberarea din funcţie a emitentului ordinului atacat, astfel că, la emiterea Ordinului ministrului economiei şi finanţelor nr. 2084/2007, nu au fost respectate cerinţele privind competenţele emitentului actului administrativ, prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Pârâtul a atacat cu recurs ambele sentinţe pronunţate în cauză, criticându-le pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. În motivarea recursului împotriva sentinţei nr. 144/F/CA din 14 octombrie 2008, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a admis excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1779/2007 fără a avea în vedere, pe de o parte, că excepţia nu a fost motivată în drept şi nu a fost susţinută de probe şi, pe de altă parte, că actul vizat de excepţie nu putea avea efecte hotărâtoare asupra fondului, pentru că Ordinul nr. 2084/2007, atacat prin acţiunea principală, este un act administrativ de sine stătător, care ar fi fost emis indiferent dacă primul ordin nu ar fi existat.

Motivele pentru care recurentul-reclamant a criticat sentinţa nr. 172/F din 12 noiembrie 2008 sunt următoarele: – respingerea greşită a excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii, în condiţiile în care încetarea raportului de

serviciu s-a produs prin acordul părţilor, în urma exprimării voinţei intimatului-reclamant, care a dorit încetarea raportului de serviciu începând cu data de 12 noiembrie 2007, urmând a-şi continua activitatea profesională ca avocat;

– încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. în ceea ce priveşte precizarea de acţiune formulată de reclamant, deoarece solicitarea acestuia de a fi reintegrat în funcţia publică nu poate fi considerată un accesoriu al petitelor principale, care să impună soluţionarea în cadrul acestei cauze;

– soluţionarea greşită a fondului cauzei, atâta vreme cât prin probele cauzei s-a făcut dovada atât a calităţii semnatarului ordinului anulat de prima instanţă, cât şi a respectării normelor ce reglementează procedura de emitere a acestuia.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs formulate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările cuprinse în notele scrise ale intimatului-reclamant, Înalta Curte a constată că recursurile sunt fondate. Din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că, prin cererea înregistrată cu nr. 872290 din 16 octombrie 2007, intimatul-reclamant, la acea dată manager public special, treapta II, la Ministerul Economiei şi Finanţelor, Oficiul de Plăţi şi Contracte PHARE, a solicitat suspendarea raportului de serviciu pe o perioadă de un an, începând cu data de 11 noiembrie 2007, în vederea finalizării doctoratului, invocând prevederile art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2004,

40

aprobată prin Legea nr. 452/2004, ale art. 95 alin. (2)-(3) din Legea nr. 188/1999 şi ale art. 7 şi urm. din H.G. nr. 567/2005. Urmare a acestei cereri, prin Ordinul nr. 1779 din 24 octombrie 2007, semnat, în calitate de secretar de stat, de T.G., Ministerul Economiei şi Finanţelor a dispus suspendarea raportului de serviciu în perioada 11 noiembrie 2007 - 10 noiembrie 2008. După emiterea ordinului de suspendare a raportului de serviciu, prin cererea înregistrată la Oficiul de Plăţi şi Contracte PHARE cu nr. 876409 din 6 noiembrie 2007, intimatul-reclamant a arătat că renunţă la cererea de suspendare şi a solicitat încetarea raporturilor de serviciu prin acordul părţilor, începând cu data de 10 noiembrie 2007, în baza prevederilor art. 97 lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Şi această cerere i-a fost admisă, în sensul că, prin Ordinul nr. 2084 din 16 noiembrie 2007, semnat, în calitate de secretar de stat, de A.B., Ministerul Economiei şi Finanţelor a dispus încetarea raporturilor de serviciu prin acordul părţilor începând cu data de 12 noiembrie 2007 şi abrogarea Ordinului nr. 1779/2007. Acestea au fost demersurile cu relevanţă în cauză efectuate de reclamant în derularea raporturilor sale de serviciu şi actele administrative prin care i-au fost rezolvate cererile.

Actul administrativ dedus judecăţii pe cale de acţiune directă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este Ordinul nr. 2084 din 16 noiembrie 2007, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu. Pe parcursul derulării litigiului, reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1779 din 24 octombrie 2007 de suspendare a raportului de serviciu, prevalându-se de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004. Excepţia de nelegalitate este un mijloc procesual de apărare ce tinde nu la anularea actului administrativ, la înlăturarea lui din ordinea juridică, ci la înlăturarea efectelor lui din litigiul determinat supus judecăţii, în cadrul căruia se invocă excepţia. În acest sens, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prevede că, în cazul în care instanţa de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. De aceea, excepţia cu nelegalitate este supusă condiţiei existenţei unei dependenţe între soluţia ce urmează a fi dată litigiului de fond şi actul administrativ unilateral vizat de excepţie. În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia are obligaţia de a verifica dacă de actul administrativ respectiv depinde soluţionarea litigiului pe fond, urmând a sesiza instanţa de contencios administrativ competentă numai dacă această condiţie de relevanţă a excepţiei este îndeplinită, simpla invocare a textului legal neconstituind o justificare în acest sens.

Or, în cauza de faţă, Curtea de Apel Braşov, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care întrunea atât calitatea de instanţă în faţa căreia s-a invocat excepţia, cât şi pe cea de instanţă de contencios administrativ competentă să o soluţioneze, a considerat admisibilă excepţia de nelegalitate, fără a avea în vedere că Ordinele nr. 1779 din 12 octombrie 2007 şi nr. 2084 din 16 noiembrie 2007 au o existenţă de sine stătătoare, măsura încetării raportului de serviciu nedecurgând în mod logic din cea a suspendării raportului de serviciu, ci având temeiuri complet diferite. Împrejurarea că prin art. 2 din Ordinul nr. 2084 din 16 noiembrie 2007 a fost abrogat Ordinul nr. 1779 din 29 octombrie 2007 nu poate conduce la o altă concluzie, pentru că scopul principal al emiterii celui de-al doilea ordin a fost rezolvarea cererii formulate de reclamant în vederea încetării raportului de serviciu prin acordul părţilor, măsură cuprinsă în art. 1 din ordin, care constituie, de altfel, obiectul acţiunii principale. Prin urmare, constatând că soluţionarea litigiului pe fond nu depindea de ordinul vizat de excepţia de nelegalitate, neîndeplinirea acestei condiţii atrăgând inadmisibilitatea excepţiei, Înalta Curte a reţinut că prima instanţă a pronunţat soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind întemeiat cu privire la sentinţa nr. 144 din 14 octombrie 2008.

În ceea ce priveşte soluţia dată acţiunii principale, Înalta Curte a reţinut că reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 2084 din 16 noiembrie 2007 din două motive: încălcarea principiului neretroactivităţii actelor administrative şi semnarea ordinului de către o persoană care nu mai avea calitatea de a reprezenta autoritatea emitentă la data respectivă. Admiţând acţiunea, curtea de apel a reţinut că „voinţa părţilor exprimată la momentul emiterii actului administrativ nu poate să primeze faţă de cerinţele de legalitate prevăzute de lege pentru un act administrativ, aşa cum este el definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ”. Nu se poate contesta că principiul legalităţii este elementul central al activităţii autorităţilor publice, dar reclamantul, în calitate de persoană fizică pretins vătămată printr-un act administrativ considerat nelegal, a învestit instanţa cu acţiune în contencios administrativ subiectiv, în cadrul căreia nu poate fi sancţionată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancţiunea nulităţii urmând a fi aplicată numai cu condiţia existenţei unei vătămări produse reclamantului într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat.

Potrivit art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot invoca vătămarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public

41

decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. În pofida acestor dispoziţii legale, pe care le-a ignorat, instanţa de fond a anulat actul administrativ dedus judecăţii ca fiind nelegal, fără ca din probele cauzei să fi rezultat că reclamantul ar fi suferit vreo vătămare, în sensul celor expuse mai sus. Din această perspectivă, este de menţionat că reclamantul a iniţiat demersurile pentru încetarea raporturilor de serviciu prin acordul părţilor, în temeiul art. 97 lit. b) din Legea nr. 188/1999, solicitând ca data încetării raporturilor de serviciu să fie 10 noiembrie 2007 şi nu a indicat sau dovedit vreo vătămare care să îi fi fost produsă prin ordinul contestat. În consecinţă, Înalta Curte a constatat incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte sentinţa nr. 172/F din 12 noiembrie 2008.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) şi al art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis ambele recursuri şi a modificat sentinţele atacate, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă şi a acţiunii ca nefondată.

2. Decizia nr. 3264 din 11 iunie 2009. Prin sentinţa civilă nr. 930 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti,

Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul A.B. în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin încheierea din 6 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a, a învestit Curtea de Apel Bucureşti cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de reclamantul A.B. privind anexa nr. 12 din dispoziţia directorului Direcţiei Management Resurse Umane nr. 11/960/2004 privind procedurile şi formularele utilizate în activitatea de management resurse umane în unităţile MAI şi a dispoziţiei inspectorului general al Poliţiei Române nr. 1399 din 18 mai 2007 privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor/examenelor în vederea ocupării posturilor vacante.

Prin sentinţa civilă nr. 1461 din 13 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia invocată ca inadmisibilă, iar prin decizia nr. 3282 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamant, casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a apreciat că, în măsura în care dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu mai fac distincţie între actul normativ şi cel individual, atunci şi actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de nelegalitate în cadrul procedurii prevăzute de acest text de lege. Urmare a casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, iar în această fază procesuală reclamantul a depus la dosar note prin care a înţeles să invoce excepţia de nelegalitate a trei ordine MAI cu caracter normativ. A reţinut instanţa că lărgirea obiectului excepţiei de nelegalitate cu care a fost sesizată ca instanţă competentă este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezentând o modificare inadmisibilă a sesizării instanţei de contencios administrativ în raport cu încheierea din 6 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti care a învestit instanţa cu soluţionarea excepţiei. A mai apreciat instanţa că cele două acte administrative contestate pe calea excepţiei de nelegalitate sunt legal emise, avându-se în vedere dispoziţiile Ordinului MAI nr. 300/2004 şi prevederile Legii speciale nr. 218/2002.

Împotriva sentinţei civile nr. 930 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul A.B., prin care s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei. A învederat reclamantul, prin motivele de recurs, că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală, întrucât, contrar celor dispuse de instanţa de recurs şi în contradicţie cu prevederile art. 315 C. proc. civ., prima instanţă nu a ţinut cont de necesitatea administrării unor probe şi nu a judecat cauza ţinând seama de toate motivele invocate în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate. Astfel, a arătat recurentul că la primul termen de judecată în faţa instanţei de fond, după casarea primei hotărâri, a solicitat ca instanţa să se pronunţe cu privire la excepţia de nelegalitate a anexei nr. 12 din dispoziţia Direcţiei Management Resurse Umane nr. 11/960/2004, dispoziţia inspectoratului general al Poliţiei Române nr. 1399/2007, precum şi a Ordinelor Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management şi resurse umane, nr. 996/2005 pentru modificarea Ordinului nr. 300/2004 şi nr. 1418/2006 pentru modificarea Ordinului nr. 300/2004, dar că prima instanţă, în considerentele hotărârii, a refuzat să se pronunţe cu privire la nelegalitatea acestor ordine pe motiv că nu a fost sesizată de către Tribunalul Bucureşti pentru judecarea excepţiei de nelegalitate a acestor ordine ale Ministerului Administraţiei şi Internelor şi că lărgirea obiectului excepţiei de nelegalitate cu care a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti este inadmisibilă şi nu poate fi primită, întrucât ar reprezenta o modificare inadmisibilă a sesizării instanţei de contencios administrativ; totodată, instanţa de fond, a arătat recurentul, faţă de

42

cererea prin care a solicitat să se pronunţe şi asupra nelegalităţii celor trei ordine ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, nu a decis prin dispozitivul hotărârii.

Prin respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a ordinelor Ministerului Administraţiei şi Internelor, invocată la primul termen de judecată după casare, hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Instanţa a motivat în mod greşit faptul că excepţia invocată nu poate fi judecată, deoarece instanţa nu a fost sesizată în mod legal de către Tribunalul Bucureşti şi că această excepţie constituie o lărgire a obiectului primei excepţii care este inadmisibilă, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, „legalitatea unui act administrativ unilateral (în care este inclus şi actul administrativ cu caracter normativ conform deciziei Înaltei Curţi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 3282 din 3 octombrie 2008), indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea pârtii interesate”. Or, conform celor prevăzute de legiuitor, excepţia de nelegalitate a celor trei ordine de ministru (care sunt în legătură directă cu cele două dispoziţii atacate anterior de reclamant) putea fi invocată oricând în cadrul procesului, pe cale de acţiune sau prin excepţie, chiar instanţa putând să o invoce din oficiu pe timpul procesului. Motivarea instanţei că nu a fost sesizată cu privire la excepţia celor 3 ordine ale Ministerului Administraţiei şi Internelor de către Tribunalul Bucureşti este greşită şi în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004, instanţa respingând în mod nelegal această excepţie ca inadmisibilă pe motiv că nu reprezintă o excepţie, ci este o lărgire a excepţiei de nelegalitate. Chiar şi în cazul în care a solicitat examinarea celor trei ordine şi instanţa o consideră o lărgire a obiectului excepţiei de nelegalitate, aceasta era datoare să o analizeze, a susţinut recurentul, aşa cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 3282 din 3 octombrie 2008, când a hotărât ca la rejudecarea cauzei instanţa de fond să ţină cont de toate apărările şi susţinerile părţilor.

Pe de altă parte, reclamantul a arătat că dispoziţiile Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ale Direcţiei de Management Resurse Umane, a căror nelegalitate a invocat-o, au fost elaborate în baza unor ordine ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care nu au fost publicate în mod legal în Monitorul Oficial al României şi care nu puteau produce efecte juridice; pe cale de consecinţă, rezultă că şi acestea sunt nelegale, deoarece contravin prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, care stipulează că actele normative se emit numai în limitele şi potrivit normelor care le ordonă (sub condiţia ca normele care le ordonă să fie elaborate în mod legal).

Prin necercetarea excepţiei de nelegalitate a ordinelor, acte administrative cu caracter normativ în virtutea cărora au fost adoptate cele două dispoziţii atacate, s-au încălcat prevederile art. 129 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, deoarece judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, putând ordona administrarea probelor, chiar dacă părţile se împotrivesc. În virtutea acestui articol, instanţa avea obligaţia să pună în discuţia părţilor împrejurarea că actele normative în virtutea cărora au fost emise cele două dispoziţii atacate nu au fost publicate în mod oficial, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 24/2000, chiar dacă nu erau menţionate in cererea de chemare în judecată, deoarece învestirea instanţei era făcută cu situaţia de fapt în întregul său.

A mai precizat recurentul prin cererea de recurs că a arătat instanţei de fond că dispoziţia I.G.P.R. nr. 1399/2007 este nelegală şi datorită faptului că la adoptarea sa nu au fost respectate prevederile art. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, deoarece nu a fost consultat Consiliul Superior al I.G.P.R., arătând din cine trebuia să fie compus acest Consiliul al I.G.P.R. conform art. 9 alin. (1)-(2) din Legea nr. 218/2002. Din actele dosarului rezultă că la adoptarea dispoziţiei I.G.P.R. nr. 1399/2007 nu a fost consultat Consiliul I.G.P.R., însă instanţa, cu toate ca a solicitat în mod expres să constate această situaţie, nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la această cerere şi a hotărât că dispoziţia I.G.P.R. nr. 1399/2007 a fost dată cu respectarea prevederilor legale.

De asemenea, s-a mai arătat de către reclamant că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei pentru respingerea excepţiei de nelegalitate, precum şi cele pentru care a înlăturat cererile şi apărările recurentului, contrar prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu toate că a adus argumente în sprijinul excepţiei invocate, s-a arătat că instanţa de fond nu a motivat în fapt şi în drept pentru ce s-au respins argumentele şi cererile invocate, nu a demonstrat pe parcursul hotărârii cum şi-a format convingerea pentru respingerea excepţiei, mulţumindu-se doar să menţioneze că actele atacate sunt legal emise în virtutea unor acte normative cu forţă juridică superioară, fără a motiva în fapt şi în drept, pentru a demonstra modul în care instanţa şi-a format convingerea că aceste acte sunt legale. Or, potrivit practicii judiciare, fără arătarea motivelor şi a probelor, instanţa pronunţă o soluţie netemeinică, care, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra

43

acesteia nu se poate exercita controlul judiciar, deoarece instanţa de fond a redat numai concluziile, fără a analiza motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea că actele administrative sunt legale; tot astfel, absenţa motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti şi a răspunsului la toate criticile invocate au semnificaţia necercetării fondului cauzei şi atrage după sine casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei.

Recursul este nefondat. Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, „Legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, „Instanţa de contencios administrativ competentă se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului actului. În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că asupra legăturii de dependenţă existente între actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate şi soluţionarea litigiului pe fond se pronunţă instanţa învestită în fond, şi nu instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate. Instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate verifică legalitatea actului administrativ contestat şi nu are competenţa de a verifica dacă de actul administrativ depinde soluţionarea pe fond a litigiului în care a fost invocată excepţia de nelegalitate.

În aceste condiţii, concluzia care se impune este aceea că instanţa de contencios administrativ este ţinută să examineze, în exclusivitate, legalitatea actului administrativ referitor la care s-a ridicat, înaintea instanţei de fond, excepţia de nelegalitate şi cu soluţionarea căreia a fost sesizată de instanţa învestită cu judecata fondului litigiului, nefiind admisibilă modificarea obiectului excepţiei de nelegalitate în cursul judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ. Aşa fiind, în mod corect prima instanţă s-a pronunţat prin sentinţă numai asupra excepţiei de nelegalitate a anexei nr. 12 la dispoziţia directorului Direcţiei Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 11 din 20 octombrie 2004 privind procedurile şi formularele utilizate în activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a dispoziţiei nr. 1399 din 18 mai 2007 a inspectorului general al Poliţiei Române privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor în vederea ocupării posturilor vacante şi promovarea în funcţie în Poliţia Română, cu soluţionarea cărora a fost sesizată prin încheierea din data de 6 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. 43450/3/2007, şi nu a luat în examinare modificarea de obiect al cauzei, făcută de reclamant direct în faţa instanţei de contencios administrativ, în sensul invocării excepţiei de nelegalitate şi cu privire la Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management şi resurse umane, la Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 996/2005 pentru modificarea Ordinului nr. 300/2004 şi la Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1418/2006 pentru modificarea şi completarea Ordinului nr. 300/2004. '

Cât priveşte soluţia dată de prima instanţă cu privire la excepţia de nelegalitate invocată de reclamant referitor la anexa nr. 12 la dispoziţia directorului Direcţiei Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 11/960/2004 privind procedurile şi formularele utilizate în activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi la dispoziţia nr. 1399 din 18 mai 2007 a inspectorului general al Poliţiei Române privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor în vederea ocupării posturilor vacante şi promovarea în funcţie în Poliţia Română, s-a reţinut că aceasta este motivată, arătându-se în considerentele hotărârii atacate, în mod întemeiat, că aceste acte administrative sunt legal emise în temeiul Ordinului nr. 300/2004 al Ministerului Administraţiei şi Internelor privind activitatea de management şi resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în temeiul Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, prin acestea reglementându-se, în concret, condiţiile de promovare şi regulile de desfăşurare a concursurilor pentru ocuparea posturilor vacante din cadrul Poliţiei Române.

44

În cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările şi completările ulterioare.

În raport de cele mai sus arătate, s-a constatat că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, împrejurare faţă de care s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul A.B. împotriva sentinţei civile nr. 930 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

8. Raport de dependenţă. Acţiune în fond întemeiată pe refuzul nejustificat al autorităţii publice de a

răspunde unei petiţii sau pe faptul că reclamantul este nemulţumit de răspunsul primit la petiţie. Excepţie de nelegalitate invocată cu privire la actul de numire în funcţie a conducătorului departamentului juridic al respectivei autorităţi publice

Este inadmisibilă excepţia de nelegalitate din cauza inexistenţei raportului de dependenţă, în situaţia în care

litigiul în fond este întemeiat fie pe refuzul nejustificat al autorităţii publice de a răspunde în termenul legal petiţiei ce i-a fost adresată, fie pe faptul că reclamantul se consideră vătămat în drepturile şi interesele sale legitime prin răspunsul primit la petiţia adresată autorităţii publice, iar excepţia este invocată cu privire la actul de numire în funcţie a conducătorului departamentului juridic al respectivei autorităţi publice.

Decizia nr. 2122 din 9 aprilie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul

T.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii I.G.P.R. şi G.P., să se constate că pârâtul I.G.P.R. nu a răspuns în termen de 30 de zile la petiţia transmisă prin poştă la data de 29 ianuarie 2008, obligarea pârâţilor să îi comunice complet informaţiile şi copiile de pe înscrisurile pe care le-a solicitat, sens în care să fie stabilit un termen de executare sub sancţiunea unei amenzi, precum şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale. Reclamantul a arătat că, la data de 29 ianuarie 2008, a expediat pârâtului I.G.P.R. o petiţei prin care solicita răspunsul la 19 întrebări de al căror răspuns depindea cariera sa profesională, informaţiile solicitate fiind de interes public. A mai precizat reclamantul că informaţiile în speţă i-au fost tardiv comunicate, nevizând toate aspectele invocate. În completarea acţiunii, reclamantul a invocat o serie de excepţii, intitulate excepţia de nelegalitate a reprezentanţilor I.G.P.R., excepţia de incompatibilitate a consilierului juridic al I.G.P.R. şi excepţia de nelegalitate a dispoziţiei de numire în funcţie a directorului Direcţiei de Inspecţie Internă.

Prin sentinţa nr. 84 din 24 iunie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G.P., pe fondul cauzei respingându-se acţiunea formulată. Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, că prin acţiune acesta a fost indicat ca fiind răspunzător pentru omisiunea de a se răspunde la petiţie. În ceea ce priveşte excepţiile invocate de reclamant, instanţa a reţinut că acestea sunt susţineri şi apărări aduse pe fondul cauzei, iar, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a dispoziţiei de numire a directorului Direcţiei de Inspecţie Internă, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui drept proteguit de lege, chiar acesta precizând că autoritatea pârâtă a răspuns la cele 19 întrebări formulate, însă nu în sensul dorit. Or, obligaţia de a răspunde unui petiţionar nu o include şi pe aceea de a da un răspuns favorabil. Totodată, prima instanţă a reţinut că întârzierea de 13 zile în soluţionarea petiţiei este justificată prin multitudinea verificărilor necesare pentru a formula răspunsuri la un set de 19 întrebări.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul-reclamant, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. Recurentul-reclamant formulează, în esenţă, următoarele critici cu privire la sentinţa recurată: instanţa de fond a refuzat nelegal să judece excepţiile procesuale formulate: de incompatibilitate a funcţionarului din cadrul I.G.P.R., care are calitatea de consilier juridic şi a fost reprezentat al

45

pârâtului în dosarul cauzei, cu cea de poliţist; de nelegalitate a actului de numire în funcţie a consilierului juridic pretins reprezentant al I.G.P.R., care a reprezentat interesele instituţiei; excepţia de nelegalitate a actului de numire în funcţie a directorului Direcţiei de Inspecţie Internă din cadrul I.G.P.R., respectiv domnul A.T. Cu privire la modul la care instanţa a cercetat şi soluţionat fondul cauzei, se menţionează că, dacă instanţa ar fi soluţionat şi ar fi constatat nelegalitatea actului de numire în funcţie a domnului A.T., este evident că soluţia fondului ar fi fost contrară celei pronunţate. Se susţine şi faptul că în scrisoarea de răspuns la petiţia adresată I.G.P.R. nu i s-a răspuns punctual la cele mai multe puncte din petiţie, iar la altele i s-a răspuns insuficient şi neclar, contrar celor constate de instanţa de fond.

Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţionând că în mod corect prima instanţă a soluţionat cererile privind excepţiile invocate, iar pe fondul cauzei arată că şi-a îndeplinit obligaţia de a răspunde petiţiei formulate de recurent în limitele dispoziţiilor legale.

Intimatul-pârât G.P. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată, arătând că reclamantul abuzează de dreptul procesual de a acţiona în justiţie.

Recurentul-reclamant a formulat ulterior concluzii scrise şi excepţii care au fost puse în discuţia părţilor şi soluţionate în şedinţa publică din 9 aprilie 2009. De asemenea, în cuprinsul acestora a menţionat că formulează contestaţie împotriva secretizării Ordinului M.A.I. nr. I/0583/0408/2005, precum şi împotriva secretizării de către I.G.P.R. a atribuţiilor oficiului juridic din cadrul acestuia. Cu privire la această contestaţie, Înalta Curte a apreciat că, potrivit art. 294 alin. (1) coroborat cu art. 316 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, cum este cazul contestaţiei menţionate de recurentul-reclamant în concluziile scrise, aceasta putând constitui eventual obiectul unei cereri separate.

Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de criticile formulate, a apreciat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: referitor la motivul de recurs care vizează refuzul instanţei de fond de a judeca excepţiile procesuale invocate în cauză şi menţionate şi în motivele de recurs, s-a apreciat că acesta este nefondat, întrucât excepţiile de incompatibilitate a funcţionarului din cadrul I.G.P.R., care a avut calitatea de consilier juridic în dosarul cauzei, cu cea de poliţist, de nelegalitate a actului de numire în funcţie a consilierului juridic pretins reprezentant al I.G.P.R., în mod corect au fost apreciate de instanţa de fond ca fiind apărări ale reclamantului, şi nu excepţii procesuale. Aceasta, întrucât aşa-zisele excepţii procesuale invocate nu corespund noţiunii de „excepţii procesuale”, care ar putea fi definite ca fiind acele mijloace prin care, în cadrul procesului, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă, în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond. Recurentul, prin aceste „excepţii procesuale”, nu a dorit decât să îşi susţină apărările în cauză, întrucât interesul său nu este acela de a împiedica judecarea în fond.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a actului de numire în funcţie a directorului Direcţiei de Inspecţie Internă din cadrul I.G.P.R., respectiv domnul A.T., în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Excepţia de nelegalitate prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a fost concepută ca un mijloc de apărare într-un proces şi având ca scop soluţionarea cauzei fără a ţine seama de actul vizat, în măsura în care se constată că acesta este ilegal. Prin urmare, excepţia de nelegalitate este o cale indirectă de control al legalităţii unui act administrativ, fiind necesar să existe o strânsă dependenţă între actul contestat şi cel care constituie obiectul excepţiei de nelegalitate. În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat faptul că pretinsa nelegalitate a actului administrativ unilateral individual, de numire în funcţie a directorului Direcţiei de Inspecţie Internă, nu are nicio legătură cu fondul cauzei, care are ca obiect răspunsul dat de I.G.P.R. la o petiţie formulată de reclamant. Deci soluţionarea litigiului pe fond nu depinde şi nu poate fi influenţată de constatarea legalităţii ori nelegalităţii actului administrativ de numire în funcţie, nefiind îndeplinite cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Mai mult, recurentul-reclamant, astfel cum susţine chiar în motivele de recurs, a invocat această excepţie pe raţionamentul că, admiţându-se excepţia de nelegalitate, instanţa nu ar fi ţinut seama de calitatea pe care o ocupă domnul A.T. în cadrul I.G.P.R. şi, pe cale de consecinţă, s-ar fi constatat că răspunsul la petiţia sa nu provine de la o persoană care are o relaţie juridică cu I.G.P.R., constatându-se că această instituţie nu i-a răspuns la petiţie. Însă existenţa răspunsului la petiţia formulată de reclamant nu poate fi ignorată, nefiind posibil ca acesta să nu fie semnat de reprezentantul autorităţii pârâte, întrucât acest drept este conferit de art. 13 din O.G. nr. 27/2002. De asemenea, chiar din susţinerile recurentului rezultă că aceste excepţii au fost invocate cu scopul de a dovedi că pârâtul nu i-a răspuns la petiţie, astfel că în mod corect prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate invocată.

46

Motivul de recurs referitor la greşita soluţionare a fondului cauzei este de asemenea nefondat, întrucât, aşa cum s-a constatat din înscrisurile care există la dosarul cauzei, reclamantului i s-a răspuns punctual la petiţia formulată, cu referire la cele 19 solicitări ale sale. Faptul că la unele solicitări răspunsurile nu au fost în sensul celor dorite de reclamant sau unele informaţii nu au putut fi furnizate, fiind calificate ca secret de serviciu de către intimatul-pârât sau se află sub incidenţa Legii nr. 667/2001, nu îl îndreptăţesc pe reclamat la admiterea acţiunii formulate.

Avându-se în vedere considerentele expuse, cât şi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., s-a respins recursul formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

9. Raportul de dependenţă între legalitatea actului administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate

şi soluţionarea litigiului în fond – condiţie de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate. Soluţionarea excepţiei de nelegalitate prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Soluţionarea litigiului în fond prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Cerere de revizuire formulată şi admisă cu privire la hotărârea pronunţată în recurs cu privire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate. Neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa raportului de dependenţă cu ocazia rejudecării recursului împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată în primă instanţă excepţia de nelegalitate

Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că una dintre condiţiile de

admisibilitate a excepţiei de nelegalitate invocate cu privire la un act administrativ este ca de legalitatea actului contestat în procedura excepţiei să depindă soluţionarea pe fond a litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia.

Această condiţie de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate nu este îndeplinită în următoarea ipoteză juridică:

– excepţia este invocată în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul secţiei civile a unei curţi de apel; – constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, secţia civilă a curţii de apel

sesizează instanţa de contencios administrativ competentă (secţia de contencios administrativ a aceleiaşi curţi de apel) cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate şi suspendă judecarea litigiului în fond;

– secţia de contencios administrativ a curţii de apel respinge excepţia de nelegalitate; – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie respinge recursul declarat

împotriva hotărârii pronunţate în fond de secţia de contencios administrativ a curţii de apel; – având în vedere soluţionarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a excepţiei de

nelegalitate, instanţa învestită cu fondul litigiului (secţia civilă a curţii de apel) repune cauza pe rol şi soluţionează fondul prin hotărâre definitivă şi irevocabilă;

– ulterior se formulează cerere de revizuire cu privire la decizia pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii secţiei de contencios administrativ a curţii de apel prin care a fost soluţionată în fond excepţia de nelegalitate;

– cererea de revizuire este admisă şi, cu ocazia rejudecării recursului, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că nu este îndeplinită condiţia existenţei raportului de dependenţă între legalitatea actului administrativ contestat în procedura excepţiei de nelegalitate şi fondul litigiului în care a fost ridicată excepţia, din cauză că, între timp, aşa cum am arătat, fondul litigiului fusese soluţionat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Decizia nr. 2018 din 3 aprilie 2009

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. 3672/2004, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă,

prin încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2005, s-a dispus, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351 din 9 mai 1995, emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului, act administrativ emis de o autoritate a administraţiei centrale, excepţie invocată de pârâtul G.H. În motivarea excepţiei invocate s-a susţinut că actul administrativ, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351, este nelegal, fiind emis cu încălcarea

47

dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, întrucât beneficiara acestuia, respectiv SC P. SA, prin autoarea sa, Institutul de Cercetări, Studii şi Proiectări pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului U. Bucureşti, nu deţinea terenul în administrare operativă la momentul organizării, iar SC P. SA nu putea fi beneficiara certificatului respectiv, în condiţiile în care nu deţine în proprietate clădirea aflată pe acest teren, care nu îi este necesar desfăşurării activităţii, conform obiectului său de activitate. Au mai fost invocate dispoziţiile art. 19, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Emitentul actului administrativ împotriva căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate, respectiv Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, a fost introdus în cauză la cererea reclamantei SC P. SA, prin încheierea din 14 decembrie 2005. Prin întâmpinarea formulată, M.L.P.A.T. a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată, aceeaşi poziţie având şi reclamanta SC P. SA.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1718 din 22 martie 2006, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351, emis la data de 9 mai 1995, excepţie invocată de G.H.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2381 din 22 iunie 2006, a respins ca nefondat recursul declarat de G.H. împotriva sentinţei civile nr. 718 din 22 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi l-a obligat pe acesta la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către SC P. SA. Pentru a se pronunţa în sensul arătat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, pe de o parte, că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate este corectă, dar pe considerente de inadmisibilitate, iar, pe de altă parte, că motivele de recurs invocate de recurentul G.H. privitoare la aspectele de nelegalitate ale actului administrativ individual atacat nu se mai impun a fi analizate faţă de inadmisibilitatea excepţiei. Astfel, examinând motivul de ordine publică ridicat din oficiu de instanţa de recurs, referitor la inadmisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a actului administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, instanţa de recurs a reţinut după cum urmează: certificatul seria M10 nr. 0351, prin care s-a atestat dreptul de proprietate al SC P. SA asupra unei suprafeţe de teren de 11094 mp în proprietate exclusivă şi asupra unei suprafeţe de teren de 428 mp în cotă-parte indiviză, a fost emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului la 9 mai 1995, iar excepţia de nelegalitate a acestui act administrativ unilateral cu caracter individual a fost invocată de recurentul G.H. la 1 septembrie 2005 în dosarul nr. 3672/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, având ca obiect judecarea recursului declarat la 15 martie 2004 împotriva deciziei civile nr. 148/A din 2 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă.

Legea dispune, conform prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, urmând ca, în acest caz, instanţa sesizată cu judecarea cauzei, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, să sesizeze prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă să suspende cauza. S-a mai reţinut că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a intrat în vigoare la 6 ianuarie 2005, astfel că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din lege şi invocată în cadrul unor acţiuni formulate anterior intrării în vigoare a noii Legi a contenciosului administrativ. Într-adevăr, potrivit art. 27 din Legea nr. 554/2004, cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei. Or, în momentul sesizării Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti cu acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA împotriva pârâţilor G.H. şi SC L. SRL era în vigoare Legea nr. 29/1990, care nu cuprindea dispoziţii similare celor din art. 4 din noua Lege a contenciosului administrativ. Mai mult, pe temeiul principiului neretroactivităţii legii noi, excepţia de nelegalitate invocată de recurentul G.H. a fost considerată inadmisibilă şi datorită faptului că se referă la un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, fiind evident că acest act normativ se aplică numai actelor administrative comunicate sau publicate începând cu data de 6 ianuarie 2005. Excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, se poate aşadar ridica numai cu privire la acte emise după intrarea în vigoarea a acestei legi, până la această dată fiind aplicabile principiile generale de drept recunoscute de practica judiciară anterioară.

În aceste condiţii, cum soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351, emis la data de 9 mai 1995 de fostul Minister al Lucrărilor Publice şi Amenajării

48

Teritoriului, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, este corectă, pe considerente de inadmisibilitate însă, s-a respins ca nefondat recursul formulat de G.H.

Împotriva deciziei nr. 2381 din 22 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul G.H. a formulat revizuire în baza dispoziţiilor art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 554/2004, solicitându-se admiterea ei, rejudecarea recursului şi admiterea acestuia şi, în consecinţă, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351 din 9 mai 1995, emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă şi, în subsidiar, în situaţia în care se va trece peste excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, admiterea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 262/2007. În ultim subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului promovat de G.H. ca nefondat şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 1 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate, opinând, cu majoritate, că excepţia este întemeiată, existând şi o opinie separată în sensul că excepţia invocată nu este întemeiată. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 792 din 17 iunie 2008, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (2) şi ale art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 554/2004. Prin decizia nr. 3841 din 31 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de revizuire, a fost desfiinţată decizia atacată şi a fost fixat termen pentru rejudecarea recursului. În motivarea deciziei s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ, hotărârile judecătoreşti pronunţate în baza Legii nr. 554/2004, rămase definitive şi irevocabile fără soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate care a fost respinsă ca inadmisibilă, pot forma obiectul unei cereri de revizuire care se poate introduce în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a legii. Legea nr. 262/2007 a fost publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007, iar cererea de revizuire a fost înregistrată la data de 31 octombrie 2007, deci în termen legal.

Într-adevăr, din dispozitivul deciziei nr. 2381 din 22 iunie 2006, irevocabilă, rezultă că s-a respins recursul declarat în cauză, ca nefondat. Numai că, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, din considerentele deciziei rezultă, textual, deci fără putere de tăgadă, pe de o parte, că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate este corectă, pe considerente de inadmisibilitate însă. Pe de altă parte, tot textual, se reţine că „motivele de recurs invocate de recurentul G.H., privitoare la aspectele de nelegalitate ale actului administrativ individual atacat, nu se mai impun a fi analizate”.

Procedând la rejudecarea recursului, după examinarea recursului declarat, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte a respins recursul, pentru următoarele considerente: potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţilor interesate, iar în acest caz instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. În raport de acest text, s-a constatat că una dintre condiţiile cerute pentru a soluţiona o excepţie de nelegalitate este aceea ca de actul administrativ a cărui nelegalitate se cere să depindă soluţia ce urmează a fi dată în litigiu în cadrul căruia a fost invocată. În speţă, s-a constatat că prin încheierea din 7 octombrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia civilă, în dosarul nr. 3672/2004, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, a fost înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351, emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului, fiind suspendată judecarea recursurilor. Dosarul a fost restituit şi a fost repusă cauza pe rol, iar prin decizia civilă nr. 1447 din 18 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de G.H. împotriva deciziei civile nr. 148/A din 2 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, s-a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă SC P. SA împotriva aceleiaşi decizii, a fost modificată decizia atacată, în sensul că a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât G.H. împotriva sentinţei civile nr. 2010 din 19 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC P. SA şi intimata-pârâtă SC L. SRL.

În aceste condiţii, s-a constatat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se analiza excepţia de nelegalitate invocată, respectiv nu mai există o cauză care să fie suspendată până la

49

soluţionarea excepţiei de nelegalitate ce a fost invocată în acea cauză. Mai mult, cauza în care excepţia de nelegalitate a fost invocată a fost soluţionată irevocabil printr-o decizie intrată în puterea lucrului judecat. De aceea, motivele de recurs invocate şi care vizează fondul excepţiei de nelegalitate nu au putut fi analizate şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

10. Condiţia motivării excepţiei de nelegalitate. Soluţia pronunţată de instanţă în situaţia în care se constată

că excepţia de nelegalitate nu este motivată Partea care invocă excepţia de nelegalitate are obligaţia de a arăta care sunt textele legale care consideră că

au fost încălcate prin emiterea actului administrativ contestat, pentru ca instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei să aibă posibilitatea de a verifica legalitatea actului în raport cu dispoziţiile cu forţă juridică superioară în temeiul şi pentru a căror executare a fost emis actul contestat.

În lipsa prezentării motivelor pe care petentul înţelege să le aducă în susţinerea nelegalităţii actului administrativ pe care îl contestă în procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa va respinge excepţia de nelegalitate.

Spre exemplu, condiţia motivării nu a fost îndeplinită în cauza în care reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor anexei nr. 5, „Calendarul de sistare/încetare a activităţii sau conformare pentru depozitele de deşeuri existente”, la H.G. nr. 349/2005, susţinând că sunt nelegale prevederilor referitoare la data şi anul de sistare a activităţii de depozitare a deşeurilor prevăzute pentru municipiul S., fără a indica însă vreun text de lege care să fi fost încălcat şi arătând că nelegalitate prevederilor respective decurge dintr-o situaţie de fapt, în sensul că aplicarea lor ar avea ca efect blocarea activităţii de salubrizare la nivelul întregului municipiu, cu consecinţe negative asupra stării de sănătate a populaţiei, care în cele din urmă ar trebui să plătească şi un preţ mai ridicat pentru gunoi.

Decizia nr. 822 din 13 februarie 2009

Decizia nr. 2367 din 6 mai 2009 1. Decizia nr. 822 din 13 februarie 2009. Prin încheierea din data de 28 ianuarie 2008, pronunţată în dosarul nr.

844/275/2005, Judecătoria Oradea a sesizat Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate parţială a H.G. nr. 517/1999, referitor la pct. 7, anexa I, poziţia 8, invocată de reclamanţii B.C. şi M.T. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Consiliul local al comunei S., Universitatea O. şi Staţiunea de Cercetări Agrozootehnice V. În motivarea excepţiei, reclamanţii au arătat că terenul pe care îl deţin în proprietate a fost inclus, prin actul administrativ a cărei nelegalitate o invocă, în terenul atribuit Staţiunii de Cercetări Agrozootehnice V.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, în care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate invocate de reclamanţi, ca inadmisibilă, pe considerentul că numai actele administrative normative pot fi atacate oricând. Pe de altă parte, pârâtul a precizat faptul că excepţia de nelegalitate nu a fost motivată în fapt şi în drept şi că hotărârea de Guvern a fost adoptată în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi art. 10 din Legea nr. 213/1998; în plus, proiectul acestui act administrativ a fost avizat de către Ministerul Finanţelor, de Ministerul Justiţiei, precum şi de Consiliul Legislativ. Pârâta Staţiunea de Cercetări Agrozootehnice V. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că nu este proprietara terenului în litigiu. Aceiaşi excepţie a fost invocată şi de către statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, care a precizat că terenul mai sus indicat este proprietatea Comunei S.

Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 110 din 16 iunie 2008, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Staţiunii de Cercetări Agrozootehnice V. şi a statului român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a admis sesizarea făcută prin încheierea din 28 ianuarie 2008, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. 884/271/2005, şi a constatat nelegalitatea parţială a H.G. nr. 517/1999 referitor la poziţia 8 din anexa nr. 1, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1165 mp, aferentă numărului topografic 166/2 din CF 416 S., înscrisă în cartea funciară 54 nedefinitiv, nr. cadastral 162. Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: excepţia inadmisibilităţii sesizării instanţei de contencios administrativ, invocată de Guvernul României, nu a putut fi primită, întrucât nu este vorba de o instanţă de control judiciar care să poată verifica legalitatea sesizării făcute la instanţa de drept comun.

50

Această problemă poate fi ridicată numai în faţa instanţei de control judiciar, prin atacarea încheierii de sesizare odată cu fondul.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Staţiunii de Cercetări Agrozootehnice V., prima instanţă a precizat faptul că aceasta este nefondată, deoarece partea în cauză are în administrare terenul ce face obiectul excepţiei de nelegalitate, teren de care a şi dispus prin cedarea folosinţei în favoarea Universităţii O. Pe fondul excepţiei, instanţa a menţionat faptul că reclamantele sunt proprietarele terenului în suprafaţă de 1165 mp, cu datele individualizate în cererea de chemare în judecată. Terenul în suprafaţă de 982 ha – menţionat în anexa nr. I pct. 1 din H.G. nr. 517/1999 – se află în proprietatea publică a statului şi în administrarea Staţiunii de Cercetări Agrozootehnice V. Din acest teren s-a trecut în proprietatea privată a statului o suprafaţă de 100 ha, iar delimitarea între cele două categorii de terenuri s-a realizat doar prin intermediul unei schiţe. Ulterior, după emiterea actului administrativ contestat în cauză, s-a procedat la intabularea în cartea funciară nedefinitivă 54 S., nr. topo 162, a terenului în suprafaţă de 51.792 mp; în acest teren a fost inclus şi lotul revendicat de reclamante. Instanţa de fond a arătat faptul că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 480-481 C. civ. şi că excepţia de nelegalitate invocată de reclamante este fondată, întrucât statul nu a făcut dovada că a dobândit în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu pentru a putea să îl includă în H.G. nr. 517/1999.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Staţiunea de Cercetări Agrozootehnice V., Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, şi Guvernul României. Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice B. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea excepţiei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. În dezvoltarea căii de atac, recurenta a precizat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care prevede că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii; el participă în astfel de raporturi prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte alte organe în acest scop. Recurenta a arătat că terenul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Pe de altă parte, recurenta a susţinut că excepţia invocată de reclamante nu este motivată în fapt şi în drept.

Recurenta Staţiunea de Cercetări Agrozootehnice V. a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate şi constatării lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Recurentul Guvernul României a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii judecătoreşti, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că sentinţa este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii. În concret, recurentul are în vedere prevederile art. 4 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 554/2004, care precizează că încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac. Ca atare, poate fi atacată cu recurs numai încheierea prin care se respinge cererea de sesizare, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă. Pe de altă parte, recurentul susţine că excepţia de nelegalitate este inadmisibilă, întrucât are ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. O altă critică formulată de recurent se referă la faptul că excepţia de nelegalitate nu a fost motivată de autorii acesteia în fapt şi mai ales în drept. În ceea ce priveşte fondul excepţiei de nelegalitate, recurentul susţine că actul administrativ contestat în cauză a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, aplicabile domeniului de reglementare. În plus, recurentul arată că susţinerile intimatelor-reclamante nu pot face obiectul unei excepţii de nelegalitate, întrucât acestea invocă existenţa unui drept de proprietate ce poate fi valorificat doar în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Intimatele-reclamante au invocat şi excepţia tardivităţii recursului declarat de Staţiunea de Cercetări Agrozootehnice V. Recurentul Guvernul României a formulat apărări scrise şi a depus înscrisuri în combaterea excepţiei nulităţii recursului.

Înalta Curte a admis excepţia tardivităţii recursului declarat de Staţiunea de Cercetări Agrozootehnice V., pentru următoarele motive: conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, soluţia instanţei de contencios administrativ cu privire la excepţia de nelegalitate este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare. Sentinţa atacată a fost comunicată recurentei la data de 27 iunie 2008, iar aceasta a formulat recurs la data de 4 iulie 2008, cu depăşirea termenului prevăzut de textul legal anterior citat.

51

Analizând sentinţa recurată în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că recursurile declarate de Guvernul României şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice B. sunt fondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: instanţa de contencios administrativ a fost sesizată cu excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului. În motivarea excepţiei, autoarele au arătat doar faptul că, în baza Legii nr. 18/1991, republicată, li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren ce a fost inclusă în mod nelegal în anexa I la H.G. nr. 517/1999.

Curtea de Apel Oradea a admis excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 517/1999, în ceea ce priveşte poziţia 8 din anexa I, în limita suprafeţei de 1165 mp, aferentă numărului topo 166/2 din CF 416 S. şi înscrisă în CF 54, nedefinitiv, nr. cadastral 162. În esenţă, prima instanţă a reţinut faptul că, la data adoptării acestui act administrativ, reclamantele erau proprietarele terenului în discuţie, iar statul nu a dovedit că a dobândit proprietatea în mod legal. Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, legalitatea unui act administrativ nelegal cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Odată cu instituţionalizarea excepţiei de nelegalitate prin Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ stabileşte, în baza principiilor legalităţii, ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, legalitatea unui act administrativ pe calea acestei excepţii. Prin urmare, excepţia de nelegalitate presupune cenzurarea actelor administrative prin raportare la legea în a cărei executare au fost emise. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu consonanţa unui act juridic care produce efecte cu o forţă juridică inferioară faţă de actul juridic care produce efecte cu forţă juridică superioară, fundamentul constituţional fiind reprezentat de art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 16 alin. (2), respectiv cu art. 108 alin. (2) din Constituţie. Aşadar, intimatele-reclamante trebuiau să individualizeze în motivarea excepţiei de nelegalitate textele legale care au fost încălcate la momentul emiterii actului administrativ dedus judecăţii pe această cale procedurală.

Întrucât excepţia de nelegalitate dedusă judecăţii instanţei de contencios administrativ nu a fost motivată în drept, Înalta Curte a apreciat că se impune respingerea acesteia. În raport de cele anterior reţinute, instanţa de control judiciar a apreciat că nu se mai impune cercetarea celorlalte critici formulate de recurenţi. În consecinţă, considerând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., a admis recursurile declarate de Guvernul României şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 517/1999 în ceea ce priveşte poziţia 8 din anexa I, în limita suprafeţei de 1165 mp, aferentă numărului topo 166/2 din CF 416 S. şi înscrisă în CF 54, nedefinitiv, nr. cadastral 162.

2. Decizia nr. 2367 din 6 mai 2009. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, reclamantul Primarul

municipiului Slatina a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul judeţean Olt al Gărzii Naţionale de Mediu, ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se încuviinţeze depozitarea în continuare a deşeurilor menajere în depozitul de deşeuri menajere al municipiului Slatina, arătând că, prin dispoziţia nr. 96 din 15 ianuarie 2008, emisă de autoritatea pârâtă, s-a dispus sistarea activităţii de depozitare.

Prin sentinţa civilă nr. 2369 din 4 aprilie 2008 a Judecătoriei Slatina a fost admisă cererea reclamantului şi s-a încuviinţat depozitarea deşeurilor menajere în depozitul municipiului Slatina până la soluţionarea pe fond a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. 2853/311/2008, având ca obiect „obligaţia de a face”. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Garda Naţională de Mediu, Comisariatul judeţean Olt, recursul fiind înregistrat iniţial la Secţia civilă a Tribunalului Olt, care prin încheierea din 12 mai 2008 l-a scos de pe rol şi l-a înaintat Secţiei comerciale şi de contencios administrativ a Tribunalului Olt spre competentă soluţionare. La termenul din 12 iunie 2008, intimatul-reclamant Primarul municipiului Slatina a invocat excepţia de nelegalitate a anexei 5 – „Calendarul de sistare/încetare a activităţii sau conformare pentru depozitele de deşeuri existente tabelul 5.1., rândul 4” din H.G. nr. 349/2005, solicitând admiterea excepţiei de nelegalitate, iar, pe cale de consecinţă, să se constate nelegalitatea acestor prevederi în ceea ce priveşte anul de depozitare, respectiv 2007, pentru depozitul de deşeuri menajere al municipiului Slatina, jud. Olt.

Prin încheierea din 19 iunie 2008, Tribunalul Olt a dispus înaintarea cererii privind soluţionarea excepţiei de nelegalitate spre competentă soluţionare Curţii de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. 1250/54/2008. La termenul din 9 septembrie 2008, instanţa, din oficiu, a dispus introducerea

52

în cauză a Guvernului României în calitate de emitent al actului a cărui nelegalitate se invocă. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, arătând că această excepţie nu poate fi ridicată decât în ceea ce priveşte actele administrative unilaterale cu caracter individual.

Prin sentinţa nr. 303 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată şi a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul Primarul municipiului Slatina. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care nu face nicio distincţie între actele administrative unilaterale cu caracter individual şi cele cu caracter normativ, astfel cum este şi hotărârea de Guvern atacată. A reţinut prima instanţă că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin mai multe decizii succesive.

Pe fondul excepţiei de nelegalitate, Curtea de Apel Craiova a reţinut că reclamantul a motivat cererea sa pe aspectul că sunt nelegale data şi anul de sistare a activităţii de depozitare a deşeurilor prevăzute pentru municipiul Slatina, fără a indica vreun text de lege care să fi fost încălcat prin emiterea hotărârii de Guvern menţionate. În acest context, prima instanţă a constatat că, deşi reclamantului i s-a pus în vedere să precizeze textele de lege în raport de care este invocată nelegalitatea actului administrativ normativ, acesta nu s-a conformat, astfel încât instanţa nu a putut proceda la analizarea şi cenzurarea legalităţii H.G. nr. 349/2005, nefiind respectate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, de către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Primarul municipiului Slatina, reprezentant legal al municipiului Slatina, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a indica vreunul dintre motivele de casare sau modificare a sentinţei prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, prin motivele de recurs formulate, că dispozitivul sentinţei recurate este incomplet, deoarece nu este precizat modul de soluţionare, fie prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, fie prin respingerea acesteia ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte motivarea instanţei sub aspectele de netemeinicie şi nelegalitate, recurentul-reclamant susţine că aceasta este eronată, excepţia de nelegalitate vizând de fapt anul de sistare depozitare pentru depozitul de deşeuri menajere al municipiului Slatina, jud. Olt, anul 2007, motivat de faptul că prin calendarul stabilit de H.G. nr. 349/2005 nu se putea prevede exact data la care depozitul trebuia să fie închis, având în vedere faptul că data închiderii a fost stabilită cu mai mult de doi ani înainte, iar depozitul actual, cel menţionat în tabelul 5.1 din anexa 5 din H.G. nr. 349/2005 şi în prezent mai permite depozitarea de deşeuri menajere. Referitor la aspectul că nu a precizat actul administrativ care a fost încălcat prin această hotărâre de Guvern, recurentul-reclamant precizează că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu îi impun această obligaţie, în continuare precizând şi efectele generate de aplicarea dispoziţiilor a căror nelegalitate a solicitat a se constata.

Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică. Garda Naţională de Mediu, Comisariatul General, a depus concluzii scrise la dosar, solicitând de asemenea respingerea recursului formulat de Primarul municipiului Slatina, ca nefondat.

Recursul este nefondat şi a fost respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”. Textul de lege, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nu face nicio distincţie între actele administrative unilaterale cu caracter individual şi cele cu caracter normativ, aşa cum este şi hotărârea de Guvern atacată, excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de intimatul-pârât Guvernul României fiind soluţionată corect prin respingerea acesteia de către instanţa de fond. Deci primul motiv de recurs formulat este neîntemeiat, pentru că instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, examinând, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., cu prioritate această excepţie.

Potrivit aceloraşi prevederi legale ce au fost citate mai sus, verificarea legalităţii unui act administrativ presupune cenzurarea actului respectiv prin raportare la dispoziţiile legii. În cauză însă, în susţinerea excepţiei de nelegalitate invocată – „data şi anul de sistare a activităţii de depozitare a deşeurilor, prevăzute pentru municipiul Slatina, conform tabelului 5.1. anexa 5 la H.G. nr. 349/2005” –, recurentul-reclamant nu invocă vreun act normativ în raport de care contravin dispoziţiile supuse controlului pe calea excepţiei de nelegalitate şi care să dea astfel şi posibilitatea instanţei de judecată să verifice legalitatea actului administrativ contestat. Dimpotrivă, recurentul-reclamant raportează nelegalitatea actului administrativ atacat la o situaţie de fapt, susţinând (chiar şi prin motivele de recurs formulate) că aplicarea dispoziţiilor a căror nelegalitate a solicitat-o ar avea ca efect blocarea activităţii de salubrizare la nivelul

53

întregului municipiu, cu consecinţe negative asupra stării de sănătate a populaţiei, care în cele din urmă ar trebui să plătească şi un preţ mai ridicat pentru gunoi. Prin urmare, constatând că nu au fost respectate prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond în mod corect a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată.

Cel de-al treilea aspect învederat de recurentul-pârât prin motivele de recurs, referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Comisariatul judeţean Olt al Gărzii Naţionale de Mediu, acesta a fost soluţionat de Înalta Curte, anterior punerii concluziilor pe fond, în sensul că s-a stabilit că prin prezentarea apărătorului Gărzii Naţionale de Mediu, autoritate care poate reprezenta şi unităţile constituite la nivel local, s-a acoperit procedura de citare cu intimatul-pârât Comisariatul regional Vâlcea, care de fapt a preluat activitatea, precum şi calitatea procesuală de la Comisariatul judeţean Olt.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul Primarul municipiului Slatina, menţinând astfel sentinţa instanţei de fond ca temeinică.

Secţiunea a 2-a. Soluţionarea excepţiei de nelegalitate 11. Obligativitatea citării emitentului actului administrativ de către instanţa de contencios administrativ

învestită în fond cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate În raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

coroborate cu dispoziţiile art. 85 şi urm. C. proc. civ., instanţa de contencios administrativ învestită în fond cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este obligată să se pronunţe asupra cauzei cu citarea atât a părţilor din litigiul de fond în cadrul căruia a fost invocată excepţia, cât şi a emitentului actului administrativ atacat prin intermediul excepţiei, dacă acesta nu este parte în litigiul de fond, pentru a se asigura respectarea a două dintre principiile fundamentale ale procesului civil, şi anume cel al contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare.

Decizia nr. 1954 din 2 aprilie 2009

Notă: În sensul obligativităţii citării emitentului actului administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate,

au mai fost pronunţate în anul 2009 următoarele decizii: decizia nr. 400 din 27 ianuarie 2009; decizia nr. 1954 din 2 aprilie 2009; decizia nr. 3576 din 25 iunie 2009; decizia nr. 4170 din 8 octombrie 2009.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2008, Tribunalul Botoşani, Secţia comercială, de contencios administrativ şi

fiscal, a sesizat Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1025/2006, art. 3 alin. (1), şi a O.U.G. nr. 148/2005, art. 1 şi art. 6 alin. (1), invocată de reclamanta D.P. în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. În susţinerea excepţiei de nelegalitate, reclamanta D.P. a arătat că dispoziţiile legale contestate vin în contradicţie flagrantă cu normele constituţionale, în sensul că generează tratamente discriminatorii pentru persoane aflate în situaţii identice, respectiv între copiii proveniţi dintr-o naştere concomitentă (gemeni, tripleţi) şi cei rezultaţi dintr-o naştere simplă.

Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 25 din 6 februarie 2009, a admis excepţia de nelegalitate şi a constatat nelegalitatea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 în raport cu O.U.G. nr. 148/2005. Instanţa a reţinut că soluţia se impune, având în vedere că normele metodologice prevăzute de art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, completând în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară, deoarece definiţia stabilită pentru naştere, ca element de referinţă pentru acordarea indemnizaţiei lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situaţii identice, fără o justificare obiectivă.

Împotriva sentinţei nr. 25 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs în termen legal atât Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale B., cât şi Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului B., prin care s-a solicitat, de către prima recurentă, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate ca fiind netemeinică şi pe fond admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Judeţene pentru Prestaţii Sociale B. şi respingerea excepţiei de nelegalitate şi, de către

54

recurenta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului B., admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi pe fond respingerea cererii de chemare în judecată. A învederat recurenta Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale B., prin motivele de recurs, în primul rând, că, faţă de obiectul acţiunii – constatarea nelegalităţii unor dispoziţii dintr-o hotărâre de Guvern –, nu are calitate procesuală pasivă. Pe fond, recurenta a considerat că excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă este neîntemeiată, întrucât, din coroborarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005 cu prevederile art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ, rezultă indubitabil că în intenţia legiuitorului a fost stabilirea indemnizaţiei lunare în funcţie de numărul de naşteri, şi nu după numărul de copii rezultaţi din fiecare naştere. S-a mai arătat că, practic, indemnizaţia este un substitut al salariului, iar faptul că în discuţie sunt gemeni nu conduce la ideea că titularul dreptului ar fi beneficiat de două salarii, respectiv două indemnizaţii de înlocuire a salariilor.

Recurenta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Judeţului B. a arătat, de asemenea, că, prin raportare la obiectul acţiunii, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză şi că, în situaţia în care se va aprecia că această calitate subzistă, ea aparţine, începând cu data de 1 noiembrie 2008, Agenţiei Judeţene pentru Prestaţii Sociale B. Pe fondul excepţiei de nelegalitate, recurenta a precizat că aceasta este neîntemeiată, cu acelaşi argument rezultând din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005: intenţia legiuitorului a fost aceea de stabilire a indemnizaţiei lunare în funcţie de numărul de naşteri, şi nu după numărul de copii rezultaţi din fiecare naştere.

La termenul de judecată de azi, instanţa de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat din oficiu motivul de ordine publică referitor la necitarea în cursul judecăţii în primă instanţă a emitentului actului administrativ unilateral cu caracter normativ cu privire la care s-a ridicat excepţia de nelegalitate şi a pus acest motiv în dezbaterea părţilor. Examinând cu prioritate, prin raportare la dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., motivul de ordine publică invocat de instanţa de recurs din oficiu, s-a constatat că acesta este întemeiat, astfel că s-a dispus casarea hotărârii recurate, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, pentru considerentele ce urmează: potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate, cum dispune expres art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului actului administrativ la care se referă excepţia de nelegalitate. Astfel, instanţa de fond învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate este obligată să dea eficienţă dispoziţiilor art. 85 şi urm. C. proc. civ., în sensul citării emitentului actului administrativ atacat prin intermediul acestei excepţii, în această modalitate dându-se eficienţă imperativului respectării a două dintre principiile fundamentale ale procesului civil, anume cel al contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare.

Or, în cauză, soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/ 2006, invocată de reclamanta D.P., s-a făcut fără ca prima instanţa, pe parcursul judecăţii excepţiei, să procedeze la citarea emitentului actului administrativ unilateral cu caracter normativ atacat pe această cale, anume a Guvernului României. În aceste condiţii, fiind necesar ca hotărârea pronunţată în cauză să fie opozabilă autorităţii publice emitente a actului administrativ atacat pe cale excepţiei de nelegalitate, s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., precum şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, admiterea recursurilor declarate de pârâtele Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale B. şi Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B., casarea sentinţei civile nr. 25 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

55

12. Limitele învestirii instanţei de contencios administrativ sesizate cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate

Instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate este abilitată să

verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei sale cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, republicată, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Decizia nr. 2827 din 26 mai 2009

Prin sentinţa civilă nr. 2109 din 4 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios

administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC H. SRL în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, având ca obiect anularea parţială a H.G. nr. 1051/2005 privind schimbarea titularului dreptului de administrare a unui imobil în ceea ce priveşte partea din anexă referitoare la transmiterea dreptului de administrare a etajului 6 al imobilului situat în municipiul Bucureşti, Şos. Viilor nr. 38, sectorul 5, proprietate publică a statului, împreună cu mijloacele fixe şi obiectele de inventar din dotare, din administrarea Autorităţii Naţionale pentru Tineret în administrarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC H. SRL.

În dosarul nr. 16293/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2109 din 4 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, SC H. SRL a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 2137/2004 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Taberelor şi Turismului Şcolar şi a agenţiilor teritoriale ale taberelor şi turismului şcolar, prin care spaţiul ce formează obiectul litigiului în fond a fost prevăzut în administrarea Agenţiei Naţionale a Taberelor şi Turismului Şcolar. În motivarea excepţiei de nelegalitate, SC H. SRL susţine, în esenţă, că prevederile referitoare la darea în administrarea Agenţiei Naţionale a Taberelor şi Turismului Şcolar a spaţiului situat la etajul 6 al clădirii din municipiul Bucureşti, Şos. Viilor nr. 38, sectorul 5, contravin dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi (4) din Constituţie şi ale art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, întrucât anterior nu a fost emisă o hotărâre a Guvernului de trecere a bunului din proprietatea privată în proprietatea publică a statului, iar spaţiul respectiv şi mijloacele fixe şi obiectele de inventar ce formează obiectul litigiului în fond nu se regăsesc în listele cuprinzând inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al statului, conform H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului.

Prin încheierea din 25 septembrie 2007, pronunţată de dosarul nr. 16293/1/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, constatând că de actul administrativ contestat în procedura excepţiei de nelegalitate depinde soluţionarea litigiului în fond, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă competentă, să soluţioneze excepţia de nelegalitate invocată de SC H. SRL. Prin sentinţa civilă nr. 2342 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de fostul Minister al Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în prezent Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, reţinând că ministerul era deţinătorul legal al imobilului la data emiterii H.G. nr. 2137/2004, a respins excepţia de nelegalitate invocată de SC H. SRL. Pentru a pronunţa soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele: H.G. nr. 2137/2004 a fost iniţiată de Autoritatea Naţională pentru Tineret şi a fost adoptată de Guvern cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi ale H.G. nr. 555/2001, fiind avizată de autorităţile publice interesate, precum şi, din punct de vedere al legalităţii, de către Ministerul Justiţiei.

Prevederile art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 2137/2004, potrivit cărora „Agenţia Naţională a Taberelor şi Turismului Şcolar are în administrare (…) Complexul restaurant-hotel, compus din subsol, parter, plus etajele 5 şi 6, situat în municipiul Bucureşti, Şos. Viilor nr. 38, sectorul 5”, sunt legale, întrucât:

– preiau dispoziţia de la art. 16 alin. (1) din H.G. nr. 86/1999 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale a Taberelor şi Turismului Şcolar din România, conform cărora „Agenţia (…) are, ca centre metodologice pentru perfecţionarea

56

specifică (…), Complexul restaurant-hotel, compus din subsol, parter, plus etajele 5 şi 6, situat în Bucureşti, Şos. Viilor nr. 38, sectorul 5 (…), aparţinând patrimoniului Ministerului Educaţiei Naţionale, administrate în prezent de Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, respectiv de Inspectoratul Şcolar al judeţului Braşov”;

– H.G. nr. 2137/2004 a fost emisă având în vedere prevederile O.U.G. nr. 11/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi ale H.G. nr. 411/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Tineret, în baza cărora Autoritatea Naţională pentru Tineret a preluat activitatea, atribuţiile, personalul şi fondurile aferente domeniului tineretului de la Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului;

– prin H.G. nr. 384/2005 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Tineret, Agenţia Naţională a Taberelor şi Turismului Şcolar a fost desfiinţată, iar patrimoniul acesteia a fost preluat de către Autoritatea Naţională pentru Tineret.

Faţă de această succesiune de acte normative şi acte administrative cu caracter normativ, curtea de apel a reţinut că reclamanta în procedura excepţiei de nelegalitate, SC H. SRL, nu a făcut dovada faptului că i-ar fi fost încălcat dreptul de proprietate prin prevederile contestate din H.G. nr. 2137/2004 care dispun cu privire la imobilul situat în municipiul Bucureşti, Şos. Viilor nr. 38, sectorul 5.

Curtea de apel a respins susţinerile reclamantei referitoare la vocaţia pe care aceasta ar avea-o de a dobândi spaţiul deţinut în imobilul situat la adresa sus-menţionată, în procedura prevăzută de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, aprobate prin H.G. nr. 1341/2002, reţinând că imobilul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de aceste norme pentru a putea fi înstrăinat către reclamantă, astfel că aceasta nu poate demonstra legitimitatea procesuală de a formula o acţiune în justiţie prin care să conteste diverse acte administrative vizând acel imobil.

Împotriva sentinţei civile nr. 2342 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC H. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în considerarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. Dezvoltând aceste motive de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a examinat de fapt excepţia de nelegalitate cu care a fost învestită, pronunţându-se pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie care nu a fost pusă în discuţia părţilor, astfel că acestea nu au pus concluzii. Hotărârea atacată nu are suport legal, excepţia de nelegalitate fiind examinată fără a se avea în vedere toate înscrisurile existente la dosar şi fără a se analiza susţinerile şi apărările petentei în sensul că spaţiul etajului 6 şi mijloacele fixe şi obiectele de inventar nu aparţin domeniului public al statului, fiind proprietatea acesteia.

Astfel, prima instanţă nu a examinat aspectele de nelegalitate a H.G. nr. 2137/2004 concretizate în nesocotirea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 213/1998 care definesc sfera domeniului public al statului şi regimul juridic al proprietăţii publice; lipsa unei hotărâri de Guvern care să opereze trecerea din proprietatea privată în proprietatea publică a statului a imobilului în discuţie, încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică potrivit legii, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire. De asemenea, susţine recurenta, nota de fundamentare a H.G. nr. 2137/2004 nu distinge între regimul spaţiului a cărui situare în acelaşi corp de clădire cu Liceul Economic V. a determinat confuzie – reglementarea locativă a acestuia fiind rezultatul unei erori –, respectiv regimul mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar din dotare, fiind întocmită fără o documentare temeinică şi fără a conţine datele şi informaţiile absolut necesare.

Analizând actele dosarului, motivele de nelegalitate a hotărârii atacate invocate de recurentă şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate: hotărârea atacată nu este rezultatul soluţionării cauzei pe baza excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cum se pretinde în recurs, excepţia de nelegalitate nefiind respinsă pe acest temei, astfel încât incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu a putut fi reţinută. Prima instanţă a examinat legalitatea actului administrativ în discuţie în limitele specifice procedurii instituite prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar faptul că în considerentele hotărârii a făcut referire şi la un alt argument circumscris pretinsei vocaţii de dobândire a spaţiului respectiv în procedura de aplicare a Legii nr. 500/2002, care să justifice o eventuală vătămare a unui interes legitim, nu este de natură a justifica o altă concluzie sub aspectul acestui motiv de recurs.

Nejustificate sunt şi criticile recurentei circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a tuturor prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar. Astfel, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei sale cu actele normative cu forţă juridică

57

superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Respectând aceste limite, prima instanţă a procedat în mod corect la examinarea concordanţei actului administrativ contestat cu actele normative în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 11/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi ale H.G. nr. 411/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Tineret, care a preluat atribuţiile, personalul şi fondurile aferente domeniului tineretului, având în subordine Agenţia Naţională şi agenţiile teritoriale ale taberelor şi turismului şcolar.

Agenţia Naţională a Taberelor şi Turismului Şcolar din România a fost înfiinţată prin H.G. nr. 86/1999, care prevede prin art. 16 alin. (1) că aceasta are ca centre metodologice pentru perfecţionarea specifică etapizată a managerilor, a personalului angajat din domeniul serviciilor de cazare, alimentaţie şi turism din învăţământ, precum şi a elevilor din liceele de profil „Complexul restaurant-hotel, compus din subsol, parter, plus etajele 5 şi 6, situat în Bucureşti, Şos. Viilor nr. 38, sectorul 5 (...), aparţinând patrimoniului Ministerului Educaţiei Naţionale, administrat în prezent de Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti”. Or, întrucât prevederile art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 2137/2004 au preluat întocmai dispoziţia de la art. 16 alin. (1) din H.G. nr. 86/1999, stipulând că Agenţia Naţională a Taberelor şi Turismului Şcolar are în administrare Complexul restaurant-hotel astfel identificat, prima instanţă a concluzionat în mod corect că excepţia de nelegalitate nu poate fi admisă.

Actele dosarului atestă totodată că H.G. nr. 2137/2004 a fost adoptată cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, Guvernul însuşindu-şi proiectul iniţiat de Autoritatea Naţională pentru Tineret, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu atribuţii de aplicare a politicii guvernamentale pentru tineret, avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea lui, precum şi, din punct de vedere al legalităţii, de către Ministerul Justiţiei. De asemenea, întrucât reclamanta nu a făcut dovada faptului că prin prevederile contestate ale H.G. nr. 2137/2004 i-ar fi fost încălcat dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, ce a fost dat în administrare în condiţiile anterior arătate, aceasta fiind doar titulatura unui contract de locaţiune la data adoptării respectivei hotărâri, o eventuală nesocotire a prevederilor art. 44 din Constituţie şi ale Legii nr. 213/1998 nu putea fi reţinută.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat. 13. Soluţionarea fondului litigiului prin admiterea excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile şi

respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Excepţia de nelegalitate invocată – mijloc de apărare – nu mai face obiectul analizei

În ipoteza în care litigiul de fond are ca obiect anularea unui act administrativ, iar cauza este soluţionată

prin admiterea excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fără a mai fi analizate motivele şi apărările invocate de către părţi, instanţa de fond nu mai este ţinută a analiza şi a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate invocate în cauză.

Excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile în privinţa actului administrativ a cărui anulare se solicită în litigiul de fond primează faţă de excepţia de nelegalitate invocată în cadrul aceluiaşi litigiu şi care reprezintă doar un mijloc de apărare.

Cu alte cuvinte, soluţionarea fondului litigiului prin admiterea unei excepţii care face de prisos analiza în fond a susţinerilor şi apărărilor părţilor produce aceeaşi consecinţă şi în privinţa excepţiei de nelegalitate, care este un mijloc de apărare.

Decizia nr. 4572 din 23 octombrie 2009

Prin sentinţa nr. 21 din 20 ianuarie 2009 a fost respinsă acţiunea formulată de D.I. în contradictoriu cu S.R.I.,

U.M.0198 Bucureşti, pentru lipsa procedurii prealabile. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul D.I. a solicitat, prin acţiunea introductivă, obligarea pârâtului să îi comunice înscrisurile individualizate în cererea de chemare în judecată şi hotărârile Consiliului de judecată adoptate în perioada noiembrie 2002 - ianuarie 2003; precum şi anularea actelor administrative a căror comunicare a solicitat-o. Instanţa de fond a examinat cu prioritate excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

58

invocată de pârât, şi a constatat că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de lege, astfel încât acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. Totodată, instanţa de fond nu a primit apărarea reclamantului în sensul că a îndeplinit procedura prealabilă prin petiţia adresată pârâtului în anul 2003, întrucât prin petiţia arătată nu s-a cerut autorităţii emitente să revină asupra actelor administrative considerate nelegale. Instanţa de fond a constatat că reclamantul s-a adresat instanţei de judecată fără ca, în prealabil, să se fi adresat autorităţii emitente cu o cerere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.I., criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., casarea sentinţei, pentru că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului şi a respins acţiunea pe cele două excepţii invocate de pârât. Arată recurentul că a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 02106 din 24 decembrie 2002, respectiv Ordinului nr. 0120 din 5 februarie 2003 pe care le-a considerat nule de drept pentru nerespectarea normelor procedurale formale cu privire la atribuţiile şi modul de desfăşurare a activităţii Consiliilor de judecată, excepţie asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat.

Prin întâmpinare, intimatul Serviciul Român de Informaţii a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 21 din 20 ianuarie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, ca fiind temeinice şi legale, apreciind că motivele de recurs sunt nefondate, întrucât în mod corect instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Examinând sentinţa atacată în raport de motivele invocate de recurent, de apărările formulate prin întâmpinare, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat. Legea contenciosului administrativ nr. 554/200, prin art. 7, reglementează procedura prealabilă administrativă ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contencios administrativ, a cărei neîndeplinire în condiţiile şi în termenele prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acţiunii, astfel că, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”. În mod corect prima instanţă a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile imperativ stabilite de lege pentru a putea fi promovată o acţiune în contencios administrativ, întrucât, deşi recurentul a luat la cunoştinţă de existenţa celor două ordine atacate încă de la data când şi-au produs efectele, acesta nu a înţeles să conteste luarea acestor măsuri administrative. De asemenea, nu a contestat conţinutul celor două hotărâri ale Consiliului de judecată de care a avut cunoştinţă încă de la data adoptării lor.

Conform dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ., „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”. Nu se consideră îndeplinită procedura prealabilă în cazul în care, anterior sesizării instanţei cu acţiunea în anulare, petentul a adresat petiţii autorităţii emitente a actelor contestate, întrucât prin acestea nu a solicitat revenirea asupra actelor administrative considerate nelegale. Excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare supus procedurii specifice reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, fără a mai analiza motivele şi apărările din procesul civil ce ţin de fondul cauzei. Totodată, a avut în vedere ordinea de soluţionare a excepţiilor, reţinând că excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile primează faţă de celelalte excepţii cu care a fost sesizată de părţi, care nu au mai fost analizate.

În consecinţă, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat.

14. Invocarea excepţiei de nelegalitate cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a

principiului exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale Excepţia de nelegalitate care, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, poate fi invocată ca mijloc de apărare

oricând, în orice fază procesuală, are a fi exercitată, astfel cum constant a reţinut Înalta Curte în jurisprudenţa sa, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a principiului exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale.

59

Astfel, spre exemplu, este decăzută din dreptul de a invoca excepţia de nelegalitate a unui act administrativ persoana care a formulat anterior acţiune directă în anularea aceluiaşi act administrativ, iar ulterior a renunţat în mod benevol la judecata acţiunii.

A accepta faptul că persoana respectivă are dreptul de a invoca excepţia de nelegalitate a actului administrativ ulterior, în cadrul unui alt litigiu (care se va soluţiona în contradictoriu tot cu emitentul actului chemat în judecată în calitate de pârât şi anterior în cadrul acţiunii directe în anularea actului –n.a.) echivalează cu nesocotirea principiului securităţii raporturilor juridice şi a principiului exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (fosta Curte de Justiţie a Comunităţilor Europene), care nu pot fi ignorate, ci, dimpotrivă, au a fi respectate şi aplicate cu preeminenţă, indiferent de obiectul litigiului, în virtutea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată.

Decizia nr. 5790 din 15 decembrie 2009

1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe Prin sentinţa civilă nr. 458 din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios

administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean C. şi a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649 din 8 decembrie 2005, invocată de reclamantul F.G. în cadrul dosarului nr. 180/117/2009 al Tribunalului Cluj, în contradictoriu cu pârâţii Grupul Şcolar Industrial Construcţii Montaj D., Inspectoratul Şcolar Judeţean C. şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649 din 8 decembrie 2005, a cărui nelegalitate se invocă, reclamantul F.G. a fost eliberat din funcţia de director al Grupului Şcolar Industrial Construcţii Montaj D., motivat de faptul că activitatea managerială a reclamantului a fost evaluată, iar acesta a obţinut calificativul „respins”, respectiv „bine” pentru anul 2004-2005. A mai reţinut instanţa că, în susţinerea excepţiei de nelegalitate, reclamantul a invocat principiul anulării actului subsecvent, relevând că raportul de evaluare a activităţii manageriale a fost anulat prin hotărâre judecătorească în mod irevocabil, ca fiind întocmit în baza unui act normativ, respectiv H.G. nr. 224/2005, care nu era în vigoare la momentul efectuării evaluării.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean C., invocată de acest pârât prin întâmpinare, Curtea de Apel Cluj a apreciat-o neîntemeiată, cu motivarea că specificul excepţiei de nelegalitate, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, impune ca aceasta să se judece nu numai în contradictoriu cu emitentul actului, ci şi cu celelalte părţi din dosarul de fond, pentru ca acestea să aibă posibilitatea să îşi exprime poziţia procesuală faţa de acest mijloc de apărare de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Pe fondul excepţiei de nelegalitate, prima instanţă a reţinut următoarele: – în cadrul dosarului nr. 4952/117/2006 al Tribunalului Cluj, având ca obiect acţiunea reclamantului F.G. prin care

solicita desfiinţarea Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649 din 8 decembrie 2005, precum şi invalidarea evaluării manageriale, soluţionată irevocabil prin sentinţa nr. 1026 din 20 aprilie 2007, la termenul din 16 februarie 2007, instanţa a luat act de renunţarea la judecata petitului privind anularea ordinului menţionat;

– în cadrul aceluiaşi dosar, la data de 27 martie 2007, reclamantul a precizat acţiunea, în sensul că a invocat excepţia nulităţii absolute a ordinului de eliberare din funcţie, cerere pe care instanţa de fond s-a pronunţat în sensul că nu echivalează cu o excepţie de nelegalitate şi, faţă de renunţarea la judecată făcută anterior în legătură cu desfiinţarea ordinului, s-a pronunţat doar pe capătul de cerere vizând anularea raportului de evaluare a activităţii manageriale, prin sentinţa nr. 1026 din 20 aprilie 2007; împotriva acestei sentinţe F.G. nu a exercitat calea de atac a recursului;

– această poziţie procesuală trebuie interpretată de instanţă ca o recunoaştere a faptului că actul administrativ vătămător pentru reclamant nu este raportul de evaluare, ci ordinul de eliberare din funcţie, recunoaştere cu privire la care reclamantul nu s-a îngrijit să fie validată în vreun fel de către instanţă, renunţând la capătul de cerere privind anularea ordinului, în condiţiile în care autoritatea pârâtă invocase excepţia lipsei plângerii prealabile;

– nu au putut fi reţinute apărările formulate de către reclamant, conform cărora nu a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice din perspectiva faptului că obiectul celor două dosare, respectiv nr. 4952/117/2006 şi nr. 180/117/2009, ale Tribunalului Cluj este diferit, deoarece izvorul ambelor litigii este ordinul de eliberare din

60

funcţia de director, astfel încât interesul său de a solicita anularea lui era născut şi actual încă de la momentul promovării primei acţiuni.

Aceste considerente reţinute de instanţă pe situaţia de fapt au fost dezvoltate în continuare în raport de prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa C.E.D.O., care stabilesc obligaţia judecătorului naţional de a asigura aplicarea dreptului comunitar, inclusiv a principiilor securităţii juridice. În aplicarea acestor principii, prima instanţă a apreciat că invocarea, la acest moment procesual, a excepţiei de nelegalitate a Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649/2005, în condiţiile în care reclamantul a renunţat anterior la soluţionarea unei acţiuni care viza anularea aceluiaşi act administrativ, contravine dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. A mai reţinut prima instanţă că această atitudine procesuală este contrară practicii C.J.C.E., care, în cauze similare, a constatat că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate a acestuia, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.

A concluzionat Curtea de Apel Cluj în sensul că efectele decăderii din dreptul de a îndeplini un act de procedură, atunci când partea putea să prevadă, în mod rezonabil, că pasivitatea sa va duce la o astfel de sancţiune, nu pot fi eludate prin alegerea unei altfel de proceduri, mai generoasă din perspectiva termenului şi condiţiilor de exercitare.

2. Motivele de recurs prezentate de recurentul-reclamant Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamantul F.G., invocând, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., greşita aplicare a legii de către instanţa de fond, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, motiv în dezvoltarea căruia au fost arătate următoarele:

– instanţa de fond nu a examinat motivele de nelegalitate învederate, motivându-şi soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649 din 8 decembrie 2005 exclusiv pe efectele renunţării la judecată pe care a făcut-o într-un dosar anterior (nr. 4952/117/2006), având ca obiect chiar anularea Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649/2005, ignorându-se că renunţarea la judecată este un act de voinţă unilateral, care nu exclude însă posibilitatea de a introduce o nouă cerere de judecată împotriva aceluiaşi pârât;

– nu există nicio raţiune juridică pentru ca prima instanţă să nu procedeze la o analiză atentă a argumentelor şi temeiurilor invocate în susţinerea excepţiei de nelegalitate a Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649/2005, instanţa neputând opune renunţarea la judecată făcută într-un alt dosar, dată fiind disponibilitatea părţilor, ca principiu fundamental de drept civil, şi caracterul imprescriptibil al excepţiei de nelegalitate;

– greşit a fost respinsă şi apărarea potrivit căreia a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, în condiţiile în care prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 permit cenzurarea legalităţii actelor administrative pe calea excepţiei de nelegalitate, fără impunerea unui termen, cu atât mai mult cu cât securitatea raporturilor juridice nu este periclitată;

– invocarea priorităţii principiilor de drept comunitar faţă de dreptul naţional poate fi susţinută numai în acele cauze care implică aplicarea dreptului comunitar, după cum apreciată ca irelevantă este şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

3. Considerentele şi soluţia instanţei de control judiciar Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în raport de criticile recurentului, circumscrise

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de apărările intimaţilor-pârâţi, dar şi faţă de prevederile legale aplicabile din materia supusă analizei şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., a reţinut că nu subzistă în cauză temeiuri legale care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate: în opinia Înaltei Curţi, considerentele pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5649 din 8 decembrie 2005 sunt nu numai legale, dar şi corespunzătoare principiilor dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a celei comunitare, care, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, nu pot fi ignorate, date fiind şi prevederile Constituţiei României [art. 20 alin. (2)].

Înalta Curte a reţinut că nu sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant vizând greşita interpretare realizată de către prima instanţă cu privire la prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 referitor la procedura excepţiei de nelegalitate. Este adevărat că, potrivit textului de lege citat, excepţia de nelegalitate poate fi invocată, în ceea ce priveşte actele administrative unilaterale cu caracter individual, ca mijloc de apărare, oricând, în orice fază procesuală, însă tot atât de adevărat este, astfel cum constant a reţinut şi Înalta Curte în jurisprudenţa sa, că o astfel de cale

61

procedurală nu poate fi exercitată cu încălcarea principiilor securităţii raporturilor juridice şi exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale. Din această perspectivă, Înalta Curte a apreciat că prima instanţă corect a reţinut, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cea comunitară, care au aplicabilitate şi preeminenţă indiferent de obiectul litigiului, că nu pot fi eludate efectele decăderii dintr-un drept prin exercitarea şi alegerea unei alte proceduri. Cu alte cuvinte, nu mai pot fi puse în discuţie, fără a fi încălcate principiile jurisprudenţiale sus-enunţate, chestiuni care ar fi putut fi invocate în cadrul litigiului anterior, vizând chiar anularea aceluiaşi act administrativ, la judecarea cărora reclamantul a renunţat benevol, dar care nu au mai fost invocate.

Nu sunt fondate criticile recurentului-reclamant vizând necercetarea de către prima instanţă a aspectelor de nelegalitate invocate, câtă vreme, apelând la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la cea comunitară, prima instanţă a realizat o aplicare directă a acestora, fără a se mai impune astfel cercetarea respectivelor motive pe considerentele arătate.

În fine, corectă este şi argumentarea şi motivarea instanţei de fond în sensul că pasivitatea recurentului-reclamant, raportat la căile şi mijloacele procedurale pe care le-ar fi putut exercita în cazul litigiului de fond, nu poate să nu atragă chiar decăderea din dreptul de a solicita, pe cale incidentală, examinarea aceleiaşi chestiuni.

Faţă de toate cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a fost respins ca nefondat prezentul recurs. 15. Controlul de legalitate. Cauzele de inopozabilitate nu constituie un motiv de nelegalitate a actului

administrativ Inopozabilitatea actului administrativ este o sancţiune specifică ce constă în lipsirea de efecte juridice a

actelor care nu au fost publicate în forma şi în condiţiile prevăzute de lege. Nelegalitatea şi inopozabilitatea sunt instituţii juridice sancţionatoare, aplicabile în materia dreptului administrativ, fundamental diferite, ele intervenind în situaţii distincte.

Astfel, nelegalitatea actului administrativ intervine în situaţia în care actul administrativ contravine dispoziţiilor cu forţă juridică superioară, în temeiul şi pentru executarea cărora a fost emis, pe când inopozabilitatea intervine în cazul nerespectării formelor de publicitate cerute de lege pentru categoria de acte administrative căreia îi aparţine actul respectiv. În consecinţă, inopozabilitatea actului administrativ nu atrage nelegalitate actului administrativ contestat în procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Spre exemplu, s-a reţinut că legalitatea Ordinului comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 619/943 din 28 decembrie 2001 nu este afectată de faptul că actul administrativ nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României.

Decizia nr. 3784 din 19 august 2009

1. Prima instanţă Reclamanta F.C. a invocat în dosarul nr. 2530/62/2007 al Curţii de Apel Braşov excepţia de nelegalitate a

dispoziţiilor art. 8 alin. (2) lit. a), c) şi d) din decizia preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii nr. 1074/2004. În motivarea excepţiei, reclamanta a arătat că dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. a) din decizia A.N.R.C. nr. 1074/2004 contravin dispoziţiilor art. 10 lit. a) din Legea nr. 304/2003, dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. c) din decizie contravin art. 10 lit. c) din Legea nr. 304/2003, iar dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. d) din decizie încalcă şi ele prevederile Legii nr. 304/2003, lege care exclude penalităţi, majorări şi dobânzi pentru abonatul persoană defavorizată. Reclamanta a apreciat că decizia A.N.R.C. restrânge conţinutul şi întinderea drepturilor stabilite de Parlament, încălcând ierarhia Legii nr. 304/2003 şi, deci, Constituţia. Reclamanta a invocat şi excepţia de neopozabilitate a actelor şi datelor de desemnare/comunicare (pentru 2004 – 14 septembrie , pentru 2005 – 16 septembrie) invocate de pârâţi, susţinând că trebuiau publicate, întrucât sunt acte şi date de interes public din care se nasc drepturi şi situaţii juridice pentru cetăţenii/persoanele defavorizate. De asemenea, a invocat excepţia de neopozabilitate a oricărui text (reglementare) din: decizia A.N.R.C. nr. 1074/2004, cu modificări, deciziile A.N.R.C. sus-menţionate, celelalte acte ale A.N.R.C. şi/sau SC R. SA ce se invocă în sensul că facilităţile încetează la 31 decembrie 2004, respectiv 31 decembrie 2005. A susţinut în motivarea acestei excepţii că data de 31 decembrie 2004 nu operează cu privire la facilităţile vizând facturile persoanelor defavorizate, deoarece facilităţile au o curgere în timp raportată la data scadenţei fiecărei facturi lunare şi nu şi-ar produce efectele dacă li s-ar aplica această dată.

62

Prin întâmpinare, pârâta SC R. SA a solicitat respingerea excepţiei, întrucât legiuitorul nu a instituit în sarcina A.N.R.C. obligaţia de a impune furnizorilor facilităţile, ci i-a acordat doar posibilitatea de a aprecia dacă acest lucru se impune sau nu. Cu privire la excepţia de neopozabilitate a actelor şi datelor de desemnare/comunicare, respectiv cele din 14 septembrie 2004 şi 16 septembrie 2005, s-a solicitat respingerea acesteia, inopozabilitatea fiind o sancţiune care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.

Autoritatea Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei citată ca pârâtă, în calitate de autoritate emitentă a deciziei ce constituie obiectul excepţiei de nelegalitate, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată, având în vedere că dispoziţiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 304/2003 reprezintă dispoziţii maximale, modalitatea de implementare a acestora fiind lăsată la latitudinea A.N.R.C., care are rolul de a pune în aplicare politica naţională în domeniul comunicaţiilor electronice. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 304/2003 lasă la aprecierea A.N.R.C. decizia impunerii sau nu în sarcina furnizorilor de serviciu universal a obligaţiei de a oferi persoanelor care, datorită veniturilor reduse sau nevoilor sociale speciale, necesită o protecţie suplimentară, anumite facilităţi aplicabile în caz de neplată a facturii telefonice. La data emiterii deciziei nr. 1074/2004, A.N.R.C. a analizat necesitatea asigurării unui echilibru între interesele utilizatorilor finali şi interesele comerciale ale furnizorilor de serviciu universal. Referitor la excepţia de neopozabilitate cu privire la actele şi datele de desemnare/comunicare pentru 2004 – 14 septembrie, iar pentru anul 2005 – 16 septembrie, pârâta a precizat că deciziile preşedintelui A.N.R.C. nr. 1175/2004, nr. 1203/2004, nr. 1310/2005 şi nr. 1469/2005 reprezintă acte administrative cu caracter individual care nu se publică în Monitorul Oficial, ci se comunică A.N.R.C.T.I. şi persoanei interesate, în speţă SC R. SA. Legislaţia nu prevede publicarea în Monitorul Oficial a adreselor de comunicare a actelor administrative individuale.

Sub aspectul excepţiei de neopozabilitate a oricărui text din decizia A.N.R.C. nr. 1074/2004, din cele patru decizii ale A.N.R.C. sus-menţionate şi din celelalte acte ale A.N.R.C. şi/sau SC R. SA ce se invocă în sensul că facilităţile încetează la 31 decembrie 2004, respectiv 31 decembrie 2005, pârâta a invocat dispoziţiile art. 9 alin. (3) din decizia A.N.R.C. nr. 1074/2004. A arătat că toate facturile telefonice emise pe perioada de desemnare ca furnizor de serviciu universal a SC R. SA dau dreptul persoanelor defavorizate la acordarea facilităţilor aplicabile în caz de neplată a acestor facturi, în ceea ce priveşte sumele acordate de SC R. SA pentru furnizarea serviciilor în acea perioadă.

Prin sentinţa nr. 1846 din 4 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta F.C. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, SC R. SA şi SC R. SA, Direcţia de Telecomunicaţii B. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că actul administrativ ce formează obiectul prezentei excepţii nu încalcă dispoziţiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 304/2003, care lasă la latitudinea A.N.R.C.T.I. decizia de a impune sau nu furnizorilor de serviciu universal obligaţia de a oferi anumite facilităţi persoanelor ce necesită o protecţie suplimentară, facilităţi aplicabile în situaţia în care nu este plătită factura telefonică. Acest text de lege nu reglementează obligaţia, ci posibilitatea A.N.R.C.T.I. de a stabili obligaţia sus-menţionată a furnizorilor de serviciu universal, iar în cazul în care impun acestora acordarea facilităţilor, poate stabili ca numai unele dintre facilităţile prevăzute de lege să fie acordate persoanelor care necesită o protecţie specială.

În condiţiile în care A.N.R.C.T.I. are posibilitatea de a nu impune această obligaţie, este evident că are şi posibilitatea de a stabili condiţiile în care le revine furnizorilor obligaţia, respectiv care sunt facilităţile ce urmează a fi acordate, textul de lege neimpunând acordarea tuturor facilităţilor şi în condiţiile prevăzute de art. 10 din Legea 304/2003. În acest sens sunt şi prevederile Ordinului M.C.T.I. nr. 184/2004 care se referă la posibilitatea A.N.R.C.T.I. de a impune furnizorilor de serviciu universal obligaţia de a oferi persoanelor care necesită o protecţie suplimentară unele dintre facilităţile prevăzute de Legea nr. 304/2003.

De asemenea, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte inopozabilitatea unor decizii ca urmare a nepublicării acestora în Monitorul Oficial, excepţia este nefondată, deoarece, fiind acte administrative cu caracter individual care reglementează relaţii speciale între anumite persoane, nu se impune publicarea acestora.

2. Instanţa de recurs Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, susţinând că instanţa de fond a apreciat greşit că prin

prevederile art. 10 lit. a), c), d) din Legea nr. 304/2003 s-a reglementat numai posibilitatea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii de a impune acordarea unor facilităţi. A motivat recurenta că autoritatea emitentă avea obligaţia de a acorda toate facilităţile cuprinse în Legea nr. 304/2003, iar în cazul în care a înţeles să le limiteze, trebuia să motiveze această soluţie. În ceea ce priveşte inopozabilitatea hotărârilor Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii ca urmare a nepublicării acestora, a arătat că instanţa a

63

dat o dezlegare greşită şi confuză cererii pe care a formulat-o, susţinând că sunt supuse publicării toate actele cu caracter normativ, inclusiv cele administrative, care prezintă interes public.

Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă. S-a precizat că, potrivit art. 10 alin. (10) din Legea nr. 304/2003, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor poate stabili anumite categorii de persoane care, datorită veniturilor reduse sau nevoilor sociale speciale, necesită o protecţie suplimentară, caz în care Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii poate impune furnizorilor de serviciu universal obligaţia de a oferi acestor categorii de persoane facilităţi aplicabile în caz de neplată a facturii telefonice, facilităţi care se includ în contractele încheiate cu utilizatorii finali. A susţinut intimata că, în raport de prevederile legale enunţate, Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii are competenţa de a stabili dacă impune sau nu în sarcina furnizorilor de serviciu universal obligaţia de oferi anumite facilităţii aplicabile în caz de neplată a facturii telefonice. S-a arătat că Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii avea posibilitatea să impună sarcina furnizorilor de serviciu universal obligaţia de a acorda doar unele dintre facilităţi, situaţie care rezultă din Ordinul ministrului comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei nr. 184/2008/R. În ceea ce priveşte inopozabilitatea deciziilor adoptate de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, s-a motivat că deciziile nu au caracter normativ, astfel că nu se impunea publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind comunicate numai părţilor cărora li s-a adresat.

SC R. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, deoarece norma cuprinsă în art. 10 alin. (10) din Legea nr. 304/2003 nu stabileşte în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii obligaţia de a impune furnizorilor de serviciu universal acordarea de facilităţii către beneficiarii finali, textul legii menţionate lăsând această posibilitate la aprecierea autorităţii cu atribuţii în materie de reglementare.

3. Examinarea motivelor de recurs Din examinarea motivelor de recurs, a obiectului excepţiei şi a legislaţiei aplicabile, Înalta Curte a reţinut

următoarele: 3.1. Legislaţie aplicabilă a) Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ Art. 4 alin. (1): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.”

Excepţia de nelegalitate care formează obiectul analizei în cauza prezentă vizează nelegalitatea prevederilor art. 8 alin. (2) lit. a), c) şi d) din decizia nr. 1074/2004 adoptată de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, în raport de prevederile art. 10 lit. a), c) şi d) din Legea nr. 303/2004. În cadrul examinării excepţiei de nelegalitate, instanţa astfel sesizată analizează dacă textul actului administrativ este conform cu legea în baza căreia a fost adoptat. Prin decizia nr. 1074/2004, Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii a reglementat implementarea serviciului universal în sectorul comunicaţiilor electronice. Textele atacate prin excepţia de nelegalitate se referă la facilităţile aplicabile de către furnizorii de serviciu universal în cazul în care anumite categorii de persoane nu plătesc facturile telefonice.

În continuare, Înalta Curte a expus şi textul de lege în baza căruia a fost emisă decizia Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii care formează obiectul controlului de nelegalitate în speţa de faţă.

b) Legea nr. 304/2003, pentru serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţele şi serviciile de comunicaţii electronice

Art. 10 alin. (10): „Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei poate stabili anumite categorii de persoane care, datorită veniturilor reduse sau nevoilor sociale speciale, necesită o protecţie suplimentară. În acest caz, A.N.R.C.T.I. poate impune furnizorilor de serviciu universal obligaţia de a oferi acestor persoane următoarele facilităţi, aplicabile în caz de neplată a facturii telefonice, facilităţi care vor fi prevăzute expres în contractele încheiate cu utilizatorii finali care fac parte din aceste categorii:

a) sumele datorate de abonat să nu fie purtătoare de majorări de întârziere; b) deconectarea de la reţeaua publică de telefonie să nu aibă loc mai devreme de expirarea termenului stabilit în

prealabil de A.N.R.C.T.I., calculat de la suspendarea furnizării serviciului; c) pe toată durata cât serviciul este suspendat, abonatul să poată iniţia sau primi apeluri care nu presupun nicio

plată din partea sa şi să nu datoreze furnizorului niciun fel de tarife;

64

d) reluarea furnizării serviciului, indiferent dacă se realizează după suspendare sau după deconectare, să se facă în mod gratuit, după achitarea de către abonat a facturii a cărei neplată a atras suspendarea”.

Examinarea conţinutului normativ al textului de lege relevă cu certitudine că legiuitorul a prevăzut că Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii poate impune furnizorilor de serviciu universal obligaţia de a oferi unor categorii de persoane o serie de facilităţi. Textul legii nu dispune că pot fi impuse toate facilităţile arătate în art. 10 alin. (10) din Legea nr. 304/2003, ci este vorba de anumite facilităţi dintre toate cele enunţate în text care se pot acorda beneficiarilor finali ai serviciului universal. Obligaţia legală pe care o apreciază recurenta că ar fi fost încălcată nu se regăseşte niciunde în conţinutul actului normativ în baza căruia s-a emis decizia supusă examinării în prezentul dosar.

În raport de considerentele enunţate, Înalta Curte a găsit motivul de recurs formulat de recurentă ca fiind neîntemeiat, sentinţa primei instanţe fiind legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind inopozabilitatea actelor administrative cu caracter normativ nepu-blicate în Monitorul Oficial, Înalta Curte a arătat că, pe calea procedurii reglementate în art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţa cercetează numai legalitatea actului administrativ. Inopozabilitatea actelor administrative este o sancţiune specifică ce constă în lipsirea de efecte juridice a actelor care nu au fost publicate în forma şi în condiţiile prevăzute de lege pentru publicarea lor. Aşadar, nelegalitatea şi inopozabilitatea sunt instituţii juridice sancţionatoare, aplicabile în materia dreptului administrativ, însă acestea sunt fundamental diferite, ele intervenind în situaţii distincte. Nelegalitatea actului administrativ apare în situaţia în care actul respectiv nu respectă condiţiile din legea sau actul normativ cu forţă juridică superioară în baza căruia a fost emis, iar inopozabilitatea intervine în caz de nerespectare a formelor de publicitate cerute de lege pentru respectiva categorie de acte. În aceste condiţii, critica formulată de reclamantă este nerelevantă sub aspectul dezlegării cauzei, pentru că nu s-a invocat nelegalitatea unor acte administrative, ci inopozabilitatea, care nu constituie obiectul controlului judiciar în cadrul procedurii speciale a excepţiei de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere motivele arătate în prezenta decizie, Înalta Curte, în baza art. 312 raportat la art. 3041 C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamanta F.C., ca nefondat.

16. Act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. II

alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin principiilor convenţionale care asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în practica C.E.D.O., precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian c. României).

În aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxembourg, judecătorul naţional are dreptul de a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.

Decizia nr. 64 din 9 ianuarie 2009

Notă: Pentru argumentele expuse, prin înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, soluţii de

65

respingere a excepţiilor de nelegalitate au fost pronunţate cu privire la următoarele acte administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004:

► Hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi hotărâri ale Guvernului – Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 609/1972 prin care un teren proprietate de stat în suprafaţă de 21.900 mp,

situat în municipiul Piteşti, jud. Argeş, a fost transmis pe durată nedeterminată din administrarea municipiului Piteşti, jud. Argeş, în folosinţa gratuită a Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (decizia nr. 1057 din 25 februarie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 227/1991 privind organizarea unor institute de cercetare şi proiectare şi a unei întreprinderi din subordinea Ministerului Resurselor şi Industriei ca societăţi comerciale pe acţiuni (decizia nr. 3843 din 18 septembrie 2009, nepublicată, cu referire la pct. 9 din anexa nr. 1 la hotărâre);

– H.G. nr. 451/1996 privind transmiterea unor imobile în administrarea Regiei Autonome „Poşta Română” (decizia nr. 2116 din 9 aprilie 2009, nepublicată, cu referire la nr. crt. 41 din anexa nr. 1; decizia nr. 2248 din 15 aprilie 2009, nepublicată; decizia nr. 3231 din 12 iunie 2009, nepublicată, cu referire la pct. 5 din anexa cuprinzând inventarul bunurilor din domeniul public al judeţului Mehedinţi);

– H.G. nr. 949/1999 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 818/1999 privind utilizarea Fondului de contrapartidă constituit din contravaloarea în lei a ajutorului primit din partea Statelor Unite ale Americii conform Acordului de credit nerambursabil pentru importul de mărfuri, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 45/1993 (decizia nr. 4771 din 3 noiembrie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1364/2000 privind trecerea unor imobile din domeniul public al statului şi din administrarea Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra” Sibiu în domeniul public al judeţului Sibiu şi în administrarea Bibliotecii Judeţene „Astra” Sibiu (decizia nr. 1477 din 18 martie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1355/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Olt, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Olt (decizia nr. 3780 din 19 august 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1361/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Vaslui, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Vaslui (decizia nr. 3609 din 26 iunie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 866/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al municipiilor, oraşelor şi comunelor şi în administrarea consiliilor locale respective (decizia nr. 1519 din 19 martie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Ilfov – anexa nr. 35, pct. 121 (decizia nr. 1027 din 25 februarie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 963/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Mehedinţi, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Mehedinţi (decizia nr. 103 din 13 ianuarie 2009, nepublicată, cu referire la nr. crt. 8 din anexa nr. 10 la hotărâre; decizia nr. 2248 din 15 aprilie 2009, nepublicată, cu referire la nr. crt. 38 din anexa nr. 19; decizia nr. 3207 din 10 iunie 2009, nepublicată, cu referire la nr. crt. 14 din anexa nr. 14);

– H.G. nr. 964/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Mureş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Mureş (decizia nr. 4658 din 28 octombrie 2009, nepublicată, cu referire la nr. crt. 255 din anexa nr. 1);

– H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Dolj, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Dolj (decizia nr. 208 din 20 ianuarie 2009 şi decizia nr. 2020 din 7 aprilie 2009, nepublicate);

– H.G. nr. 968/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Giurgiu, precum şi al municipiului Giurgiu, oraşelor şi comunelor din judeţul Giurgiu (decizia nr. 832 din 17 februarie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 972/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Braşov, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Braşov (decizia nr. 1665 din 25 martie 2009; decizia nr. 4993 din 11 noiembrie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 973/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Gorj, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Gorj (decizia nr. 1743 din 26 martie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 976/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Arad, precum şi al municipiului Arad, oraşelor şi comunelor din judeţul Arad (decizia nr. 2142 din 10 aprilie 2010, nepublicată);

– H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş (decizia nr. 3607 din 26 iunie 2009, nepublicată, cu referire la pct. 550 din anexa nr. 3; decizia nr. 5915 din 18 decembrie 2009, nepublicată, cu referire la pct. 398 din anexa nr. 2);

66

– H.G. nr. 1063/2002 privind transmiterea unor terenuri individualizate în anexă din proprietatea privată a statului şi din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în proprietatea publică a judeţului Ialomiţa şi în administrarea Consiliului Judeţean Ialomiţa (decizia nr. 2616 din 15 mai 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 1312/2004 privind transmiterea unui imobil din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în domeniul public al comunei Schitu Goleşti şi în administrarea Consiliului Local al Comunei Schitu Goleşti, judeţul Argeş (decizia nr. 165 din 16 ianuarie 2009, nepublicată);

– H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului11 (decizia nr. 5280 din 24 noiembrie 2009, nepublicată);

► Ordine – Ordinul Prefectului Judeţului Bihor nr. 196 din 23 decembrie 1996, prin care s-a atribuit în proprietatea unor

persoane fizice o suprafaţă de teren, aferent construcţiei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată (decizia nr. 647 din 6 februarie 2009, nepublicată);

– Ordinul comun nr. 407/991/1999 al ministrului transporturilor şi ministrului de interne pentru aprobarea Normelor privind autorizarea şi efectuarea transporturilor rutiere cu greutăţi şi/sau dimensiuni de gabarit care depăşesc limitele maxime prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor12 (decizia nr. 3705 din 15 iulie 2009, nepublicată);

– Ordinele comune (emise conform art. 18 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării) nr. 130-1089 din 8 august 2003, emis de Autoritatea pentru Privatizarea Participaţiilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice; nr. 251-699 din 16 decembrie 2003, emis de Autoritatea pentru Privatizarea Participaţiilor Statului şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Familiei; nr. 32-200 din 23 aprilie 2003, emis de Autoritatea pentru Privatizarea Participaţiilor Statului şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (decizia nr. 596 din 5 februarie 2009, nepublicată);

► Alte acte – Deciziunea nr. 766/1956, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Oradea, prin care s-a

dispus atribuirea către o persoană fizică în folosinţă veşnică a unor suprafeţe de teren în vederea edificării unei construcţii cu destinaţie de locuinţă (decizia nr. 647 din 6 februarie 2009, nepublicată);

– Avizul nr. 3866 din 24 octombrie 2003, emis de Direcţia Generală Ajutor de Stat, Practici Neloiale şi Preţuri Reglementate din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, prin care, în baza art. 1-3 din O.U.G. nr. 36/2001 privind regimul preţurilor şi tarifelor reglementate, care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 205/2002, a fost stabilit nivelul de preţ pentru un număr de 5 produse (nisipuri şi pietrişuri extrase din perimetrul de exploatare B., jud. G.) (decizia nr. 64 din 9 ianuarie 2009);

► Certificate de atestare a dreptului de proprietate – Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0008 din 30 octombrie 1992, emis de Ministerul

Industriilor (decizia nr. 3298 din 12 iunie 2009 şi decizia nr. 5819 din 15 decembrie 2009, nepublicate); – Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0054 din 19 februarie 1993,

emis de Ministerul Industriilor (decizia nr. 1939 din 2 aprilie 2009, nepublicată); – Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1781 din 20 ianuarie 1994, emis de Ministerul

Industriilor (decizia nr. 4768 din 30 octombrie 2009, nepublicată); – Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 0957 din 24 ianuarie 1994, emis de Ministerul

Agriculturii (decizia nr. 1847 din 31 martie 2009, nepublicată); – Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0054 din 31 martie 1994, emis

de Ministerul Comerţului (decizia nr. 3706 din 15 iulie 2009, nepublicată); – Certificatul de proprietate seria M08 nr. 0189 din 26 mai 1994, emis de Ministerul Turismului (decizia nr. 3127

din 5 iunie 2009, nepublicată); – Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0197 din 4 august 1994, emis

de Ministerul Turismului (decizia nr. 5242 din 19 noiembrie 2009, nepublicată);

11 H.G. nr. 2060/2004 a fost abrogată prin H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din

domeniul public al statului. 12 Ordinul nr. 407/991/1999 a fost abrogat prin Ordinul comun al ministrului transporturilor şi infrastructurii şi ministrului

administraţiei şi internelor nr. 356/2010 pentru aprobarea Normelor privind autorizarea şi desfăşurarea circulaţiei vehiculelor rutiere cu mase şi/sau dimensiuni ce depăşesc masele şi/sau dimensiunile maxime admise prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.

67

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1416 din 19 octombrie 1994, emis de Ministerul Industriilor (decizia nr. 2500 din 12 mai 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 1447 din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Industriilor (decizia nr. 4233 din 13 octombrie 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995, emis de Ministerul Industriilor (decizia nr. 3783 din 19 august 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1121 din 12 septembrie 1995, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (decizia nr. 3706 din 15 iulie 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 1682 din 14 noiembrie 1996, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (decizia nr. 4883 din 5 noiembrie 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1879 din 29 iulie 1997, emis de Ministerul Agriculturii (decizia nr. 2350 din 5 mai 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 0364 din 6 aprilie 1998, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (decizia nr. 1174 din 3 martie 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 0756 din 20 septembrie 1999, emis de Autoritatea Naţională pentru Turism (decizia nr. 1600 din 20 martie 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 1178 din 25 aprilie 2003, emis de Ministerul Turismului (decizia nr. 3087 din 4 iunie 2009, nepublicată);

– Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2927 din 1 octombrie 2003, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (decizia nr. 4217 din 9 octombrie 2009, nepublicată).

Prin sentinţa civilă nr. 264 din 17 octombrie 2008, Curtea de Apel Craiova a respins excepţia de nelegalitate a

avizului nr. 3866 din 24 octombrie 2003, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală Ajutor de Stat, Practici Neloiale şi Preţuri Reglementate, invocată de reclamanta SC M. SRL în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală Ajutor de Stat, Practici Neloiale şi Preţuri Reglementate. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxembourg, se înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.

Judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (mutatis mutandis, Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, Serie A nr. 214-C, p. 84, § 26) [C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu c. României (nr. 2), cererea nr. 71525/01, § 103, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007]. Judecătorul naţional, în calitate de prim-judecător comunitar, este competent „să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune”.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta SC M. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului se arată că, la rezolvarea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială invocată de reclamantă, instanţa a avut în vedere puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1462 din 24 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Gorj, şi a soluţionat-o fără a o pune în discuţia ambelor părţi, împrejurare care a profitat intimatelor. Prin urmare, consideră recurenta, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare. Se mai susţine că art. 4 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 dispune imperativ că pentru soluţionarea acţiunilor împotriva actelor administrative individuale competenţa aparţine teritorial curţii de apel în raza căreia îşi are sediul emitentul actului. Astfel, Curtea de Apel Craiova, verificându-şi competenţa, trebuia să constate că de la dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 nu se poate deroga, astfel încât excepţia trebuia admisă, cauza urmând a fi declinată Curţii de Apel Bucureşti spre competentă soluţionare. Se mai arată că în mod greşit instanţa a respins excepţia de nelegalitate, apreciind că Legea nr. 554/2004 nu produce efecte retroactive. În fine, recurenta relevă că instanţa de fond, deşi a reţinut că prin Deciziile nr. 425 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 Curtea Constituţională

68

a decis că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt constituţionale, a ignorat caracterul definitiv şi general obligatoriu al acestora.

Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: critica vizând modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă este neîntemeiată şi nu a putut fi primită, având în vedere că din încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2008 rezultă cu claritate că instanţa a pus în discuţia părţilor această excepţie, însă reclamanta nu a fost prezentă la acest termen de judecată. Mai mult, instanţa de fond a amânat pronunţarea deciziei pentru 17 octombrie 2008, dând posibilitate reclamantei să depună concluzii scrise, potrivit art. 156 alin. (2) C. proc. civ., însă acest demers a rămas fără rezultat. Astfel fiind, nu se poate susţine că instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare.

Referitor la soluţia de respingere a excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială, Înalta Curte a constatat că aceasta este în acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, avizul în discuţie fiind emis de o autoritate centrală. De altfel, cum bine a reţinut judecătorul primei instanţe, recurenta-reclamantă nu a recurat sentinţa nr. 1462 din 24 iunie 2008 prin care Tribunalul Gorj, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, aceasta devenind irevocabilă.

Nici motivul de recurs care combate soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate nu este fondat. Excepţia de nelegalitate invocată în cauză vizează avizul nr. 3866 din 24 octombrie 2003 al Ministerului Economiei şi Finanţelor, prin care, în baza art. 1-3 din O.U.G. nr. 36/2001 privind regimul preţurilor şi tarifelor reglementate, care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 205/2002, s-a stabilit nivelul de preţ pentru un număr de 5 produse (nisipuri şi pietrişuri extrase din perimetrul de exploatare B, jud. G.), la cererea recurentei-reclamante. Necontestat, în pofida denumirii sale, acest aviz este un veritabil act administrativ individual în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Cum s-a arătat, acest act a fost emis la data de 24 octombrie 2003, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”. De asemenea, Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008, a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv dispoziţiile art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei europene). În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” [C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu c. României (nr. 2), în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007]. Raportându-se, aşadar, în special la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la practica C.E.D.O., Înalta Curte a reţinut că în mod legal curtea de apel a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile sus-menţionate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în practica C.E.D.O., precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului

69

securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, cauza Beian c. României).

În acest sens, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu c. României, în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată (…) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie”, garantat de art. 6 din Convenţie. Argumentele C.E.D.O. expuse în speţa citată sunt perfect valabile şi în cauza de faţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O., Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care a menţinut-o. Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

17. Act administrativ atacat cu acţiune în anulare. Respingerea acţiunii prin hotărâre judecătorească

definitivă şi irevocabilă. Invocarea excepţiei de nelegalitate cu privire la acelaşi act, de către aceeaşi persoană vătămată. Excepţie de nelegalitate inadmisibilă. H.G. nr. 160/2005 privind transmiterea unui imobil din domeniul privat al statului şi din administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării

Este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ dacă anterior, prin

hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ, a fost respinsă acţiunea în anularea aceluiaşi act administrativ, acţiunea fiind introdusă de reclamantul în procedura excepţiei şi fiind soluţionată în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi.

Spre exemplu, este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la H.G. nr. 160/2005, în condiţiile în care s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că anterior, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (decizia nr. 2451 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, nepublicată), a fost respinsă acţiunea formulată de aceeaşi persoană, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, pentru anularea aceleiaşi hotărâri a Guvernului, reţinându-se că actul administrativ contestat este legal, fiind emis cu respectarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Deşi excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare, din moment ce persoana vătămată a ales prima dată calea cererii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, mutatis mutandis, devine incident principiul de drept „electa una via…”, astfel că examinarea actului administrativ pe calea directă a acţiunii în anulare exclude posibilitatea exercitării controlului judecătoresc şi pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceleiaşi persoane interesate. Faţă de dispoziţiile art. 1201 C. civ., nu pot exista două procese între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect, respectiv actul administrativ aflat în litigiu.

Decizia nr. 1146 din 27 februarie 2009

Prin încheierea pronunţată la data de 19 ianuarie 2007 în dosarul nr. 7583/300/2005, Judecătoria sectorului 2

Bucureşti a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 160 din 3 martie 2006, invocată de Fundaţia D. în contradictoriu cu Guvernul României şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării (în prezent Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării). În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a arătat că trecerea, prin hotărârea de Guvern contestată, a Bazei Sportive C. din domeniul privat al statului în domeniul public, deşi a fost făcută, formal, printr-un act legal, este totuşi afectată de viciul deturnării de putere din partea Guvernului României, în condiţiile în care nu cauza de utilitate publică a stat la baza acestei măsuri, aşa cum impunea Legea nr. 213/1998. S-a mai arătat că actul este nelegal, deoarece nu respectă principiul proporţionalităţii măsurii luate faţă de

70

motivele care au determinat-o, ţinând cont de faptul că administrarea Bazei Sportive C. de către Fundaţia D. nu prejudicia cu nimic interesul public de folosire în continuare a acestui obiectiv ca bază sportivă şi de agrement. Reclamanta a susţinut că hotărârea de Guvern în cauză a încălcat şi dreptul de proprietate privată prin celelalte drepturi reale componente, prevăzut în art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Aceasta, deoarece, prin măsura dispusă, respectiv indisponibilizarea respectivului bun, ar înceta abuziv contractul de locaţiune al cărui beneficiar este reclamanta, care se afla în procedura prealabilă semnării contractului de vânzare-cumpărare a bunului în discuţie şi s-ar realiza astfel o veritabilă expropriere.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2847 din 28 octombrie 2008, a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată. Instanţa a reţinut că analiza legalităţii şi temeiniciei H.G. nr. 160/2005 a format obiectul unei alte cauze, având aceleaşi părţi, cauză care a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2451 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. S-a mai menţionat că temeiurile de drept în baza cărora a fost adoptat actul administrativ, respectiv art. 7 lit. e) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, au făcut obiectul controlului de constituţionalitate al instanţei competente, Curtea Constituţională statuând că aceste dispoziţii sunt în acord cu prevederile legii fundamentale. Instanţa de fond a apreciat că H.G. nr. 160/2005 a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 213/1998, prin măsura dispusă reglementându-se o gestiune mai eficientă a patrimoniului statului, iar în măsura în care bunul în litigiu s-a aflat şi se află în proprietatea statului român, beneficiarul exclusiv de dispoziţie asupra acestuia, nu se poate aprecia că transmiterea dreptului de folosinţă către o altă persoană s-a făcut cu exces de putere din partea Guvernului României. Instanţa a mai reţinut că nu este fondată nici critica reclamantei privind încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, în condiţiile în care nu s-a finalizat procedura negocierii directe prevăzută de O.G. nr. 19/2002 şi reclamanta nu era titulara vreunui drept asupra imobilului care să facă obiectul unei exproprieri abuzive.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Fundaţia D., invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Recurenta arată că a invocat excesul de putere ca prim motiv de nelegalitate a H.G. nr. 160/2003, în privinţa căruia motivarea primei instanţe este foarte sumară. În speţă, Guvernul, prin exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere, a încălcat drepturile fundaţiei, care era îndreptăţită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a Bazei Sportive C., iar RA A.P.P.S. avea obligaţia să o vândă. Susţine recurenta că trecerea Bazei Sportive C. în administrarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi în proprietatea publică a statului, deşi RA A.P.P.S., în calitate de reprezentant al statului, s-a obligat să vândă baza sportivă către subscrisa, îi aduce o încălcare gravă drepturilor şi intereselor sale legitime. Recurenta mai susţine că instanţa nu a analizat nici motivele vizând nelegalitatea actului administrativ decurgând din nerespectarea principiului proporţionalităţii măsurii luate prin H.G. nr. 160/2005 în raport de considerentele care au determinat adoptarea acestei hotărâri de Guvern şi a încălcării a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că, în opinia acestuia, H.G. nr. 160/2005 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 7 lit. e) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în condiţiile în care în imobilul ce constituie Baza Sportivă C. urmează să îşi desfăşoare activitatea o instituţie publică de interes naţional în a cărei administrare s-a transmis bunul, reglementându-se astfel o gestiune mai eficientă a patrimoniului statului, respectiv a domeniului public şi privat. Susţine intimata că transmiterea în administrarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile din domeniul public pot fi date în administrarea instituţiilor publice de interes naţional, iar darea în administrare se realizează prin hotărâre a Guvernului. Intimata face referire la sentinţa civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 245/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins acţiunea având ca obiect cererea reclamantului care a solicitat anularea H.G. nr. 160/2005 privind transmiterea unui imobil din proprietatea privată a statului şi din administrarea RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Analizând hotărârea recurată în raport cu susţinerile şi cu apărările părţilor, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că nu există motive pentru casarea sau modificarea sentinţei recurate. Recurenta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 160 din 3 martie 2005 privind transmiterea unui imobil din domeniul privat al statului şi din administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Astfel cum s-a

71

susţinut prin întâmpinare, autorul excepţiei de nelegalitate a formulat o acţiune în anularea aceluiaşi act administrativ, cerere care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Prin decizia nr. 2451 din 28 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de Fundaţia D. împotriva sentinţei civile nr. 1971/2005. Astfel, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că actul administrativ contestat este legal, fiind emis de pârât cu respectarea prerogativelor legale şi în temeiul art. 8 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1999 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările ulterioare.

Înalta Curte, în prezenta cauză, a apreciat că, în contextul în care reclamanta-recurentă a solicitat anularea aceluiaşi act administrativ individual, cerere respinsă în mod irevocabil, invocarea în cadrul unui alt dosar a excepţiei de nelegalitate cu privire la acelaşi act administrativ în temeiul art. 4 din Legea contenciosului administrativ apare ca inadmisibilă.

Ca natură juridică, excepţia de nelegalitate este o apărare de fond pe care partea interesată o formulează în cadrul unui proces, în condiţiile în care reclamantul îşi fundamentează pretenţiile pe un act administrativ considerat nelegal şi vătămător de autorul excepţiei. În speţa de faţă, criticile de nelegalitate în privinţa actului administrativ sunt prezente şi în cadrul acţiunii directe în anulare. Reclamanta a ales prima dată calea cererii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel că este incident principiul „electa una via…”. Aşadar, odată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei. A accepta un alt punct de vedere ar însemna să se înfrângă, în cele din urmă, principiul autorităţii de lucru judecat, faţă de existenţa procesului declanşat de cererea de anulare a actului administrativ aflat în discuţie. În consecinţă, examinarea actului administrativ pe cale directă exclude controlul judecătoresc şi pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceleiaşi persoane interesate. Într-adevăr, în problemele litigioase, părţile sunt cele care aleg căile de urmat şi mijloacele de apărare, însă în condiţiile legii. Faţă de dispoziţiile art. 1201 C. civ., nu pot exista două procese între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect, respectiv actul administrativ aflat în litigiu.

În atare condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu poate fi primită excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 160/2005, atâta vreme cât prin acţiune directă s-a cerut instanţei de contencios administrativ să se pronunţe asupra legalităţii aceluiaşi act administrativ. Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

18. Contestaţie în anulare formulată în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. împotriva hotărârii prin

care a fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

Prin decizia nr. 2547/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a

înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, precum şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (H.G. nr. 967/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Satu Mare, precum şi a municipiilor, oraşelor, comunelor din judeţul Satu Mare).

Pentru a proceda în acest mod, Înalta Curte a avut în vedere: – în primul rând, că judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei europene a drepturilor

omului, care are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acestuia de către legiuitor” (cauza Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, şi cauza Dumitru Popescu c. României);

– rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, aşa cum acesta a fost definit de Curtea de Justiţie de la Luxembourg, care a reţinut că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative,

72

cu condiţia ca interesul Comunităţilor să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008 în cauzele conexate C-383/06 şi C-385/06).

Procedând astfel, Înalta Curte nu şi-a depăşit competenţele şi a acţionat în limitele atribuţiilor necesare realizării rolului de prim judecător comunitar, respectiv prim judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale ale art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2), astfel că este neîntemeiată contestaţia în anulare formulată cu privire la decizia respectivă pentru motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Decizia nr. 2440 din 7 mai 2009

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Satu Mare, Secţia comercială şi de contencios administrativ,

reclamanta Federalcoop M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul judeţean Satu Mare şi judeţul Satu Mare, prin Preşedintele Consiliului judeţean Satu Mare, anularea actului emis de autorităţile publice locale, precum şi constatarea, pe calea excepţiei de nelegalitate, a nelegalităţii H.G. nr. 967/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Satu Mare, precum şi a municipiilor, oraşelor, comunelor din judeţul Satu Mare, cu privire la terenul în suprafaţă de 1467 mp. Tribunalul Satu Mare, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin încheierea nr. 244/CA din 28 iunie 2007, în baza dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, a sesizat Curtea de Apel Oradea cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 967 din 15 septembrie 2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Satu Mare, excepţie invocată de reclamanta Federalcoop M., şi a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Prin sentinţa nr. 162/CA/2007-PI din 5 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 967/2002 în ceea ce priveşte poziţiile 167 şi 168 având ca obiect clădire bibliotecă judeţeană şi teren aferent, excepţie invocată de reclamanta Federalcoop M. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul judeţean Satu Mare şi Guvernul României, precum şi cu intervenientul în interesul acestuia din urmă, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin H.G. nr. 967/2002, la poziţia 167 şi 168, s-a atestat ca făcând parte din domeniul public al judeţului Satu Mare clădirea Bibliotecii Judeţene Satu Mare, cu terenul aferent, cu titlul de expropriere în temeiul Legii nr. 33/1944 şi al hotărârii Consiliului judeţean nr. 11/2001. A mai arătat că, potrivit Legii nr. 213/1998, proprietatea statului şi a unităţilor teritoriale are 2 regimuri juridice distincte, putând fi domeniu privat şi public. Aşadar, instanţa a apreciat că proprietatea privată a reclamantei nu poate fi atestată ca făcând parte din domeniul public al judeţului Satu Mare conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 213/1998. A mai reţinut că, în ceea ce priveşte terenul aferent, deşi este proprietatea judeţului, atâta timp cât pe acesta se află construcţia unei persoane de drept privat, nu se poate susţine că terenul ar fi de utilitate publică, nefiind deci îndeplinită condiţia prevăzută în art. 3 din Legea nr. 213/1998.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii, precum şi intervenientul M.I.R.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2547 din 19 iunie 2008, a admis recursurile declarate de pârâţii Guvernul României, Consiliul judeţean Satu Mare şi judeţul Satu Mare, prin Preşedintele Consiliului judeţean, precum şi de intervenientul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, a casat sentinţa atacată şi a respins excepţia de nelegalitate a poziţiilor 167 şi 168 din anexa municipiului Oradea a H.G. nr. 967 2001 ca nefondată. Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut, aşa cum reiese din considerentele hotărârii, că, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită de timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice. Pe de altă parte, s-a mai reţinut că, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la principiile şi drepturile fundamentale, la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxembourg, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, cu privire la H.G. nr. 967/2002, act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui nelegalitate a fost invocată în cauză pe cale de excepţie.

Împotriva deciziei nr. 2547/2008 petenta Federalcoop M. a formulat contestaţia în anulare de faţă, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că această hotărâre a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, instanţa depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti. Astfel, argumentează petenta-contestatoare, deşi Curtea Constituţională declarase ca fiind constituţionale prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum fuseseră modificate prin Legea nr.

73

262/2007, şi prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007, Înalta Curte a înlăturat aplicarea acestor dispoziţii legale, respingând excepţia de nelegalitate a actului administrativ cu motivarea că este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Contestaţia în anulare este nefondată. Într-adevăr, prin decizia nr. 2547/2008, Înalta Curte a înlăturat, în speţa dedusă judecăţii, aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, precum şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007. Pentru a proceda în acest mod, Înalta Curte a avut în vedere, în primul rând, că judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, care are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acestuia de către legiuitor” (cauza Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, şi cauza Dumitru Popescu c. României). De asemenea, Înalta Curte a avut în vedere şi rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, aşa cum acesta a fost definit de Curtea de Justiţie de la Luxembourg, care a reţinut că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, precum legea generală privind dreptul administrativ care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţilor să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008 în cauzele conexate C-383/06 şi C-385/06).

Astfel fiind, Înalta Curte a considerat că nu şi-a depăşit competenţele şi a acţionat în limitele atribuţiilor necesare realizării rolului de prim judecător comunitar, respectiv prim judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale de la art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2).

În concluzie, Înalta Curte a reţinut că cerinţele art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, astfel încât contestaţia în anulare a fost respinsă ca nefondată.

19. Cerere de revizuire formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 împotriva hotărârii prin

care a fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele

prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor, rămase definitive şi irevocabile, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se interpretează în sensul că cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, mărginindu-se doar la analiza legislaţiei interne.

În motivarea deciziei nr. 2547/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, precum şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 cu privire la un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (H.G. nr. 967/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Satu Mare, precum şi a municipiilor, oraşelor, comunelor din judeţul Satu Mare).

Este neîntemeiată cererea de revizuire formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 cu privire la decizia menţionată, întrucât Înalta Curte a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, principii şi argumente consacrate în Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi în jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, după cum urmează:

– judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, care are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (cauza Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, şi cauza Dumitru Popescu c. României);

74

– rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, astfel cum acesta a fost definit de Curtea de Justiţie de la Luxembourg, care a reţinut că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţilor să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008 în cauze conexate C-383/06 şi C-385/06).

În concluzie, pronunţând decizia nr. 2547/2008, instanţa naţională a verificat din oficiu compatibilitatea legislaţiei naţionale, a acţionat în limitele atribuţiilor necesare realizării rolului de prim judecător comunitar, respectiv de prim judecător al Convenţiei, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, astfel că nu au existat încălcări ale vreunor norme ale dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să justifice temeinicia cererii de revizuire formulate în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 2441 din 7 mai 2009

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Satu Mare, Secţia comercială şi de contencios administrativ,

reclamanta Federalcoop M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul judeţean Satu Mare şi judeţul Satu Mare, prin Preşedintele Consiliului judeţean Satu Mare, anularea actului emis de autorităţile publice locale, precum şi constatarea nelegalităţii H.G. nr. 967/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Satu Mare, precum şi a municipiilor, oraşelor, comunelor din judeţul Satu Mare. A fost sesizată curtea de apel cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 967/2002. Prin sentinţa nr. 162/CA/2007-PI din 5 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 967/2002 în ceea ce priveşte poziţiile 167 şi 168 referitoare la clădirea bibliotecă judeţeană şi teren aferent, excepţie invocată de reclamanta Federalcoop M. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul judeţean Satu Mare şi Guvernul României, precum şi cu intervenientul în interesul acestui din urmă pârât, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii, precum şi intervenientul M.I.R.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2547 din 19 iunie 2008, a admis recursurile declarate de pârâţii Guvernul României, Consiliul judeţean Satu Mare şi judeţul Satu Mare, prin Preşedintele Consiliului judeţean, precum şi de intervenientul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, a casat sentinţa atacată şi a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 967/2002 invocată în ceea ce priveşte poziţiile 167 şi 168 din anexa la hotărârea menţionată, ca nefondată. Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte, în considerarea rolului ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător convenţional şi comunitar, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxembourg, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, apreciind ca nefondată excepţia de nelegalitate invocată cu privire la H.G. nr. 967/2002, act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Împotriva deciziei nr. 2547 din 19 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de revizuire revizuienta Federalcoop M., invocând ca temei dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004. În motivarea cererii de revizuire se arată că decizia menţionată a fost adoptată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi cu desconsiderarea prevederilor exprese şi obligatorii ale dreptului comunitar, precum şi ale celor care ocrotesc drepturile fundamentale ale omului. Revizuienta susţine că au fost nesocotite drepturile fundamentale consacrate şi ocrotite de prevederile normelor şi principiilor dreptului comunitar, şi anume: art. 17, art. 47, art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/C/303/01) referitoare la dreptul de proprietate, dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor, precum şi art. 1, art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocolul adiţional nr. 1 referitoare la protecţia proprietăţii şi dreptul la un proces echitabil. De asemenea, susţine revizuienta că, deşi Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 425 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008, declarase ca fiind constituţionale prevederile art.

75

4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum fuseseră modificate prin Legea nr. 262/2007, şi prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007, Înalta Curte în mod greşit a înlăturat aplicarea acestor dispoziţii legale, respingând excepţia de nelegalitate a actului emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cu motivarea expusă în considerentele deciziei a cărei revizuire se solicită.

Consiliul judeţean Satu Mare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de revizuire, întrucât decizia nr. 2547/2008 a fost pronunţată tocmai cu respectarea principiului priorităţii dreptului comunitar, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

A formulat întâmpinare şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, prin care se solicită respingerea cererii de revizuire, întrucât nu s-a indicat în mod expres motivul de revizuire, iar aspectele invocate în cererea de revizuire privesc fondul cauzei.

Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, solicită respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, deoarece nu este întrunită niciuna dintre condiţiile imperativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ., iar decizia nr. 2547/2008 a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată tocmai cu respectarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

Revizuienta a depus la dosar concluzii scrise, prin care reiterează motivele din cererea de revizuire, solicitând admiterea acesteia.

Înalta Curte, analizând cererea de revizuire formulată în raport de motivele invocate, de dispoziţiile legale incidente, a apreciat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi, deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) invocate este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, mărginindu-se doar la analiza legislaţiei interne. Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii. Este adevărat că, prin decizia nr. 2547/2008, Înalta Curte a înlăturat, în speţa dedusă judecăţii, aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum fuseseră modificate prin Legea nr. 262/2007, şi prevederile art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007. Însă, pentru a proceda în acest mod, Înalta Curte a avut în vedere în primul rând că judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, care are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (cauza Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, şi cauza Dumitru Popescu c. României).

De asemenea, Înalta Curte, adoptând soluţia a cărei revizuire se solicită, a avut în vedere rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, astfel cum acesta a fost definit de Curtea de Justiţie de la Luxembourg, care a reţinut că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţilor să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008 în cauzele conexate C-383/06 şi C-385/06).

În raport de cele reţinute anterior, prin decizia nr. 2547/2008, instanţa naţională, verificând din oficiu compatibilitatea legislaţiei naţionale, a acţionat în limitele atribuţiilor necesare realizării rolului de prim judecător comunitar, respectiv de prim judecător al Convenţiei, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României. În concluzie, nu au existat încălcări ale vreunor norme ale dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să justifice admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Nici criticile expuse de revizuientă în sensul că decizia contestată s-a pronunţat cu încălcarea dreptului la o cale de atac eficientă consacrat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi a dreptului la un

76

proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, încălcându-se principiul contradictorialităţii, nu au putut fi reţinute. Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, cerându-i să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior hotărârii pronunţate, necunoscute la data pronunţării. Motivele pentru care poate fi introdusă revizuirea sunt limitativ prevăzute în art. 322 C. proc. civ. În cadrul acesteia nu se pune problema realizării unui control judiciar cu privire la hotărârea supusă revizuirii, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente expres prevăzute de legiuitor, ce nu au format obiectul judecăţii finalizate cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Cum în cauza de faţă argumentele din cererea de revizuire vizează fondul cauzei, nefiind vorba de aspecte legate de această cerere, în raport de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ., aceasta este nefondată. Nu poate fi vorba nici de încălcarea principiului contradictorialităţii, cât timp, aşa cum însăşi revizuienta susţine, a avut posibilitatea să pună concluzii cu ocazia soluţionării deciziei care constituie obiectul cererii de revizuire. Instanţa nu poate interveni asupra modului şi argumentelor prin care părţile înţeleg să îşi realizeze apărarea şi să îşi susţină cauza.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, coroborate cu art. 322 C. proc. civ., astfel încât cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.

77

Capitolul al II-lea. Acte administrative contestate pe calea excepţiei de nelegalitate

Secţiunea 1. Hotărâri ale Guvernului 20. H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi exploatare a jocurilor de noroc13.

Excepţie respinsă cu privire la dispoziţiile art. 82 alin. (3) din hotărâre Potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. (3) din H.G. nr. 251/1999: „Sumele aflate în joc sau rezultate din fapte ce

constituie infracţiune sau contravenţie se confiscă şi se fac venit la bugetul de stat”. Dispoziţiile citate, care prevăd posibilitatea confiscării sumelor aflate în joc sau rezultate din fapte ce

constituie contravenţii, sunt legale şi nu adaugă dispoziţiilor cu forţă juridică superioară în temeiul şi pentru executarea cărora a fost emisă H.G. nr. 251/1999, respectiv ale O.U.G. nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor de noroc14, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/1999, care se completează cu dispoziţiile legii generale în domeniul contravenţiilor.

Or, Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, dreptul comun în materia contravenţiilor în perioada în care a fost adoptată H.G. nr. 251/1999, prevedea, în cuprinsul art. 8 alin. (1), că „Sunt supuse confiscării, dacă confiscarea este prevăzută expres în actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei: a) lucrurile produse prin contravenţie; b) lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei, dacă sunt ale contravenientului; c) lucrurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate”.

În acelaşi sens sunt şi următoarele dispoziţii cu forţă juridică superioară celor ale H.G. nr. 251/1999, respectiv:

– art. 44 alin. (9) din Constituţie, republicată, conform cărora „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”;

– art. 5 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2002, conform cărora „Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii”.

Decizia nr. 690 din 10 februarie 2009

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Braşov, reclamanta SC V. SRL a formulat plângere împotriva procesului-

verbal de constatare a contravenţiei seria AT nr. 2330551, întocmit la data de 10 ianuarie 2006 de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului B. În acel dosar, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (3) din H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi exploatare a jocurilor de noroc.

Curtea de Apel Braşov, sesizată cu soluţionarea acestei excepţii, prin sentinţa civilă nr. 47/F din 26 martie 2008, a respins excepţia de nelegalitate invocată, reţinând, în esenţă, că această hotărâre a fost emisă în executarea legii, pentru a stabili condiţiile de autorizare, organizare şi exploatare a jocurilor de noroc. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC V. SRL, invocând nelegalitatea acesteia faţă de dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie, republicată, şi ale Legii nr. 166/1999 pentru aprobarea O.U.G. nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor de noroc. În subsidiar, sub aspect procedural, recurenta a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată a altei persoane, formulată de Guvernul României.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare: referitor la cererea Guvernului României de introducere în cauză a Ministerului Economiei şi Finanţelor, s-a constatat că instanţa s-a pronunţat chiar prin faptul că a admis cererea de intervenţie în interesul Guvernului României, cerere formulată de însuşi Ministerul Economiei şi Finanţelor. Recurenta-reclamantă a susţinut că dispoziţiile art. 82 alin. (3) din H.G. nr. 251/1999, potrivit cărora „sumele aflate în joc sau rezultate din fapte ce constituie infracţiuni sau contravenţii se confiscă şi se

13 H.G. nr. 251/1999 a fost abrogată de H.G. nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc. 14 O.U.G. nr. 69/1998 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc.

78

fac venit la bugetul de stat”, adaugă la lege, respectiv la dispoziţiile O.U.G. nr. 69/1998, întrucât prevede măsura confiscării în cazul contravenţiilor, deşi legea impune confiscarea numai în situaţia infracţiunilor.

Înalta Curte a constatat că Legea nr. 166/1999 pentru aprobarea O.U.G. nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor de noroc se completează cu dispoziţiile legii generale în domeniul contravenţiilor, care în prezent este O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2002. În cuprinsul legii care reglementează regimul juridic al contravenţiilor se menţionează în mod expres că se confiscă bunurile destinate, folosite sau rezultate din contravenţie, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie, republicată. Anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 2/2001, a existat Legea nr. 32/1968 privind contravenţiile, care avea dispoziţii similare. Având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate, excepţia de nelegalitate nu este întemeiată.

Mai susţine reclamanta că legea-cadru care reglementează activitatea de jocuri de noroc o reprezintă O.U.G. nr. 69/1998, aprobată prin Legea nr. 166/1999, care prevede măsura confiscării sumelor numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, nu şi a confiscării sumelor rezultate din contravenţii. Recurenta-reclamantă invocă şi prevederile art. 81 lit. h) din H.G. nr. 251/1999, potrivit cărora „constituie contravenţii la regimul exploatării jocurilor de noroc nerespectarea condiţiilor avute în vedere la autorizare şi prevăzute în nota de constatare întocmită pentru obţinerea licenţei, pe întreaga perioadă de funcţionare, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni”. Or, prin raportare la aceste dispoziţii, constituie infracţiune desfăşurarea fără licenţă a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, care atrage confiscarea bunurilor sau valorilor care au servit la săvârşirea sau care rezultă din exercitarea activităţilor ilicite descrise anterior. Aşadar, este evident că sancţiunea confiscării nu este aplicabilă numai infracţiunii de desfăşurare a activităţii din domeniul jocurilor de noroc fără licenţă, cu privire la acest aspect legiuitorul considerând necesar să evidenţieze măsurile complementare ce se aplică în cazul săvârşirii acestor infracţiuni pe lângă pedeapsa cu închisoarea.

În ceea ce priveşte contravenţiile prevăzute la art. 81 din H.G. nr. 251/1999, este evident că acestora le sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 251/1999, la care, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, urmează a se raporta dispoziţiile legale invocate în excepţia de nelegalitate. De altfel, în art. 84 din H.G. nr. 251/1999 se prevede: „contravenţiilor prevăzute la art. 81 le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu modificările ulterioare”. H.G. nr. 251/1999 a fost dată pentru stabilirea condiţiilor de autorizare, organizare şi exploatare a jocurilor de noroc, fiind emisă în executarea legii. De altfel, susţinerile recurentei privind nelegalitatea actului administrativ supus controlului judecătoresc nu au putut fi reţinute, având în vedere şi dispoziţiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările aduse prin Legea de aprobare nr. 189/2002, care prevăd că „sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie”. Articolul 44 din Constituţia României, republicată, prevede în alin. (9) că „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiune sau contravenţie pot fi confiscate în condiţiile legii”.

Având în vedere argumentele expuse, recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat. 21. H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Excepţie respinsă cu privire la art. 143 din nomele metodologice

Potrivit art. 143 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997, aprobate prin H.G. nr.

577/2002: „Valoarea cu care se majorează capitalul social este valoarea preluată din anexele la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, reactualizată cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislaţia în vigoare”.

Potrivit art. art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării: „Capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat”.

Potrivit art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, actualizată până la data de 16 august 2004: „Capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură”.

79

Dispoziţiile art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002 sunt legale în raport cu dispoziţiile art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 şi ale art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât reglementează cu caracter unitar modalitatea de majorare a capitalului social la societăţile comerciale care sunt supuse procesului de privatizare, prin avizul de aport în natură ce presupune stabilirea actualizată a valorii terenurilor menţionate în certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în beneficiul societăţilor.

Decizia nr. 1325 din 11 martie 2009

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la 22 septembrie 2008, Societatea de Investiţii Financiare T. a

declarat recurs împotriva sentinţei din 9 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002, invocată de recurentă în dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. 5245/2/2007. În motivarea recursului s-a susţinut de recurentă că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, respectiv textul art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002, a cărui legalitate s-a cerut a fi cercetată prin excepţia de nelegalitate, încalcă însăşi raţiunea emiterii actului normativ, respectiv diminuarea rolului statului în economie. S-a invocat nelegalitatea art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002 prin raportare la art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, ce prevede expres: „capitalul societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate se majorează cu valoarea terenurilor preluată din certificat”. Aceasta, în timp ce art. 143 din H.G. nr. 577/2002 arată că valoarea cu care se majorează capitalul social este valoarea preluată din anexele la certificatul de proprietate asupra terenului, reactualizată cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislaţia în vigoare”. Recurenta susţine că prin aplicarea coeficientului de actualizare se ajunge la o creştere excesivă a participaţiei statului în societate, îngreunând în acest fel procesul de privatizare.

Intimata SC L. SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentă. În sprijinul acestei solicitări, intimata a susţinut că dispoziţiile art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002 urmăresc detalierea normelor prevăzute de art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, pentru o mai bună aplicare a acestuia. Cu privire la susţinerea recurentei că textul art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 557/2002 încalcă însăşi raţiunea emiterii actului normativ, adică diminuarea rolului statului în economie, deoarece prin aplicarea coeficientului de actualizare s-ar ajunge la o creştere excesivă a cotei statului în societate, îngreunând procesul de privatizare, reprezintă un sofism, întrucât „este normal să se diminueze participaţia statului, însă în mod corect şi legal, adică la valoarea reală de piaţă a terenurilor respective”.

Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat de asemenea respingerea recursului declarat în cauză, susţinându-se că data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate reclamă cu necesitate actualizarea valorii bunurilor cuprinse în respectivele certificate, invocându-se astfel art. 322 din O.G. nr. 88/1997, explicitat prin dispoziţiile art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002.

Din actele cauzei s-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 2217 din 9 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta Societatea de Investigaţii Financiare Transilvania SA, ca neîntemeiată. S-a reţinut de instanţa de fond că precizarea cuprinsă în textul de lege a cărui nelegalitate se solicită a se constata (art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002) reprezintă de fapt transpunerea dispoziţiilor art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, concluzia impunându-se în raport de faptul că data emiterii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate reclama actualizarea valorii bunurilor cuprinse în certificatele de atestare a drepturilor de proprietate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că hotărârea recurată este legală şi temeinică, astfel încât recursul declarat a fost respins, conform art. 312 C. proc. civ. Excepţia de nelegalitate, invocată potrivit art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, vizează dispoziţiile art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997: „valoarea cu care se majorează capitalul social este valoarea preluată din anexele la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, reactualizată cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislaţia în vigoare”. Legalitatea acestui text se face în raport cu art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997: „capitalul societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate se majorează cu valoarea terenurilor preluată din certificat”.

Prevederile art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002, în legătură cu art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, prevăd procedura specială de majorare a capitalului social pentru societăţile comerciale care sunt supuse procesului de privatizare, evaluarea aportului în natură însemnând tocmai valoarea terenului actualizată conform

80

legislaţiei în vigoare [art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997]. Este de necontestat că art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, actualizată până la data de 16 august 2004, prevede majorarea capitalului social prin aport în natură şi care se face în urma evaluării acestor terenuri de către experţi. Deci majorarea capitalului social prin avizul de aport în natură presupune stabilirea exactă a valorii, în acest sens adoptându-se art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002, care a stabilit o procedură unitară în legătură cu art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997. Prin neaplicarea art. 143 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002, majorarea de capital s-ar face la o valoare mult diminuată, statul pierzând din participaţie în mod nelegal, în contradicţie cu realitatea valorii terenurilor pe piaţă, ceea ce este şi incorect.

Constatându-se că respingerea excepţiei de nelegalitate s-a făcut corect de instanţa de fond, recursul declarat, fiind neîntemeiat, a fost respins.

22. H.G. nr. 1305/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional

al Poliţiştilor. Excepţie respinsă în privinţa dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din regulament. Excepţie admisă în privinţa dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din regulament

Dispoziţiile contestate pe calea excepţiei de nelegalitate sunt cele ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Regulamentul

de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002, potrivit cărora: „(2) Calitatea de membru se dobândeşte în temeiul legii, prin completarea adeziunii şi plata cotizaţiei. (3) La data intrării în vigoare a prezentului regulament, poliţiştii cărora li se aplică prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului devin, de drept, membri ai Corpului”.

Dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Regulament sunt legale, nu încalcă dreptul la liberă asociere consacrat de dispoziţiile constituţionale şi internaţionale şi nici nu intră în contradicţie cu dispoziţii având forţă juridică superioară.

Dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor sunt nelegale, întrucât încalcă dreptul la libera asociere consacrat de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Declaraţia universală a drepturilor omului, ale art. 22 din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, ale art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi ale art. 40 alin. (1) din Constituţie, republicată.

Totodată, dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Regulament contravin dispoziţiilor art. 49 şi ale art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, întrucât persoanele care aveau calitatea de poliţist la data intrării în vigoare a Regulamentului au devenit „de drept” membri ai Corpului, deşi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 360/2002, în accepţiunea legiuitorului, pentru a deveni membru al Corpului, poliţistul trebuie să se înscrie în această organizaţie, adică să adere prin exprimarea acordului de voinţă, cu consecinţa plăţii unei taxe.

Decizia nr. 4037 din 2 octombrie 2009 Decizia nr. 4063 din 6 octombrie 2009

Decizia nr. 4509 din 21 octombrie 2009 1. Decizia nr. 4037 din 2 octombrie 2009. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX-a

de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul G.N. a chemat în judecată pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, în calitate de parte chemată în garanţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, să dispună obligarea pârâtei să îi restituie suma de bani ce i-a fost reţinută şi vărsată în mod nelegal către Corpul Naţional al Poliţiştilor, cu titlu de cotizaţie lunară, pe perioada martie 2005 - la zi, să sisteze reţinerea cotizaţiei din salariul său de bază şi să oblige Inspectoratul General al Poliţiei Române să aloce sumele de bani reţinute din drepturile salariale. Reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 1305/2002, cu motivarea că acestea îngrădesc dreptul constituţional la libera asociere, încalcă Declaraţia universală a drepturilor omului şi adaugă la Legea nr. 360/2002.

Prin încheierea de şedinţă din data de 5 septembrie 2008, tribunalul a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate anterior individualizate. A fost introdus în cauză în calitate de pârât emitentul actului administrativ, respectiv Guvernul României. Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr. 438 din 4 februarie

81

2008, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, a admis în parte excepţia, în sensul că a constatat nelegalitatea prevederilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 1305/2002, a respins excepţia în privinţa dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din hotărârea anterior arătată şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a precizat faptul că excepţia de nelegalitate dedusă judecăţii este admisibilă, întrucât, din interpretarea sistematică, teleologică şi cronologică a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acesta are în vedere şi actele administrative unilaterale cu caracter normativ, precum cel din prezenta cauză. Pe fondul excepţiei, curtea a reţinut faptul că art. 20 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 22 din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 40 din Constituţia României consacră libertatea de asociere. Ca atare, o persoană poate deveni membru al unei asociaţii numai dacă îşi exprimă voinţa în acest sens. În opinia instanţei, art. 9 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002, modificat şi completat, încalcă în mod esenţial dispoziţiile anterior individualizate, întrucât prevede că poliţiştii cărora li se aplică prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului devin, de drept, membrii ai Corpului Naţional al Poliţiştilor. În schimb, art. 9 alin. (2) din acelaşi regulament este legal, deoarece precizează că statutul de membru al Corpului Naţional al Poliţiştilor se dobândeşte în temeiul legii, prin completarea adeziunii şi plata cotizaţiei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Guvernul României, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi intervenientul accesoriu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, care au solicitat modificarea acesteia, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Întrucât în cererile de recurs se regăsesc motive de recurs comune, instanţa de control judiciar a procedat la prezentarea şi la analizarea acestora în mod grupat. Astfel, în primul motiv de recurs, se susţine de către recurenţi faptul că, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative unilaterale cu caracter individual, iar nu şi pe cele cu caracter normativ, pentru care legea prevede o altă procedură de contestare, în art. 7 şi art. 11 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ. Astfel, recurenţii arată că ceea ce este specific actelor administrative cu caracter normativ este faptul că ele creează, modifică sau desfiinţează reguli de conduită generale, de aplicabilitate repetată, la un număr nedeterminat de subiecţi. În opinia recurenţilor, H.G. nr. 1305/2002, care aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor, este un act administrativ cu caracter normativ, având rolul de a detalia Legea nr. 360/2002 şi de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a acesteia.

În cel de-al doilea motiv de recurs se arată de către recurenţi faptul că H.G. nr. 1305/2002 este temeinică şi legală, întrucât a fost adoptată conform art. 107 din Constituţie şi art. 52 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. În concepţia recurenţilor, la adoptarea actului administrativ anterior arătat au fost respectate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001. Recurenţii arată că în art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor se prevede faptul că, în cazul neachitării cotizaţiei lunare mai mult de 6 luni consecutive, la iniţiativa organizaţiei, poliţistul pierde calitatea de membru al Corpului. În plus, prin art. 15 din acelaşi regulament se stabilesc obligaţiile membrilor Corpului a căror nerespectare poate atrage, potrivit art. 12 alin. (1) lit. b), pierderea calităţii de membru. În raport de aceste dispoziţii, recurenţii concluzionează în sensul că nu se poate susţine faptul că prin actul administrativ contestat s-a instituit, independent de voinţa poliţistului, obligativitatea achitării cotizaţiei.

Totodată, recurenţii arată faptul că raţiunea dobândirii de drept a calităţii de membru a fost aceea de a permite fiecărui poliţist să facă parte dintr-o organizaţie care are ca scop principal promovarea intereselor acestei categorii profesionale. Pe de altă parte, recurenţii susţin că nu poate fi vorba de o încălcare a dreptului la libera asociere, întrucât poliţistul poate renunţa oricând la calitatea de membru al Corpului Naţional al Poliţiştilor, printr-o comunicare adresată organizaţiei teritoriale sau, după caz, departamentului din care acesta face parte. Recurenţii precizează şi faptul că intimatul-reclamant nu poate invoca, în susţinerea excepţiei de nelegalitate, propria culpă sau necunoaşterea legii, în condiţiile în care a înţeles să nu renunţe la calitatea sa de membru al Corpului Naţional al Poliţiştilor, deşi acest drept îi era recunoscut chiar de actul administrativ contestat.

Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: soluţia pronunţată de instanţa de contencios administrativ, în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de inadmisibilitate

82

a excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 9 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 1305/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor, este nelegală. Astfel, art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie sediul materiei pentru excepţia de nelegalitate, nu poate fi interpretat în mod izolat, ci doar în mod sistematic, prin corelare cu celelalte dispoziţii ce au incidenţă în privinţa controlului legalităţii actelor administrative. Or, potrivit legii anterior individualizate, legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată pe două căi: pe calea ofensivă, prin intermediul promovării unei acţiuni, şi pe cale defensivă, adică prin invocarea unei excepţii. Atât acţiunea, cât şi excepţia sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, singurele competente să verifice legalitatea actelor administrative, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie (care aminteşte de controlul judecătoresc al actelor administrative fără să distingă între calea acţiunii şi cea a excepţiei).

Trebuie menţionat faptul că, în situaţia în care este vorba despre o acţiune, Legea nr. 554/2004, modificată, distinge între actele administrative individuale şi cele normative, în sensul că numai pentru cele individuale există un termen de introducere a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, în timp ce actele normative pot fi atacate prin acţiune judiciară fără limită de timp. Reglementarea expresă a excepţiei de nelegalitate pentru actele administrative individuale a fost necesară, pentru că, spre deosebire de acţiune, excepţia este imprescriptibilă, ea putând fi invocată oricând. Din acest motiv, în contextul în care acţiunea directă împotriva unui act administrativ individual este supusă unor termene, legiuitorul a fost nevoit să reglementeze în mod expres excepţia de nelegalitate privind aceleaşi acte administrative individuale, care să poată fi ridicată oricând. Dimpotrivă, pentru actele administrative normative, întrucât nu există niciun termen pentru promovarea acţiunii judiciare, nu era nevoie de o reglementare expresă a imprescriptibilităţii, când este vorba despre excepţia de nelegalitate. Cu alte cuvinte, pentru actele administrative normative, nu doar excepţia de nelegalitate, ci şi acţiunea directă sunt imprescriptibile. Într-o atare situaţie, se aplică principiul general de drept conform căruia tot ceea ce este permis pe cale de acţiune este permis şi pe cale de excepţie.

Pe de altă parte, Înalta Curte a apreciat, în acord cu instanţa de fond, că art. 9 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002, modificat şi completat, este nelegal, întrucât încalcă dreptul constituţional la libera asociere, reglementat de art. 40 alin. (1) din legea fundamentală. Astfel, conform textului constituţional anterior enunţat, cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Ca atare, aspectele invocate de recurenţii privind faptul că poliţistul poate renunţa oricând la calitatea de membru al Corpului Naţional al Poliţiştilor sau că acesta poate pierde calitatea de membru în cazul neachitării cotizaţiei lunare mai mult de 6 luni consecutive nu prezintă nicio relevanţă juridică în raport de dispoziţia constituţională mai sus citată.

În altă ordine de idei, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, instanţa de contencios administrativ are de verificat concordanţa actului administrativ suspus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis. Este de menţionat faptul că art. 52 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului prevede că „modul de organizare şi funcţionare a Corpului se stabileşte, în condiţiile prezentei legi, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a Guvernului”, fapt care s-a realizat prin adoptarea H.G. nr. 1305/2002. Aşadar, în speţa dedusă judecăţii, după cum au arătat şi recurenţii, H.G. nr. 1305/2002 este un act administrativ cu caracter normativ, având rolul de a detalia dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a acestora. În acest context, este de observat faptul că în cuprinsul Legii nr. 360/2002 nu există o normă care să prevadă că poliţistul dobândeşte de drept calitatea de membru al Corpului Naţional al Poliţiştilor. Ca atare, se poate concluziona în sensul că art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 1305/2002 adaugă la conţinutul legii care reglementează Statutul poliţistului.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, a respins recursurile ca nefondate.

2. Decizia nr. 4063 din 6 octombrie 2009. Prin cererea înregistrată sub nr. 27246/3/2008 pe rolul Tribunalului

Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul N.E. i-a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani reţinute şi vărsate în mod ilegal de către Corpul Naţional al Poliţiştilor, din veniturile salariale, cu titlu de cotizaţie lunară pe perioada martie 2005 şi până în prezent, obligarea pârâtei să sisteze reţinerea cotizaţiei din salariul de bază, cu titlu de cotizaţie lunară către Corpul Naţional al Poliţiştilor, obligarea pârâtului să aloce sumele de bani care au fost reţinute din drepturile salariale cu titlu de cotizaţie la C.N.P., invocând, totodată, în favoarea sa, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a art. 9 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 1305/2002.

83

Prin încheierea din data de 1 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, constatând îndeplinite condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de reclamant. Astfel învestită, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 439 din 4 februarie 2009, a admis în parte excepţia de nelegalitate invocată în cauză, în sensul că a constatat nelegalitatea prevederilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 1305/2002, şi a respins excepţia de nelegalitate în ceea ce priveşte prevederile art. 9 alin. (2) din aceeaşi hotărâre de Guvern, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în cauză de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în favoarea pârâtului Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele: excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate este nefondată faţa de împrejurarea că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 au în vedere şi actele administrative unilaterale cu caracter normativ, astfel cum este actul administrativ atacat în cauză. Prevederile art. 9 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002, ce stabilesc că poliţiştii cărora li se aplică prevederile Legii nr. 360/2002 devin de drept membri ai Corpului, indiferent dacă aceştia şi-au exprimat sau nu voinţa în acest sens, dacă sunt sau nu de acord cu calitatea de membru al Corpului, sunt în mod vădit nelegale, încălcând în mod esenţial atât dispoziţiile Constituţiei României, cât şi pe cele ale actelor internaţionale privitoare la protecţia drepturilor fundamentale ale omului. Instanţa a apreciat că această nelegalitate nu poate fi acoperită de faptul că art. 13 alin. (1) din regulament prevede că poliţistul poate renunţa oricând la calitatea de membru al Corpului, considerând că aspectul din urmă este distinct de prima problemă, în sensul că priveşte cea de-a doua latură a dreptului la libera asociere, respectiv că nimeni nu poate fi menţinut ca membru al unei asociaţii împotriva voinţei sale. Prevederile alin. (2) al art. 9 din hotărârea de Guvern menţionată nu încalcă vreo dispoziţie legală, fiind doar lipsite de acurateţe, întrucât, din analiza lor logico-sistematică şi teleologică, rezultă fără echivoc că numai prin completarea voluntară a adeziunii şi plata cotizaţiei se dobândeşte calitatea de membru al Corpului, deci cu respectarea dreptului la libera asociere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Guvernul României, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate, în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Invocându-se în drept prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., prin ambele recursuri s-a făcut referire, în esenţă, la următoarele aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate:

1. greşita interpretare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa omiţând să observe că, prin modificarea ce a fost adusă acestui text de Legea nr. 262/2007, legiuitorul a urmărit să limiteze posibilitatea ridicării excepţiei de nelegalitate numai cu privire la actele administrative unilaterale cu caracter individual. În opinia recurenţilor, actele administrative cu caracter normativ, categorie din care face parte şi H.G. nr. 1305/2002, au fost excluse controlului de legalitate în procedura instituită de acest text, întrucât pot fi atacate oricând printr-o acţiune în anulare, conform dispoziţiilor art. 7 şi art. 11 alin. (4) din acelaşi act normativ;

2. H.G. nr. 1305/2002 este temeinică şi legală, fiind adoptată conform art. 107 din Constituţie şi art. 52 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001. Raţiunea dobândirii de drept a calităţii de membru în Corpul Naţional al Poliţiştilor a fost aceea de a permite fiecărui poliţist să facă parte dintr-o organizaţie care are ca scop principal promovarea intereselor acestei categorii profesionale, măsura prevăzută de art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1305/2002 fiind instituită în beneficiul acestora. Întrucât poliţistul poate renunţa oricând la calitatea de membru, astfel cum s-a prevăzut prin art. 13 din regulament, tocmai pentru a se evita interpretarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3) în sensul instituirii unei obligaţii în sarcina lui, prima instanţă a concluzionat în mod greşit că respectivele dispoziţii încalcă dreptul la libertatea de asociere consacrat în reglementările internaţionale şi în art. 40 din Constituţia României.

Recursul nu este fondat. Analizând actele dosarului, motivul de nelegalitate invocat prin cererile de recurs şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, nefiind incident în speţă niciun motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, având în vedere considerentele în continuare arătate:

84

1. soluţia adoptată asupra excepţiei inadmisibilităţii examinării legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ în procedura instituită prin art. 4 din Legea nr. 554/2004 este corectă, fiind în consens cu jurisprudenţa unitară a Înaltei Curţi în această materie. Instanţa supremă a statuat în mod constant că pot fi cenzurate, pe calea excepţiei de nelegalitate, actele administrative unilaterale, fără a distinge după cum acestea au caracter normativ sau individual, întrucât ambele categorii aparţin sferei largi a actelor administrative unilaterale, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 2 lit. (c) teza I din Legea nr. 554/2004;

2. sub aspectul fondului excepţiei, prima instanţă a reţinut în mod corect că prevederile art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1305/2002 încalcă dreptul la libertatea de asociere, fiind contrare art. 20 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 22 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 40 din Constituţia României. Această nelegalitate nu poate fi acoperită de faptul că art. 13 din regulament permite poliţistului să renunţe oricând la calitatea de membru al Corpului Naţional al Poliţiştilor, cum pretind recurenţii, respectivul text vizând un alt aspect al dreptului la libera asociere circumscris inadmisibilităţii menţinerii calităţii de membru al unei persoane împotriva voinţei sale.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat. 3. Decizia nr. 4509 din 21 octombrie 2009. I. Circumstanţele cauzei 1. Cadrul procesual în care a fost formulată excepţia de nelegalitate Prin acţiunea înregistrată la Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 3

aprilie 2008, reclamantul A.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, restituirea sumelor percepute şi vărsate către Corpul Naţional al Poliţiştilor cu titlu de cotizaţie lunară.

2. Obiectul excepţiei de nelegalitate Chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art.

9 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 1305/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor, pe motiv că aceste dispoziţii îi îngrădesc dreptul constituţional la liberă asociere şi încalcă art. 20 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi Libertăţilor fundamentale.

3. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 7 mai 2008,

a dispus sesizarea, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate şi a suspendat judecarea cauzei.

4. Soluţia Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în primul ciclu procesual Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a dispus introducerea în cauză, în

calitate de emitent al actului atacat, a Guvernului României şi, prin sentinţa civilă nr. 2207 din 9 septembrie 2008, a respins excepţia de nelegalitate în discuţie ca inadmisibilă, cu motivarea că H.G. nr. 1305/2002 este un act administrativ cu caracter normativ, şi nu individual, astfel încât nu poate fi cenzurat pe calea excepţiei de nelegalitate potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004.

5. Soluţia instanţei de recurs în primul ciclu procesual Recursul declarat împotriva sentinţei de mai sus de reclamantul A.I. a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 4739 din 16 decembrie 2009, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se că se impune analizarea pe fond a excepţiei de nelegalitate invocate în cauză, întrucât aceasta este admisibilă, art. 4 din Legea nr. 554/2004 aplicându-se în egală măsură actelor administrative individuale şi normative.

6. Soluţia instanţei de trimitere ce face obiectul recursului de faţă În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa

civilă nr. 2673 din 23 iunie 2009, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul A.I., ca neîntemeiată. Instanţa a reţinut că soluţia se impune, întrucât textele criticate se înscriu în limitele fixate de art. 52 din Legea nr. 360/2002, fiind în deplin acord cu legea în baza căreia au fost adoptate. Cu privire la critica reclamantului vizând încălcarea dreptului la liberă asociere, instanţa a apreciat că este neîntemeiată, deoarece, din coroborarea prevederilor art. 9 şi art. 13 din regulament, reiese că poliţiştii pot părăsi organizaţia în urma unei comunicări adresate organelor competente.

7. Recursul autorului excepţiei de nelegalitate

85

Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.I., invocând motivele prevăzute la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ. Criticile formulate de recurent au fost grupate de acesta în două motive de recurs, după cum urmează

7.1. Prima instanţă a încălcat dreptul la apărare, la un proces echitabil, ca şi principiul contradictorialităţii în procesul civil şi rolul activ al judecătorului. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că pârâtul Guvernul României a formulat tardiv întâmpinarea, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., dar instanţa nu s-a pronunţat asupra solicitării sale de a constata decăderea pârâtului din dreptul de a formula întâmpinare. Ca atare, consideră recurentul, hotărârea pronunţată este lovită de nulitate.

7.2. Motivarea curţii de apel este contradictorie şi ignoră faptul că textul criticat contravine actelor normative cu forţă juridică superioară. Recurentul afirmă că, deşi instanţa a admis în principiu că, în cazul poliţiştilor aflaţi în situaţia sa, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor (C.N.P.) încalcă dreptul la libera asociere, totuşi a încercat să motiveze această încălcare prin dreptul acordat poliţiştilor de a se retrage ulterior din C.N.P. Câtă vreme dispoziţiile art. 9 alin. (3) din regulament contravin art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 360/2002, art. 11 din Convenţia europeană, art. 20 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi altor reglementări internaţionale, arată recurentul, prima instanţă trebuia să constate nelegalitatea lor.

8. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Prin întâmpinarea formulată la data de 12 octombrie 2009, intimata D.G.P.M.B. a solicitat respingerea recursului

ca nefondat. În motivele întâmpinării, intimata a combătut primul motiv de recurs, arătând că acesta nu poate fi circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi, oricum, trebuie respins, pentru că recurentul nu a suferit nicio vătămare prin faptul că instanţa de judecată nu a pronunţat sancţiunea decăderii. În ceea ce priveşte „fondul” cauzei, intimata a arătat că soluţia primei instanţe este legală, fiind evident că, pentru a evita aplicarea art. 9 alin. (3) din regulament, poliţistul poate, în condiţiile art. 13 din acelaşi act normativ, să renunţe oricând la calitatea de membru al Corpului.

Intimatul Guvernul României, emitentul actului normativ atacat pe calea excepţiei de nelegalitate, nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului 1. Recursul este fondat Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi sub

toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul declarat de reclamant este fondat cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs.

2. Analizând cu prioritate criticile recurentului care au fost grupate în primul motiv de recurs, întrucât vizează încălcări ale normelor de procedură care se încadrează, contrar celor susţinute de intimata D.G.P.M.B., în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit că acestea nu au suport. Cauza a avut trei termene de judecată la curtea de apel: 14 aprilie 2009, 26 mai 2009 şi 23 iunie 2009, când s-a pronunţat sentinţa atacată cu recursul de faţă. Este real că întâmpinarea formulată de pârâtul Guvernul României a fost depusă la dosar la data de 19 mai 2009, cu depăşirea termenului de 5 zile prevăzut de art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., numai că reclamantul, prezent la termenul următor, 26 mai 2009, nu s-a opus, ci chiar a solicitat acordarea unui termen pentru a lua cunoştinţă de întâmpinare. De asemenea, la termenul din data de 23 iunie 2009, reclamantul a declarat că nu mai are alte cereri de formulat şi şi-a prezentat concluziile asupra excepţiei de nelegalitate invocate.

Aşa fiind, recurentul-reclamant nu poate invoca în recurs depunerea tardivă a întâmpinării de către partea adversă şi, corelativ, decăderea acesteia din acest drept, cât timp termenul de 5 zile este un termen dispozitiv, edictat în favoarea sa, iar neregularitatea actului de procedură nu a fost invocată în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

3. Cel de-al doilea motiv de recurs este fondat Excepţia de nelegalitate vizează prevederile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 1305/2002 privind aprobarea

Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.N.P., text care are următorul cuprins: „La data intrării în vigoare a prezentului regulament, poliţiştii cărora li se aplică prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului devin de drept membri ai Corpului”. În esenţă, recurentul a criticat pe calea excepţiei de nelegalitate dispoziţia normativă citată, afirmând că aceasta încalcă libertatea de a nu adera la o asociaţie. Într-adevăr, art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1305/2002 este nelegal, textul intrând în coliziune cu actul normativ cu forţă juridică superioară în baza căruia a fost adoptat, respectiv cu Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Astfel, potrivit art. 49 din acest act normativ: (1) „Se înfiinţează Corpul Naţional al Poliţiştilor, ca persoană juridică de drept public, denumit în continuare Corpul, cu sediul în municipiul Bucureşti, reprezentând forma de organizare pe criteriu profesional,

86

autonom, apolitic şi nonprofit a poliţiştilor. (2) Corpul promovează interesele poliţiştilor şi apără drepturile acestora. (3) Organizarea şi funcţionarea Corpului se realizează pe principiile teritorialităţii, eligibilităţii, mutualităţii şi ierarhiei structurilor de conducere”. La rândul său, art. 51 alin. (1) lit. a) din lege stabileşte că, între altele, „veniturile Corpului se constituie din taxa de înscriere”.

Este evident că în accepţiunea legiuitorului, pentru a deveni membru al Corpului, poliţistul trebuie să se înscrie în această organizaţie, adică să adere prin exprimarea acordului de voinţă, cu consecinţa plăţii unei taxe. Or, persoanele care aveau calitatea de poliţist la data intrării în vigoare a regulamentului, precum recurentul-reclamant, au devenit „de drept” membri ai Corpului în baza textului atacat, contrar dispoziţiilor legale anterior citate.

4. În plus, art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1305/2002 intră în coliziune şi cu prevederile art. 40 alin. (1) din Constituţie şi art. 11 din Convenţia europeană care consacră libertatea de asociere. În cauza Sigurjónsson c. Islandei, 1993, C.E.D.O. a stabilit că libertatea de asociere, în aspectul ei negativ, adică libertatea de a nu adera la o asociaţie, trebuie recunoscută. La rândul său, art. 20 alin. (2) din Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de ONU încă din anul 1948 consacră in claris principiul potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie”.

5. În fine, principala apărare a intimaţilor însuşită şi de prima instanţă, referitoare la faptul că dispoziţiile examinate nu trebuie privite izolat, ci în contextul creat prin art. 13 din acelaşi regulament, potrivit cu care: „(1) Poliţistul poate renunţa oricând la calitatea de membru al Corpului. (2) Renunţarea se face în scris, printr-o comunicare adresată organizaţiei teritoriale sau, după caz, departamentului din care face parte poliţistul”, nu a putut fi reţinută. Este necontestat că poliţistul are dreptul de a renunţa în orice moment la calitatea de membru al Corpului, problema care a fost dedusă soluţionării vizează însă tocmai premisa acestei situaţii, şi anume aceea că poliţistul a devenit membru al C.N.P. fără ca voinţa sa să fie implicată, emitentul actului administrativ normativ fiind cel care a decis în locul său.

6. Ca urmare, constatând că emitentul actului administrativ examinat a încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (3) şi art. 12 lit. b) şi c) din Legea nr. 24/2000 şi că prima instanţă a reţinut în mod greşit că norma administrativă nu excede cadrului legislativ şi nu încalcă principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat sentinţa, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 1305/2002 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor.

23. H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune. Excepţie admisă cu privire la

dispoziţiile art. 3 din hotărâre Potrivit art. 3 din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune: „(1) Persoanele

juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor O.G. nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. (2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”15.

15 Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 a fost modificat prin H.G. nr. 1012/2009: „(1) Persoanele juridice cu sediul în

România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale”, adăugându-se trei noi alineate: „(11) Pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menţionate la alin. (1) au obligaţia de a depune la sediul Societăţii Române de Radiodifuziune o cerere însoţită de certificatul constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din care rezultă suspendarea activităţii. (12) Pentru a putea beneficia în continuare de exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a depune o nouă cerere însoţită de actele doveditoare corespunzătoare, cu cel puţin 15 zile înainte de data expirării perioadei de exceptare de la plata taxei. (13) În situaţia în care termenul prevăzut la alin. (12) este depăşit, persoanele juridice în cauză sunt obligate la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, începând cu luna următoare celei în care expiră exceptarea, cu

87

Dispoziţiile sus-menţionate care instituie obligaţia de plată a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune în sarcina persoanelor juridice menţionate în text, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciul respectiv, sunt nelegale în raport cu următoarele dispoziţii:

– dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, care instituie obligaţia de plată a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune numai în sarcina acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare prin intermediul serviciului respectiv;

– dispoziţiile art. 2 pct. 40 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, care defineşte noţiunea de taxă, ca reprezentând „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public”.

Faţă de dispoziţiile menţionate, prevederile în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri, independent de condiţia deţinerii sau nu de receptoare radio, şi denaturează sensul noţiunii de taxă, aşa cum ea este definită de art. 2 pct. 40 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002.

Decizia nr. 4949 din 10 noiembrie 2009

Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2009 sub nr. 673/211/2009, reclamanta Societatea Română de

Radiodifuziune a chemat în judecată pârâta SC N. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 467,74 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi penalităţi. La termenul de judecată din 25 februarie 2009, pârâta a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003. Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate. În susţinerea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a invocat faptul că art. 40 din Legea nr. 41/1994, modificată prin O.U.G. nr. 71/2003, reglementează obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în considerarea calităţii lor de beneficiari ai acestui serviciu. Drept consecinţă, s-a susţinut că această obligaţie subzistă numai în măsura în care persoana juridică are calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Or, prin art. 3 din H.G. nr. 977/2003 se stabileşte obligaţia persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul de radiodifuziune indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu. Astfel, reclamanta a menţionat că s-au încălcat dispoziţiile art. 108 din Constituţia României şi ale art. 43 din Legea nr. 24/2000. Reclamanta a mai arătat că art. 40 din Legea nr. 41/1994 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, că a fost respinsă sesizarea, dar, în aprecierile sale, Curtea Constituţională a plecat de la interpretarea dată acestui text de lege în sensul că obligaţia persoanelor juridice de a suporta această taxă este doar în sarcina persoanelor care beneficiază, în diverse modalităţi, de serviciile respective.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, iar pe fond respingerea excepţiei. Excepţia inadmisibilităţii a fost motivată prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate numai cu privire la actele administrative cu caracter individual, iar nu şi la cele cu caracter normativ. Or, pârâtul a considerat că, faţă de obiectul de reglementare, dispoziţiile aflate în litigiu au caracter normativ, având rolul de a detalia legea şi de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a acesteia. La termenul de judecată din 10 iunie 2009, curtea a respins excepţia inadmisibilităţii, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în coroborare cu dispoziţiile alin. (2) din acelaşi articol, care nu se referă exclusiv la actul administrativ unilateral cu caracter individual. Instanţa a concluzionat că art. 4 din legea în discuţie nu distinge între actul individual şi cel normativ, având în vedere şi practica constantă a instanţei supreme.

Prin sentinţa civilă nr. 278 din 10 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC N. SRL şi a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003. Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 3 din H.G. nr. 977/2003, dar şi Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004, pronunţată de Curtea Constituţională, care a reţinut că dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 (care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune) nu sunt contrare Legii fundamentale. În concepţia instanţei de fond, excepţia cazului în care, după această perioadă, intervine dizolvarea”.

88

obligaţia prevăzută de ultimul text normativ este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective. A mai fost avută în vedere şi Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţie. Prima instanţă a constatat că autoritatea de jurisdicţie constituţională a examinat constituţionalitatea acestor prevederi, statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietăţii, câtă vreme textul în discuţie se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare. Sub acest aspect, curtea a avut în vedere că, într-o interpretare gramaticală, această normă juridică instituie obligativitatea plăţii taxei numai în sarcina acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice. În concepţia primei instanţe, a interpreta norma în discuţie în sensul că societăţile comerciale datorează taxa chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite să transmită informaţia goleşte de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale, care le conferă acestor entităţi dreptul de a nu desfăşura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp. În plus, judecătorul fondului a constatat că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Aşadar, în opinia instanţei de fond, interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul public de radiodifuziune.

Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe, numai în ceea ce priveşte persoanele fizice, deoarece această normă trebuie interpretată în raport cu înţelesul termenilor utilizaţi, cu legătura dintre aceşti termeni şi cu întreaga construcţie a frazei. În acest sens, este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari, în sensul gramatical al acestui termen. În optica primei instanţe, o interpretare a textului în discuţie, în maniera evocată de Guvern prin H.G. nr. 977/2003 ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi ar denatura sensul interpretării jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice.

În concluzie, prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri, independent de condiţia deţinerii sau nu de receptoare radio. În concepţia primei instanţe, în interpretarea dată de Guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă, aşa cum ea este definită în Legea nr. 500/2004 privind finanţele publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Prin urmare, curtea a apreciat că prin lege s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, iar noţiunea de beneficiar, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, este atribuită numai subiecţilor care sunt în mod direct destinatarii acestui serviciu. Din această perspectivă, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 nu fac aplicarea corectă a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a promovat recurs în termen legal pârâtul Guvernul României, care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 304 1 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinţei, iar pe fond respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată. În opinia recurentului, sentinţa pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, în primul rând, în mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate, motivată de Guvernul României în considerarea caracterului de act normativ al H.G. nr. 977/2003. Sub acest aspect, recurentul a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care impun, în mod imperativ, că poate face obiectul excepţiei de nelegalitate actul administrativ unilateral cu caracter individual. În concepţia recurentului, faţă de obiectul de reglementare, este evident că H.G. nr. 977/2003 are caracter normativ, având rolul de a detalia legea şi de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a acesteia, astfel încât actul în discuţie nu poate face obiectul cenzurării pe calea excepţiei de nelegalitate.

89

Pe fondul cauzei, recurentul susţine că H.G. nr. 977/2003 este temeinică şi legală, fiind adoptată în temeiul art. 107 din Constituţie şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994. Recurentul este de părere că emiterea actului s-a realizat cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, cât şi de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la acea dată. În plus, recurentul precizează că actul administrativ contestat stabileşte obligaţia de plată în sarcina tuturor persoanelor juridice şi că aceasta este prevăzută de legea în temeiul căreia a fost emis actul, respectiv art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 71/2003. Sub acest aspect, se învederează că ultimul text normativ a fost menţinut prin Legea nr. 533/2003 privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2003. În optica recurentului, legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor. Au mai fost amintite, în susţinerea argumentelor sale, Deciziile nr. 297/2004, nr. 159/2004 şi nr. 331/2006 pronunţate de Curtea Constituţională. O altă justificare a susţinerilor recurentului se referă la respingerea mai multor iniţiative legislative, prin care se propunea modificarea prevederilor aflate în discuţie, de către Parlamentul României. Pe de altă parte, au fost amintite „Protocolul de la Amsterdam” anexat la Tratatul CE, Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008 privind concentrarea şi pluralismul mass-mediei în Uniunea Europeană, Comunicarea către membrii Comisiei pentru petiţii a Parlamentului European privind Petiţia 0958/2005, adresată de Dimitris Tsipiris.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat. Sentinţa atacată este legală şi temeinică, în speţă nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. în vederea casării sau modificării sentinţei. Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată în funcţie de situaţia faptică.

În primul rând, trebuie remarcat faptul că soluţia pronunţată de instanţa de contencios administrativ în sensul respingerii excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003 este legală. Astfel, art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie sediul materiei pentru excepţia de nelegalitate, nu poate fi interpretat în mod izolat, ci doar în mod sistematic, prin corelare cu celelalte dispoziţii ce au incidenţă în privinţa controlului legalităţii actelor administrative. Or, potrivit legii anterior individualizate, legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată pe două căi: pe calea ofensivă, prin intermediul promovării unei acţiuni, şi pe cale defensivă, adică prin invocarea unei excepţii. Atât acţiunea, cât şi excepţia sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, singurele competente să verifice legalitatea actelor administrative, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie (care aminteşte despre controlul judecătoresc al actelor administrative, fără să distingă între calea acţiunii şi cea a excepţiei).

Trebuie menţionat faptul că, în situaţia în care este vorba despre o acţiune, Legea nr. 554/2004, modificată, distinge între actele administrative individuale şi cele normative, în sensul că numai pentru cele individuale există un termen de introducere a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, în timp ce actele normative pot fi atacate prin acţiune judiciară fără limită de timp. Reglementarea expresă a excepţiei de nelegalitate pentru actele administrative individuale a fost necesară, pentru că, spre deosebire de acţiune, excepţia este imprescriptibilă, ea putând fi invocată oricând. Din acest motiv, în contextul în care acţiunea directă împotriva unui act administrativ individual este supusă unor termene, legiuitorul a fost nevoit să reglementeze în mod expres excepţia de nelegalitate privind aceleaşi acte administrative individuale, care să poată fi ridicată oricând. Dimpotrivă, pentru actele administrative normative, întrucât nu există niciun termen pentru promovarea acţiunii judiciare, nu era nevoie de o reglementare expresă a imprescriptibilităţii, când este vorba despre excepţia de nelegalitate. Cu alte cuvinte, pentru actele administrative normative, nu doar excepţia de nelegalitate, ci şi acţiunea directă sunt imprescriptibile. Într-o atare situaţie, se aplică principiul general de drept conform căruia tot ceea ce este permis pe cale de acţiune este permis şi pe cale de excepţie.

De asemenea, instanţa de control judiciar a constatat că soluţia dată pe fondul excepţiei de nelegalitate este legală. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele şi subunităţile fără personalitate juridică ale acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. În plus, art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 precizează că persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor O.G. nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări

90

prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. În temeiul alin. (2) al articolului anterior individualizat, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

În soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă, punctul de plecare este reprezentat de art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002, care cuprinde o definiţie legală a noţiunii de taxă: suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Decizia nr. 159/2004 pronunţată de Curtea Constituţională statuează că taxa instituită de art. 40 din Legea nr. 41/1994 nu este contrară art. 44 alin. (2) din Constituţie referitor la ocrotirea, în mod egal, a proprietăţii, indiferent de titular, întrucât plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice. În optica autorităţii de contencios constituţional, prevederile normative aflate în discuţie nu contravin principiului constituţional anterior individualizat, câtă vreme textul în litigiu se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Interpretarea unei norme juridice presupune stabilirea conţinutului şi sensului acesteia. Faţă de împrejurarea că Guvernului, ca autoritate executivă supremă, îi revine sarcina organizării executării legilor, scop în care emite hotărâri pentru a face o lege cât mai clară şi a o aplica în mod corect, un asemenea act administrativ nu poate, prin urmare, decât să precizeze şi să asigure corecta aplicare a legilor, neavând calitatea de a crea drept. Într-o interpretare gramaticală, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instituie obligativitatea plăţii taxei numai în sarcina acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice. Înalta Curte a apreciat că interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul public de radiodifuziune. În acest context, apare evident că sfera de aplicare a scutirii de la plata taxei în discuţie – consacrată de art. 40 din Legea nr. 41/1994 – trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari, în sensul gramatical al acestui termen.

Totodată, instanţa de control judiciar a constatat că prezintă relevanţă juridică în speţă şi art. 4 din Legea nr. 24/2000, care stabileşte ierarhia actelor normative. Potrivit acestui text legal, actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. Aşadar, instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază. În cauză, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri, independent de condiţia deţinerii sau nu de receptoare radio. Prin urmare, interpretarea dată de Guvern denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă, aşa cum ea este reflectată de art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Înalta Curte a apreciat că nu poate fi primită interpretarea realizată de recurentul-pârât în sensul că în mod oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor. Pe de altă parte, nu prezintă importanţă faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994. Acest text, în forma adoptată prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entităţilor care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă, întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei, ori care demonstrează că, temporar, nu desfăşoară activitatea în scopul căruia s-au constituit. În concluzie, instanţa de control judiciar a considerat că prin lege s-a stabilit că această taxă incumbă numai beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, iar noţiunea de beneficiar este atribuită numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestui serviciu.

Aşadar, art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 nu aplică în mod corect art. 40 din Legea nr. 41/1994, motiv pentru care excepţia de nelegalitate este fondată. În raport de argumentele prezentate mai sus, constatându-se că celelalte susţineri ale recurentului nu prezintă relevanţă, recursul este nefondat şi a fost respins ca atare.

91

24. H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş. Excepţie admisă cu privire la pct. 1461 şi pct. 3381 din anexa nr. 2 la hotărâre

Conform prevederilor pct. 1461 şi pct. 3381 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005, a fost atestat ca

aparţinând domeniului public al unui municipiu imobilul teren aferent unei case de locuit proprietatea unor persoane fizice, dobândită în condiţiile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

Dispoziţiile sus-menţionate sunt nelegale, întrucât atestă apartenenţa la domeniul public de interes local, deci ca fiind de uz sau de interes public, a unei suprafeţe de teren cu destinaţia de curte aferentă unei case de locuit aparţinând unor persoane fizice, fără a se arăta nici în cuprinsul hotărârii Guvernului şi nici în Nota de fundamentare care a însoţit proiectul de hotărâre care sunt împrejurările care au determinat această schimbare de regim juridic şi nici care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea imobilului respectiv din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara.

Astfel fiind, dispoziţiile respective au fost adoptate cu încălcarea prevederilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4) şi art. 7 alin. (1) lit. e) şi ale pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, din interpretarea cărora nu rezultă că ar fi de uz sau de interes public terenul aferent casei de locuit proprietatea unor persoane fizice.

Decizia nr. 3430 din 19 iunie 2009

Notă: În acelaşi sens, a se vedea decizia nr. 2821 din 12 august 2008, publicată în G.V. Bîrsan, B. Georgescu,

Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2007-2008, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 597-603. În acelaşi sens şi pentru aceleaşi argumente, a mai fost pronunţată în anul 2009 decizia nr. 4659 din 28 octombrie 2009, nepublicată.

1. Cererea adresată instanţei de fond Prin cererea formulată în dosarul nr. 7200/325/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanţii T.L. şi T.M.,

în contradictoriu cu Consiliul local Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Prefectul judeţului Timiş, SC C SRL, au invocat excepţia de nelegalitate a poziţiei nr. 3381 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 şi a poziţiei nr. 3498 din hotărârea Consiliului local Timişoara nr. 145/2004. Prin încheierea de şedinţă din data de 23 septembrie 2008, Judecătoria Timişoara a suspendat soluţionarea cauzei şi a trimis dosarul Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate invocată. În motivarea cererii, reclamanţii au arătat ca terenul care face obiectul litigiului este terenul pe care se află edificată o construcţie şi terenul aferent construcţiei, pe care reclamanţii au achiziţionat-o încă din 1996. Au menţionat că nu a fost explicată împrejurarea că un teren care reprezintă curtea imobilului este necesar pentru o cauză de utilitate publică şi că Guvernul nu a motivat în niciun fel trecerea imobilului din domeniul privat în domeniul public al statului. Au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora, odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiei, se dobândeşte de drept şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei.

Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei invocate de către reclamanţi, întrucât H.G. nr. 1016/2005 nu aduce atingere dreptului recunoscut de lege reclamanţilor, fiind emisă în concordanţă cu actele normative în vigoare la data emiterii sale. Hotărârea atacată nu a adăugat la lege, fiind conformă cu art. 108 din Constituţia României şi art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Prin precizarea depusă la termenul din data de 27 octombrie 2008, reclamanţii au învederat că înţeleg să cheme în judecată şi pârâtul Guvernul României, în calitate de emitent al actului atacat de către aceştia.

Guvernul României a formulat de asemenea întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei invocate, subliniind, în esenţă, că hotărârea atacată este temeinică şi legală, fiind adoptată în temeiul art. 107 din Constituţia României, precum şi al prevederilor Legii nr. 24/2000.

2. Soluţia instanţei de fond Curtea de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 18 din 19 ianuarie

2009, a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţii T.L. şi T.M. şi a constatat nelegalitatea pct. 3381 din

92

anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş. Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut următoarele: prin H.G. nr. 1016/2005, pct. 3381 din anexa nr. 2, s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara a imobilului înscris în CF nr. 1687 Timişoara, constând în grădină, casă şi curte, situată în municipiul Timişoara. Din extrasul de CF nr. 1687 Timişoara, rezultă că reclamanţii sunt proprietarii construcţiei edificate pe terenul respectiv, conform contractului nr. 11446 din 14 ianuarie 1997, proprietar al terenului fiind statul român. Trecerea din domeniul privat al statului în domeniul public trebuie să fie justificată de un interes public. Astfel, art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 prevede că „domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean”.

În acelaşi sens, art. 1 din Legea nr. 213/1998 stipulează că „dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”. De asemenea, art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că „domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”. Totodată, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, enumerând modurile de dobândire a proprietăţii publice, prevede, la lit. e), că „dreptul de proprietate publică se dobândeşte: e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică”.

Conform pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998, „domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile comunale, vicinale şi străzile; 2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; 3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; 4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; 6. locuinţele sociale; 7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; 10. cimitirele orăşeneşti şi comunale”. Din această enumerare exemplificativă rezultă că fac parte din domeniul public acele bunuri care reprezintă sau încorporează valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public.

În privinţa terenurilor care fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale, pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998 face referire, cu titlu exemplificativ, la terenurile aferente reţelelor de alimentare cu apă, canalizare, termoficare şi staţiilor de tratare şi epurare a apelor uzate (la pct. 4), la terenurile pe care sunt amplasate pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement (la pct. 2), la terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea (la pct. 5), la terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat (la pct. 9). Analizând însă H.G. nr. 1016/2005, nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului pe care este amplasată casa proprietatea reclamanţilor ca fiind de uz sau de interes public. Instanţa de fond a considerat că, în absenţa cauzei de utilitate publică sau a interesului public, această trecere a bunului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4) şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Consiliul local al municipiului Timişoara şi Guvernul României. I. În recursul declarat de Consiliul local al municipiului Timişoara se arată că hotărârea instanţei de fond este

nelegală şi netemeinică, pentru că în mod eronat s-a considerat că trecerea imobilului din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara nu ar fi fost justificată de existenţa unei cauze de utilitate publică sau de interes public, deşi aceasta este dovedită cu actele depuse la dosar. Se arată, în motivele de recurs, că H.G. nr. 1016/2005 nu aduce atingere niciunui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim şi nici nu adaugă la lege, este o hotărâre

93

temeinică şi legală, fiind adoptată conform art. 108 din Constituţia României şi art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, fiind necesară o actualizare a inventarului domeniului public impusă de necesitatea delimitării patrimoniului public al noilor unităţi administrativ-teritoriale.

S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate. În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 554/2004, H.G. nr. 548/1999, art. 107 alin. (2) şi art. 108 din Constituţia României.

II. În recursul declarat de Guvernul României a fost criticată soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. Mai întâi, se critică sentinţa pentru că a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Se invocă faptul că, deşi s-a dispus citarea Guvernului României ca pârât, dar în practicaua sentinţei nu este menţionat acest pârât, nici în dispozitiv nu se consemnează soluţionarea cauzei în contradictoriu cu Guvernul României şi nici nu i-a fost comunicată hotărârea. Un al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Se arată în susţinerea acestui motiv de recurs că H.G. nr. 1016/2005 a fost adoptată conform art. 108 din Constituţia României şi art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. În speţă, inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al municipiului Timişoara a fost atestat iniţial prin H.G. nr. 977/2002, anexa 2, dar, pentru că după emiterea acestui act un număr important de bunuri şi-a schimbat regimul juridic, s-a ajuns la o completare a acestuia prin hotărârea atacată.

Se susţine că terenul este aferent unei construcţii şi are destinaţia de curte, dar instanţa de fond în mod eronat a făcut referire la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/1998, pentru că prin hotărârea atacată nu s-a aprobat trecerea terenului din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara, ci s-a atestat domeniul public al municipiului. Chiar dacă reclamanţii invocă, în susţinerea pretenţiilor lor, dispoziţiile Legii nr. 112/1995, respectiv art. 26, la vânzarea apartamentelor, anexelor sau garajelor, dreptul de proprietate asupra terenului aferent se dobândeşte cu respectarea art. 26 alin. ultim din lege. Cum dosarul de fond în care a fost invocată excepţia de nelegalitate are ca obiect „acţiune în constatare” cu privire la imobilul în discuţie, se consideră că reclamanţii nu au calitate procesuală pentru a solicita anularea hotărârii de Guvern, în condiţiile în care, raportat la art. 1 din Legea nr. 554/2004, dreptul subiectiv pretins trebuie să fie dobândit în condiţiile legii, să fie actual şi să nu fie un drept contractual.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.

4. Soluţia instanţei de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

respins recursurile declarate, pentru următoarele considerente: referitor la recursul declarat de Consiliul local al municipiului Timişoara, s-a constatat că au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar nu au fost dezvoltate motive prin care să se indice modul în care instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii sau cum a fost schimbată natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, astfel că a fost respins recursul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În privinţa motivului de recurs ce vizează greşita aplicare sau încălcarea legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că este comun cu cel invocat de Guvernul României, au fost analizate împreună. Acest motiv de recurs este neîntemeiat, pentru că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea legii. Reclamanţii, în baza Legii nr. 112/1995, au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 proprietatea asupra unei case de locuit situate în municipiul Timişoara. Pentru că au solicitat şi terenul de 130 mp aferent acestei construcţii, dar Consiliul local al municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara şi Prefectul judeţului Timiş s-au opus, au formulat o acţiune în constatare, acţiune în cadrul căreia au invocat nelegalitatea hotărârii prin care terenul aferent casei a fost trecut în domeniul public al municipiului Timişoara. Reclamanţii sunt proprietarii casei de locuit din anul 1996, iar terenul a fost inventariat ca fiind în domeniul public în anul 2005. De menţionat este faptul că, iniţial, domeniul public al municipiului Timişoara a fost atestat încă din anul 2002, iar H.G. nr. 1016/2005 a fost dată tocmai pentru că a fost necesară actualizarea inventarului domeniului public datorită modificărilor intervenite, or, în cazul terenului în speţă, faţă de anul 2002, nu a fost nicio modificare. Soluţia instanţei de fond nu este dată cu aplicarea greşită a legii pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că acesta a fost respins.

94

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes local public. La pct. III al anexei la Legea nr. 213/1998 sunt indicate bunurile ce fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, dar legea prevede că pot face parte şi alte bunuri, dacă acestea sunt de uz sau de interes public local. Însă, în speţă, s-a considerat ca fiind de uz de interes public o suprafaţă de teren cu destinaţia de curte aferentă unei case de locuit, dar nici în cuprinsul hotărârii atacate şi nici în nota de fundamentare nu se face vreo referire la împrejurările care au determinat această încadrare. Chiar dacă în recursul declarat de Consiliul local Timişoara se invocă probele aflate la dosar în dovedirea interesului public avut în vedere la atestarea suprafeţei de teren ca fiind proprietate publică, s-a constatat că nu există asemenea probe la dosar. În lipsa acestora, trecerea terenului ca fiind domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Deşi în recursul Guvernului României se fac referiri la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, soluţia instanţei de fond nu s-a bazat pe interpretarea acestor dispoziţii şi, de aceea, nu au fost analizate.

Legat de susţinerea potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-ar fi pronunţat în sensul că dispoziţiile H.G. nr. 1016/2005 ar fi legale, trebuie precizat că, chiar dacă a existat practică contradictorie la nivel Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încă din luna martie 2009 s-a unificat practica în sensul că dispoziţiile H.G. nr. 1016/2005 sunt nelegale dacă s-a atestat apartenenţa la domeniul public a terenurilor aferente construcţiilor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Nu au fost considerate întemeiate nici susţinerile potrivit cărora reclamanţii nu au justificat calitatea procesuală activă. Reclamanţii, chiar dacă nu au invocat încălcarea unui drept subiectiv, dovedesc calitatea procesuală activă, pentru că Legea nr. 554/2004 ocroteşte partea vătămată într-un drept sau într-un interes legitim, or, interesul legitim este dovedit tocmai de eventuala recunoaştere a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei. Chiar dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fac referire la „orice parte interesată”, iar prin emiterea actului atacat reclamanţii au un interes legitim ce a fost vătămat. De altfel, motivele de recurs ale Guvernului fac referire la un alt imobil decât cel care face obiectul acţiunii de faţă.

Şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv invocat de Guvernul României, a fost respins, pentru că nu s-a făcut dovada încălcării dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Faptul că în practicaua şi în dispozitivul sentinţei atacate nu este menţionat pârâtul Guvernul României nu duce la nulitatea hotărârii. Drepturile recurentului au fost respectate, pentru că a fost citat pentru termenul la care a fost soluţionată cauza, iar lipsurile invocate pot fi remediate pe calea îndreptării erorii materiale. Şi necomunicarea sentinţei către Guvernul României a fost acoperită, pentru că s-a procedat la comunicarea sentinţei, iar acesta a putut declara şi motiva recursul, astfel că şi prin necomunicare nu i-a fost produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea sentinţei.

Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., au fost respinse recursurile ca nefondate.

25. Excepţie de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a

prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006. Excepţie admisă

Articolul 3 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1025/2006 prevede că „prin naştere se

înţelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii”, cu referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1025/2006, potrivit cărora concediul, indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului sau, după caz, stimulentul lunar se cuvin pentru fiecare dintre primele trei naşteri survenite după data de 1 ianuarie 2006 inclusiv sau, după caz, pentru primii trei copiii încredinţaţi în vederea adopţiei sau aflaţi în plasament ori sub tutelă.

Dispoziţiile respective, prin definiţia naşterii, ca premisă pentru acordarea indemnizaţiei, sunt contrare prevederii cuprinse în art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1025/2006, care foloseşte sintagma de „naştere a copilului”, şi creează o discriminare nejustificată, pe de o parte, între copiii rezultaţi din naşteri multiple şi cei rezultaţi din naşteri simple şi, pe de altă parte, între copiii „născuţi” şi copiii adoptaţi sau aflaţi în una dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 148/2005 (aflaţi în plasament ori sub tutelă). Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă prevedea că

95

indemnizaţia lunară se cuvine „pentru fiecare dintre primele 3 naşteri” (s.n.) sau, după caz, „pentru primii trei copii” (s.n.) în situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (2).

Decizia nr. 3916 din 25 septembrie 2009 Decizia nr. 3867 din 22 septembrie 2009

Notă: În sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 2 şi/sau art. 3 alin. (1) din Normele

metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, au mai fost pronunţate în anul 2009 următoarele decizii: decizia nr. 2139 din 9 aprilie 2009; decizia nr. 2539 din 13 mai 2009; decizia nr. 2953 din 28 mai 2009; decizia nr. 3503 din 24 iunie 2009; decizia nr. 3564 din 25 iunie 2009; decizia nr. 3698 din 15 iulie 2009; decizia nr. 3699 din 15 iulie 2009; decizia nr. 3701 din 15 iulie 2009; decizia nr. 3702 din 15 iulie 2009; decizia nr. 3747 din 30 iulie 2009; decizia nr. 3771 din 19 august 2009; decizia nr. 3773 din 19 august 2009; decizia nr. 3775 din 19 august 2009; decizia nr. 3776 din 19 august 2009; decizia nr. 3777 din 19 august 2009; decizia nr. 3778 din 19 august 2009; decizia nr. 3779 din 19 august 2009; decizia nr. 3907 din 24 septembrie 2009; decizia nr. 3999 din 30 septembrie 2009; decizia nr. 4026 din 1 octombrie 2009; decizia nr. 4149 din 8 octombrie 2009; decizia nr. 4363 din 16 octombrie 2009; decizia nr. 4411 din 20 octombrie 2009; decizia nr. 4550 din 22 octombrie 2009; decizia nr. 4821 din 4 noiembrie 2009; decizia nr. 4951 din 10 noiembrie 2009; decizia nr. 4962 din 10 noiembrie 2009; decizia nr. 5418 din 27 noiembrie 2009; decizia nr. 5593 din 8 decembrie 2009; decizia nr. 5677 din 10 decembrie 2009; decizia nr. 5678 din 10 decembrie 2009; decizia nr. 5734 din 11 decembrie 2009; decizia nr. 5771 din 15 decembrie 2009; decizia nr. 5821 din 16 decembrie 2009.

În acelaşi sens, a se vedea decizia nr. 1130 din 22 februarie 2007 şi decizia nr. 1947 din 4 aprilie 2007, publicate în G.V. Bîrsan, B. Georgescu, Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2007-2008, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 11-16 şi p. 483-487.

1. Decizia nr. 3916 din 25 septembrie 2009. Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială, de contencios

administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 134 din 29 iunie 2009, a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, raportat la art. 1 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, invocată de reclamanta L.D. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, constatând nelegalitatea dispoziţiilor menţionate. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1825/2005, care au aprobat iniţial Normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 148/2005, preluate ulterior în art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 privind punerea în aplicare a aceleiaşi ordonanţe, sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiţia stabilită pentru naştere, ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau mai multor copiii vii, completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară în aplicarea căruia au fost date şi creează o discriminare între persoane aflate într-o situaţie identică, fără nicio justificare obiectivă. Cu privire la Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 a Curţii Constituţionale, invocată de pârât în apărarea sa, instanţa a reţinut că aceasta contravine prevederilor art. 2 pct. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului, potrivit cărora exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, precum şi celor ale art. 29 pct. 2, în conformitate cu care, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii şi bunăstării generale.

Pârâtul Guvernul României a declarat recurs împotriva sentinţei menţionate, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Prima critică exprimată în calea de atac se referă la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, sens în care Guvernul României a arătat că, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu şi actele administrativ-normative. Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. III din O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi al Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copiii. A mai arătat că la elaborarea hotărârii de Guvern au fost respectate normele de tehnică legislativă şi că soluţia primei instanţe este nelegală, pentru că definiţia dată naşterii în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1025/2006 a fost preluată din dicţionarul explicativ al limbii române. În opinia recurentului-pârât, O.U.G. nr. 148/2005 a prevăzut acordarea unei singure indemnizaţii lunare, indiferent de numărul copiilor rezultaţi în urma naşterii, idee care se desprinde şi din Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care

96

Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (1) din actul normativ menţionat. Măsurile de protecţie socială prevăzute de legea în aplicarea căreia a fost adoptată H.G. nr. 1025/2006 urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu ocrotirea copilului, care se asigură prin alte mijloace, cum ar fi acordarea alocaţiei de stat pentru copiii.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat. Curtea de apel a fost învestită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o excepţie de nelegalitate având ca obiect dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare. Natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter normativ a H.G. nr. 1025/2006 nu atrage inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, la această concluzie ajungând Înalta Curte printr-o interpretare logică, sistematică şi istorico-teleologică a Legii nr. 554/2004. Evoluţia în timp a actualei legi a contenciosului administrativ şi însăşi terminologia uzitată în textele ce reglementează excepţia de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate a actelor administrativ-normative, principiul coerenţei legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor. Pe baza argumentului de interpretare logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiectelor de drept în legătură cu actele administrativ-normative, ale căror efecte au caracter general, impersonal şi abstract. În fine, nu poate fi ignorată, în această privinţă, practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care s-a pronunţat în mod repetat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior, cât şi ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.

Interpretând legea naţională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituţia României într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte a reţinut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să îşi orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, aşa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înţelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudenţă uniformă, care să asigure celor implicaţi în procedurile judiciare posibilitatea de a-şi regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile şi interesele legitime să nu fie atinse în substanţa lor (C.E.D.O., cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979).

În ceea ce priveşte celălalt motiv de recurs, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a efectuat o analiză adecvată şi aprofundată a concordanţei art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 cu actul normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia a fost adoptată hotărârea, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Norma administrativă atacată pe calea excepţiei de nelegalitate prevede că „prin naştere se înţelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii”, cu referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1025/2006, potrivit cărora concediul, indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului sau, după caz, stimulentul lunar se cuvin pentru fiecare dintre primele trei naşteri survenite după data de 1 ianuarie 2006 inclusiv sau, după caz, pentru primii trei copiii încredinţaţi în vederea adopţiei sau aflaţi în plasament ori sub tutelă.

Fără a face abstracţie de sensul dat cuvântului „naştere” în Dicţionarul explicativ al limbii române, sens pe care Guvernul României l-a evocat în motivele de recurs, Înalta Curte a avut în vedere împrejurarea că, în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, semnificaţia juridică a noţiunii respective se impune a fi abordată în contextul normativ configurat prin O.U.G. nr. 148/2005, prin prisma obiectului reglementării şi scopului urmărit de legiuitor. Din această perspectivă, definiţia naşterii, ca premisă pentru acordarea indemnizaţiei, este contrară sensului prevederii cuprinse în art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1025/2006, care foloseşte sintagma de „naştere a copilului” şi creează o discriminare nejustificată, pe de o parte, între copiii rezultaţi din naşteri multiple şi cei rezultaţi din naşteri simple şi, pe de altă parte, între copiii „născuţi” şi copiii adoptaţi sau aflaţi în una dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 148/2005 (aflaţi în plasament ori sub tutelă). Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă prevedea că indemnizaţia lunară se cuvine „pentru fiecare dintre primele 3 naşteri” sau, după caz, „pentru primii trei copii” în situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (2) (s.n.).

97

Nu poate fi acceptată susţinerea recurentului-pârât în sensul că măsurile de protecţie socială prevăzute în O.U.G. nr. 148/2005 urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu protecţia copilului, pentru că o asemenea interpretare ar contraveni spiritului ordonanţei de urgenţă şi scopului urmărit de legiuitor, aşa cum pot fi ele decelate chiar din titlul şi din preambulul actului normativ în discuţie, „susţinerea familiei în vederea creşterii copilului” (s.n.). Această interpretare a fost, de altfel, confirmată de evoluţia legislativă ulterioară, art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 239 din 10 iunie 2009, prevăzând majorarea cuantumului indemnizaţiei cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină generală, de tripleţi sau de multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.

Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, nu poate fundamenta o soluţie contrară celei pronunţate de instanţa de fond, având în vedere distincţiile de regim juridic între excepţia de neconstituţionalitate şi excepţia de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum şi argumentul, corect reţinut de curtea de apel, că instanţelor judiciare le revine obligaţia, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, de a interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanţa acestora cu pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

2. Decizia nr. 3867 din 22 septembrie 2009. Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 10027/99/2008,

reclamanta M.C. a contestat decizia nr. 18329 din 17 noiembrie 2008, emisă de pârâta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Iaşi (în prezent Direcţia de Muncă şi Incluziune Socială a judeţului Iaşi), invocând în această cauză, la termenul din 6 mai 2009, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, norme aprobate prin H.G. nr. 1025/2006. În motivarea excepţiei, reclamanta a arătat că art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, nu sunt în concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, potrivit cărora concediul şi indemnizaţia lunară se cuvin pentru fiecare primele trei naşteri sau, după caz, pentru primii trei copii.

Prin încheierea din 11 februarie 2009, Tribunalul Iaşi a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Agenţiei Judeţene pentru Prestaţii Sociale Iaşi. Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Iaşi a solicitat respingerea excepţiei, susţinând că art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005 prevede acordarea indemnizaţiei pentru naştere, şi nu pentru fiecare copil rezultat în urma naşterii. La data de 6 mai 2009, Tribunalul Iaşi a suspendat judecarea cauzei şi a sesizat Curtea de Apel Iaşi în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate invocate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 100/CA din 9 iunie 2009, a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, norme aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, şi a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, norme aprobate prin H.G. nr. 1025/2006. În motivarea soluţiei s-a reţinut că prevederile art. 3 alin. (1) din normele metodologice sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, întrucât definiţia stabilită pentru naştere, ca element de referinţă pentru acordarea indemnizaţiei lunare, creează o discriminare între persoane aflate în situaţii identice, fără a exista o justificare de ordin obiectiv. Instanţa de fond a mai arătat că, definind naşterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, completează în mod nelegal actul normativ cu forţă juridică superioară pentru aplicarea căruia a fost adoptat şi încalcă principiul egalităţii de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă şi una multiplă.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Iaşi şi Guvernul României.

(i) Recurentul-pârât Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Iaşi (A.J.P.S. Iaşi), prin motivele de recurs dezvoltate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei ridicate de reclamanta-intimată, arătând, în esenţă, că, potrivit textului de lege citat, numai actele administrative cu caracter individual pot forma obiect al unei astfel de excepţii, nu şi cele cu caracter normativ, pentru care legea instituie o altă procedură. În cauză, faţă de obiectul de reglementare, este evident că dispoziţiile H.G. nr. 1025/2006 reglementează

98

modul de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005, cu caracter normativ, astfel că nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte fondul excepţiei de nelegalitate, recurenta-pârâtă A.J.P.S. Iaşi a susţinut că H.G. nr. 1025/2006 este legală şi temeinică, fiind adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. III din O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi al Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii. Dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, raportate la prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, definesc naşterea ca fiind „aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii”, în vreme ce textele cuprinse în O.U.G. nr. 148/2005, cu modificările şi completările ulterioare [art. 6 alin. (1), art. 2 şi art. 3] prevăd acordarea indemnizaţiei pentru naştere, şi nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei naşteri, sintagma „după caz” utilizată de legiuitor, în opinia recurentei, fiind înţeleasă numai în contextul enumerării situaţiilor pentru primii trei copii adoptaţi, luaţi în plasament sau încredinţaţi în vederea adopţiei, şi în niciun caz cu referire la copiii rezultaţi din sarcini gemelare şi/sau multiple.

S-a mai arătat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, cu modificările şi completările ulterioare, definesc naşterea ca fiind aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, definiţia fiind preluată din Dicţionarul explicativ al limbii române, din coroborarea textelor de lege invocate rezultând indubitabil că intenţia legiuitorului a fost stabilirea indemnizaţiei în funcţie de numărul de naşteri, şi nu după numărul de copii rezultaţi din fiecare naştere. În fine, recurenta a mai susţinut că textele în discuţie evidenţiază că beneficiarul indemnizaţiei este părintele aflat în concediu, care, indiferent de durata concediului pentru creşterea copilului, pe toată perioada acestuia, are dreptul la o singură indemnizaţie, indiferent de numărul de copii pe care îi creşte până la 2 ani, respectiv 3 ani, în acelaşi sens fiind şi deciziile Curţii Constituţionale.

(ii) La rândul său, pârâtul-recurent Guvernul României, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat sentinţa primei instanţe, apreciind că admiterea excepţiei de nelegalitate invocate este rezultatul unei greşite interpretări a textului de lege în temeiul căruia a fost adoptat actul administrativ. Reluând şi prezentând conţinutul art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, ca şi pe cel al art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, potrivit cu care naşterea este definită ca fiind aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii, recurentul-pârât a susţinut că intenţia legiuitorului a fost ca legea să recunoască dreptul la acordarea unei singure indemnizaţii pentru familie, indiferent dacă aceasta are un singur copil sau mai mulţi copii gemeni, pentru considerentul că această indemnizaţie reprezintă un substitut al salariului. Şi acest recurent a menţionat că măsurile de ocrotire a copilului fac obiect de reglementare al altor acte normative, cum ar fi Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată, cu modificările ulterioare, indicând că interpretarea dată de instanţa de fond nu ţine cont de echilibrul ce trebuie să existe între principiile ce guvernează instituţia familiei, în sensul protejării acesteia, dar şi protecţia interesului public în administrarea fondurilor publice, sens în care a şi fost ulterior modificată legislaţia, respectiv prin Legea nr. 239/2009.

Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de recurentul-pârât A.J.P.S. Iaşi, Înalta Curte a reţinut, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 262/2007, că „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza”. În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al acestui articol, „Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului. În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Este adevărat că legiuitorul, în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, face trimitere, în privinţa analizării legalităţii, la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual, însă tot atât de adevărat este că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral” fără a se mai face distincţie între cel normativ şi cel individual. În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte, iar nu în sensul înlăturării efectelor sale, Înalta Curte a apreciat constant în jurisprudenţa sa că şi în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea contenciosului administrativ. Aceasta presupune că

99

actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în cadrul procedurii excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat. Aşa fiind, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată.

Referitor la criticile recurenţilor ce vizează fondul excepţiei de nelegalitate invocate, s-a constatat că şi acestea sunt nefondate. Acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, lunar, şi nu doar la momentul naşterii, o singură dată, confirmă că definiţia naşterii, avută în vedere la adoptarea O.U.G. nr. 148/2005, trebuie raportată la numărul de copii rezultaţi din naştere. De asemenea, se poate reţine că la adoptarea acestui act normativ legiuitorul a avut în vedere situaţia cea mai frecventă, aceea a naşterii simple, ceea nu poate exclude din sfera de aplicare şi situaţiile de excepţie, înlăturând de la beneficiul legii anumite categorii de persoane fără existenţa unei justificări obiective. H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului. Prin acest din urmă act normativ au fost definiţi beneficiarii şi stabilite situaţiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizaţie pentru creşterea copilului, fiind prevăzute totodată condiţiile şi procedurile de acordare a indemnizaţiei. Normele metodologice prevăzute la art. 3 sunt însă în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiţia stabilită pentru naştere, ca element de referinţă în acordarea indemnizaţiei lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situaţii identice, fără să existe o justificare de ordin obiectiv. După cum cu justeţe a reţinut instanţa de fond definind naşterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară în aplicarea căruia a fost adoptat şi încalcă principiul egalităţii de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă şi una multiplă.

Articolul 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului prevede că indemnizaţia lunară se cuvine pentru fiecare dintre primele trei naşteri sau, după caz, pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) (persoanele care au adoptat copilul, cărora li s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care au copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, precum şi persoana care a fost numită tutore). Definind naşterea într-o manieră contrară literei şi spiritului O.U.G. nr. 148/2005 şi limitând acordarea drepturilor prevăzute de ordonanţa de urgenţă la numărul naşterilor, prin neluarea în considerare a numărului copiilor vii rezultaţi din fiecare naştere, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 contravine prevederilor actului normativ în aplicarea căruia a fost adoptată. Într-adevăr, O.U.G. nr. 148/2005 se referă la indemnizaţia lunară ce se cuvine pentru fiecare dintre primele trei naşteri sau pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ, iar prin maniera în care a fost definită naşterea prin normele metodologice de aplicare a ordonanţei de urgenţă s-a creat o discriminare nepermisă între copiii născuţi şi cei, de exemplu, adoptaţi, în sensul că în cazul adopţiei s-ar primi o indemnizaţie pentru fiecare copil, în ipoteza în care se adoptă doi gemeni, iar pentru gemenii născuţi în cadrul unei familii s-ar acorda o singură indemnizaţie.

Nici referirile la decizia pronunţată de Curtea Constituţională nu au relevanţă în prezenta cauză, deoarece nu a fost invocată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, ci nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006. De altfel, este de menţionat şi faptul că Legea nr. 239/2009 a modificat dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, iar potrivit acestei din urmă modificări, cuantumul indemnizaţiei se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere, ceea ce demonstrează o dată în plus existenţa echivocului reglementării de până la acea dată, ce se impunea a fi înlăturat. Nu mai puţin relevantă este şi împrejurarea că, până la data prezentei decizii, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în această materie s-a cristalizat în sensul reţinut şi de instanţa de fond16, respectiv al constatării nelegalităţii dispoziţiilor legale invocate, pentru considerente similare.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse ca nefondate.

16 A se vedea, în acest sens, şi deciziile nr. 3702 din 15 septembrie 2009, nr. 3699 din 15 septembrie 2009, nr. 1947 din 4

aprilie 2007 şi nr. 1130 din 22 februarie 2007.

100

26. H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Prevederi care atestă că aparţine domeniului public al statului terenul aferent clădirii în care îşi desfăşoară activitatea o Direcţie agricolă şi dezvoltare rurală a unui judeţ. Excepţie respinsă

Sunt legale prevederile înscrise sub cod 8.29.06 în anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, care atestă faptul că aparţine domeniului public al statului terenul aferent clădirii în care îşi desfăşoară activitatea o Direcţie agricolă şi dezvoltare rurală a unui judeţ, ca serviciu descentralizat al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Legalitatea prevederilor respective din H.G. nr. 1705/2006 a fost constatată în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) cu referire la pct. I.29 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, conform cărora aparţin domeniului public al statului terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea serviciile publice descentralizate ale ministerelor.

Decizia nr. 2143 din 10 aprilie 2009

1. Prima instanţă Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 mai 2007 pe rolul Tribunalului Prahova, Secţia de

contencios II, reclamanta SC F. SA a chemat în judecată pârâţii Consiliul judeţean P., Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală P., Consiliul local al municipiului P. şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului Consiliul judeţean P. să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul intravilan curţi-construcţii deţinut în localitatea P., cu destinaţia de „sediu societate”,, în suprafaţă de 2801,61 mp. Reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 3 – nr. M.F. 150108, cod de clasificare 8.29.06, „Teren sediu administrativ”, prin care se consemnează că bunul respectiv constituie domeniu public al statului, susţinând, în esenţă, că nu se precizează administratorul imobilului şi vecinii, în condiţiile în care cea mai mare parte a terenului constituie curtea societăţii, fiind aferent clădirilor sale.

Prin încheierea din 11 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2835/105/2007, Tribunalul Prahova, Secţia de contencios II, a disjuns excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC F. SA, aceasta urmând a se soluţiona în dosarul nr. 1601/105/2008. Prin sentinţa civilă nr. 156 din 11 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 1601/105/2008, Tribunalul Prahova, Secţia de contencios II, a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa judecării excepţiei de nelegalitate în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios administrativ. Cauza având ca obiect soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de SC F. SA a fost înregistrată sub nr. 460/42/2008 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. La termenul de judecată din 2 iunie 2008, curtea de apel a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Guvernului României, ca emitent al actului administrativ contestat. La data de 4 iulie 2008, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (în prezent reorganizat ca Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, conform prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 221/2008 şi H.G. nr. 8/2009) a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României.

Prin încheierea din 15 septembrie 2008, curtea de apel a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în favoarea pârâtului Guvernul României şi a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii formulate de reclamanta SC F. SA, invocate de pârâtul Guvernul României, reţinând că instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 7 din aceeaşi lege referitoare la îndeplinirea procedurii prealabile. La termenul de judecată din 6 octombrie 2008, reclamanta SC F. SA a formulat şi a depus la dosar cerere de introducere în cauză, ca intervenient forţat, a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului. S-a motivat cererea prin faptul că această instituţie ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi societatea. La termenul de judecată din 21 octombrie 2008, curtea de apel a constatat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitatea de intervenient forţat în interes propriu şi a dispus citarea în cauză a acestei instituţii.

2. Soluţia primei instanţe Prin sentinţa civilă nr. 242 din 17 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios

administrativ şi fiscal, a admis cererea de chemare în judecată a intervenientului forţat în interes propriu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cerere formulată de reclamanta SC F. SA, a admis cererea de intervenţie a

101

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, formulată în interesul pârâtului Guvernul României, şi a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de SC F. SA.

3. Motivarea primei instanţe Pentru a pronunţa soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

prin H.G. nr. 1705/2006 a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, iar anexa nr. 3 – cuprinzând imobile ce alcătuiesc domeniul public al statului, date în administrare către diferite persoane juridice –, la poziţia 150108, cod de clasificare 8.29.06, este evidenţiat imobilul cu denumirea „Teren sediu administrativ”, având ca descriere tehnică: „curţi construcţii 2593 mp”, situat în municipiul P., cu vecinătăţi Filarmonica P. şi proprietate privată, iar în prezent dreptul de administrare asupra terenului este exercitat de pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală P. A reţinut curtea de apel că acest teren este şi rămâne proprietate publică a statului, conform H.G. nr. 1045/2000, emisă conform art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, modificată ulterior prin H.G. nr. 2060/2004, fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, conform art. 11 din aceeaşi lege, şi putând fi dat în administrare cu respectarea art. 12 din aceeaşi lege, ceea ce s-a şi întâmplat prin darea în administrarea Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală P. Instanţa a constatat că nu schimbă regimul juridic al terenului faptul că acesta este dat în administrarea Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală P., întrucât H.G. nr. 1045/2000 nu a fost atacată pe calea contenciosului administrativ, iar titularul de proprietate poate dispune şi aprecia cu privire la oportunitatea dării în administrare.

Totodată, curtea de apel a reţinut că în cauză nu prezintă relevanţă actele şi faptele în baza cărora Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală P. s-a instalat în anul 2002 în imobilul construcţie situat municipiul P., întrucât prevederile H.G. nr. 1705/2006, atacate pe calea excepţiei de nelegalitate, nu vizează darea în administrare a unei clădiri, ci a unui teren proprietate publică a statului. A mai reţinut instanţa că SC F. SA nu putea fi menţionată ca vecinătate a terenului în litigiu nici în raportul de expertiză, nici în hotărârea judecătorească şi nici la poziţia contestată din anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006, întrucât nu este titulara dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren care se învecinează cu imobilul în discuţie. De asemenea, a reţinut curtea de apel că vocaţia reclamatei SC F. SA de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate excede prezentei cauze, ce are ca obiect excepţia de nelegalitate a poziţiei nr. M.F. 150108 din anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006.

4. Instanţa de recurs Împotriva sentinţei civile nr. 242 din 17 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de

contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta SC F. SA şi intervenienta forţată în interes propriu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. În motivarea recursului declarat de SC F. SA, s-a arătat că hotărârea primei instanţei este nelegală şi netemeinică, că greşit a fost trecut terenul, prin hotărârea a cărei nelegalitate s-a solicitat a fi constatată, ca aparţinând domeniului public a statului. S-a precizat că H.G. nr. 1045/2000 nu constituie temeiul juridic al proprietăţii publice a statului român, deoarece hotărârea se referă la aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, şi nu la dobândirea proprietăţii publice a statului asupra unui imobil. Recurenta a apreciat, în cadrul motivelor de recurs, că, pentru ca un bun să facă parte din domeniul public al statului, acesta trebuia să fie dobândit de către stat într-unul dintre modurile reglementate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 213/1998. S-a susţinut că bunul, nefiind dobândit în mod legal de către stat, nu putea fi nici inventariat şi nici dat în administrare, aşa cum nelegal s-a procedat prin H.G. nr. 1705/2006. De asemenea, recurenta a arătat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A.V.A.S. şi SC C. Câmpina, care a cesionat drepturile către reclamanta din prezenta cauză, terenul cuprins în H.G. nr. 1705/2006 trebuia să revină statului român, prin intermediul A.V.A.S. Recurenta a susţinut că terenul care formează obiectul hotărârii de Guvern în raport de care s-a invocat excepţia de nelegalitate s-a aflat în administrarea SC E. SA, a cărei continuatore este SC F. SA, aşa încât aceasta avea vocaţia de a i se elibera titlu pentru teren, potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a arătat în motivele de recurs că hotărârea privind trecerea în domeniul public al statului a terenului în cauză este nelegală, întrucât clădirea pe care se află acest teren este proprietatea SC F. SA, că această societate este îndreptăţită să obţină certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ulterior urmând să se majoreze capitalul social cu valoarea terenului. S-a precizat că prin adoptarea hotărârii de Guvern s-a ajuns la imposibilitatea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru SC F. SA, cu consecinţa neîncasării preţului aferent valorii acţiunilor noi emise, prin majorarea capitalului social.

Din examinarea actelor cauzei, precum şi a legislaţiei aplicabile, Înalta Curte a reţinut următoarele: a) Situaţia de fapt existentă în cauză

102

Prin H.G. nr. 1705/29 noiembrie 2006 s-a aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, temeiul de drept al hotărârii de Guvern fiind art. 108 din Constituţia României, republicată, şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare. În anexa nr. 3, cod 8.29.06, a fost trecut terenul în suprafaţă 2522 mp, dat în administrare de D.A.D.R. P. Reclamanta SC F. SA a apreciat că includerea acestui teren în domeniul public al statului este nelegală.

b) Reglementare legală În vederea examinării legalităţii şi temeinicie hotărârii primei instanţe, dar şi a legalităţii actului administrativ,

respectiv H.G. nr. 1705/2006, Înalta Curte a procedat, în continuare, la analizarea prevederilor legale în materie şi aplicabilitatea acestora în cauză. După cum s-a observat din analiza anterioară, H.G. nr. 1705/2006 a fost adoptată în baza prevederilor art. 108 din Constituţia României şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1990. Articolul 108 din Constituţia României prevede: „Actele Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea şi executarea legii”. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, art. 3 alin. (2), prevede: „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. 1 din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege”; art. 20 alin. (2): „Centralizarea inventarului menţionat la alin. (1) se realizează de către Ministerul Finanţelor şi se supune spre aprobare Guvernului; anexă, pct. 1: „Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: (...) 29. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea (…) serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale”. Aşadar, acesta este cadrul legislativ care reglementează domeniul public al statului şi modul în care se atestă acest domeniu.

Instanţa de contencios administrativ a fost sesizată cu cercetarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, motiv pentru care se vor expune şi prevederile care reglementează excepţia de nelegalitate. Articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual (…) poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”. Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 au instituit mijlocul procesual prin care partea interesată poate contesta legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, pentru a-şi demonstra pretenţiile sau pentru a valorifica un drept recunoscut de lege. Ca natură juridică, excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare utilizat în cursul unei proceduri judiciare, atunci când autoritatea invocă, împotriva unui particular, existenţa unui act administrativ, iar acesta din urmă contestă legalitatea actului respectiv. Excepţia de nelegalitate reprezintă o cale de control judiciar al legalităţii unui act administrativ. Prin legalitatea actului administrativ se înţelege conformitatea actului cu reglementările legale cu forţă juridică superioară.

În cauza de faţă s-a procedat la examinarea legalităţii H.G. nr. 1705/2006 prin prisma prevederilor legale cu forţă juridică superioară cuprinse în Legea nr. 213/1998, lege care reglementează proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Din expunerea prevederilor art. 108 alin. (2) din Constituţia României rezultă că hotărârile Guvernului, atât cele cu caracter individual, cât şi cele cu caracter normativ, ca acte administrative de autoritate, se emit pentru organizarea şi executarea legii. În raport de prevederile constituţionale, Înalta Curte a arătat că hotărârile Guvernului trebuie să fie emise cu respectare dispoziţiilor legii în baza căreia au fost adoptate, că acestea trebuie să fie conforme cu reglementarea juridică ce a generat adoptarea lor. H.G. nr. 1705/2006 este emisă cu respectarea prevederilor legale cuprinse în Legea nr. 213/1998, lege în baza căreia a fost adoptată. Sub aspect formal, hotărârea prin care s-a centralizat inventarul bunurilor din domeniul public al statului a fost aprobată de Guvernul României, actul de aprobare fiind tocmai hotărârea de Guvern care formează obiectul prezentei cenzuri.

Cu privire la bunul ce a fost inclus în domeniul public al statului, Înalta Curte a constatat că şi sub acest aspect hotărârea de Guvern este legală. Au fost expuse mai sus prevederile art. 3 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, text din care rezultă că domeniul public al statului este alcătuit, între altele, din bunurile prevăzute la pct. I din anexa acestei legi. În continuarea raţionamentului, Înalta Curte a arătat că la pct. I din anexa la Legea nr. 213/1998, respectiv la pct. 29, se regăsesc ca făcând parte din domeniul public al statului terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea serviciile publice descentralizate ale ministerelor. Direcţia Agricolă şi Dezvoltare Rurală P. face parte din categoria serviciilor descentralizate, respectiv fiind un serviciu deconcertat al Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Aşadar, în raport de prevederile legale enunţate, s-a constatat că terenul şi clădirea în care îşi desfăşoară activitatea D.A.D.R. P. fac parte din domeniul public al statului, prin efectul legii.

Analizând motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că niciunul dintre acestea nu priveşte nelegalitatea actului, adică emiterea acestuia contrar prevederilor legale, de altfel nici în cererea introductivă nu au fost invocate astfel de motive. Înalta Curte a constatat că recurenta şi intervenienta au invocat în mod constant interesul acestora în

103

promovarea cererii privind excepţia de nelegalitate şi eventuala vocaţie de a se elibera acestora certificat de atestare a dreptului de proprietate. Legalitatea actului nu a fost contestată în limitele expuse mai sus, adică nu s-a invocat neconformitatea actului administrativ cu legea, ci numai în mod constant s-a apreciat de către recurente că acestea ar avea dreptul asupra terenului pentru care s-a atestat dreptul de proprietate publică a statului.

În concluzie, prin adoptarea H.G. nr. 1705/2006, Guvernul României a respectat prevederile legale incidente în materia proprietăţii publice, atât sub aspect formal, cât şi sub aspectul fondului, adică al bunului pentru care s-a aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

5. Soluţia instanţei de recurs Având în vedere considerentele prezentei decizii, prevederile art. 3041, precum şi art. 312 C. proc. civ., recursurile

declarate împotriva sentinţei nr. 242 din 17 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti au fost respinse, sentinţa primei instanţe fiind legală şi temeinică.

27. H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Excepţie de nelegalitate respinsă cu privire la dispoziţiile pct. 21.6. din normele metodologice

Potrivit pct. 21.6. din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007: „Instituţia prefectului va

exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari şi de preşedinţii consiliilor judeţene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau notificatorul nu face dovada calităţii de moştenitor al fostului proprietar), vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii contenciosul administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare”.

Prevederile citate sunt legale în raport cu dispoziţiile art. 123 alin. (5) din Constituţie, republicată, care prevăd expres competenţa instanţei de contencios administrativ, fără a face distincţie în funcţie de natura actului atacat de prefect sau de obiectul de reglementare al legii în executarea căreia a fost emis sau adoptat actul respectiv, precum şi cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Titlu al II-lea al O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2002 şi pentru stabilirea unor măsuri de accelerare a aplicării acesteia.

Decizia nr. 4767 din 30 octombrie 2009

I. Circumstanţele cauzei 1. Obiectul excepţiei de nelegalitate Prin încheierea de la data de 14 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti

în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 21 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, având în vedere că aceste norme metodologice au fost aprobate printr-o hotărâre de Guvern, respectiv prin H.G. nr. 250/2007, şi stabilesc o situaţie diferită de atacare a unor titluri de proprietate pentru instituţia prefectului. Instanţa a apreciat că dispoziţiile arătate au legătură cu soluţionarea cauzei şi, întrucât a considerat că prin aceste dispoziţii se adaugă la lege, a dispus sesizarea instanţei de contencios administrativ pentru a soluţiona excepţia invocată.

2. Hotărârea primei instanţe Prin sentinţa nr. 1022 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a

excepţiei de nelegalitate invocate şi a fost admisă excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul Prefectul judeţului Ilfov în contradictoriu cu Primarul oraşului Popeşti-Leordeni şi Guvernul României, în sensul că instanţa a constatat nelegalitatea art. 21 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

3. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea primei instanţe Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că excepţia de nelegalitate invocată în cauză este

admisibilă, întrucât din interpretarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că poate fi invocată nelegalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, astfel încât a respins excepţia de inadmisibilitate invocată în cauză. Pe fondul excepţiei invocate, a apreciat că excepţia de nelegalitate atacată este întemeiată, întrucât prin art. 26 din Legea nr.

104

10/2001, republicată, s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile emise în temeiul acestei legi pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în raza căruia se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.

Cu privire la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, a arătat instanţa de fond că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXI din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite, a stabilit că este competentă secţia civilă a tribunalului. Instanţa a apreciat că prin dispoziţiile art. 21 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut competenţa instanţei de contencios administrativ, astfel încât dispoziţiile arătate sunt nelegale şi contravin prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.

4. Recursurile pârâţilor Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambii pârâţi. 4.1. Recursul pârâtului Guvernul României Guvernul României şi-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., criticând

sentinţa pentru următoarele motive: – potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele

administrative cu caracter individual, iar nu şi actele administrativ-normative. H.G. nr. 250/2007, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, este un act administrativ-normativ adoptat în scopul lămuririi şi rezolvării unitare a situaţiilor apărute în procedura administrativă, astfel că, în opinia autorităţii emitente, nu poate constitui obiect al excepţiei de nelegalitate;

– H.G. nr. 250/2007 nu contravine Legii nr. 10/2001, pentru că, pe de o parte, art. 26 alin. (3) din legea menţionată se referă la ipoteza contestării dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, de către persoana care se pretinde îndreptăţită, iar, pe de altă parte, atribuţia prefectului de a ataca în justiţie un act administrativ al primarului este prevăzută de Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului şi de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

4.2. Recursul pârâtei Primăria Popeşti-Leordeni Recurenta-pârâtă Primăria Popeşti-Leordeni a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că

punctul 21.6 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007 este în acord cu principiile de drept referitoare la regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a

constatat că recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. 1. Admisibilitatea excepţiei de nelegalitate Curtea de apel a fost învestită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o excepţie de nelegalitate având

ca obiect dispoziţiile pct. 21.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter normativ a H.G. nr. 250/2007 nu atrage inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, la această concluzie ajungând Înalta Curte printr-o interpretare logică, sistematică şi istorico-teleologică a Legii nr. 554/2004. Evoluţia în timp a actualei Legi a contenciosului administrativ şi însăşi terminologia uzitată în textele ce reglementează excepţia de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate a actelor administrativ-normative, principiul coerenţei legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor. Pe baza argumentului de interpretare logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiectelor de drept în legătură cu actele administrativ-normative, ale căror efecte au caracter general, impersonal şi abstract.

În fine, nu poate fi ignorată, în această privinţă, practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care s-a pronunţat în mod repetat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior, cât şi ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007. Interpretând legea naţională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituţia României, într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte a reţinut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să îşi orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De

105

aceea, atunci când textul unei legi, aşa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înţelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudenţă uniformă, care să asigure celor implicaţi în procedurile judiciare posibilitatea de a-şi regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile şi interesele legitime să nu fie atinse în substanţa lor (C.E.D.O., cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979).

Prin urmare, soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate este corectă. 2. Legalitatea normei administrative În ceea ce priveşte concordanţa normei administrative atacate cu actele normative cu forţă juridică superioară

incidente în cauză, Înalta Curte a constatat că sentinţa primei instanţe este susceptibilă de critici în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Este adevărat că art. 26 din Legea nr. 10/2001 instituie competenţa secţiei civile a tribunalului pentru acţiunile formulate de persoanele interesate împotriva deciziilor sau dispoziţiilor de soluţionare a notificărilor, dar legalitatea pct. 21.6 din normele metodologice nu poate fi verificată decât prin raportare la întregul ansamblu al actelor normative care statuează asupra poziţiei şi rolului prefectului în sistemul autorităţilor publice şi îi conferă acestuia prerogativa de tutelă administrativă asupra actelor autorităţilor administraţiei publice autonome locale. Această prerogativă este instituită chiar prin Constituţia României, care prevede, în art. 123 alin. (5), că „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal”. După cum se poate observa, norma constituţională prevede expres competenţa instanţei de contencios administrativ, fără a face distincţie în funcţie de natura actului atacat de prefect sau de obiectul de reglementare al legii în executarea căreia a fost emis sau adoptat actul respectiv.

În câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001, atribuţia prefectului de a exercita controlul fazei administrative a aplicării acestei legi a fost prevăzută în art. 5 alin. (1) din Titlu al II-lea al O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2002 şi pentru stabilirea unor măsuri de accelerare a aplicării acesteia. În condiţiile în care, aşa cum rezultă din cele expuse mai sus, competenţa instanţei de contencios administrativ este prevăzută chiar în Constituţia României, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a reţinut greşit incidenţa prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

3. Soluţia pronunţată Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat în temeiul art.

4 alin. (3) din Legea nr. 554/2006 şi, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate invocate.

28. H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor. Excepţie respinsă cu privire la

Capitolului V „Condiţii de muncă particulare”, Fişa 123 „Munca la înălţime”, subtitlul „Contraindicaţii”, marcatorul privind „vârsta sub 18 ani şi peste 55 ani” din hotărâre

Prevederile Capitolului V „Condiţii de muncă particulare”, Fişa 123 „Munca la înălţime”, subtitlul

„Contraindicaţii”, marcatorul privind „vârsta sub 18 ani şi peste 55 ani” din H.G. nr. 355/2007 care dispun în sensul că este contraindicat a se permite munca la înălţime a persoanelor cu vârsta sub 18 ani sau cu vârsta peste 55 de ani sunt legale, nu încalcă dreptul la muncă şi nu contravin principiului nediscriminării.

Raţiunea avută în vedere cu ocazia edictării normelor contestate este justificată din punct de vedere obiectiv şi rezonabil prin necesitatea de eliminare ori diminuare a riscurilor privind securitatea şi sănătatea muncii, a riscurilor de accidente de muncă şi de îmbolnăviri profesionale, inclusiv a celor care pot să survină în cazul persoanelor a căror vârstă ar fi inadecvată şi improprie lucrului la înălţime.

Decizia nr. 1357 din 11 martie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa, Secţia civilă, asigurări sociale şi litigii de muncă, reclamantul

S.T. a chemat în judecată pârâta SC R. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1285 din 10 octombrie 2007, emisă de pârâtă, prin care reclamantul a fost concediat, obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând ajutorul de înmormântare prevăzut în contractul colectiv de muncă şi la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament, a daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată. Prin

106

întâmpinare, pârâta SC R. SA a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. La termenul din 5 martie 2008, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 16 din H.G. nr. 355/2007, pentru ca odată cu motivarea în scris a acestei excepţii să învedereze că, de fapt, înţelege să invoce excepţia de nelegalitate a acestei hotărâri. Reclamantul a arătat că dispoziţiile Capitolului V din H.G. nr. 355/2007 sunt nelegale, deoarece încalcă dreptul la muncă şi principiul nediscriminării. A menţionat că, în baza acestui act normativ, angajatorul SC R. SA a refuzat să îi mai permită accesul la locul de muncă pe motivul că are vârsta de peste 55 de ani şi că efectele discriminatoare s-au produs asupra sa prin aceea că a fost nevoit să iasă la pensie mai devreme cu 5 ani faţă de vârsta standard, suferind o importantă pierdere de venit lunar.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate, arătând că H.G. nr. 355/2007 este conformă cu dispoziţiile art. 108 din Constituţie, cu ale art. 46 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă şi cu cerinţele reglementărilor comunitare în materie.

Prin încheierea din 19 martie 2008, Tribunalul Constanţa, Secţia civilă, asigurări sociale şi litigii de muncă, a dispus, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate de către Curtea de Apel Constanţa, căreia i-a trimis dosarul în acest scop. Prin sentinţa civilă nr. 642/CA din 10 iulie 2008, Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 355/2007 şi, pe cale de consecinţă, a respins excepţia invocată de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Prin decizia nr. 2917 din 17 septembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul reclamantului, a casat sentinţa civilă nr. 642/CA din 10 iulie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că actele normative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Învestită cu rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 978/CA din 21 decembrie 2008, a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 355/2007 invocată de reclamantul S.T., ca nefondată. Pentru a hotărî în acest mod, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele: Capitolul V „Condiţii de muncă particulare – Fişa 123 – Munca la înălţime” din H.G. nr. 355/2007 prevede unele contraindicaţii privind accesul în prestarea muncii la înălţime, dintre care una se referă la „vârsta sub 18 ani ori peste 55 de ani”. Prima instanţă a apreciat că aceste dispoziţii nu sunt nelegale, întrucât nu încalcă nici dreptul la muncă, nici principiul nediscriminării. A considerat că dispoziţiile cuprinzând contraindicaţiile invocate au fost instituite în vederea protecţiei persoanelor cu vârste sub 18 ani şi peste 55 ani şi că principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţia europeană nu împiedică statele să ia măsuri pentru promovarea unei legalităţi depline şi efective, sub condiţia unei justificări obiective şi rezonabile.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. A arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamantul ar fi invocat excepţia de nelegalitate a întregii H.G. nr. 335/2007, întrucât excepţia a vizat doar prevederile paragrafului privind „vârsta sub 18 ani şi peste 55 ani” din cuprinsul Capitolului V al acestui act normativ. A considerat, în esenţă, că paragraful a cărui nelegalitate o invocă încalcă dispoziţiile art. 5 C. muncii, ale art. 41 din Constituţia României privind dreptul la muncă şi la alegerea acesteia, precum şi o serie de articole cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că reprezintă, în realitate, un abuz de drept al Guvernului în beneficiul angajatorilor. Prin notele de şedinţă depuse la dosar, recurentul-reclamant a mai arătat că în mod absolut contraindicaţia care vizează limitarea dreptului la muncă al persoanelor în vârstă de peste 55 de ani este discriminatorie şi că în cauză justificarea obiectivă şi rezonabilă cuprinsă în prevederile art. 14 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie nu există. A relevat modul în care principiul discriminării este definit în unele acte normative, cum ar fi Directiva nr. 78/2000 de creare a unui cadrul general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă, Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 137/2000 şi Raportul global publicat la Declaraţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind principiile şi drepturile fundamentale ale muncii, adoptată la 96-a sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii de la Geneva.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă SC R. SA a solicitat respingerea recursului reclamantului şi menţinerea sentinţei civile atacate ca fiind legală şi temeinică. A apreciat că dispoziţiile H.G. nr. 355/2007 nu au caracter nelegal şi nu încalcă nici dreptul la muncă şi nici principiul nediscriminării, fiind în acord cu legislaţia internă şi comunitară.

107

La rândul său, intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate ca fiind legală şi temeinică. A menţionat, în esenţă, că actul administrativ contestat cuprinde reguli de conduită generală cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă şi că nu încalcă dreptul la muncă şi nici nu aduce vreo vătămare drepturilor legale ale recurentului-reclamant.

Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate şi din oficiu, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, având în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce succed: actul administrativ atacat, şi anume H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, a fost emis de către Guvernul României cu respectarea prevederilor art. 101 din Constituţia României, potrivit cărora Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice, precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 107 alin. (2) din legea fundamentală, care prevăd că hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor. Actul administrativ a fost emis cu respectarea principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normale de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, fiind adoptată în temeiul art. 46 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, prin urmare, în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior. Totodată, H.G. nr. 355/2007 creează cadrul legal pentru asigurarea supravegherii sănătăţii lucrărilor, stabileşte obligaţiile angajatorilor şi condiţiilor privind aptitudinea de muncă, în raport cu riscurile privind securitatea şi sănătatea în muncă.

Capitolului V „Condiţii de muncă particulare” – Fişa 123 – „Munca la înălţime”, subtitlul „Contraindicaţii”, marcatorul privind „vârsta sub 18 ani şi peste 55 ani”, ce formează obiectul excepţiei de nelegalitate, prevede contraindicaţia de a se permite munca la înălţime a persoanelor aflate în aceste situaţii. Înalta Curte a observat că, prevăzând contraindicaţia relativă la vârsta lucrătorilor care lucrează la înălţime, Guvernul nu a încălcat nici dreptul la muncă şi nici principiul nediscriminării, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond. Nu au putut fi primite criticile recurentului potrivit cărora contraindicaţia în discuţie ar încălca dreptul la muncă al persoanelor vizate, întrucât acestea nu ar mai putea accede la alte locuri de muncă. Dimpotrivă, lucrătorii aflaţi în ipostazele respective îşi pot exercita atributele dreptului la muncă în oricare alt loc pentru care nu există astfel de contraindicaţii, acestea neavând caracter absolut, cum eronat apreciază recurentul. Că lucrurile stau astfel şi în cauza de faţă rezultă, fără echivoc, din adresa nr. 9873 din 6 august 2007, prin care SC R. SA, unitate angajatoare, i-a oferit reclamantului, în condiţiile legii, un alt post de muncă, cu acordarea drepturilor salariale specifice.

Pe de altă parte, contraindicaţiile prevăzute în actul administrativ vizează, în egală măsură, toate persoanele în vârstă de sub 18 ani şi peste 55 ani care ar intenţiona să lucreze la înălţime, ceea ce înseamnă că dispoziţia legală nu îngăduie naşterea unor tratamente diferite pentru situaţii identice. Reglementările considerate nelegale de către recurent nu încalcă nici principiul nediscriminării pe care acesta îl invocă. Într-o manieră corectă a reţinut prima instanţă că, potrivit art. 14 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, principiul nediscriminării nu împiedică statele membre să ia măsuri pentru promovarea unei legalităţi depline şi efective, sub condiţia existenţei unei justificări obiective şi rezonabile. Garantând dreptul complex la ocrotirea sănătăţii şi securităţii muncii consacrat prin art. 34 din Constituţia României, acest text constituţional stabileşte obligaţia statului de a lua măsurile necesare pentru asigurarea condiţiilor respectării dreptului. Eliminarea ori diminuarea riscurilor privind securitatea şi sănătatea muncii, a riscurilor de accidente de muncă şi de îmbolnăviri profesionale, inclusiv a celor care pot să survină în cazul persoanelor a căror vârstă ar fi inadecvată şi improprie lucrului la înălţime, reprezintă câteva dintre justificările obiective şi rezonabile care au determinat adoptarea textului de lege contestat.

În sfârşit, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod just că elaborarea actului administrativ, inclusiv a textului contestat, a avut loc prin respectarea normelor Comunităţii Europene, fiind un instrument necesar pentru corelarea sistemului legislativ de sănătate şi securitate în muncă la standardele prevăzute de reglementările europene.

În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul reclamantului ca nefondat.

108

29. H.G. nr. 1398/2007 privind drepturile de transport ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Excepţie admisă cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a)17 din hotărâre. Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007. Excepţie admisă cu privire la dispoziţiile pct. 13.1 din ordin

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1398/2007: „Funcţionarii publici cu statut special din sistemul

administraţiei penitenciare au dreptul la decontarea cheltuielilor de transport dus-întors şi în situaţiile în care se deplasează la şi de la locul de muncă, dacă distanţa dintre localitatea unde îşi au domiciliul sau reşedinţa şi locul de muncă este cuprinsă între 5 şi 70 km, în cazul în care locul de muncă se află într-o unitate izolată, astfel cum este stabilită prin ordin al ministrului justiţiei; distanţa se calculează în funcţie de traseul parcurs pe căile de transport rutier şi reprezintă spaţiul parcurs între limita de demarcaţie a localităţii de care aparţine administrativ-teritorial unitatea în cauză şi limita de demarcaţie a localităţii de domiciliu sau de reşedinţă”.

Potrivit pct. 13.1 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007: „Funcţionarii publici cu statut special din Penitenciarul Poarta Albă, din Penitenciarul Spital Poarta Albă, din Secţia Chilia Veche a Penitenciarului Tulcea şi din Penitenciarul Codlea – Centrul de pregătire profesională şi recuperare a cadrelor de penitenciare Rodbav, beneficiază de un spor de izolare de 20% din salariul de bază lunar, acest spor nefăcând parte din acesta”.

Dispoziţiile sus-menţionate sunt nelegale în raport cu dispoziţiile art. 34 lit. k) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu modificările ulterioare, potrivi cărora: „Funcţionarul public din sistemul acestei administraţii are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport, în cazul deplasării în interes de serviciu, în cazul mutării în altă localităţi, în cazul deplasării de la domiciliu la locul de muncă, când domiciliază în altă localitate decât aceea în care îşi desfăşoară activitatea până la 70 km şi, o dată pe an, pentru efectuarea concediului de odihnă, precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilitate prin hotărâre a Guvernului”.

Nelegalitatea dispoziţiilor criticate derivă din faptul că acestea adaugă dispoziţiilor art. 3418 lit. k) din Legea nr. 293/2004, pentru a căror punere în aplicare au fost emise, încălcând astfel principiul ierarhiei actelor normative prin faptul că adaugă la ipoteza (domiciliază în altă localitate decât aceea în care îşi desfăşoară activitatea până la 70 km) reglementată de lege noi elemente de circumstanţiere pentru exerciţiul efectiv al dreptului de decontare a cheltuielilor de transport, precum:

– distanţa dintre localitatea unde îşi au domiciliul sau reşedinţa şi locul de muncă trebuie să fie la o distanţă minimă de 5 km, condiţie introdusă prin prevederile criticate din H.G. nr. 1398/2007, deşi legea nu prevede o asemenea condiţie;

– desfăşurarea activităţii în cadrul unor anumite penitenciare expres prevăzute de dispoziţiile criticate din Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, deşi legea prevede doar condiţia ca beneficiarul să domicilieze în altă localitate decât aceea în care îşi desfăşoară activitatea.

Decizia nr. 3645 din 30 iunie 2009

Prin încheierea din 9 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, Secţia civilă, în dosarul nr. 1371/98/2008, a

fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 6 lit. a) din H.G. nr. 1398/2007 şi a celor de la pct. 13.1 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, excepţie ridicată de Sindicatul Lucrătorilor din Penitenciarul S. Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a acestei curţi, prin sentinţa civilă nr. 2908 din 29 octombrie 2008, a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că adoptarea H.G. nr. 1398/2007 s-a realizat în temeiul dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 34 lit. k) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din

17 Lit. a) de la alin. (1) al art. 6 din H.G. nr. 1398/2007 a fost modificată prin H.G. nr. 283/2010, având în prezent următorul conţinut: „a) la şi de la locul de muncă, dacă domiciliază sau îşi au reşedinţa în altă localitate, situată până la 70 km distanţă faţă de cea în care îşi desfăşoară activitatea; distanţa dintre localitatea unde îşi au domiciliul sau reşedinţa şi localitatea unde se află locul de muncă se calculează în funcţie de traseul parcurs pe căile de transport rutier şi reprezintă spaţiul parcurs între limita de demarcaţie a localităţii de care aparţine administrativ-teritorial unitatea în cauză şi limita de demarcaţie a localităţii de domiciliu sau de reşedinţă”.

18 În urma republicării Legii nr. 293/2004 în M. Of. nr. 628 din 22 septembrie 2009, aceste dispoziţii se regăsesc în art. 36 lit. k).

109

Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, au fost respectate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, precum şi cele conţinute în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, în vigoare la acea dată. Proiectul actului normativ a fost analizat favorabil de către autorităţile publice interesate în aplicarea lui, inclusiv de către Consiliul Legislativ. Adoptarea actului normativ guvernamental s-a realizat având în vedere menţinerea şi adaptarea corespunzătoare a drepturilor de care respectiva categorie de personal beneficia la acea dată. S-a mai considerat că schimbările aduse prin H.G. nr. 1398/2007 s-au referit exclusiv la adaptarea condiţiilor de decontare a cheltuielilor de transport la noul statut al acestui personal, demilitarizat încă din anul 2004, iar pe fond drepturile au fost menţinute, fără instituirea unor drepturi noi. Cât priveşte Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007, curtea a reţinut că, potrivit art. 34 lit. k) din Legea nr. 293/2004, funcţionarul public cu stat special din sistemul administraţiei penitenciare are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport, în cazul deplasării în interes de serviciu, în cazul mutării în alte localităţi, în cazul deplasării de la domiciliu la locul de muncă, atunci când domiciliază în altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară activitatea până la 70 km şi, o dată pe an, pentru efectuarea concediului de odihnă, precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul Sindicatul Lucrătorilor din Penitenciarul Slobozia. Recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia invocată, deoarece introducerea în cuprinsul art. 6 din H.G. nr. 1398/2007 a dispoziţiei conform căreia se acordă decontarea cheltuielilor de transport în cazul deplasării în interes de serviciu doar în cazul în care locul de muncă se află într-o localitate izolată, astfel cum este stabilită prin ordin al ministrului justiţiei, încalcă principiul ierarhiei actelor normative, adăugând o situaţie ce nu a fost prevăzută de actul normativ superior, respectiv art. 34 lit. k) din Legea nr. 293/2004. În opinia recurentului, enumerarea făcută de aceasta normă juridică este limitativă, şi nu exemplificativă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, sintagma „în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului” se referă doar la ultima teză a articolului, respectiv la celelalte situaţii decât cele cuprinse anterior în text.

Critica este întemeiată. Potrivit dispoziţiile art. 34 lit. k) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu modificările ulterioare, funcţionarul public din sistemul acestei administraţii are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport, în cazul deplasării în interes de serviciu, în cazul mutării în altă localităţi, în cazul deplasării de la domiciliu la locul de muncă, atunci când domiciliază în altă localitate decât aceea în care îşi desfăşoară activitatea până la 70 km şi, o dată pe an, pentru efectuarea concediului de odihnă, precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilitate prin hotărâre a Guvernului. În temeiul acestei dispoziţii legale, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 1398 din 19 noiembrie 2007, care în art. 6 alin. (1) lit. a) a prevăzut că funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare au dreptul la decontarea cheltuielilor de transport dus-întors şi în situaţiile în care se deplasează la şi de la locul de muncă, dacă distanţa dintre localitatea unde îşi au domiciliul sau reşedinţa şi locul de muncă este cuprinsă între 5 şi 70 km, în cazul în care locul de muncă se află într-o unitate izolată, astfel cum este stabilită prin ordin al ministrului justiţiei; distanţa se calculează în funcţie de traseul parcurs pe căile de transport rutier şi reprezintă spaţiul parcurs între limita de demarcaţie a localităţii de care aparţine administrativ-teritorial unitatea în cauză şi limita de demarcaţie a localităţii de domiciliu sau de reşedinţă. În fine, prin dispoziţiile de la pct. 13.1 din Ordinul nr. 399/C/2007 emis de Ministerul Justiţiei s-a stabilit că funcţionarii publici cu statut special din Penitenciarul Poarta Albă, din Penitenciarul Spital Poarta Albă, din Secţia Chilia Veche a Penitenciarului Tulcea şi din Penitenciarul Codlea, Centrul de pregătire profesională şi recuperare a cadrelor de penitenciare Rodbav, beneficiază de un spor de izolare de 20% din salariul de bază lunar, acest spor nefăcând parte din acesta. Potrivit ordinului mai sus menţionat, Penitenciarul S. nu face parte din categoria unităţilor situate în zone izolate.

Din interpretarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) a H.G. nr. 1398/2007 rezultă fără echivoc că se acordă decontarea cheltuielilor de transport ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare doar în cazul în care locul de muncă al acestora se află într-o unitate izolată, astfel cum este ea stabilită prin ordin al ministrului justiţiei. Noua reglementare introdusă în articolul mai sus menţionat, dar şi în cadrul Ordinului nr. 399/C/2007 [pct. 13.1 lit. a)], încalcă, cu evidenţă, principiul general al ierarhiei actelor normative, deoarece adaugă la lege şi creează o situaţie care nu a fost prevăzută de actul normativ cu forţă juridică superioară, şi anume de art. 34 lit. k) din Legea nr. 293/2004. Ea restrânge în mod nepermis sfera funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care, potrivit legii, sunt îndreptăţiţi la decontarea cheltuielilor de transport. Enumerarea făcută în acest text legal, cu modificările ulterioare, este în adevăr limitativă, şi nu exemplificativă, iar sintagma „în

110

condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului” se referă doar la teza finală a articolului, mai precis la celelalte situaţii decât cele menţionate în formularea anterioară a textului.

Ţinând seama de considerentele expuse în prezenta decizie, Înalta Curte a admis recursul declarat în cauză de reclamantul Sindicatul Lucrătorilor din Penitenciarul Slobozia. Pe cale de consecinţă, s-a dispus modificarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate ridicate de reclamant cu privire la pct. 13.1 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 399/C/2007 şi la art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1398/2007, în raport cu dispoziţiile art. 34 lit. k) din Legea nr. 293/2004.

Secţiunea a 2-a. Acte emise de conducători ai ministerelor, ai organelor de specialitate

ale administraţiei publice centrale ori ai altor instituţii publice 30. Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management şi

resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor. Excepţie respinsă cu privire la art. 18 alin. (1) lit. h). Excepţie respinsă faţă de critica de nelegalitate privind nepublicarea ordinului şi neaplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. h) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, candidaţii la

concursul pentru încadrarea în funcţiile de subofiţeri trebuie să îndeplinească, printre altele, condiţia de a avea un comportament corespunzător cerinţelor de conduită admise şi practicate în societate.

Dispoziţiile menţionate sunt legale în raport cu următoarele aspecte: – nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 52 şi art. 53 din Constituţie, republicată,

referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât calitatea de militar impune anumite restricţii prevăzute de actele normative specifice, printre care şi condiţiile de participare la concursul pentru accederea în rândul cadrelor militare ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;

– art. 7 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, în baza căreia a fost emis ordinul, prevede că „Profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii”;

– legalitatea ordinului nu este afectată de faptul că nu prevede termenul în care are loc verificarea dosarelor candidaţilor în raport de data desfăşurării concursului.

Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management şi resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor este legal şi, în raport cu obiectul său de reglementare, nu este supus regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, având în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 555/200119, precum şi cele ale art. 108 alin. (4) teza finală din Constituţie, republicată, cu prevederile art. 10 şi art. 82 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată20, şi ale Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.

Ordinul este legal şi în raport cu faptul că Ministerului Administraţiei şi Internelor nu era ţinut a aduce la îndeplinire obligaţia de transparenţă prevăzută de Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, întrucât ordinul respectiv este un act administrativ cu caracter normativ cu aplicabilitate restrânsă la nivelul personalului din minister, iar nu un act cu aplicabilitate generală, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 52/2003.

Decizia nr. 3230 din 10 iunie 2009 Decizia nr. 3754 din 30 iulie 2009

19 H.G. nr. 555/2001 a fost abrogată de H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul

Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, abrogată de H.G. nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, abrogată de H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării.

20 Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 10 şi art. 82 din Legea nr. 24/2000 în forma republicată în M. Of. nr. 777 din 25 august 2004, texte care au fost renumerotate ca art. 11 şi art. 84 în forma republicată a legii în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.

111

1. Decizia nr. 3230 din 10 iunie 2009. În cauza aflată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, înregistrată sub nr.

47113/101/2007, reclamantul R.D. a invocat, în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Mehedinţi, excepţia de nelegalitate a art. 18 alin. (1) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004. Prin încheierea din 20 februarie 2008, tribunalul a sesizat Curtea de Apel Craiova pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate, suspendând judecarea cauzei. Într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 82 din 14 martie 2008, prin care a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate, motivat de faptul că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile exclusiv actelor administrativ individuale, nu şi celor cu caracter normativ.

Prin decizia nr. 3240 din 2 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamant şi a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că excepţia de nelegalitate poate privi atât actele administrativ individuale, cât şi cele normative. În fond după casare, Curtea de Apel Craiova a respins excepţia de nelegalitate, prin sentinţa civilă nr. 82 din 5 martie 2009. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantul nu a indicat motivele de nelegalitate ale Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, emis în baza Legii nr. 360/2002, astfel încât excepţia invocată este neîntemeiată. Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul R.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Astfel, reclamantul a invocat neconstituţionalitatea ordinului, respectiv a prevederilor art. 18 alin. (1) lit. h), care contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 52 şi art. 53 din Constituţie. S-a mai arătat că ordinul nu prevede termenul în care comisia de examinare are obligaţia de a comunica rezultatul verificării dosarelor de candidat privind îndeplinirea condiţiilor de participare la concurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, fiind respins ca atare. Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) lit. h) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, candidaţii la concursul pentru încadrarea în funcţiile de subofiţeri trebuie să îndeplinească, printre altele, condiţia de a avea un comportament corespunzător cerinţelor de conduită admise şi practicate în societate. Aceste dispoziţii nu contravin şi nu încalcă prevederile constituţionale invocate de reclamant privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, calitatea de militar impunând anumite restricţii prevăzute de actele normative specifice, printre care şi condiţiile de participare la concursul pentru accederea în rândul cadrelor militare ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Astfel, Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, în baza căreia a fost emis ordinul a cărui nelegalitate s-a invocat, prevede la art. 7 că profesia de ofiţer maistru militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii. Cât priveşte împrejurarea că în ordin nu este prevăzut în mod distinct termenul în care are loc verificarea dosarelor candidaţilor în raport de data desfăşurării concursului, acest aspect nu conduce la nelegalitatea actului administrativ.

În raport de cele expuse mai sus, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat în cauză. 2. Decizia nr. 3754 din 30 iulie 2009. Prin sentinţa civilă nr. 1902 din 28 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti,

Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia de nelegalitatea a Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 ca neîntemeiată şi a fost respinsă acţiunea reclamantului M.I. formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală Anticorupţie, ca neîntemeiată. Ulterior s-a dispus, prin decizia nr. 4398 din 14 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, admiterea recursului declarat de reclamantul M.I., casarea sentinţei civile nr. 1902 din 28 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a învederat, în considerentele deciziei de casare, cât priveşte modul de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, că recurentul a invocat trei motive de nelegalitate dintre care instanţa de fond a reţinut doar unul şi că instanţa de fond, deşi prin încheierea din 17 mai 2007 a dispus citarea în cauză şi a emitentului Ordinului nr. 300/2004, a soluţionat litigiul în contradictoriu doar cu Direcţia Generală de Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Referitor la motivele de recurs ce vizau fondul pricinii, s-a constatat de instanţa de recurs că şi acestea sunt fondate, întrucât atât susţinerile intimatului-pârât din întâmpinarea depusă în recurs, cât şi conţinutul adresei nr. 1683502 din 4 iulie 2007 necesită clarificarea în primul rând a aspectelor legate de competenţa de a emite actul atacat, avându-se în vedere succesiunea de şefi şi perioada supusă aprecierii. Cu prilejul rejudecării, s-a dispus ca instanţa de fond să examineze criticile formulate atât pe calea acţiunii directe, cât şi pe calea excepţiei, să suplimenteze probatoriul şi să soluţioneze excepţia de nelegalitate şi în contradictoriu cu emitentul actului atacat.

112

La rejudecare s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1428 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-au respins ca neîntemeiate atât excepţia de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 300/2004, cât şi acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi cu Ministerul Administraţiei şi Internelor. S-a arătat, în considerentele sentinţei, că dispoziţia din art. 107 alin. (3) din Constituţia României, potrivit cu care „Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”, are dublă funcţionalitate, în sensul că, pe de o parte, consacră o excepţie de la regula publicării hotărârilor de Guvern în Monitorul Oficial, iar, pe de altă parte, consacră principiul nepublicării actelor administrative cu caracter militar. Textul constituţional nu impune ca întreg actul normativ să prezinte caracter militar, fiind suficient şi un caracter parţial militar, conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Dispoziţia constituţională se aplică direct hotărârilor de Guvern, nefiind necesară vreo normă legală intermediară, atât în ceea ce priveşte hotărârile cu caracter militar, cât şi în ceea ce priveşte hotărârile care reglementează problematica publicării primelor, precum H.G. nr. 555/2001. Raţiunea extinderii nepublicării la toate actele administrative cu caracter militar este impusă de argumentul a fortiori, fiind evident că, în situaţia în care caracterul militar exclude de la publicare actele administrative de cea mai mare importanţă pentru opinia publică, cu atât mai mult el ar trebui să le excludă de la publicare pe cele mai puţin însemnate. Totodată, s-a precizat, existenţa neîndoielnică a principiului nepublicării actelor administrative cu caracter militar se întemeiază pe regula accesorium sequitur principale, fiind obligatorie cel puţin nepublicarea actelor cu forţă juridică inferioară emise în baza unor hotărâri de Guvern cu caracter militar. În speţă, caracterul militar, cel puţin parţial, al Ordinului nr. 300/2004 este evident, în condiţiile în care, potrivit art. 1 din acest ordin, reglementează raporturi de serviciu în privinţa cadrelor militare în activitate, militarilor din cadrul M.A.I., precum şi raporturi referitoare la cadrele militare în rezervă şi în retragere şi veteranilor de război, astfel că nepublicarea lui în Monitorul Oficial al României este justificată din punct de vedere legal. În situaţia în care prevederile art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 555/2001 reprezintă concretizarea unei dispoziţii constituţionale, se desprinde concluzia că nu mai subzistă argumentul reclamantului privind forţa juridică superioară a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 24/2000 (versiunea în vigoare la data emiterii Ordinului nr. 300/2004) sau a dispoziţiilor Legii nr. 52/2003. De altfel, a mai precizat instanţa de fond, Ordinul nr. 300/2004 nici nu face parte din categoria actelor normative supuse regulii de publicitate prevăzute în art. 3 din Legea nr. 52/2003, întrucât nu are aplicabilitate generală, ci se aplică numai cadrelor Ministerul Administraţiei şi Internelor. Prin urmare, excepţia de nelegalitate acestuia a fost respinsă ca neîntemeiată, aceeaşi soluţie impunându-se şi în privinţa excepţiei inexistenţei acestui act administrativ, pentru aceleaşi considerente, cea din urmă excepţie reprezentând practic un argument în susţinerea celei dintâi, fiind calificată în acest sens.

Pe fondul cauzei, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, pe temeiul mai multor motive. Astfel, în primul rând, s-a apreciat că nu poate fi primită critica reclamantului privind efectuarea evaluării sale de către o persoană necompetentă, respectiv împuternicitul la comanda SDI, deoarece actele autentice depuse la compartimentul de păstrare a documentelor clasificate atestă faptul că reclamantul a fost numit în cadrul SDI, iar acesta recunoaşte că, la data de 28 martie 2006, a semnat fişa postului corelativă funcţiei îndeplinite în cadrul acestui serviciu, document clasificat depus la compartimentul desemnat. În aceste condiţii, s-a arătat, invocata dar nedovedita dispoziţie nr. S/III/100 din 1 ianuarie 2006 nu ar putea avea decât semnificaţia faptului că reclamantul a îndeplinit şi unele atribuţii în cadrul Serviciului Relaţii Publice şi Control Acces, eventual prin cumul, dar în niciun caz că aici ar fi fost funcţia sa de bază. De altfel, la solicitarea instanţei, pârâta D.G.A. a comunicat cu adresa nr. 894421 din 20 noiembrie 2008 că nu a fost niciodată întocmită vreo dispoziţie de personal cu nr. S III/100 din 1 ianuarie 2006. Prin urmare, în mod corect evaluarea reclamantului a fost realizată de şeful serviciului în cadrul căruia a fost numit în mod legal şi şi-a desfăşurat activitatea.

Pe de altă parte, s-a învederat de către prima instanţă că modul de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamant a fost legal, comisia pentru cercetarea contestaţiei fiind constituită în baza actului administrativ corespunzător al directorului general al pârâtei, conform art. 90 alin. (2) din Ordinul nr. 300/2004. Totodată, legalitatea soluţiei date contestaţiei reclamantului nu este condiţionată de întocmirea unor rapoarte de către personalul din afara comisiei competente, ci de realitatea faptelor pe care s-a întemeiat soluţia. Or, din această perspectivă, s-a constatat că rapoartele întocmite de colegii reclamantului confirmă justeţea celor reţinute prin nota raport nr. 419596 din 28 decembrie 2006, prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva aprecierii de serviciu. Susţinerile reclamantului privind întocmirea rapoartelor de către colegii săi prin „dictare” sunt pur speculative, nefiind probate în vreun fel.

113

Nu prezintă relevanţă pentru evaluarea reclamantului pe anul 2006, s-a mai arătat, faptul că a fost avansat la termen, în luna martie 2006, la gradul de comisar, întrucât condiţiile pentru această avansare se raportează la activitatea desfăşurată în anii precedenţi. La fel, în cazul soldei de merit pe anul 2006. A mai precizat curtea de apel că, potrivit prevederilor legale, în efectuarea activităţii de evaluare, organele competente beneficiază de o marjă de apreciere, iar pe calea acţiunii în justiţie se verifică dacă au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează activitatea de evaluare şi dacă evaluatorii şi-au exercitat cu bună credinţă drepturile conferite de lege. În speţă, calificativul acordat reclamantului se justifică obiectiv prin faptul că acesta a săvârşit acte de disciplină, fiind sancţionat cu „mustrare scrisă”, a provocat incidente de securitate (prin introducerea în unitate, fără aprobarea conducerii D.G.A., a unui suport de stocare a datelor pe care l-a folosit contrar dispoziţiilor interne; a fost surprins în timp ce încerca să scoată din unitate, în geanta personală, unele documente de serviciu) şi a obţinut performanţe slabe în activitatea de serviciu în perioada evaluată, constatându-se că majoritatea informaţiilor obţinute de reclamant au provenit în fapt de la colegii din teritoriu şi foarte puţine din muncă individuală; o parte din aceste informaţii nu au avut valoarea operativă scontată, conducând la propuneri de neîncepere a urmăririi penale în mai multe dosare, iar altele au condus la piste ireale, fără finalitate juridică. Toate aceste aspecte, s-a relevat, sunt fundamentate pe materialul probator administrat în cauză, în special rapoartele din dosarul nr. 899/2/2007.

În fine, s-a mai motivat că probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei, după casarea sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual, nu au aptitudinea de a conduce la o soluţie contrară. Procesul-verbal nr. S/165058 din 22 septembrie 2005 privind avizul psihologic al reclamantului atestă doar că acesta este apt, din punct de vedere psihologic, să îndeplinească funcţia în cadrul D.G.A., aspect confirmat de documentul intitulat „Formular anamnestic”. Acestea nu sunt însă de natură să infirme corectitudinea aprecierilor din fişa de evaluare, întrucât vizează conduita profesională concretă a reclamantului. De asemenea, întrucât privesc aspecte generale, dispoziţia de personal nr. S/1950197 din 25 octombrie 2005, fişa postului reclamantului şi ordinul de desemnare în cadrul organelor de poliţie judiciară nu au aptitudinea de a infirma corectitudinea aprecierii de serviciu.

Pe cale de consecinţă, întrucât actul administrativ contestat a fost considerat legal şi temeinic, iar reclamantul nu a fost vătămat în drepturile sau interesele sale legitime prin actul administrativ contestat în sensul art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, s-a dispus respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1428 din 1 aprilie 2009 a formulat recurs în termen legal reclamantul M.I., prin care s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv prin anularea aprecierii de serviciu aferente anului 2006, ce a fost întocmită în luna decembrie 2006 de către scms. D.C. şi aprobată de către cms. G.M. din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie, în care s-a acordat reclamantului calificativul „satisfăcător”. A învederat reclamantul, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care instanţa de fond a apreciat în mod greşit actele depuse la dosar şi nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor formulate de recurent cu privire la actul atacat. Instanţa de fond, a arătat recurentul, a apreciat în mod greşit că Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 are un caracter militar, fiind evident că acel ordin – cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate– este unul al Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi nu al Ministerului Apărării Naţionale, iar poliţiştii nu sunt militari. Pe fondul cauzei, s-a criticat soluţia instanţei de fond pe motiv că aceasta a apreciat greşit probele şi a concluzionat eronat că aprecierea de serviciu aferentă anului 2006 este una corectă. Aprecierea de serviciu, a arătat recurentul, a fost întocmită de către scms. D.C., împuternicit la comanda S.D.I., deşi reclamantul, conform dispoziţiei directorului general al Direcţiei Generale Anticorupţie nr. S/III/100 din 1 ianuarie 2006, a fost mutat, începând cu data de 1 ianuarie 2006, de la poziţia 011 din statul de organizare al D.G.A. (Serviciul Dezvoltarea Informaţiilor) la poziţia 0120, respectiv S.R.P.C.A., şeful acestui serviciu fiind scms. D.V., aspect confirmat şi de către Ordinul nr. 142628 din 29 august 2006, anexat la dosar. Instanţa a apreciat în mod greşit că reclamantul nu a probat mutarea, atâta timp cat la dosar există un ordin al ministrului administraţiei şi internelor, fişa de evidenţă personală şi adresa D.M.R.U. care atestă acest aspect. Instanţa şi-a întemeiat soluţia pe „aprecierile” colegilor reclamantului, referitor la modul cum a lucrat în dosare, ignorând susţinerea acestuia că sunt în subordinea scms. D.C. şi G.M., existând şi suspiciunea că li s-a sugerat ce să scrie în rapoartele respective. Acest aspect, susţine recurentul, s-a conturat şi din faptul că rapoartele în cauză au fost redactate ulterior (în data de 29 decembrie 2006, respectiv 4 ianuarie 2007) redactării notei raport nr. 419596 din 28 decembrie 2006 prin care reclamantului i s-a respins contestaţia formulată împotriva aprecierii de serviciu. Practic, nota raport prin care i s-a respins reclamantului contestaţia, aşa cum se poate observa din actele depuse la dosar, se întemeiază pe

114

rapoarte care la data redactării şi semnării notei nici nu existau, fiind întocmite ulterior, în scopul de a crea o aparenţă de legalitate, aparenţă infirmată de datele înscrise pe aceste rapoarte.

Instanţa de fond în mod nelegal, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, a mai susţinut recurentul, a făcut aprecieri cu privire la temeinicia calificativului acordat, deşi reclamantul nu a solicitat acest lucru. Reclamantul a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea unui act administrativ cu caracter individual strict din punct de vedere al legalităţii emiterii lui, în sensul că nu emană de la autorul în drept, contestaţia nu a fost soluţionată de către persoana care ar fi trebuit să o facă şi că nu au fost respectate metodologiile de lucru în momentul redactării actului atacat. În ceea ce priveşte susţinerea din considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă în sensul că reclamantul a provocat un incident de securitate, prin introducerea în unitate, fără aprobarea conducerii D.G.A., a unui suport de stocare a datelor, respectiv că a încercat să scoată din unitate unele documente de serviciu, s-a arătat de recurent că acestea sunt pure speculaţii, în condiţiile în care aspectele privind aşa-zisul incident de securitate au fost verificate atât de către lucrătorii biroului control şi inspecţie internă din cadrul D.G.A., cât şi de către D.G.I.P.I., în calitate de Autoritate Desemnată de Securitate pe spaţiul M.I.R.A., constatându-se că nu a fost incident de securitate şi nici nu s-a produs compromiterea informaţiilor. De aceea, în mod greşit instanţa şi-a motivat soluţia dată pe acest aspect, ignorând faptul că unica autoritate care se putea pronunţa cu privire la existenţa unui incident de securitate s-a pronunţat în mod negativ.

Instanţa de fond, s-a precizat, a concluzionat greşit că nu prezintă relevanţă aspectul că în luna martie 2006 a fost avansat, la termen, la gradul de comisar, o condiţie de bază pentru acest lucru fiind calificativul „foarte bun”, conform prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, conducerea D.G.A. având obligaţia să îi întocmească reclamantului apreciere de serviciu parţială [conform prevederilor art. 80 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în cadrul M.I.R.A.], iar calificativul acordat, din moment ce recurentul a fost avansat, trebuie să fie „foarte bun”, astfel că aprecierea de serviciu în litigiu ar fi trebuit să se refere doar la intervalul aprilie - septembrie 2006. De asemenea, a considerat reclamantul că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu are importanţă că în cursul anului 2006 a beneficiat de soldă de merit, fapt care dovedeşte că recurentul a avut o activitate profesională foarte bună.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a contestaţiei de către D.G.A., a precizat recurentul-reclamant că în nota raport depusă de pârât la dosar, având numărul de înregistrare 419596 din 28 decembrie 2006, nu se face referire la obiecţiile privind modulele D, E şi F, iar contestaţia a fost semnată de către celălalt director adjunct, contrar prevederilor art. 90 alin. (2) din Ordinul nr. 300/2004, iar aceste împrejurări duc la nulitatea absolută. De asemenea, scms. D.C., cu ocazia calculării punctajului ponderat, a încălcat prevederile art. 6 alin. (3) din dispoziţia nr. 11/971/2006 – Procedura de evaluare a personalului, care stipulează că se vor lua în considerare cifrele nerotunjite cu două zecimale după virgulă – rotunjind, la modulul B, de la 0,39 la 0,40.

Toate aceste aspecte, a concluzionat recurentul, au fost ignorate de instanţa de fond, nefiind analizate. Prima instanţă a apreciat în mod eronat că reclamantul nu a fost vătămat în drepturile sau interesele sale legitime prin actul administrativ contestat, deşi, conform prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, calificativul ce i-a fost acordat de către conducerea D.G.A. („satisfăcător”) nu intră în calculul stagiului minim în grad, ceea ce însemna o prelungire automată, cu cel puţin un an, a stagiului în grad. De asemenea, acordarea acestui calificativ, a susţinut recurentul, i-a blocat acestuia accesul la posturile de conducere scoase la concurs în diferitele structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Recursul este nefondat. În cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice, în principiu, doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În cauză, instanţa de fond a respins în mod corect ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management şi resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor, întrucât la data emiterii ordinului au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare, potrivit principiului tempus regit actum, respectiv dispoziţiile art. 27 alin. (3) din anexa I la H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului. Astfel, potrivit textului citat, nu erau supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă legea nu dispunea altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de

115

apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Or, Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 a fost emis în baza şi în executarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, această lege reglementând practic statutul unei categorii de funcţionari publici specializaţi ce activează în sectorul ordinii publice şi siguranţei naţionale, astfel că valabilitatea lui nu este condiţionată de publicarea în Monitorul Oficial. Pe de altă parte, art. 27 alin. (3) din anexa I la H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, este în concordanţă, la rândul său, cu dispoziţiile art. 108 alin. (4) teza finală din Constituţie, republicată, cu prevederile art. 10 şi art. 82 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cu dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. Ministerul Administraţiei şi Internelor nu avea, cât priveşte Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, nici obligaţia aplicării prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, acest act administrativ normativ fiind un act cu aplicabilitate restrânsă la personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi nu un act cu aplicabilitate generală, pentru a fi incidente prevederile art. 3 lit. a) din legea menţionată.

Soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii prin care reclamantul a solicitat anularea aprecierii de serviciu aferente anului 2006, întocmită la 18 decembrie 2006, prin care i s-a acordat calificativul „satisfăcător”, este de asemenea legală şi temeinică, instanţa de fond întemeindu-şi concluziile în acest sens printr-o motivare clară, pertinentă şi convingătoare, pe baza analizei probatoriului, în special cu înscrisuri, administrat de părţi pe parcursul celor două cicluri procesuale pe care le-a parcurs pricina. Într-adevăr, s-a probat în cauză în mod indubitabil că Direcţia Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a procedat la evaluarea activităţii profesionale a reclamantului-recurent pe anul 2006 cu respectarea procedurii reglementate de Ordinul nr. 300/2004 al ministrului administraţiei şi internelor şi a dispoziţiei directorului Direcţiei Management Resurse Umane nr. 11/971/2006, emisă în aplicarea ordinului menţionat, iar instanţa de fond nu şi-a depăşit atribuţiile, cum susţine recurentul, prin faptul că a făcut unele aprecieri cu privire la starea de fapt pe baza căreia a considerat că acordarea calificativului „satisfăcător” a fost justificată, ci numai a întărit ideea că, potrivit prevederilor legale, în efectuarea activităţii de evaluare, organele competente beneficiază de o marjă de apreciere, iar pe calea acţiunii în justiţie se verifică dacă au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează activitatea de evaluare şi dacă evaluatorii şi-au exercitat cu bună-credinţă drepturile conferite de lege.

În raport de cele mai sus arătate, reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul M.I. împotriva sentinţei nr. 1428 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

31. Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004 privind regimul

disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor. Excepţie respinsă Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 este legal în raport cu următoarele aspecte: 1. legalitatea ordinului nu este afectată de faptul că emitentul nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3 lit. e) din

Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică privind „obligaţia de transparenţă”, definită ca „obligaţia autorităţilor administraţiei publice de a informa şi de a supune dezbaterii publice proiectele de acte normative, de a permite accesul la luarea deciziilor administrative şi la minutele şedinţelor publice”. Prevederile citate din Legea nr. 52/2003 se aplică numai în privinţa proiectelor de acte normative sau cu caracter normativ de aplicabilitate generală ce vizează o problemă de interes public cu referire la interesul general al întregii populaţii, iar nu şi în privinţa actelor care privesc o singură categorie de persoane, cum este cazul ordinului contestat ce are un domeniu de aplicare limitat, respectiv la nivelul personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor;

2. nepublicarea ordinului în Monitorul Oficial al României nu atrage nelegalitatea acestuia, având în vedere că dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/200121, prevăd că „nu sunt supuse regimului

21 H.G. nr. 555/2001 a fost abrogată de H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul

Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, abrogată de H.G. nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea

116

de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări în sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”. De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată22, rezultă că nepublicarea actului normativ atrage inopozabilitatea acestuia, şi nu nelegalitatea;

3. prin emiterea ordinului nu a fost încălcat principiul constituţional al ierarhiei actelor normative, cu referire la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi la H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice23, deoarece aceste acte normative nu sunt aplicabile poliţiştilor – funcţionari publici cu statut special, cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, care, potrivit art. 78 alin. (1), se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 numai în privinţa situaţiilor nereglementate în legislaţia specifică. Or, regimul disciplinar al poliţiştilor este reglementat în cuprinsul Legii nr. 360/2002, iar Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 a fost emis în temeiul art. 59 alin. (2) din Legea nr. 360/2002.

Decizia nr. 449 din 29 ianuarie 2009

Notă: În sensul legalităţii Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 [în raport cu prevederile

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, ale art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 555/2001, precum şi ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 50/2005, în vigoare la data emiterii ordinului] a mai fost pronunţată în anul 2009 şi decizia nr. 136 din 12 martie 2009, nepublicată.

Cu privire la legalitatea dispoziţiilor Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004, a se vedea decizia nr. 3371 din 14 august 2007 şi decizia nr. 2543 din 18 iunie 2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicate în G.V. Bîrsan, B. Georgescu, Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 2007-2008, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 226-230 şi p. 586-592.

Prin acţiunea înregistrată la data de 12 martie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul M.V. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor), anularea dispoziţiei nr. II/286 din 14 februarie 2007 privind sancţionarea sa disciplinară cu trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, respectiv ofiţer specialist, şi a dispoziţiei nr. S/II/291 din 14 februarie 2007, prin care s-a dispus reţinerea pe statul de plată a sumei de bani corespunzătoare sancţiunii aplicate. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că măsura de sancţionare disciplinară a sa este nelegală şi netemeinică, întrucât sancţiunea aplicată nu este prevăzută de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi nici de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, iar dispoziţia de sancţionare este lovită de nulitate absolută pentru încălcarea art. 35 din H.G. nr. 1210/2003, nefiindu-i asigurat dreptul la apărare, iar după aplicarea sancţiunii au apărut noi documente, respectiv Raportul corpului de control al ministrului cu nr. 113261 din 26 februarie 2007. În susţinerea acţiunii, s-a invocat şi excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 400 din 29 octombrie 2004, emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor, cu privire la regimul disciplinar al personalului din minister, cu motivarea că acest ordin intern, nepublicat în Monitorul Oficial, nu este aplicabil poliţiştilor care, fiind funcţionari publici, sunt supuşi prevederilor Legii nr. 188/1999.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1285 din 16 mai 2007, a respins ca nefondate excepţia de nelegalitate şi acţiunea formulate de reclamant. Recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva hotărârii de mai sus a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 3567 din 26 septembrie 2007, sentinţa atacată fiind casată, cu adoptării/aprobării, abrogată de H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării.

22 La data pronunţării deciziei, instanţa a avut în vedere forma republicată a Legii nr. 24/2000 în M. Of. nr. 777 din 25 august 2004. Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 în forma republicată în M. Of. nr. 777 din 25 august 2004 a devenit, prin renumerotare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 în forma republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.

23 H.G. nr. 1210/2003 a fost abrogată prin H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.

117

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât instanţa nu a motivat soluţia de respingere a acţiunii şi nu a stabilit cadrul legal pentru răspunderea disciplinară a recurentului, nu a verificat respectarea procedurii de cercetare şi sancţionare a faptei şi nu a analizat toate apărările şi susţinerile recurentului din acţiune.

În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1809 din 11 iunie 2008, a respins atât excepţia de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, cât şi acţiunea, ca neîntemeiate. Cu privire la excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 400/2004, instanţa a reţinut că soluţia se impune, prin acest ordin fiind reglementat regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor în concordanţă cu prevederile art. 75 din Legea nr. 24/2000 şi ale art. 59 alin. (2) din Legea nr. 360/2002. Referitor la anularea dispoziţiei de sancţionare, s-a reţinut că este aplicabilă procedura prevăzută de Ordinul nr. 400/2004, act normativ special, iar nu cea reglementată de H.G. nr. 1210/2003. Or, faţă de criticile formulate de reclamant, s-a apreciat că dispoziţia de sancţionare, ca şi cercetarea disciplinară s-au emis, respectiv efectuat cu respectarea normelor legale aplicabile şi a dreptului la apărare al reclamantului, care a fost asistat la şedinţele Consiliului de disciplină de comisarul S.D. Sancţiunea a fost aplicată în mod legal, pentru comportare necorespunzătoare a reclamantului în familie şi în societate, care aduce atingere onoarei şi probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului instituţiei, în raport de probatoriul administrat în cauză. De asemenea, s-a reţinut că pe parcursul desfăşurării cercetării disciplinare au fost respectate dispoziţiile legale care impun analizarea punctuală a apărărilor poliţistului cercetat, căruia i s-a permis accesul la actele şi lucrările dosarului, ce rezultă din procesele-verbale prin care au fost consemnate aceste aspecte, întocmite la fiecare dintre şedinţele Consiliului de disciplină.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond după casare a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.V., motivele de recurs fiind formulate în termen, în numele său, de către Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”. Invocându-se dispoziţiile art. 3041, art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se aduc următoarele critici sentinţei atacate:

1. În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, se arată că în mod greşit aceasta a fost respinsă, pentru că:

– nu a fost respectată procedura privind transparenţa decizională în administraţia publică, prevăzută de Legea nr. 52/2003;

– nu au fost respectate dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 24/2000 privind publicarea actelor normative, prin faptul că acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I;

– a fost încălcat principiul ierarhiei legilor, prevăzut de art. 79 din Legea nr. 24/2000. Ordinul nr. 400/2004, pentru a fi legal, nu trebuia să conţină dispoziţii inferioare, restrictive faţă de cele care reglementează cadrul general al cercetării disciplinare a funcţionarului public, cu referire la H.G. nr. 1210/2003 şi Legea nr. 188/1999.

2. Referitor la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, în motivele de recurs se invocă următoarele critici, apreciate ca fiind în măsură să atragă nulitatea absolută a deciziei de sancţionare:

– dispoziţia nr. II/286/2007 contestată nu cuprinde elementele prevăzute de art. 24 alin. (2) lit. a), c) şi d) din H.G. nr. 1210/2003, prevăzute sub sancţiunea nulităţii;

– dispoziţia de sancţionare menţionată încalcă dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi art. 26 din H.G. nr. 1210/2003, întrucât nu i s-a acordat recurentului posibilitatea de a fi asistat de un avocat în faţa comisiei de disciplină. De asemenea, i-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece nu a avut acces la toate documentele dosarului de cercetare disciplinară;

– în cuprinsul dispoziţiei de sancţionare nu sunt inserate menţiuni cu privire la instanţa la care aceasta poate fi atacată.

3. De asemenea, se menţionează că instanţa de fond nu a analizat criticile sale referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia deciziilor contestate, şi anume:

– sancţiunea ce i-a fost aplicată nu e prevăzută de Legea nr. 360/2002 şi nici de Legea nr. 188/1999; – au fost încălcate dispoziţiile art. 65 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004; – nu s-a avut în vedere că împotriva persoanei care a depus plângerea în urma căreia s-a declanşat cercetarea

prealabilă Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 260 C. pen.

Recurentul a depus înscrisuri în susţinerea motivelor de recurs invocate şi concluzii scrise. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii

recursului, pentru că acesta a fost formulat de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, care nu a fost parte la judecata în fond, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte de Casaţie şi

118

Justiţie, ţinând seama de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, a apreciat că aceasta este nefondată, pentru că recurentul-reclamant şi-a însuşit motivele de recurs formulate în numele său de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, care, potrivit art. 28 din Legea nr. 54/2003, avea competenţă legală în acest sens.

Recursul formulat este nefondat, pentru următoarele considerente: I. Excepţia de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 400 din 29 octombrie 2004 a fost corect soluţionată. Dispoziţiile

art. 3 lit. e) din Legea nr. 52/2003 privind „obligaţia de transparenţă”, definită ca „obligaţia autorităţilor administraţiei publice de a informa şi de a supune dezbaterii publice proiectele de acte normative, de a permite accesul la luarea deciziilor administrative şi la minutele şedinţelor publice”, nu se aplică în ceea ce priveşte Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, întrucât acesta se referă şi produce efecte numai asupra personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor, deci are un domeniu de aplicare limitat. Procedura care să asigure transparenţă procesului de elaborare a unui act normativ faţă de cetăţeni se justifică doar când acest act urmează să aibă o aplicabilitate generală, vizând o problemă de interes public, cu referire la interesul general al întregii populaţii, şi nu cu privire la o singură categorie de persoane, respectiv poliţişti.

Nepublicarea Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 în Monitorul Oficial al României nu atrage nelegalitatea acestuia, având în vedere că dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, prevăd că „nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări în sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”. Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, rezultă că nepublicarea actului normativ atrage inopozabilitatea acestuia, şi nu nelegalitatea.

Principiul constituţional al ierarhiei actelor normative nu este încălcat, pentru că poliţiştilor nu le sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 188/1999 şi nici actele normative emise în executarea acesteia, cum este H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Aceasta, pentru că poliţiştilor, funcţionari publici cu statut special, li se aplică prevederile din Legea nr. 360/2002, care, potrivit art. 78 alin. (1), se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 numai în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică acestora, or, regimul disciplinar îşi găseşte reglementare în cuprinsul Legii nr. 360/2002, iar Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 a fost emis în temeiul art. 59 alin. (2) din această lege.

II. Prima instanţă în mod corect a respins acţiunea recurentului-reclamant pe fond. Aşa cum s-a reţinut anterior, H.G. nr. 1210/2003 (în prezent abrogată) nu se aplică recurentului-reclamant, care are statut de poliţist şi căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale din Legea nr. 360/2002. Prin urmare, criticile care vizează încălcarea art. 24, art. 26, art. 27, art. 35 din H.G. nr. 1210/2003 nu au putut fi reţinute.

Recurentului-reclamant nu i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 59 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 şi art. 52 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, pentru că i s-a respectat dreptul de a fi asistat de un alt poliţist, dovadă în acest sens fiind menţiunile din încheierea din 13 februarie 2007 a Consiliului de disciplină, iar toate actele avute în vedere la aplicarea sancţiunii i-au fost prezentate, luând la cunoştinţă prin semnătură. Cele invocate de recurentul-reclamant referitor la faptul că nu i s-a permis să fie asistat de un avocat în faţa comisiei de disciplină nu sunt dovedite. Raportul cu nr. 113261/2007 reprezintă rezultatul verificărilor făcute ca urmare a formulării contestaţiei administrative de către recurentul-reclamant împotriva dispoziţiei nr. II/286/2007 de sancţionare disciplinară, astfel că acesta nu reprezintă un document care face parte din cercetarea disciplinară, care a stat la baza aplicării sancţiunii. Soluţia de respingere a contestaţiei administrative ce a avut la bază acest raport i-a fost comunicată, fiind apoi contestată dispoziţia de sancţionare în instanţă.

Dispoziţia de sancţionare cuprinde menţiunile privind dreptul de a fi contestată la instanţa competentă de contencios administrativ, fapt de altfel prevăzut şi în art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002. Cât timp recurentul-reclamant a uzat de calea de atac la instanţa competentă, dreptul său nu a fost lezat în niciun fel prin neindicarea punctuală a instanţei.

III. Nici celelalte critici nu sunt fondate. În art. 58 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 360/2002, cum a fost completată prin O.U.G. nr. 102/2004, este prevăzută ca sancţiune disciplinară „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut”, astfel că sancţiunea aplicată este prevăzută de lege, fiind particularizată doar la situaţia recurentului-reclamant.

119

Dispoziţiile art. 65 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2002, ce fac referire la modul de contestare a sancţiunii disciplinare, nu au efect asupra legalităţii sancţiunii aplicate. Criticile referitoare la persoana care a semnat răspunsul la contestaţie nu sunt fondate, pentru că aceasta are calitatea de şef ierarhic al directorului general care e emis dispoziţia de sancţionare.

Până la condamnarea definitivă a persoanei împotriva căreia s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, aspectele invocate cu referire la acest fapt nu prezintă relevanţă, neputând fi luate în considerare în ceea ce priveşte fondul cauzei, astfel că sunt nefondate criticile sub acest aspect.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, s-a respins recursul ca nefondat.

32. Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 617 din 29 decembrie 2003 prin care au fost

desemnate categoriile de lucrători specializaţi care fac parte din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare. Excepţie respinsă

Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 617 din 29 decembrie 2003, prin care au fost desemnate

categoriile de lucrători specializaţi ce fac parte din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, este legal în raport cu dispoziţiile în temeiul şi pentru executarea cărora a fost emis, respectiv cele ale art. 201 C. proc. pen. şi ale Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Împrejurarea că prin ordin nu s-a făcut o desemnare individuală a poliţiştilor care fac parte din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare nu atrage nelegalitatea acestuia, întrucât intenţia legiuitorului a fost aceea de implicare a categoriilor de lucrători specializaţi, aflaţi, prin natura atribuţiilor de serviciu desfăşurate, în postura cea mai potrivită pentru a exercita activitatea de cercetare penală.

Decizia nr. 2558 din 13 mai 2009

Prin sentinţa nr. 39 din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială şi de contencios

administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 617 din 29 decembrie 2003, invocată în dosarul penal nr. 4475/39/2006 al aceleiaşi instanţe de către G.V., trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de fals şi înşelăciune. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că ordinul contestat nu este contrar normelor în baza şi în aplicarea cărora a fost adoptat, respectiv art. 201 C. proc. pen. şi dispoziţiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Astfel, s-a constatat că prevederile ordinului prin care au fost desemnate categoriile de lucrători specializaţi care fac parte din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, fără a fi indicaţi nominal angajaţii Ministerului Administraţiei şi Internelor, sunt legale, fiind date în aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. (3) C. proc. pen., care acordă dreptul ministrului ca, în baza avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să nominalizeze organele de cercetare ale poliţiei judiciare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs G.V., invocând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Astfel, s-a învederat că prin ordinul a cărui nelegalitate s-a ridicat pe cale de excepţie, prin care nu s-a făcut o desemnare individuală, nominală a poliţiştilor care fac parte din poliţia judiciară, ci s-au stabilit în mod generic categoriile de lucrători specializaţi, au fost încălcate prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 218/2002, precum şi art. 2 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 365/2004 privind organizarea de funcţionarea poliţiei judiciare.

Examinând cauza în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, fiind respins ca atare. Astfel, faţă de caracterul de act normativ al Ordinului nr. 617 din 29 decembrie 2003, emis în aplicarea prevederilor art. 201 C. proc. pen., desemnarea categoriilor de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare este conformă dispoziţiilor sus-menţionate, identificarea categoriilor de lucrători specializaţi fiind supusă supervizării de către ministrul de interne şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Împrejurarea că prin ordin nu s-a făcut o desemnare individuală a poliţiştilor nu atrage nelegalitatea actului administrativ în litigiu, intenţia legiuitorului fiind, astfel cum a reţinut instanţa de fond, aceea de implicare a categoriilor de lucrători specializaţi, aflaţi prin natura atribuţiilor de serviciu desfăşurate în postura cea mai potrivită pentru a exercita activitatea de cercetare penală.

În raport de cele expuse mai sus, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

120

33. Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 1364/2007 privind emiterea prin intermediul mijloacelor informatice a unor acte administrative. Excepţie respinsă cu privire la dispoziţiile art. 1 pct. 2 şi 3 şi anexele nr. 2 şi nr. 3 la ordin

Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 2 şi 3 din Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 1364/200724:

„Următoarele acte administrative emise prin intermediul mijloacelor informatice, în procesul de colectare a creanţelor fiscale, sunt valabile fără semnătura şi ştampila organului emitent, îndeplinind cerinţele legale aplicabile actelor administrative: (...) 2. Titlul executoriu, al cărui model este prezentat în anexa nr. 2; 3. Somaţie, al cărei model este prezentat în anexa nr. 3”.

În anexele nr. 2 şi nr. 3 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1364/2007 sunt prezentate modelele titlului executoriu şi al somaţiei emise prin intermediul mijloacelor informatice.

Prevederile citate, care includ „titlul executoriu” şi „somaţia de plată” în categoria actelor administrative fiscale, sunt legale în raport cu dispoziţiile art. 41, art. 43, art. 141 şi art. 145 C. proc. fisc., din interpretarea cărora rezultă că documentele respective sunt acte administrative fiscale.

Decizia nr. 3260 din 11 iunie 2009

Prin încheierea de şedinţă din data de 9 decembrie 2008 a Judecătoriei Braşov, s-a dispus trimiterea dosarului civil

nr. 11276/197/2008 la Curtea de Apel Braşov, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de contestatoarea SC S. SA cu privire la unele prevederi ale Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1364/2007. În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a arătat că prin ordinul atacat au fost stabilite anumite categorii de acte administrative emise prin mijloace informatice în procesul de colectare a creanţelor fiscale, care sunt valabile fără semnătură şi ştampila organului emitent, printre acestea aflându-se şi titlul executoriu, respectiv somaţia. Reclamanta a mai arătat că titlul executoriu şi somaţia nu sunt acte administrative, ci forme de executare, astfel că, având natură juridică diferită, nu pot fi cuprinse în categoria actelor administrative.

Prin sentinţa nr. 55/F din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Braşov, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că titlul executoriu şi somaţia sunt emise pe baza unor acte administrative fiscale prin care s-au stabilit, în prealabil, obligaţii fiscale ale debitorului faţă de bugetul public, iar titlul executoriu se confundă cu actul a cărui executare o impune, astfel încât ambele acte fiscale urmează regimul juridic al celor pe baza cărora sunt emise, deci inclusiv regimul privind modalităţile de comunicare în vederea colectării creanţelor.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs SC S. SA, criticând-o ca nelegală, întrucât greşit curtea de apel a respins excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 1 pct. 2 şi 3 din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1364/2007 şi a anexelor 2 şi 3 din acelaşi ordin, invocând eronat texte de lege din Codul de procedură fiscală, care în speţă nu se aplică. Precizează recurenta că somaţia şi titlul executoriu nu sunt acte administrative, ci forme de executare, având o natură juridică diferită de cea a actelor administrative care sunt reglementate în art. 43 C. proc. fisc. Conchide recurenta că nu toate actele emise de un organ fiscal sunt acte administrativ-fiscale, ci doar cele prin care se stabilesc raporturi de drept material şi fiscal. Se precizează că, aşa cum sunt reglementate de art. 145 şi art. 141 C. proc. fisc., somaţia şi titlul executoriu sunt mijloace procedurale de îndeplinire a drepturilor şi obligaţiilor.

Recursul este nefondat şi a fost respins, pentru următoarele considerente: analizând actele dosarului în raport de motivele de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 2 şi 3 şi anexelor 2 şi 3 din Ordinul nr. 1364/2007, emis de Ministerul Finanţelor Publice. Acest ordin prevede că actele administrative emise prin intermediul mijloacelor informatice sunt valabile fără semnătura şi ştampila organului emitent, fapt atestat şi de prevederile art. 43 C. proc. fisc. Ordinul în litigiu a fost emis în aplicarea acestor dispoziţii, enumerând mai multe categorii de acte administrativ-fiscale, printre care şi titlul executoriu şi somaţia.

Fără posibilitate de tăgadă, actul administrativ fiscal este definit de art. 41 C. proc. fisc., iar somaţia îşi află sediul în prevederile art. 145 din acelaşi cod. De asemenea art. 141 C. proc. fisc. vorbeşte despre titlul executoriu ca fiind act administrativ fiscal, confundându-se cu actul a cărui executare o impune, astfel încât atât titlul executoriu, cât şi somaţia, urmând regimul juridic al actelor fiscale pe baza cărora sunt emise, sunt fără dubiu acte administrativ-fiscale. Este motivul pentru care, în fapt şi în drept, curtea de apel a respins excepţia de nelegalitate invocată de recurenta-

24 M. Of nr. 681 din 8 octombrie 2007.

121

reclamantă, soluţie legală şi temeinică, ce a condus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la concluzia că recursul declarat este nefondat.

Aşa fiind, s-a respins recursul formulat de SC S. SA, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ. 34. Ordinul ministrului muncii şi protecţiei sociale nr. 571/B din 3 august 2000, prin care au fost stabilite

funcţiile publice utilizate de minister şi de unităţile subordonate, precum şi echivalarea funcţiilor de specialitate cu funcţiile publice potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 82/2000. Excepţie de nelegalitate admisă

În aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, ale dispoziţiilor O.U.G.

nr. 82/2000 şi ale O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar25, ministrul muncii şi protecţiei sociale a emis Ordinul nr. 571/B din 3 august 2000, prin care au fost stabilite funcţiile publice utilizate de minister şi de unităţile subordonate, precum şi echivalarea funcţiilor de specialitate cu funcţiile publice potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 82/2000.

Ordinul sus-menţionat din 3 august 2000 este nelegal, întrucât a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (forma în vigoare la data de 3 august 2000)26, atâta timp cât emitentul nu obţinuse anterior avizul consultativ al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Existenţa avizului consultativ constituie o condiţie procedurală anterioară emiterii actului administrativ, cu caracter obligatoriu, a cărei neîndeplinire atrage nelegalitatea actului juridic în discuţie.

Nelegalitatea ordinului subzistă chiar dacă nu poate fi negată libertatea autorităţii publice emitente de a se conforma sau nu avizului consultativ emis de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi nu este acoperită prin faptul că emitentul actului a obţinut, ulterior emiterii ordinului, avizul de principiu al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, transmis cu adresa nr. 1572 din 18 septembrie 2000.

Decizia nr. 1026 din 24 februarie 2009

La data de 27 decembrie 2007, L.S. a solicitat ca, în contradictoriu cu Inspectoratul Teritorial de Muncă Bacău, să

se dispună anularea mai multor decizii emise de pârât în perioada 2 octombrie 2000 - 1 octombrie 2007, corespunzătoare poziţiilor nr. 51 până la 78 din carnetul său de muncă, obligarea pârâtului să emită noi decizii care să reflecte schimbarea încadrării, începând din 1 septembrie 2000, anume din aceea de analist programator I în consilier A/I/2, cu modificarea corespunzătoare a salarizării şi efectuarea rectificărilor cuvenite în acelaşi carnet, în dosarul profesional şi în registrul de evidenţă a funcţionarilor publici. De asemenea, reclamantul a cerut obligarea pârâtului să îi calculeze şi să îi plătească diferenţele salariale la care este îndreptăţit potrivit legislaţiei în vigoare.

Prin încheierea din 3 septembrie 2008, Tribunalul Bacău, Secţia comercială, de contencios administrativ, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a sesizat Curtea de Apel Bacău cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 571/B din 3 august 2000 al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, invocată în cauză de L.S. Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a acestei din urmă instanţe a pronunţat apoi, sentinţa civilă nr. 134 din 11 noiembrie 2008, prin care a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată. Instanţa a reţinut că republicarea actului administrativ normativ în Monitorul Oficial nu constituie un motiv care să atragă nelegalitatea lui. Confidenţialitatea ordinului a fost determinată de faptul că acesta urmează a fi aplicat în cadrul unei instituţii publice, având caracterul unei norme interne, şi nicidecum a unui act ce constituie secret de stat. S-a mai considerat că prin anexa la ordin au fost enumerate funcţiile publice de conducere, fără a se releva însă o situaţie discriminatorie creată prin această anexă şi că, oricum, în ipoteza în care încadrarea făcută pe baza actului administrativ normativ ar conduce la stabilirea unei trepte inferioare, cu consecinţa diminuării salariului, se pune problema legalităţii actului de numire în

25 O.U.G. nr. 24/2000 a fost abrogată prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice. 26 Conform art. 22 alin.(2) din Legea nr. 188/1999, forma în vigoare la data de 3 august 2000: „(2) În termen de 30 de zile de

la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici autorităţile şi instituţiile publice vor transmite acesteia datele personale ale funcţionarilor publici, precum şi funcţiile publice vacante. Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică de către conducătorul acesteia ori prin hotărâre a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, pe baza activităţilor prevăzute la art. 9 alin. (2) şi cu avizul consultativ al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici”.

122

funcţie prin prisma respectării ierarhiei şi aplicării actelor normative, iar nu aceea a legalităţii Ordinului nr. 571/B/2000.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul L.S. Recurentul a susţinut că în mod eronat prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate a actului administrativ, ignorând lipsa avizului consultativ al Consiliului Legislativ şi cel al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. În opinia sa, existenţa acestui aviz constituie o condiţie procedurală anterioară emiterii şi neîndeplinirea ei este sancţionată cu nulitatea actului. Pe de altă parte, ordinul ministerial a fost emis cu încălcarea competenţei organului emitent şi nu precizează funcţia în care recurentul a fost numit. De asemenea, s-a ignorat împrejurarea că emiterea ordinului nu a fost urmată de depunerea jurământului de credinţă. Mai mult chiar, anexele ordinului se întemeiază pe un text legal abrogat la data respectivă şi instituie în mod nepermis un tratament diferenţiat al unor persoane aflate în situaţii doar comparabile.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare: în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, a celor cuprinse în O.U.G. nr. 82/2000 şi O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, ministrul muncii şi protecţiei sociale a emis Ordinul nr. 571/B din 3 august 2000, prin care s-au stabilit funcţiile publice utilizate de minister şi unităţile subordonate acestuia, precum şi echivalarea funcţiilor de specialitate cu funcţiile publice potrivit normelor O.U.G. nr. 82/2000. Prin concluziile scrise formulate în dosarul nr. 660/32/2008 al Curţii de Apel Bacău, Secţia comercială şi de contencios administrativ, L.S. a susţinut că ordinul ministerial cu caracter normativ este nelegal, deoarece a fost emis fără avizul prealabil al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, cerut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Această apărare nu a făcut obiectul analizei primei instanţe în considerentele hotărârii. Ea este întemeiată, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 18/1999, în forma în vigoare la data de 3 august 2000, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici elaborează şi avizează propuneri de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii publici. În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din aceeaşi lege organică, funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică de către conducătorul acesteia ori prin hotărâre a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, pe baza activităţilor prevăzute de art. 9 alin. (2) şi cu avizul consultativ al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Cu referire la apărarea reclamantului L.S., atât prin adresa nr. 264/RU din 3 octombrie 2000, cât şi prin adresa nr. 2402 din 29 septembrie 2008, intimatul-pârât Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a precizat că s-a obţinut avizul de principiu al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, transmis cu adresa nr. 1572 din 18 septembrie 2000. Este vorba de un aviz de principiu posterior datei la care a fost emis Ordinul nr. 571/B/2000, atacat pe calea excepţiei de nelegalitate. Cum deja s-a arătat, obiectul de reglementare al ordinului plasează acest act administrativ cu caracter normativ în categoria actelor normative pentru emiterea cărora solicitarea avizului consultativ al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici era obligatorie. Evident însă că nu poate fi negată libertatea autorităţii publice emitente de a aprecia dacă se conformează sau nu conţinutului avizului cerut. Existenţa avizului consultativ constituie, indiscutabil, o condiţie procedurală anterioară emiterii actului administrativ, cu caracter obligatoriu, a cărei neîndeplinire atrage nulitatea actului juridic.

Ţinând seama de aceste considerente, care dispensează instanţa de control judiciar de obligaţia de examinare a celorlalte critici din recurs vizând fondul litigiului, a fost admis recursul. Pe cale de consecinţă, a fost modificată sentinţa, în sensul admiterii excepţiei ridicate de reclamant şi al constatării nelegalităţii Ordinului nr. 571/B din 3 august 2000, emis de ministrul muncii şi protecţiei sociale.

35. Ordinul ministrului sănătăţii nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea

sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 115/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 125/200527. Excepţie de nelegalitate admisă cu privire la dispoziţiile art. 161 din ordin, introdus prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1068/2008

Potrivit art. 161 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind

acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 115/2004,

27 Ordinul nr. 721/2005 a fost abrogat prin Ordinul nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor

la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

123

aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 125/2005, articol introdus prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1068/2008: „(1) Sporurile pentru condiţii de muncă se acordă pentru activitatea desfăşurată conform contractului individual de muncă, în cadrul programului normal de lucru. (2) Sporurile pentru condiţii de muncă nu se acordă pentru activitatea prestată în afara programului normal de lucru, respectiv pentru ore suplimentare sau gărzile organizate pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale în afara programului de lucru de la norma de bază”.

Potrivit art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 115/200428, forma în vigoare la data emiterii ordinului, „Locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor prevăzute la alin. (1), precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii, cu consultarea sindicatelor semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară. Pentru sporurile prevăzute la alin. (1) lit. e) este necesar şi avizul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi al Ministerului Finanţelor Publice”.

Dispoziţiile art. 161 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 721/2005 sunt nelegale în raport cu dispoziţiile citate din ordonanţa de urgenţă, întrucât, faţă de dispoziţiile ordonanţei, introduc un criteriu suplimentar pentru acordarea sporurilor pentru condiţii de muncă, şi anume „încadrarea activităţii în programul normal de lucru”, criteriu care este străin de litera şi spiritul prevederilor art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2004.

Decizia nr. 4359 din 15 octombrie 2009

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Galaţi, reclamanţii T.R. şi B.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii

Spitalul de Pneumoftiziologie G. şi Ministerul Sănătăţii, obligarea la plata sporului de 100% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase, pentru timpul lucrat în cadrul serviciului de gardă desfăşurat pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale, spor care le-a fost reţinut de la plată, cu începere de la data de 1 iunie 2008. În cadrul procesului, reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 161 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1068/2008 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 115/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 125/2005, prin care s-a statuat asupra plăţii sporului solicitat. În motivarea excepţiei, reclamanţii au arătat că, întrucât lucrează şi în timpul gărzilor în acelaşi mediu periculos, iar unitatea sanitară în care îşi desfăşoară activitatea este un astfel de loc, nu se justifică neacordarea sporului pentru timpul lucrat în vederea asigurării continuităţii asistenţei medicale. Se mai arată că dispoziţiile enunţate vin în contradicţie cu prevederile de principiu ale art. 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 115/2005, aprobată prin Legea nr. 125/2005, modificată prin O.U.G. nr. 17/2008.

În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul Galaţi a sesizat Curtea de Apel Galaţi în vederea pronunţării asupra excepţiei de nelegalitate invocate în cauză. Prin sentinţa nr. 53 din 11 martie 2009, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a respins-o ca nefondată. În esenţă, prima instanţă a reţinut că prin Ordinul nr. 721 din 7 iulie 2005, emis de Ministrul Sănătăţii, publicat în M. Of. nr. 668 din 27 iulie 2005, a fost aprobat Regulamentul pentru aprobarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 115/2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 125/2005. Articolul 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 115/2004 stabileşte că pentru condiţii deosebit de periculoase, printre care şi cele existente în spitalele T.B.C., pot fi acordate sporuri în cuantum de 50%-100% din salariul de bază. Pe de altă parte, art. 13 alin. (3)din O.U.G. nr. 115/2004, aprobată prin Legea nr. 125/2005, prevede că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament aprobat de ministrul sănătăţii, cu consultarea sindicatelor semnatare ale contractului colectiv de muncă. Concluzionează curtea că ordinul contestat de reclamanţi nu încalcă dispoziţiile de principiu ale textelor menţionate, atâta vreme cât prin el sunt stabilite doar modalităţile concrete de acordare, limitând doar la timpul normal de lucru posibilitatea acordării lui, nu şi la timpul lucrat peste norma de lucru.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanţii T.R. şi B.L., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. În motivarea căii de atac, recurenţii-reclamanţi au criticat sentinţa, arătând, în esenţă, că prin ordinul ce formează obiectul excepţiei s-au adus modificări prevederilor O.U.G. nr. 115/2004, aprobată prin Legea nr. 125/2005, fiind încălcat astfel principiul supremaţiei legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

28 O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din sectorul sanitar.

124

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Spitalul de Pneumoftiziologie G. a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 306 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu motivarea că ordinul contestat a fost emis în temeiul şi în limitele prevederilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 115/2004, conform cărora: „Locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor prevăzute la alin. (1), precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii, cu consultarea sindicatelor semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară. Pentru sporurile prevăzute la alin. (1) lit. e) este necesar şi avizul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi al Ministerului Finanţelor Publice”.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă în şedinţa publică din data de 9 octombrie 2009, pentru motivele expuse în încheierea de la acea dată potrivit art. 268 alin. (4) C. proc. civ.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare şi în notele scrise depuse la dosar de intimatul-pârât Spitalul de Pneumoftiziologie G., Înalta Curte a constatat că recursul este fondat. Excepţia de nelegalitate supusă analizei instanţei de contencios administrativ are ca obiect norma cuprinsă în art. 161 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 115/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 125/2005, articol introdus prin Ordinul nr. 1068/2008, publicat în M. Of. nr. 410 din 2 iunie 2008. Norma administrativă menţionată are următorul conţinut: „(1) Sporurile pentru condiţii de muncă se acordă pentru activitatea desfăşurată conform contractului individual de muncă, în cadrul programului normal de lucru. (2) Sporurile pentru condiţii de muncă nu se acordă pentru activitatea prestată în afara programului normal de lucru, respectiv pentru ore suplimentare sau gărzile organizate pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale în afara programului de lucru de la norma de bază”.

Potrivit art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 115/2004 în forma în vigoare la data emiterii ordinului, „locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor prevăzute la alin. (1), precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii, cu consultarea sindicatelor semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară. Pentru sporurile prevăzute la alin. (1) lit. e) (sporul pentru condiţii deosebit de periculoase) este necesar şi avizul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi al Ministerul Finanţelor Publice”. Este adevărat că această prevedere legală, în temeiul şi în executarea căreia a fost emis actul administrativ normativ vizat de excepţia de nelegalitate, conferă autorităţii emitente o marjă de apreciere în stabilirea coordonatelor în care pot fi acordate sporurile pentru condiţiile de muncă, dar puterea discreţionară a autorităţilor publice nu poate fi exercitată arbitrar, abuziv, în afara limitelor şi a scopului legii, fără să asigure un just echilibru între interesul public şi interesele legitime private ce pot fi afectate prin actul administrativ. Or, prin art. 161 din Ordinul nr. 721/2005, aşa cum a fost modificat şi completat prin Ordinul nr. 1068/2008, ministerul emitent a condiţionat acordarea sporurilor pentru condiţiile în care se desfăşoară activitatea de încadrarea activităţii în programul normal de lucru, introducând fără o justificare rezonabilă un criteriu suplimentar, străin de litera şi de spiritul art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2004, ce raportează aceste sporuri numai la natura activităţii şi la împrejurările concrete în care se desfăşoară aceasta.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că norma administrativă nu excede cadrului legislativ şi că nu încalcă principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Având în vedere considerentele expuse, ţinând seama de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi.

36. Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1987/2005 pentru aprobarea

Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora29. Excepţie respinsă cu privire la dispoziţiile art. 164 alin. (2) şi art. 165 din norme

Potrivit art. 164 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 1987/2005, „(2) În situaţia în care asociaţia

de operatori de transport se desfiinţează sau unul sau mai mulţi membri asociaţi se retrag din aceasta, licenţele

29 Ordinul nr. 1987/2005 a fost abrogat prin Ordinul nr. 1892/2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora.

125

de traseu pe care asociaţia le deţine se retrag, iar traseele respective vor fi atribuite în cadrul primei şedinţe de atribuire ulterioară”.

Potrivit art. 165 din Normele aprobate Ordinul nr. 1987/2005: „În situaţia în care operatorul de transport sau asociaţia de operatori de transport renunţă sau i se retrag licenţele de traseu, eliberate până la data intrării în vigoare a prezentelor norme, corespunzătoare unei grupe de trasee, traseele care compun grupa respectivă se vor atribui distinct la următoarea şedinţă de atribuire”.

Dispoziţiile citate din Ordinul nr. 1987/2005 sunt legale în raport cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi (2), art. 64, art. 69 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere şi sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din ordonanţa de urgenţă, potrivit cărora „Licenţa de transport se retrage de către autoritatea competentă în cazul în care operatorul de transport rutier nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării acesteia sau în cazul în care operatorul de transport a furnizat documente conţinând informaţii eronate cu ocazia solicitării acordării acesteia”.

Dispoziţiile contestate din Normele aprobate prin Ordinul nr. 1987/2005 au fost elaborate tocmai pentru a evita ca licenţa de traseu eliberată unui operator de transport – membru al asociaţiei fără personalitate juridică – obţinută prin atribuire publică în condiţii concurenţiale să poată fi transferată unui alt operator de transport – membru al aceleiaşi asociaţii fără personalitate juridică – prin eludarea legii, respectiv prin dobândirea licenţei fără respectarea atribuirii publice în mediu concurenţial şi fără posibilitatea de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea licenţei.

Decizia nr. 4953 din 10 noiembrie 2009 Prin cererea depusă la 22 iunie 2007, intimata-pârâtă SC G. SRL a invocat, în dosarul nr. 2198/1/2007 al Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1987 din 18 noiembrie 2005 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora, care este un act administrativ cu caracter normativ. În motivarea excepţiei de nelegalitate, petenta susţine că ordinul în discuţie a fost adoptat în baza art. 13 din O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, al art. 69 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere şi art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 412/2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, însă actul normativ care constituie cadrul general pentru organizarea, efectuarea şi asigurarea desfăşurării transporturilor rutiere de persoane şi mărfuri este O.U.G. nr. 109/2005 şi că dispoziţiile art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1987/2005 sunt contrare O.U.G. nr. 109/2005, act normativ cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea căruia a fost emis, potrivit principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.

În esenţă, petenta SC G. SRL consideră că art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1987/2005 sunt nelegale, întrucât: 1. încalcă prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 109/2005, care prevăd că durata de valabilitate a licenţelor de execuţie este de 3 ani, egală cu durata programului de transport care se aprobă de consiliul judeţean; licenţele de execuţie sunt valabile, iar programul de transport în derulare, astfel că licenţele nu pot fi retrase decât pentru fapte culpabile, prin urmare, ca sancţiune, cu consecinţa atribuirii traseului; 2. încalcă dreptul de a exercita o activitate economică, drept câştigat sub imperiul unui act normativ în vigoare, în condiţiile în care exercitarea unei activităţi economice, în condiţiile legii, este garantată de Constituţie. În plus, aceeaşi parte precizează că, la data aprobării programului de transport şi a şedinţei de atribuire, era în vigoare Ordinul M.T.C.T. nr. 1842/2001, modificat şi completat prin Ordinele nr. 215/2004 şi nr. 552/2005, că Ordinul nr. 1842/2001, prin art. 32 alin. (5), a prevăzut posibilitatea grupării traseelor şi atribuirii ca grupă de traseu şi posibilitatea asocierii operatorilor de transport cu scopul de a asigura parcul auto necesar pentru efectuarea tuturor curselor, iar acest ordin nu a avut un text în care să se prevadă că, dacă un operator de transport se retrage din asociaţie, licenţele de traseu se retrag şi celuilalt operator de transport, chiar dacă asigură parcul auto necesar, şi că traseul va fi scos la atribuire.

Prin încheierea din data de 26 septembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2198/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Piteşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate anterior individualizate. La termenul din 23 ianuarie 2008, pârâta A.N.R.C.T. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, apreciind că în prezenta cauză are calitate procesuală pasivă Agenţia pentru Serviciile Societăţii Informaţionale, în temeiul art. 5 din O.U.G.

126

nr. 25/2007 şi art. 1 din O.U.G. nr. 73/2007. La termenul de judecată din 23 ianuarie 2008, instanţa a dispus introducerea în cauză a Ministerului Transporturilor, ca emitent al ordinului atacat, dar şi a Agenţiei pentru Serviciile Societăţii Informaţionale.

Sub aspectul calităţii procesuale, curtea a reţinut că, având în vedere, pe de o parte, că fostul I.G.C.T.I. a avut calitate procesuală pasivă în dosarul având ca obiect anularea parţială a Metodologiei de atribuire a traseelor şi curselor cuprinse în programul de transport judeţean, ca urmare a responsabilităţilor sale în ceea ce priveşte atribuirea, prin procedura electronică, a traseelor cuprinse în programul de transport rutier de persoane prin servicii regulate în trafic naţional, iar, pe de altă parte, că, potrivit O.U.G. nr. 25/2007 şi O.U.G. nr. 73/2007, atribuţiile specifice în domeniul operării, la nivel naţional, a sistemelor informatice ale administraţiei publice centrale, ce furnizează servicii destinate guvernării prin mijloace electronice, ale fostului I.G.C.T.I., au fost preluate de Agenţia pentru Serviciile Societăţii Informaţionale, această din urmă autoritate urmează a fi citată în cauză.

În speţă, pârâta A.R.R. a depus note de şedinţă la data de 28 februarie 2008, în care a invocat, în principal, inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 referitoare la caracterul actului administrativ, la data emiterii acestuia şi la modalitatea de sesizare a instanţei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca nefondată, întrucât prevederile art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul nr. 1987/2005 sunt legale, fiind emise în conformitate cu art. 381 şi art. 64 din O.U.G. nr. 109/2005, modificată.

La data de 5 martie 2008, pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat excepţia lipsei de obiect, în cadrul întâmpinării, faţă de împrejurarea că actul în discuţie şi-a încetat aplicabilitatea la 13 noiembrie 2006, prin intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1892/2006. În plus, în cadrul aceleiaşi întâmpinări, a fost invocată şi excepţia inadmisibilităţii: potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, numai actele administrative cu caracter individual pot fi supuse controlului instanţelor judecătoreşti pe calea excepţiei de nelegalitate; or, în speţă, ordinul contestat de reclamantă este un act administrativ cu caracter normativ, motiv pentru care nu poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate.

Prin sentinţa civilă nr. 37/F-C din 5 martie 2008, Curtea de Apel Piteşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul nr. 1987/2005, invocată de petenta SC G. SRL, în contradictoriu cu intimaţii Autoritatea Rutieră Română, Autoritatea Rutieră Română, Agenţia Argeş, Ministerul Transporturilor şi Agenţia pentru Serviciile Societăţii Informaţionale (succesor al Inspectoratului General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei). Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţiile invocate sunt nefondate. Sub acest aspect, curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 referitoare la caracterul actului administrativ, la data emiterii acestuia şi la modalitatea de sesizare a instanţei. Astfel, s-a reţinut împrejurarea că, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, se cercetează concordanţa actului administrativ cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, potrivit principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative. În concepţia primei instanţe, abrogarea actului administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate nu produce efecte în privinţa legalităţii sale, ci cu privire la momentul până la care acesta produce efecte juridice. Aşadar, este admisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ unilateral, deşi acesta era abrogat la data invocării excepţiei, iar instanţa competentă are obligaţia de a cenzura legalitatea actului administrativ unilateral abrogat, dacă în temeiul acestuia a fost emis actul care formează obiectul cauzei în care s-a ridicat excepţia, iar de actul contestat – pe cale de excepţie – depinde soluţionarea litigiului pe fond. În plus, curtea a reţinut că modificarea art. 4 din Legea contenciosului administrativ prin Legea nr. 262/2007 este ulterioară sesizării instanţei cu excepţia de nelegalitate. Pe de altă parte, curtea a constatat că data emiterii actului atacat este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Pe fond, prima instanţă a considerat că excepţia de nelegalitate este neîntemeiată. Au fost avute în vedere prevederile art. 34 din O.U.G. nr. 109/2005. În concepţia curţii, prevederile art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul nr. 1987/2005 sunt legale, fiind emise în conformitate cu dispoziţiile art. 381 şi ale art. 64 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, modificată şi aprobată prin Legea nr. 102/2006. Instanţa a constatat că O.U.G. nr. 109/2005 prevede la art. 34 că perioada de valabilitate a licenţei este de 3 ani, însă a apreciat că este evident că această valabilitate este subordonată condiţiei existenţei entităţii căreia licenţa i-a fost atribuită. În consecinţă, art. 164 alin. (2) şi art. 165 din ordinul aflat în litigiu nu încalcă un drept câştigat sub imperiul prevederilor Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1842/2001, faţă de împrejurarea că art. 4 din Ordinul nr. 1987/2005 – prin care se abrogă Ordinul nr. 1842/2001 – a fost dat cu respectarea art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

127

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs, în termen legal, de către reclamanta SC G. SRL, care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei, iar pe fond admiterea excepţiei de nelegalitate. În dezvoltarea căii de atac, întemeiată în drept pe art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a arătat că sentinţa este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii. Sub acest aspect, s-a învederat că legalitatea actului administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate se verifică în raport cu legea care a stat la baza emiterii sale. În concepţia recurentei, instanţa de fond a aplicat greşit legea, verificând legalitatea dispoziţiilor invocate numai în raport cu art. 381 şi art. 64 din O.U.G. nr. 109/2005, pentru că art. 381 din O.U.G. nr. 109/2005, modificată prin Legea nr. 102/2006, are corespondent în art. 65 din Ordinul nr. 1987/2005, dispoziţiile art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul nr. 1987/2005 nu îşi găsesc corespondent în O.U.G. nr. 109/2005, or, actele administrative ce fac obiectul acţiunii de fond au fost emise în baza art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul nr. 1987/2005, iar nu în baza art. 65 din Ordinul nr. 1987/2005. Recurenta-reclamantă a arătat că acesta este motivul pentru care a considerat că dispoziţiile în discuţie sunt contrare legii, respectiv art. 34 din O.U.G. nr. 109/2005, deoarece aplicarea acestora implică nu numai retragerea licenţelor de traseu, ci şi modificarea programului de transport prin hotărârea consiliului judeţean, prin desfiinţarea grupei de traseu şi atribuirea individuală a traseelor. Or, în baza art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, programul de transport a fost aprobat pentru 3 ani, iar modificarea acestuia se face numai în condiţiile impuse de art. 52 din Ordinul nr. 1987/2005.

O altă critică adusă sentinţei recurate vizează reţinerea greşită a neîncălcării unui drept câştigat sub imperiul unor acte normative în vigoare la momentul atribuirii. În concepţia recurentei, dreptul de a exercita o activitate economică este garantat de Constituţie, iar atâta timp cât nu se încalcă o lege, nu se poate încălca acest drept, pe de o parte, iar, pe de altă parte, legea nu retroactivează, existând un principiu constituţional în acest sens. În contextul în care, la data aprobării programului de transport şi a şedinţei de atribuire, era în vigoare Ordinul nr. 1842/2001, modificat şi completat prin Ordinele nr. 215/2004 şi nr. 552/2005, Ordinul nr. 1842/2001 nu a avut un text în care să se prevadă că, dacă un operator de transport se retrage din asociaţie, licenţele de traseu se retrag şi celuilalt operator de transport, pentru că scopul acestei asocieri era asigurarea parcului auto necesar pentru efectuarea traseelor. În optica recurentei, pentru că dispoziţiile prevăzute de art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul nr. 1987/2005 prevăd retragerea licenţelor de execuţie înaintea expirării duratei de valabilitate prevăzute de art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2005, în condiţiile în care retragerea nu apare ca sancţiune, aceste prevederi sunt nelegale. În plus, textele în litigiu contravin şi art. 34 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, deoarece programul de transport – în care au fost incluse grupe de traseu – a fost aprobat pentru 3 ani, iar atribuirea traseelor ce compun grupa de traseu distinct modifică programul de transport, în condiţiile în care modificarea se aprobă numai de consiliul judeţean.

Prin întâmpinare, intimata A.R.R. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, intimatul Ministerul Transporturilor a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, în cadrul întâmpinării depuse.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2008, instanţa supremă a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 109/2005, aprobată prin Legea nr. 102/2006, şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Prin Decizia nr. 823 din 26 mai 2009, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 109/2005. Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat. Sentinţa atacată este legală şi temeinică, în speţă nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării sentinţei. Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată în funcţie de situaţia faptică.

Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1987/2005 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere a fost elaborat cu respectarea art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, care impune ca proiectul de act normativ să fie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune şi că acesta nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia. Din întregul material probator administrat în cauză şi din ansamblul normativ incident în materie rezultă că, în speţa de faţă, au fost respectate prevederile art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 24/2000, care menţionează că ordinele se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului şi că trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, neputând conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

128

Actul normativ aflat în discuţie a fost elaborat în temeiul prevederilor art. 69 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere. Potrivit art. 164 alin. (2) din Ordinul M.T.C.T. nr. 1987/2005, în situaţia în care asociaţia de operatori de transport se desfiinţează sau unul sau mai mulţi membri asociaţi se retrag din aceasta, licenţele de traseu pe care asociaţia le deţine se retrag, iar traseele respective vor fi atribuite în cadrul primei şedinţe de atribuire ulterioară. Pe de altă parte, art. 165 din acelaşi act administrativ precizează că, în situaţia în care operatorul de transport sau asociaţia de operatori de transport renunţă sau i se retrag licenţele de traseu, eliberate până la data intrării în vigoare a prezentelor norme, corespunzătoare unei grupe de trasee, traseele care compun grupa respectivă se vor atribui distinct la următoarea şedinţă de atribuire. Potrivit art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2005, transportul rutier public de persoane prin servicii regulate pe un traseu naţional se poate efectua de către operatorii de transport rutier numai pe baza licenţei de traseu eliberate de către autoritatea competentă, perioada de valabilitate a acesteia fiind de 3 ani. În plus, alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează că transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic judeţean şi interjudeţean se efectuează pe baza programelor de transport, perioada de valabilitate a acestora fiind de 3 ani. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţiile art. 164 alin. (2) şi ale art. 165 din Ordinul M.T.C.T. nr. 1987/2005 sunt legale. În optica instanţei de control judiciar, prevederile actului administrativ normativ pentru care a fost invocată excepţia de nelegalitate au fost emise în conformitate cu art. 21 din O.U.G. nr. 109/2005, care precizează că licenţa de transport se retrage în cazul în care operatorul de transport rutier nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării acesteia sau în cazul în care operatorul de transport a furnizat documente conţinând informaţii eronate cu ocazia solicitării acordării acesteia.

Aşa cum s-a arătat anterior, prin art. 164 alin. (2) din Ordinul M.T.C.T. nr. 1987/2005 s-a reglementat situaţia în care, în cazul asociaţiilor formate din mai multe persoane juridice, nu mai sunt îndeplinite, pe perioada de valabilitate a acesteia, condiţiile care au fost necesare pentru emiterea licenţei de traseu. În mod corect a reţinut prima instanţă în sensul că art. 164 alin. (2) şi art. 165 din Ordinul nr. 1987/2005 sunt emise în conformitate cu dispoziţiile art. 381 şi ale art. 64 din O.U.G. nr. 109/2005. Desigur, art. 34 din O.U.G. nr. 109/2005 prevede că perioada de valabilitate a licenţei este de 3 ani. Însă este evident că această valabilitate a licenţei este subordonată condiţiei existenţei entităţii căreia actul administrativ i-a fost atribuit.

Înalta Curte a considerat că nu se poate vorbi despre o licenţă valabilă, în condiţiile în care entitatea căreia i-a fost emisă nu mai există. În alţi termeni, acordarea sau retragerea unei licenţe este făcută numai în anumite condiţii prevăzute atât de ordinul atacat, cât şi de O.U.G. nr. 109/2005. Îndeplinirea respectivelor condiţii determină eliberarea unei licenţe (valabilă), iar pierderea uneia dintre condiţii conduce la retragerea licenţei, la nevalabilitatea ei. Prin urmare, întrunirea condiţiilor impuse de lege determină valabilitatea licenţei, iar nu invers, aşa cum recurenta a încercat să acrediteze ideea. Avându-se în vedere acest raţionament, nu se poate face referire la art. 34 din O.U.G. nr. 109/2005 în mod trunchiat.

Dispoziţiile normative atacate pe calea excepţiei de nelegalitate au fost elaborate tocmai pentru a evita ca licenţa de traseu eliberată unui operator de transport – membru al asociaţiei fără personalitate juridică – obţinută prin atribuire publică în condiţii concurenţiale să poată fi transferată unui alt operator de transport – membru al aceleiaşi asociaţii fără personalitate juridică – prin eludarea legii, respectiv atribuirea fără respectarea atribuirii publice în mediu concurenţial şi fără posibilitatea de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea licenţei. De asemenea, Înalta Curte a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect că articolele considerate nelegale nu încalcă un drept câştigat prin Ordinul nr. 1842/2001, faţă de împrejurarea că ordinul respectiv a fost abrogat prin art. 4 din Ordinul nr. 1987/2005, cu respectarea art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

În raport de cele expuse anterior, recursul este nefondat şi a fost respins ca atare.

129

37. Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 484/2005 privind unele măsuri de informare a consumatorilor de către agenţii economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar30. Excepţie respinsă

Prevederile Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 484/2005

privind unele măsuri de informare a consumatorilor de către agenţii economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar sunt legale în raport cu dispoziţiile art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin prevederile ordinului contestat sunt stabilite cu caracter uniform obligaţiile ce revin agenţilor economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar în privinţa modalităţilor de informare a consumatorilor, prin reglementarea locului de afişare, a formei anunţului şi a condiţiilor de accesibilitate pe care acesta trebuie să le îndeplinească.

Prin ordinul contestat nu sunt reglementate noi fapte contravenţionale de natură a excede cadrului cu forţă juridică superioară reprezentat de dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, republicată.

Decizia nr. 11 din 8 ianuarie 2009

Notă: În sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Consumatorilor nr. 484/2005 au mai fost pronunţate în anul 2009 şi următoarele decizii: decizia nr. 249 din 21 ianuarie 2009; decizia nr. 998 din 24 februarie 2009; decizia nr. 1091 din 27 februarie 2009.

În acelaşi sens, a se vedea şi: decizia nr. 4440 din 16 noiembrie 2007, publicată în G.V. Bîrsan, B. Georgescu, Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2007-2008, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 348-351; decizia nr. 2410 din 27 iunie 2006, publicată în G.V. Bîrsan, B. Georgescu, Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 205-207; decizia nr. 4440 din 16 noiembrie 2007, decizia nr. 4325 din 26 noiembrie 2008, decizia nr. 4793 din 17 decembrie 2008, decizia nr. 4793 din 17 decembrie 2008, nepublicate.

Prin procesul-verbal nr. 148/507 din 23 iunie 2006, încheiat de O.J.P.C. Iaşi, agentul economic SC O. SRL a fost

sancţionat contravenţional pentru încălcarea prevederilor Ordinului preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005, coroborate cu dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, plângerea formulată de acesta împotriva procesului-verbal menţionat făcând obiectul dosarului nr. 15328/2006 al Judecătoriei Iaşi. În cauza menţionată, petenta SC O. SRL a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005, considerând că prin acesta au fost stabilite fapte contravenţionale ca urmare a trimiterilor făcute la O.G. nr. 21/1992.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2006, Judecătoria Iaşi a sesizat Curtea de Apel Iaşi cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate ridicate de petentă, fiind înregistrată sub nr. 348/45/2007. Prin sentinţa nr. 158/CA din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din examinarea Ordinului emis de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului nr. 484/2005, publicat în M. Of. nr. 923 din 17 octombrie 2005, rezultă că acesta a avut în vedere „creşterea numărului de reclamaţii privind activitatea agenţilor economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar”, prin art. 1 instituindu-se obligaţia, pentru agenţii economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar, „de a-i informa pe consumatori asupra cursurilor de schimb valutar, atât pentru operaţiunile de vânzare, cât şi pentru operaţiunile de cumpărare de valută, prin afişarea la loc vizibil, atât în interiorul, cât şi în exteriorul casei de schimb valutar”. A mai reţinut Curtea de Apel Iaşi că excepţia de nelegalitate vizează Ordinul preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005 în ansamblul său, autorul excepţiei precizând că „(...) deşi după o primă lectură a ordinului nu se poate concluziona că prin emiterea acestuia s-a urmărit instituirea de noi fapte

30 Ordinul nr. 484/2005 a fost abrogat de Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.

205/2007 privind unele măsuri de informare a consumatorilor de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar, abrogat la rândul său de Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 448/2009 privind unele măsuri de informare a consumatorilor de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar, abrogat la rândul său de Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 632/2009 privind unele măsuri de informare a consumatorilor de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar.

130

contravenţionale, peste cadrul reglementat de O.G. nr. 21/1992 (în executarea căreia a fost emis), practica instanţelor de judecată a statuat că un agent economic poate fi sancţionat pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute de art. 1, art. 2, art. 3 din Ordinul preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005”.

A constatat prima instanţă că atât din preambulul actului contestat, cât şi din cuprinsul reglementării, materializată în articolele numerotate de la 1 la 6, rezultă fără echivoc faptul că dispoziţia normativă se referă exclusiv la obligaţia agenţilor economici de a-i informa pe consumatori asupra serviciilor – activităţii de schimb valutar – desfăşurate, niciunul dintre termenii folosiţi nesugerând că emitentul ordinului a urmărit ca, în cazul încălcării obligaţiilor stabilite, acestea să fie considerate contravenţii şi sancţionate ca atare. S-a mai reţinut că din ansamblul reglementării rezultă că emitentul ordinului nu a făcut altceva decât să stabilească, în mod uniform, pentru toţi agenţii economici ce desfăşoară activităţi de schimb valutar, modalităţile prin care să se asigure obligaţia de informare a consumatorilor, fixându-se locul afişării, forma anunţului şi condiţiile de accesibilitate pe care acesta trebuie să le îndeplinească. De asemenea, s-a apreciat de către instanţă că obligaţia de informare, la care se face referire în Ordinul preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005, este consacrată în mod expres prin art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992, care instituie, pentru prestatorii de servicii – categorie din care face parte şi autoarea excepţiei – obligaţia „să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora”. Neafişarea informaţiilor menţionate la alin. (1) al art. 2 din Ordinul preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005 „în mod vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit”, constituie un atentat la dreptul consumatorilor şi un factor potenţial păgubitor al intereselor legitime ale acestora, inclusiv în plan material, conduită sancţionată prin art. 50 (fost art. 46) din O.G. nr. 21/1992, republicată şi actualizată, ca fiind contravenţie. A concluzionat Curtea de Apel Iaşi în sensul că prin ordinul contestat emitentul acestuia nu a făcut altceva decât să realizeze politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, în limita competenţelor stabilite în condiţiile art. 28 din O.G. nr. 21/1992, republicată, detaliind, raportat la specificul activităţii de schimb valutar, condiţiile tehnice de realizare a obligaţiei fundamentale a oricărui agent economic de a-şi informa clienţii, fără ca în acest fel să denatureze sau să completeze cadru normativ stabilit prin O.G. nr. 21/1992.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC O. SRL, criticând-o ca nelegală, întrucât instanţa fondului a pronunţat-o cu greşita aplicare a legii. S-a menţionat în recurs că Ordinul preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005 nu reprezintă doar o detaliere a obligaţiei de informare consacrate prin art. 7 din O.G. nr. 21/1992, întrucât prin emiterea acestuia s-a lărgit de fapt cadrul contravenţional instituit prin actul normativ superior.

Recursul este nefondat şi a fost respins. Recurenta a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005, considerând că prin acesta au fost stabilite fapte contravenţionale ca urmare a trimiterilor făcute la O.G. nr. 21/1992. Din lecturarea ordinului în litigiu este de necontestat că prin emiterea lui nu s-a urmărit instituirea de fapte noi contravenţionale peste cadrul reglementat de actul normativ superior, ci s-a făcut doar o detaliere a obligaţiilor de informare consacrate prin O.G. nr. 21/1992, prin art. 1 consacrându-se obligaţia de a-i informa pe consumatori asupra cursurilor valutare atât pentru operaţiunile de vânzare, cât şi pentru cele de cumpărare, prin afişare la loc vizibil, atât în interiorul, cât şi în exteriorul casei de schimb valutar. De necontestat este faptul că prin această dispoziţie emitentul actului s-a referit doar la obligaţia agenţilor economici de a-i informa pe consumatori asupra serviciilor, fără ca prin acest ordin a se dori ca, în situaţia încălcării obligaţiilor stabilite, acestea să fie considerate contravenţii şi sancţionate ca atare.

Obligaţia la care face referire Ordinul preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005 este consacrată prin art. 7 din O.G. nr. 21/1992 şi, prin urmare, prin actul dedus judecăţii nu s-a extins cadrul normativ care reprimă fapte antisociale. Prin urmare, emitentul acestui ordin nu a făcut decât să realizeze politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, fără a completa cadrul normativ al O.G. nr. 21/1992, în limita competenţelor stabilite de art. 28 din O.G. nr. 21/1992.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în mod legal prin sentinţa atacată curtea de apel a respins excepţia de nelegalitate invocată în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte Ordinul preşedintelui A.N.P.C. nr. 484/2005. Aşa fiind, s-a respins ca nefondat recursul declarat de SC O. SRL, conform art. 312 C. proc. civ.

131

38. Nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008 emisă de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Excepţie admisă cu privire la dispoziţiile care condiţionează acordarea premiului lunar de neîncetarea raporturilor de serviciu sau de muncă ale potenţialilor beneficiari

Prin Nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008, emisă de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei

de Muncă, au fost aprobate criteriile de acordare a premiilor lunare reglementate de art. 19 din O.G. nr. 6/200731, iar în cuprinsul acestei note s-a prevăzut că persoanele suspendate din funcţie, cele care au absentat nemotivat de la serviciu sau care au încetat raporturile de muncă, respectiv de serviciu nu vor beneficia de prime.

Prevederile sus-menţionate sunt nelegale, întrucât contravin dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, conform cărora: „(1) Ordonatorii de credite pot acorda premii lunare în limita a 10% din cheltuielile cu salariile aferente funcţiilor publice prevăzute în statul de funcţii, cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinaţie. Premiile se pot acorda în cursul anului funcţionarilor publici care au realizat sau care au participat direct la obţinerea unor rezultate în activitate, apreciate ca valoroase. Sumele neconsumate pot fi utilizate în lunile următoare, în cadrul aceluiaşi an bugetar”.

Nelegalitatea prevederilor actului administrativ contestat este determinată de faptul că, prin înlăturarea de la beneficiul acordării premiului lunar a persoanelor cărora le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu, dar cărora li s-ar cuveni premiul pentru perioade de timp anterioare, adaugă la dispoziţiile citate din O.G. nr. 6/2007 care condiţionează acordarea premiului doar de realizarea sau participarea directă la obţinerea unor rezultate în activitate apreciate ca valoroase.

Decizia nr. 3845 din 18 septembrie 2009

1. Prima instanţă Prin încheierea din data de 4 martie 2009, Tribunalul Maramureş, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a

sesizat din oficiu Curtea de Apel Cluj pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei cuprinse în nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008 a preşedintelui A.N.O.F.M. prin care acordarea primei de 10% este condiţionată de existenţa raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici. În motivarea încheierii, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a apreciat că refuzul de a se acorda reclamantei prima cuvenită pe perioada 1 ianuarie 2009 - 30 septembrie 2009 nu se datorează aprecierii negative a activităţii acesteia, ci numai considerentului că, la data aprobării primelor, nu mai era în raporturi de muncă cu instituţia publică. Nu a avut loc nicio consultare a funcţionarilor publici în sensul art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 6/2007, pentru ca aceştia să se fi opus premierii reclamantei.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate a notei nr. 1604 din 9 octombrie 2008, emisă de preşedintele A.N.O.F.M. A precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din ordonanţa invocată, ordonatorii de credite pot acorda premii lunare în limita a 10% din cheltuielile cu salariile aferente funcţiilor publice prevăzute în statul de funcţii, cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinaţie. Premiile se pot acorda în cursul anului funcţionarilor publici care au realizat sau care au participat direct la obţinerea unor rezultate în activitate, apreciate ca fiind valoroase. Potrivit alin. (3) al art. 11 din ordonanţa menţionată, premiile individuale se stabilesc de către ordonatorii de credite, în limita sumelor alocate cu această destinaţie, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, cu consultarea reprezentanţilor personalului contractual, acolo unde nu sunt astfel de organizaţii sindicale. De asemenea, pârâta a arătat că prin nota emisă de către preşedintele A.N.O.F.M. nu se instituie o cauză de neacordare a primei, rezultând în mod evident că pot beneficia de primele puse în discuţie numai persoanele care se află în raporturi de serviciu sau, după caz, în raporturi de muncă cu instituţia publică la data la care are loc acordarea respectivelor drepturi. A susţinut pârâta că nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008, emisă de către preşedintele A.N.O.F.M., nu constituie un act administrativ cu caracter normativ, astfel cum în mod eronat a reţinut Tribunalul Maramureş.

31 O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până

la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007 a fost abrogată prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

132

Prin sentinţa nr. 302/2009, Curtea de Apel Cluj a admis excepţia de nelegalitate şi a constatat nelegalitatea parţială a actului administrativ nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008 a preşedintelui A.N.O.F.M. în ceea ce priveşte condiţionarea acordării primei de 10% de neîncetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că actul analizat se încadrează în criteriile stabilite prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre un act administrativ cu caracter normativ emis în vederea aplicării O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, care produce efecte juridice prin instituirea unor criterii precise de acordare a premiilor vizate. A apreciat judecătorul fondului că, potrivit prevederilor art. 19 din O.G. nr. 6/2007, „ordonatorii de credite pot acorda premii lunare în limita a 10% din cheltuielile cu salariile aferente funcţiilor publice prevăzute în statul de funcţii, cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinaţie. Premiile se pot acorda în cursul anului funcţionarilor publici care au realizat sau care au participat direct la obţinerea unor rezultate în activitate, apreciate ca valoroase. S-a arătat în hotărâre că din textul de lege care reglementează acordarea premiilor lunare rezultă că singurul criteriu de acordare a premiilor lunare de 10% este legat de rezultatele valoroase înregistrate în activitatea desfăşurată, iar introducerea oricărui alt criteriu de acordare nesocoteşte dispoziţiile legale şi că, prin actul emis la 9 octombrie 2008 de către preşedintele A.N.O.F.M., se restrânge mult sfera de aplicare a prevederilor O.G. nr. 6/2007, astfel încât actul este parţial nelegal, instituind noi criterii de acordare a premiului pe care actul normativ analizat nu le prevede.

2. Instanţa de recurs Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. În motivele de

recurs s-a arătat că nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008, emisă de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, nu constituie act administrativ cu caracter normativ, cum eronat a reţinut instanţa de fond. De asemenea, recurenta a arătat că, potrivit prevederilor legale, respectiv art. 19 din O.G. nr. 6/2007, dar şi Legii nr. 500/2002, pot beneficia de premii lunare numai persoanele ce obţin rezultate valoroase în activitate şi care se află în raporturi de serviciu sau, după caz, de muncă cu instituţia publică la data la care are loc acordarea drepturilor.

Analizând motivele de recurs, Înalta Curte le-a găsit nefondate, aşa cum se va arăta în continuare: prin nota cu nr. 1604 din 9 octombrie 2008, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă a aprobat criteriile de acordare a premiilor lunare reglementate de art. 19 din O.G. nr. 6/2007. În cuprinsul acestei note s-a prevăzut că persoanele suspendate din funcţie, cele care au absentat nemotivat de la serviciu sau care au încetat raporturile de muncă, respectiv de serviciu nu vor beneficia de prime.

Înalta Curte a precizat că în cadrul analizei excepţiei de nelegalitate instanţa sesizată cu o astfel de cerere examinează legalitatea actului administrativ unilateral. Prin legalitatea actului administrativ se înţelege, potrivit doctrinei în această materie, dar şi normelor de tehnică legislativă adoptate prin Legea nr. 24/2000, conformitatea actului administrativ cu actul normativ superior în baza căruia a fost adoptat. În sensul acestei abordări, Înalta Curte a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 75 din Legea nr. 24/2000, ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. Pentru a determina dacă actul administrativ cu caracter normativ respectă principiul enunţat mai sus, s-a procedat la expunerea textului de lege în baza căruia a fost emis actul administrativ şi, în raport de acest text, s-a verificat dacă actul este emis în baza şi cu respectarea legii.

Legislaţia aplicabilă: O.G. nr. 6/2007, art. 19 alin. (1): „Ordonatorii de credite pot acorda premii lunare în limita a 10% din cheltuielile cu salariile aferente funcţiilor publice prevăzute în statul de funcţii, cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinaţie. Premiile se pot acorda în cursul anului funcţionarilor publici care au realizat sau care au participat direct la obţinerea unor rezultate în activitate, apreciate ca valoroase. Sumele neconsumate pot fi utilizate în lunile următoare, în cadrul aceluiaşi an bugetar”. Din analiza textului de lege care a constituit temeiul adoptării criteriilor cuprinse în nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008 rezultă că premiile lunare de 10% se acordă celor care au realizat sau au participat direct la obţinerea unor rezultate în activitate apreciate ca valoroase. În această situaţie, criteriul instituit prin nota de mai sus, în sensul înlăturării de la beneficiul primelor a persoanelor care au încetat raporturile de muncă sau de serviciu, excede legii şi, chiar mai mult, contravine acesteia, aşa cum corect a explicat instanţa de fond.

Înalta Curte a arătat că legiuitorul a condiţionat acordarea premiilor lunare de realizarea unor rezultate valoroase în activitatea funcţionarilor publici sau a personalului contractual din instituţiile publice. Încetarea raporturilor de muncă la o dată ulterioară realizării rezultatelor valoroase este fără relevanţă, pentru că primele lunare se acordă pentru activitatea anterioară încetării raporturilor de serviciu, perioadă în care funcţionarul poate să obţină rezultate

133

valoroase. Înlăturarea de la beneficiul încasării primelor pentru perioadele în care o persoană a fost în raport de serviciu cu autoritatea angajatoare, motivat numai de faptul că raporturile de serviciu au încetat ulterior, apare ca o condiţie nouă inexistentă în actul normativ care a creat dreptul de a se acorda primele lunare.

Susţinerea din motivele de recurs că primele lunare se pot acorda numai celor care se află în raportul de serviciu la data la care are loc plata acestor drepturi este lipsită de suport legal. De asemenea, în cauza de faţă, în raport de obiectul acesteia, nu au niciun fel de influenţă prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice. Nu se pune în discuţie acordarea unor credite bugetare peste limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, ci numai legalitatea modului de a se distribui creditele bugetare aprobate, respectiv modul de distribuire a sumelor alocate cu destinaţia de premii individuale.

Referitor la motivul de recurs potrivit căruia adresa nr. 1604/2008 nu are caracter de act administrativ cu caracter normativ, Înalta Curte a arătat că dezlegarea dată de instanţa de fond este legală. Prin act administrativ cu caracter normativ se înţelege, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, actul unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. În cauza de faţă, actul este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică şi în vederea executării în concret a legii, din nota nr. 1604 din 9 octombrie 2008 rezultând în mod expres că în cuprinsul acesteia s-au detaliat condiţiile de acordare a primelor lunare reglementate de art. 19 din O.G. nr. 6/2007. Aşa fiind, în mod evident actul administrativ are caracter normativ, având caracter de generalitate şi fiind aplicabil mai multor subiecţi de drept. În concluzie, şi această critică este neîntemeiată.

Având în vedere considerentele de mai sus, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins, sentinţa fiind legală şi temeinică.

Secţiunea a 3-a. Certificate de atestare a dreptului de proprietate 39. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr. 1216 din 25 octombrie 2005, emis de

fostul Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. Excepţie respinsă Este neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de SC R. SA cu privire la certificatul de atestare a

dreptului de proprietate seria M09 nr. 1216 din 25 octombrie 2005, emis de fostul Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în favoarea Companiei Naţionale C., Sucursala G.

Netemeinicia excepţiei de nelegalitate decurge din faptul că probatoriul administrat nu atestă că terenul ce formează obiectul certificatului s-ar fi aflat în patrimoniul sau în administrarea operativă a persoanei juridice antecesoare a SC R. SA, împrejurare ce ar fi fost de natură să conducă la concluzia că certificatul ar fi fost emis cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991.

Decizia nr. 137 din 15 ianuarie 2009

Tribunalul Galaţi, sesizat cu judecarea apelului declarat de pârâta Compania Naţională C., Sucursala G., împotriva

sentinţei civile nr. 5159 din 17 octombrie 2005 a Judecătoriei Galaţi, având ca obiect acţiunea formulată de SC R. SA pentru constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra terenului de 16.679 mp situat în localitatea G. şi a dreptului de a obţine certificatul de atestare potrivit H.G. nr. 834/1991, a dispus suspendarea judecării cauzei (dosar nr. 493/2006 – apel), prin încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2006, faţă de excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, invocată de intimata-reclamantă SC R. SA, înaintând dosarul Curţii de Apel Galaţi. Curtea de Apel Galaţi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 126 din 2 noiembrie 2007, a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională C., Sucursala G. A constatat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M09 nr. 1216/2005, emis de Ministerul Transporturilor în favoarea pârâtei Compania Naţională C., Sucursala G. În motivarea soluţiei s-a reţinut că terenul în litigiu, în suprafaţă de 16.679 mp, situat în localitatea G., s-a aflat, înainte de anul 1989, în administrarea reclamantei, drept real dobândit urmare a transferului efectuat în baza Ordinului nr. 926 din 24 mai 1976 al ministrului transporturilor şi telecomunicaţiilor. Dovada efectuării transferului efectiv al terenului este reprezentată de procesul-verbal depus de reclamantă, ca şi de împrejurarea că a plătit impozit pe acest teren, comportându-se ca un adevărat proprietar.

134

Totodată, pârâta nu a deţinut terenul în litigiu, certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat fiind emis cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Prin încheierea din 8 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în acelaşi dosar a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 126 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, formulată de SC R. SA în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională C., Sucursala G. S-a dispus îndreptarea omisiunii strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 126 din 2 noiembrie 2007, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 13.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. Aceste hotărâri au fost atacate cu recursuri de către reclamanta SC R. SA împotriva sentinţei nr. 126 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, de către pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva aceleiaşi sentinţe şi de către pârâta Compania Naţională C., Sucursala G., împotriva încheierii din 8 mai 2008 a Curţii de Apel Galaţi.

În recursul formulat, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a invocat generic prevederile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a admis în mod neîntemeiat excepţia de nelegalitate a certificatului seria M09 nr. 1216, emis la data de 25 octombrie 2005 de fostul Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. Astfel, susţine ministerul recurent, Compania Naţională C., Sucursala G., a dobândit terenul respectiv ca urmare a reorganizării Societăţii Naţionale C., terenul fiind în administrarea Regionalei G., şi nu s-a aflat în administrarea SC R. SA, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, care nici nu a cerut ministerului de resort eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

SC R. SA, în recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 126 din 2 noiembrie 2007, a invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi a susţinut că această hotărâre este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte soluţionarea problemei cheltuielilor de judecată făcute în primul ciclu procesual.

Compania Naţională C., Sucursala G., a formulat recurs împotriva încheierii din 8 mai 2008 prin care Curtea de Apel Galaţi a admis cererea formulată de SC R. SA şi a completat dispozitivul sentinţei civile nr. 126 din 2 noiembrie 2007 în sensul obligării sale la plata sumei de 13.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, fără nicio motivare şi fără ca cheltuielile făcute în primul ciclu procesual să fi fost cerute.

Ulterior, Compania Naţională C., Sucursala G., a depus precizări, în care se referă la legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, susţinând că prin Ordinul nr. 926/1976, I.C.E. Ro. nu a primit în administrare suprafaţa de teren de 16.679 mp, pe care această unitate economică a solicitat-o şi în anul 1980, prin actul aflat în dosarul nr. 4556/44/2006 al Curţii de Apel Galaţi, susţineri care au fost reluate şi în concluziile scrise depuse la dosar.

Recursul formulat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii este întemeiat, pentru motivele care vor fi prezentate în continuare: într-adevăr, instanţa de fond a admis excepţia de nelegalitate a certificatului seria M09 nr. 1216 din 25 octombrie 2005, emis de fostul Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, reţinând că acest act administrativ a fost emis cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, din moment ce terenul nu s-a aflat în patrimoniul beneficiarei certificatului, ci în patrimoniul societăţii comerciale reclamante, care l-a primit în administrare operativă directă prin Ordinul nr. 926 din 24 mai 1976, aşa cum rezultă din copia acestui act, aflată la dosar.

Concluzia instanţei de fond este însă greşită, fiind urmarea aprecierii eronate şi necoroborate a probelor aflate la dosarul cauzei. Astfel, prin Ordinul nr. 926 din 24 mai 1976 au fost transmise din administrarea Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Regionala Căi Ferate G., în administrarea Ministerului Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale, pentru I.C.E. Ro. Bucureşti, o serie de mijloace fixe (clădiri de mărfuri, şopron din lemn, alte construcţii etc.), între care nu se regăseşte şi suprafaţa de 16.679 mp. Această concluzie, că prin Ordinul nr. 926 din 24 mai 1976 nu a fost transmisă în administrare şi suprafaţa de 16.679 mp teren, rezultă şi din coroborarea acestui act cu alte două acte aflate la dosarul cauzei. Astfel, prin cererea cu nr. 009272 din 9 februarie 1980 şi cererea nr. 444 din 14 martie 1980, Întreprinderea I.C.E. Ro., antecesoarea SC R. SA, a solicitat de la Direcţia Regională Căi Ferate G. transferul suprafeţei de 16.679 mp teren (acordul pentru transfer). Deci în mod greşit a reţinut instanţa de fond că terenul de 16.679 mp, care face obiectul certificatului seria M09 nr. 1216 din 25 octombrie 2005 ar fi fost transmis în administrarea antecesoarei SC R. SA prin Ordinul nr. 926 din 24 mai 1976.

Astfel fiind, recursul ministerului a fost admis, sentinţa atacată a fost casată şi, potrivit considerentelor de mai sus, excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. În raport cu această soluţie, a fost admis şi recursul formulat de Compania Naţională C., Sucursala G., iar încheierea din 8 mai 2008 a fost casată, cu consecinţa respingerii cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 126/2007. De asemenea, în raport cu aceeaşi soluţie şi cu prevederile art. 274 C. proc. civ., a fost respins recursul formulat de SC R. SA, neexistând temei legal pentru solicitarea privind cheltuielile de judecată.

135

Secţiunea a 4-a. Acte ale autorităţilor administrative autonome 40. Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 684/2008 pentru organizarea concursului

de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, efectivă, la 5 octombrie 2008. Excepţie respinsă cu privire la art. 3 din hotărâre

Potrivit art. 3 din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 684 din 10 iulie 2008: „Aprobarea listei de posturi pentru

promovarea efectivă în funcţii de execuţie, la curţile de apel şi tribunale, conform propunerii direcţiei de specialitate, conform Anexei 1, care face parte din prezenta hotărâre”.

În anexa 1 la hotărâre este menţionată „specializarea necesară pentru ocuparea posturilor la secţiile curţilor de apel”.

Nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 684 din 10 iulie 2008 a fost invocată în raport cu dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, potrivit cărora: „(2) Concursul pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor se organizează anual sau ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii”.

Dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, se interpretează şi se aplică prin coroborare cu dispoziţiile art. 46 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege, conform cărora „probele constau, în funcţie de specializare, în una din următoarele materii: drept civil, drept penal, drept comercial, drept administrativ, drept financiar şi fiscal, dreptul muncii, dreptul familiei, drept internaţional privat”.

Astfel fiind, dispoziţiile contestate din Hotărârea Plenului C.S.M. care prevăd pentru promovarea efectivă în funcţiile de execuţie de la curţile de apel, spre deosebire de tribunale, condiţia specializării necesare pentru ocuparea postului sunt pe deplin justificate şi în acord cu dispoziţiile legale citate, din coroborarea cărora rezultă intenţia clară a legiuitorului de a condiţiona susţinerea probelor de specializarea necesară pentru ocuparea fiecărui post de la curţile de apel scos la concurs.

Tratamentul juridic diferit aplicat nu îmbracă forma unor privilegii sau discriminări, fiind justificat din punct de vedere obiectiv şi rezonabil, astfel că prevederile art. 3 din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 684 din 10 iulie 2008 nu contravin nici dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată.

Decizia nr. 4966 din 10 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 1555 din 8 aprilie 2009, Curtea Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ

şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea nr. 684 din 10 iulie 2008 a Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) referitoare la specializarea necesară pentru ocuparea postului vacant de la Secţia civilă a Curţii de Apel Alba Iulia şi invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 7711/1/2008, aflat pe rolul Secţiei de contencios administrativ, ce are ca obiect anularea Hotărârii nr. 934 din 25 septembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanta a considerat că nelegalitatea constă în interpretarea dată de Consiliul Superior al Magistraturii principiului specializării, prin care i s-a îngrădit nejustificat dreptul de a participa la concurs şi de a valorifica rezultatul concursului în termen de 6 luni de la validare, contravenindu-se astfel dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece pârâtul are doar competenţa de a organiza concursul de promovare. Cum Legea nr. 303/2004 nu prevede o condiţionare referitoare la specializarea necesară pentru ocuparea posturilor, prin hotărârea apreciată ca nelegală încalcă principiul accesibilităţii şi previzibilităţii.

Sesizată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că susţinerile reclamantei nu pot fi primite, textul art. 43 din Legea nr. 303/2004 trebuind a fi aplicat împreună cu dispoziţiile art. 46 alin. (2) din acelaşi act normativ. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii privind organizarea concursului, însă concursul se organizează conform tuturor dispoziţiilor legale, iar art. 46 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede că „probele constau, în funcţie de specializare, în una din următoarele materii: drept civil, drept penal, drept comercial, drept administrativ, drept financiar şi fiscal, dreptul muncii, dreptul familiei, drept internaţional privat”. În cazul concret al postului scos la concurs la Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia civilă, s-a reţinut

136

că în mod corect şi legal s-a stabilit ca specializarea necesară pentru ocuparea acestui post să fie aceea de drept civil, pentru că, dacă legiuitorul ar fi apreciat că pentru promovare nu contează specializările, nu ar mai fi prevăzut că probele se dau în funcţie de specializări. Atâta timp cât la curţile de apel există o specializare strictă pe secţii, stabilirea probelor în funcţie de aceste specializări este justificată în mod rezonabil şi obiectiv, neputându-se reţine o discriminare pentru faptul că la tribunale nu au fost impuse aceleaşi condiţii, acest lucru explicându-se prin volumul de activitate şi numărul judecătorilor, nefiind vorba de situaţii identice şi nici asemănătoare. Pentru considerentele arătate, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 3 din Hotărârea nr. 684/2008 a Consiliului Superior al Magistraturii nu încalcă nici dispoziţiile din pactele şi convenţiile internaţionale invocate de reclamantă, dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 fiind clare şi nelăsând loc de interpretare.

Împotriva sentinţei civile nr. 1555 din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta G.C. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în esenţă, că, prin soluţia adoptată, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece argumentele prezentate în susţinerea nelegalităţii actului administrativ au fost fie examinate superficial, fie neexaminate sau înlăturate fără nicio motivare. Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la modul de abordare:

– a poziţiei oscilante pe care pârâtul o are în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, poziţie în care perseverează conform dovezilor prezentate în legătură cu concursul de promovare organizat în data de 30 mai 2009 pentru Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Alba Iulia, când s-a permis susţinerea probei din materia drept civil;

– a tratamentului diferenţiat aplicat judecătorilor de la tribunale şi celor de la curţile de apel, în opinia recurentei neexistând o raţiune obiectivă care să justifice un asemenea tratament;

– a recunoaşterii că, ulterior promovării, principiul specializării devine practic iluzoriu, instanţa fondului constatând că practica internă a instanţelor de a transfera judecători de la o secţie la alta reclamă o intervenţie a legiuitorului şi, totuşi, în acest context, se refuză a se constata pe cale judecătorească nelegalitatea art. 3 din Hotărârea nr. 684/2008 prin care se instituie practic un obstacol nejustificat în calea promovării.

A mai arătat recurenta că instanţa competentă a soluţiona excepţia de nelegalitate nu s-a pronunţat cu privire la aspectele privind încălcarea dispoziţiilor din pactele şi convenţiile la care România este parte şi nici cu privire la argumentele referitoare la necesitatea ca problema specializării să se pună doar la momentul promovării efective, şi nu cu ocazia înscrierii la concurs, întrucât nu se poate anticipa la care dintre secţii se vor vacanta ulterior posturi.

Examinând cauza prin prisma criticilor expuse rezumativ mai înainte, precum şi în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: judecătorul fondului a dat o corectă dezlegare excepţiei de nelegalitate a art. 3 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 684/2008, prin raportare la dispoziţiile legale considerate de reclamantă a fi fost încălcare de emitent, respectiv art. 43 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Articolul 3 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 684 din 10 iulie 2008 (pentru organizarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, efectivă, la 5 octombrie 2008) statuează: „Aprobarea listei de posturi pentru promovarea efectivă în funcţii de execuţie, la curţile de apel şi tribunale, conform propunerii direcţiei de specialitate, conform anexei 1, care face parte din prezenta hotărâre”. În anexa în discuţie se menţionează „specializarea necesară pentru ocuparea posturilor la secţiile curţilor de apel”. Potrivit textului legal invocat de reclamantă: „Concursul pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor se organizează anual sau ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii” [art. 43 alin. (2) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor]. Interpretarea şi aplicarea acestui articol de lege nu se poate face decât prin referire la art. 46 alin. (2) din acelaşi act normativ, iar conform alin. (2) lit. a), probele constau, în funcţie de specializare, în una dintre următoarele materii: drept civil, drept penal, drept comercial, drept administrativ, drept financiar şi fiscal, dreptul muncii, dreptul familiei, drept internaţional privat. Rezultă din coroborarea textelor citate că intenţia clară a legiuitorului a fost aceea de a condiţiona susţinerea probelor de specializarea necesară pentru ocuparea postului.

Contrar susţinerilor recurentei, din considerentele sentinţei atacate reiese că s-a răspuns tuturor argumentelor expuse pentru demonstrarea nelegalităţii actului administrativ în discuţie. Astfel, s-a arătat că diferenţierea pe aspectul specializării între tribunale şi curţile de apel este pe deplin justificată, că situaţiile nu sunt identice şi nici asemănătoare, pentru a se reţine o discriminare. În acest sens, cum de altfel este de notorietate, unele tribunale nu au secţii specializate, deoarece volumul de activitate şi numărul de judecători nu fac posibilă şi necesară o asemenea

137

împărţire, de aceea nu s-au impus condiţiile de la art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Tratamentul juridic diferit aplicat pentru anumite categorii profesionale nu reprezintă privilegii sau discriminări, nefiind vorba de o încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie, ci se justifică obiectiv şi rezonabil. Pentru aceleaşi raţiuni, s-a apreciat că nu au fost încălcate prin art. 3 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 684/2008 nici dispoziţiile din pactele şi convenţiile internaţionale invocate de recurenta-reclamantă prin notele de şedinţă din 9 martie 2009.

În privinţa inexistenţei unor prevederi similare referitoare la specializarea în cazurile în care este vorba de un transfer al judecătorilor ulterior promovării, în mod corect instanţa de fond a constatat că, practic, reclamanta reclamă o intervenţie a legiuitorului pe acest aspect, fără însă a tranşa problemele ivite în practica internă a unor instanţe. De altfel, instanţa de contencios nu se poate substitui legiuitorului, rolul său fiind doar de interpretare şi aplicare a legii, cu atât mai mult cu cât în speţă este verificată doar legalitatea unui act administrativ invocată pe calea excepţiei instituite de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Toate celelalte aspecte dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs nu sunt decât eventuale propuneri de lege ferenda, neconstituind nicicum motive de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii judecătoreşti a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Constatând că sentinţa atacată a fost pronunţată în acord cu normele legale incidente şi că au fost respectate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în baza art. 312 C. proc. civ., a art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul a fost respins.

41. Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Excepţie de nelegalitate respinsă cu privire la dispoziţiile art. 11-17 din ordin

Prevederile art. 11-17 din Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007 sunt

legale în raport cu dispoziţiile art. 78-79 C. fisc. şi ale art. 213 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Decizia nr. 3522 din 24 iunie 2009

Pe rolul Tribunalului Suceava s-a format, la data de 30 ianuarie 2008, cauza având ca obiect acţiunea formulată de

reclamanta SC P. SA împotriva Casei de Asigurări de Sănătate Suceava, prin care a solicitat anularea formelor de executare silită pornite de pârâtă şi a se constata că sunt exceptate de la aplicarea art. 257 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 95/2006 persoanele care realizează un venit minim brut lunar mai mic decât venitul minim brut lunar pe ţară şi numai dacă nu realizează alte venituri. Prin încheierea din 3 aprilie 2008, Tribunalul Suceava a dispus suspendarea judecăţii şi sesizarea Curţii de Apel Suceava pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 617/2007 emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, invocată de reclamantă. Prin sentinţa nr. 136 din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de Casa de Asigurări de Sănătate Suceava. De asemenea, instanţa a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 11-17 din Ordinul nr. 617/2007. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut calitatea de persoană interesată a reclamantei în raport de solicitarea privind reţinerea la sursă a impozitului pe venit, ceea ce îi conferă dreptul de a cere cercetarea legalităţii actului administrativ în discuţie. Instanţa a constatat, de asemenea, că şi Casa de Asigurări de Sănătate Suceava are calitate procesuală în cauză, întrucât procedează la punerea în executare a Ordinului nr. 617/2007, emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că ordinul în discuţie nu intră în contradicţie cu prevederile art. 78-79 C. fisc. şi respectă dispoziţiile de principiu din Legea-cadru nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit cărora toate categoriile de persoane cu care reclamanta are încheiate contracte de comision au stabilite modalităţi de contribuţie la fondul asigurărilor sociale de sănătate.

138

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta SC P. SA, cât şi pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Astfel, autoritatea pârâtă a invocat greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pe considerentul că actul administrativ a cărui nelegalitate s-a ridicat pe cale de excepţie vizează drepturi sau interese legitime ale asiguraţilor, şi nu ale societăţii comerciale care are calitatea de angajator, aflat în relaţii de colaborare cu persoane fizice pensionari prin încheierea unor contracte de comision.

În recursul său, reclamanta a solicitat în principal admiterea excepţiei de nelegalitate, întrucât Ordinul nr. 617/2007 este nelegal prin stabilirea unei contribuţii de 6,5% pentru persoanele fără venituri suplimentare sau cu pensii cu mult sub 1000 lei lunar şi de sub 100 lei lunar suplimentar din convenţiile civile, în condiţiile în care aceste persoane nu au calitatea de persoană fizică autorizată şi nu desfăşoară activităţi independente, astfel cum este definită această sintagmă de Codul fiscal. Reclamanta a arătat că ordinul contravine dispoziţiilor art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care prevăd reţinerea contribuţiei lunare a persoanei asigurate în cotă de 6,5%, aplicată, printre altele, asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit, asupra veniturilor din pensiile care depăşesc limita supusă impozitului pe venit ori asupra veniturilor care se supun impozitului pe venit, dacă nu realizează alte venituri, dar nu mai mici decât un salariu de bază minim brut lunar pe ţară. În subsidiar, reclamanta a solicitat a se constata rămânerea fără obiect a excepţiei de nelegalitate din cauza modificărilor aduse prin Ordinele nr. 508/2008 şi nr. 756/2008 ale aceleiaşi autorităţi.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate, fiind respinse ca atare. Critica formulată de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este neîntemeiată, instanţa de fond respingând în mod justificat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În calitate de reclamantă în dosarul de fond, societatea poate ataca pe calea excepţiei reglementate de art. 4 actul administrativ invocat în înscrisul contestat prin acţiune, fiind obligatorie participarea în proces a părţilor din pricina în cadrul căreia a fost invocată excepţia, alături de emitentul actului contestat pe această cale.

Curtea a constatat că şi recursul declarat de reclamantă este nefondat, excepţia de nelegalitate invocată fiind corect respinsă. Astfel, dispoziţiile Ordinului nr. 617/2007 nu sunt în contradicţie cu prevederile art. 78-79 C. fisc., texte de lege care nu se referă la contribuţia lunară de asigurări de sănătate, ci reglementează impozitarea veniturilor persoanelor fizice pentru activitatea desfăşurată în baza unor contracte sau convenţii civile. Prevederile ordinului nu contravin nici dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 în ceea ce priveşte dobândirea calităţii de asigurat prin plata contribuţiei. Astfel, prin art. 213 alin. (2) lit. h) din lege s-a prevăzut că pensionarii ce obţin venituri din pensie până la limita supusă impozitului au calitatea de asiguraţi, contribuţia fiind achitată de la bugetul de stat. Pentru pensionarii cu venituri din pensie peste limita supusă impozitului pe venit, contribuţia se datorează numai pentru sumele ce depăşesc această limită. Ordinul în litigiu este emis cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 95/2006, stabilind contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru mai multe tipuri de venituri, inclusiv cele obţinute din pensii. Astfel, persoanele care realizează venituri aflate sub limita sumei neimpozabile din pensii, precum şi alte venituri impozabile obţinute din desfăşurarea unor activităţi independente, care se supun impozitului pe venit, plătesc contribuţia pentru aceste venituri realizate.

În raport de cele expuse mai sus, criticile aduse sentinţei fiind neîntemeiate, Înalta Curte a respins ambele recursuri ca nefondate.

139

Secţiunea a 5-a. Alte acte emise de instituţii publice

42. Hotărârea Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior32 nr. 14681/2004

pentru aprobarea Normelor privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către Eximbank SA în numele şi în contul statului, în scopul stimulării de obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie, destinate exportului (NI-GAR-02-II/0). Excepţie respinsă cu privire la dispoziţiile art. 22 alin. (1) din norme

Potrivit art. 22 alin. (1) din Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către

Eximbank SA în numele şi în contul statului, în scopul stimulării de obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie, destinate exportului (NI-GAR-02-II/0), aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, modificată şi completată prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14700/2004: „Pe baza analizei documentelor menţionate la art. precedent (21) Eximbank va supune aprobării (Nota) privind solicitarea de executare a garanţiei emise în numele şi contul statului, împreună cu propunerea de soluţionare a acesteia”.

Legalitatea prevederilor contestate a fost reţinută în raport cu următoarele dispoziţii legale şi pentru următoarele argumente:

– prevederile contestate, care se referă la se referă la garanţii pentru activitatea de export, nu intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 pct. 37, art. 4, art. 12 ori art. 15 din Legea datoriei publice nr. 313/200433, care se referă la emiterea de garanţii pentru împrumuturi ori reglementează obligaţii şi execuţia garanţiilor atunci când cel ce s-a împrumutat nu poate achita „împrumutul, dobânda, comisioanele şi alte costuri stabilite în conformitate cu condiţiile împrumutului garantat” din lipsa disponibilităţilor băneşti;

– competenţa Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior de a emite hotărârea contestată îşi găseşte temei în dispoziţiile art. 9 alin. (1), art. 10 lit. a) şi art. 12 din Legea nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României Eximbank SA, republicată34. Stabilind în competenţa Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior faptul că acesta „aprobă” utilizarea fondurilor pentru garanţii de export de către Eximbank SA, art. 12 din Legea nr. 96/2000 denotă faptul că legiuitorul a avut în vedere nu doar procedura de aprobare a emiterii garanţiei, cum susţine recurenta-reclamantă, ci şi executarea acesteia, conceptul de garanţie incluzând toate cele 4 componente ale sale: emiterea, prelungirea, modificarea şi, dacă este cazul, executarea ei.

Decizia nr. 2292 din 29 aprilie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 2894/2008, pronunţată la data de 29 octombrie 2008 (sentinţă dată în rejudecare), Curtea de

Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, invocată de reclamanta Banca R. în contradictoriu cu pârâţii Banca de Export-Import a României Eximbank SA, în nume propriu şi ca mandatară a C.I.F.G.A., şi Comitetul Interministerial de Finanţări, Garantări şi Asigurări (fost C.I.G.C.C.E.), reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că art. 22 alin. (1) din Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către Eximbank, aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, cu modificările şi completările ulterioare, confirmate prin Hotărârea nr. 14700/2004, nu adaugă la lege, respectiv Legea nr. 313/2004 şi Legea nr. 96/2000, aşa cum susţine reclamanta BCR SA. Articolul 2 pct. 37 din Legea nr. 313/2004, a reţinut instanţa de fond, se referă numai la emiterea de garanţii pentru împrumuturi, iar în cauză nu este vorba de garanţii pentru împrumuturi, ci garanţii pentru activitatea de export, iar art. 4 din aceeaşi lege se referă la rambursarea datoriei publice guvernamentale în ceea ce priveşte plata capitalului, dobânzilor şi altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate, şi nu la garanţiile acordate pentru buna executare a unor prestări de servicii, lucrări etc., aferente unor contracte externe.

32 La data pronunţării deciziei, C.I.G.C.C.E. a fost reorganizat în Comitetul Interministerial de Finanţări, Garantări şi

Asigurări. 33 Legea nr. 313/2004 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică. 34 M. Of. nr. 260 din 18 aprilie 2007.

140

Nu au putut fi reţinute nici prevederile art. 12 şi art. 15 din Legea nr. 313/2004, deoarece acestea reglementează obligaţii şi execuţia garanţiilor atunci când cel ce s-a împrumutat nu poate achita „împrumutul, dobânda, comisioanele şi alte costuri stabilite în conformitate cu condiţiile împrumutului garantat”, din lipsa disponibilităţilor băneşti. Cât priveşte Legea nr. 96/2000, a reţinut instanţa de fond, aceasta conţine prevederi conform cărora C.I.G.C.C.E. beneficiază de o delegare de reglementare în domeniul activităţilor desfăşurate de Eximbank SA în numele şi în contul statului, or, atâta timp cât Eximbank SA nu numai că emite garanţii, dar le şi plăteşte, le execută, este evident că normele se pot referi atât la procedura de emitere a garanţiilor, cât şi la executarea acestora. Concluzionează instanţa de fond că art. 22 alin. (1) din Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către Eximbank SA, aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, cu modificările şi completările ulterioare, confirmate prin Hotărârea nr. 14700/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt nelegale, ele fiind emise tocmai în executarea unor atribuţii prevăzute de lege, C.I.G.C.C.E. având atribuţia de a emite normele privind activităţile desfăşurate în numele şi în contul statului [art. 9 alin. (3) din Legea nr. 96/2000], or, activitatea de garantare cuprinde atât emiterea garanţiei, cât şi executarea ei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege – 5 zile de la comunicare –, reclamanta Banca R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., conform cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legi, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele. Recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs formulate, susţine, în esenţă, că instanţa de fond a concluzionat în mod eronat că C.I.G.C.C.E. are atribuţii în sfera executării garanţiilor de stat de genul celor a căror beneficiară este B.C.R. în speţa dedusă judecăţii, de vreme ce are atribuţii de emitere a normelor prin care se reglementează activitatea desfăşurată de Eximbank SA în numele şi în contul statului. Susţine recurenta că art. 22 alin. (1) din Normele aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, reconfirmate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14700/2004, reglementează în mod nelegal competenţa C.I.G.C.C.E. în sfera aprobării executării scrisorilor de garanţie etatice, încălcându-se dispoziţii imperative din Legea nr. 313/2004 privind datoria publică – art. 2 pct. 37 –, respectiv Legea nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Eximbank SA – art. 14 alin. (3) lit. b) pct. i) –, conform acestor texte de lege C.I.G.C.C.E. având doar atribuţii de examinare şi avizare/aprobare a emiterii de garanţii de stat, textul din normele invocate adăugând astfel la lege. De altfel, susţine recurenta-reclamantă, conştient fiind de depăşirea competenţei stabilite prin lege, C.I.G.C.C.E., prin art. 1 din Normele aprobate prin Hotărârea nr. 15356/2006, a stabilit în mod clar atribuţia sa exclusiv în sfera aprobării solicitărilor de emitere de scrisori de garanţie.

Recurenta-reclamantă face referire, prin motivele de recurs formulate, şi la caracterul mixt al contractului unilateral de garantare, contract administrativ, în cazul garanţiei de stat fiind incidente şi îmbinându-se elemente de drept privat cu cele de drept public, normele de drept public având un caracter imperativ şi fiind de strictă interpretare, iar normele de drept privat având un caracter supletiv. Dispoziţiile de drept public îşi găsesc aplicarea exclusiv la momentul aprobării emiterii garanţiilor de stat, iar pentru celelalte momente din viaţa garanţiilor – emitere şi executare – se aplică norme de drept privat, comercial. A mai susţinut recurenta-reclamantă că nelegalitatea sentinţei recurate rezidă şi în neînţelegerea de către instanţa de fond a noţiunii juridice de datorie publică guvernamentală rezultată din lipsa aprecierii corecte a instrumentelor sale (titluri de stat, împrumuturi de stat şi garanţii de stat), precum şi în neînţelegerea noţiunii unice de garanţie de stat, ca instrument al datoriei publice guvernamentale, indiferent cum este emitentul acesteia, în numele şi pe contul statului: M.F.P. sau Eximbank. Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a art. 22 alin. (1) din Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către Eximbank.

Intimata Banca de Export-Import a României Eximbank SA, în nume propriu şi în calitate de mandatară a Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări, în baza H.G. nr. 534/2007, art. 12 alin. (4), a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte l-a respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către Eximbank SA în numele şi în contul statului, în scopul stimulării de obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie, destinate exportului (NI-GAR-02-II/0), aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 1468/2004, cu modificările şi completările ulterioare, reconfirmate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14700/2004, nu sunt o adăugare la lege şi, în consecinţă, sunt legale, prin ele nefiind vătămat vreun drept al reclamantei, prevăzut de lege. Legalitatea acestora trebuie raportată însă la dispoziţiile Legii nr.

141

96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 şi republicată, aplicabilă în cauză, obiectul litigiului dedus judecăţii (fondul cauzei) fiind obligarea Eximbank SA la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea unor scrisori de garanţie emise de Ministerul Finanţelor Publice şi a dobânzii legale aferente.

Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 şi republicată în M. Of. nr. 985 din 26 octombrie 2004, în art. 1 alin. (1) defineşte Eximbank SA ca fiind o „instituţie specializată, prin care se derulează activitatea de susţinere a comerţului exterior românesc prin instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice”, iar în alin. (2) precizează că aceasta îşi „desfăşoară activitatea în numele şi în contul statului, precum şi în nume şi în cont propriu, realizând pentru persoanele juridice rezidente sau nerezidente finanţări, cofinanţări, refinanţări, garantări, alte operaţiuni bancare, asigurări şi reasigurări ale operaţiunilor de comerţ exterior românesc”. Articolul 9 alin. (1) din Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004 şi republicată, stabileşte că Eximbank SA „îşi desfăşoară activitatea în limita competenţelor aprobate de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior în numele sau cu garanţia statului”, printre operaţiunile enumerate fiind şi aceea de „emitere garanţii export”, iar alin. (3) al aceluiaşi text de lege prevede că „Normele care reglementează activităţile desfăşurate în numele şi în contul statului sunt aprobate de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit legii”.

Articolul 10 lit. a) din Legea nr. 96/2000, modificată în 2004 şi republicată, prevede că „Pentru sprijinirea exporturilor româneşti în numele şi în contul statului se constituie la Eximbank SA următoarele proceduri: a) fondul pentru garanţii de export, pentru garantarea creditelor pentru bunuri şi servicii destinate exportului, a creditelor şi a investiţiilor româneşti şi străine”. Modul de folosire a acestor fonduri este reglementat de art. 12 din Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004, republicată, precizându-se că „Fondurile prevăzute la art. 10 vor fi utilizate la Eximbank SA pentru achitarea angajamentelor asumate de aceasta, în numele şi în contul statului, cu aprobarea Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, astfel: (...) e) fondul pentru garanţii de export, prevăzut la art. 10 lit. e) din Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004, pentru plata: (..) 3. garanţiilor pentru buna executare a contractelor externe”.

În aplicarea prevederilor acestei Legi nr. 96/2000, modificată în 2004 şi republicată, au fost emise Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către Eximbank SA, în numele şi în contul statului, care în art. 22 prevăd că „Pe baza analizei documentelor menţionate la art. precedent (art. 21), Eximbank va supune aprobării (Nota) privind solicitarea de executare a garanţiei emise în numele şi în contul statului, împreună cu propunerea de soluţionare a acesteia”. Se observă astfel că art. 22 alin. (1) din norma contestată este în deplină concordanţă cu cerinţa stabilită prin art. 12 din lege, aceea de aprobare de către Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior a solicitărilor de executare a garanţiilor făcute de Eximbank SA, propunerile făcute în acest sens având la bază rezultatul analizei documentelor prevăzute de art. 21 din aceste norme.

Aşadar, garanţiile reglementate de Legea nr. 96/2000, modificată prin Legea nr. 440/2004, garanţii emise de către Ministerul Finanţelor Publice în baza Ordinului nr. 14/1995 şi preluate de către Eximbank SA în baza Legii nr. 440/2004 şi care garantează îndeplinirea unor prevederi ale contractelor de export încheiate de agenţii economici din ţară cu partenerii lor contractuali din străinătate, sunt supuse aprobării Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior şi în ceea ce priveşte procedura de executare pentru efectuarea plăţii, nu numai pentru emiterea garanţiei, aşa cum de altfel în mod eronat susţine recurenta-reclamantă.

Stabilind în competenţa Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior faptul că acesta „aprobă” utilizarea fondurilor pentru garanţii de export de către Eximbank SA” (art. 12 din Legea nr. 96/2000, modificată), este clar că legiuitorul a avut în vedere nu doar procedura de aprobare a emiterii garanţiei, cum susţine recurenta-reclamantă, ci şi executarea acesteia, conceptul de garanţie incluzând toate cele 4 componente ale sale: emiterea, prelungirea, modificarea şi, dacă este cazul, executarea ei. De altfel, ar fi şi lipsit de logică să considerăm că legiuitorul a înţeles să supună spre aprobare numai simplul fapt al emiterii unei garanţii, câtă vreme aspectul important al acesteia este cel al executării, operaţiune care presupune şi plata unei sume de bani din fondurile statului.

Este de menţionat faptul că recurenta-reclamantă, în susţinerea excepţiei de nelegalitate invocate, nu a făcut o analiză completă a dispoziţiilor legale cu incidenţă în cauză, omiţând cu bună ştiinţă a indica acele texte de lege care instituie necesitatea aprobării executării unei garanţii referitoare la un contract extern de către C.I.G.C.C.E., aşa cum ele au fost precizate în aceste considerente. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că garanţiile de stat îmbină elemente de drept public şi elemente de drept comun, acestea reflectând regimul juridic aplicabil, precum şi faptul că normele referitoare la emiterea garanţiilor de export au

142

suferit modificări ulterioare, iar prin acestea C.I.G.C.C.E. a acordat competenţe suplimentare Eximbank SA, sunt nerelevante în cauză, ele nu au nicio legătură cu fondul litigiului şi nici nu formează obiectul excepţiei de nelegalitate.

Ca o concluzie a celor expuse, s-a constatat că soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei de nelegalitate este legală şi temeinică şi a fost menţinută, ca urmare a respingerii recursului declarat de reclamantă, în baza art. 312 C. proc. civ.

Secţiunea a 6-a. Acte emise de organele de conducere ale organizaţiilor profesionale 43. Decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Excepţie admisă Prin Decizia nr. 8 din 21 iunie 2008, Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România a decis,

în temeiul art. 516 şi art. 519 din Legea nr. 95/2006, că vicepreşedintele unui Colegiu judeţean al medicilor dentişti se află în situaţie de incompatibilitate şi, întrucât nu a optat pentru una dintre funcţiile incompatibile, se consideră a fi suspendat din funcţie şi este necesară înlocuirea sa de urgenţă. Incompatibilitatea a fost reţinută în considerarea faptului că vicepreşedintele Colegiului judeţean al medicilor dentişti deţine şi o funcţie de conducere în cadrul Asociaţiei Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România.

Decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, forma în vigoare la data emiterii deciziei, potrivit cărora: „(3) Nu pot primi sau exercita mandatul de membru al organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, atât la nivel naţional, cât şi teritorial, medicii dentişti care deţin funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, structurilor deconcentrate ale acestora ori în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, caselor judeţene de asigurări de sănătate, respectiv a municipiului Bucureşti, patronatelor şi sindicatelor profesionale, precum şi orice fel de funcţii de demnitate publică”.

Nelegalitatea deciziei adoptate de Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România derivă din faptul că Asociaţia Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România – persoană juridică fără scop patrimonial, înfiinţată şi care funcţionează conform dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000 – nu se încadrează în categoria entităţilor enumerate în cuprinsul art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, astfel că vicepreşedintele unui Colegiu judeţean al medicilor dentişti nu se află în stare de incompatibilitate dacă deţine în acelaşi timp şi o funcţie de conducere în cadrul Asociaţiei.

Decizia nr. 3646 din 30 iuie 2009

În cadrul litigiului înregistrat sub nr. 4587108/2008 pe rolul Tribunalului Arad, având ca obiect anularea deciziei

nr. 5 din 9 octombrie 2008 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor Dentişti din România (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „C.M.D.R.”), precum şi anularea sancţiunilor aplicate prin această decizie – avertisment şi interdicţia de a mai candida şi de a mai face parte din organele de conducere ale C.M.D.R. până la radierea sancţiunii –, reclamanta D.C. a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a deciziilor nr. 7 din 21 iunie 2008 şi nr. 8 din 21 iunie 2008, emise de Consiliului Naţional al C.M.D.R. Prin încheierea din 23 februarie 2009, Tribunalul Arad, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, a suspendat judecata cauzei şi a sesizat instanţa de contencios administrativ competentă – Curtea de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal – cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de reclamanta D.C.

Prin sentinţa civilă nr. 100 din 24 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a deciziilor nr. 7 din 21 iunie 2008 şi nr. 8 din 21 iunie 2008, emise de Consiliul Naţional al C.M.D.R. Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele: prin decizia nr. 5 din 9 octombrie 2008 a Comisiei Superioare de Disciplină a C.M.D.R., reclamanta D.C. a fost sancţionată disciplinar cu avertisment şi interdicţia de a mai candida şi de a mai face parte din organele de conducere ale C.M.D.R. până la radierea sancţiunii, conform art. 9 lit. b) şi e) din Regulamentul comisiilor de disciplină ale C.M.D.R. Reclamanta D.C. a fost sancţionată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 34 din Regulamentul de organizare şi

143

funcţionare a C.M.D.R. şi ale art. 5 din Regulamentul Comisiilor de disciplină, încălcare ce constă în nerespectarea deciziei nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R., prin care s-a decis că reclamanta se află în stare de incompatibilitate în condiţiile art. 516 şi art. 519 din Titlul III al Legii nr. 95/2006. Sub acest aspect, Comisia Superioară de Disciplină a reţinut că reclamanta, deşi cunoştea decizia Consiliului Naţional al C.M.D.R., a continuat să îşi exercite funcţia de secretar al Biroului Executiv al Consiliului Judeţean al Colegiului Medicilor Dentişti al judeţului Arad, astfel că, prin atitudinea sa, a ignorat în mod deliberat hotărârile organelor de conducere ale Colegiului, încălcând astfel dispoziţiile art. 508 lit. a) şi e) din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 34 şi art. 14 lit. e) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.M.D.R. A reţinut instanţa că decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. a făcut parte din documentaţia întocmită în dosarul de sancţionare disciplinară în temeiul căreia a fost emisă decizia de sancţionare ce formează obiectul litigiului în fond, astfel că, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecăţii.

În consecinţă, curtea de apel a reţinut că decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. face parte din documentaţia întocmită prealabil emiterii actului, astfel că nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu produce efecte juridice, acest fapt rezultând din conţinutul actului în care se menţionează că reclamanta se află în starea de incompatibilitate în raport cu dispoziţiile art. 516 şi art. 519 din Legea nr. 95/2006, iar înlocuirea reclamantei din funcţia deţinută în cadrul C.M.D.R. urmează a fi luată de alt organism. În continuare, instanţa de fond a reţinut că această concluzie este susţinută şi de conţinutul deciziei nr. 7 din 21 iunie 2008, emisă de Consiliul Naţional al C.M.D.R., din care rezultă că membrii Consiliului Colegiului Medicilor Dentişti al judeţului Arad au votat în majoritate ca, în termen de urgenţă, D.C., deţinând funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Colegiului Medicilor Dentişti al judeţului Arad, aflată în situaţie de incompatibilitate şi care nu a optat până la data de 20 martie 2008 pentru funcţia din C.M.D.J. Arad, să fie înlocuită cu altă persoană al cărei nume să fie transmis C.M.D.R. până la data de 25 iulie 2008 şi că se impun alegeri parţiale din partea C.M.D.J. Arad pentru această funcţie. Curtea de apel a reţinut că din conţinutul deciziei nr. 7 din 21 iunie 2008 rezultă că înlăturarea reclamantei din funcţia deţinută urma să fie decisă de C.M.D.J. Arad pe calea unor alegeri, iar nu în urma constatării cuprinse în decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. În concluzie, curtea de apel a reţinut că decizia nr. 7 din 21 iunie 2008 este o simplă adresă comunicată de C.M.D.R. către Consiliul C.M.D.J. Arad, iar decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. este un act cu caracter de propunere, astfel că, nefiind acte administrative, cele două decizii nu pot fi contestate pe calea excepţiei de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Cu toate acestea, Curtea de apel a reţinut că, în măsura în care s-ar aprecia că decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. este un act administrativ, este legală în raport cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) lit. a) şi art. 511 din Legea nr. 95/2006, întrucât:

– pe de o parte, emitentul actului are competenţa de a constata starea de incompatibilitate în care se află membrii acestui organism cu caracter medical;

– pe de altă parte, calitatea de membru al Asociaţiei Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România cade sub incidenţa dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 95/2006, întrucât Asociaţia are reprezentanţi numiţi în Confederaţia Naţională a Patronatului Român – C.N.P.R., precum şi în consiliile de administraţie ale caselor judeţene de asigurări de sănătate şi are şi calitatea de membră a Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român, care este membră a C.N.P.R., fapt confirmat de C.N.P.R. prin adeverinţa nr. 606 din 7 iulie 2008, depusă la dosar.

Împotriva sentinţei civile nr. 100 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta D.C., în temeiul şi cu respectarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, criticând soluţia pronunţată de instanţa de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 7 din 21 iunie 2008 şi deciziei nr. 8 din 21 iunie 2008 ale Consiliului Naţional al C.M.D.R. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, următoarele: decizia nr. 7 din 21 iunie 2008 şi decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 ale Consiliului Naţional al C.M.D.R. sunt acte administrative şi au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 516 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006, întrucât recurenta-reclamantă deţine o funcţie de conducere în cadrul Asociaţiei Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România (denumită în continuare „A.M.S.P.P.R.”), organizaţie ce nu are caracter patronal sau sindical, având scopul de a înlesni dialogul medicilor dentişti cu societatea civilă, fără caracter obligatoriu şi lipsită de atribuţii de drept public, aşa cum este C.M.D.R. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că A.M.S.P.P.R. nu este o

144

organizaţie patronală, aşa cum rezultă din încheierile nr. 5 şi nr. 14 ale Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, şi i-a încetat încă din anul 2005 calitatea de membru al Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român. Recurenta-reclamantă susţine că deciziile au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 511 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, întrucât Colegiile teritoriale au autonomie funcţională şi organizatorică. Mai susţine recurenta-reclamantă că, atâta timp cât decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 este un act cu caracter de propunere, iar decizia nr. 7 din 21 iunie 2008 este o simplă adresă, este legală decizia C.M.D.J. Arad de menţinere în funcţie, fiind nelegală decizia de sancţionare ce formează obiectul litigiului în fond.

Intimatul-pârât C.M.D.R. a depus concluzii scrise, prin care, în apărare, susţine, în esenţă, următoarele: în raport cu prevederile art. 500 alin. (1) şi (2), ale art. 502 lit. a), f) şi o), art. 519, art. 523 şi art. 527 din Legea nr. 95/2006, Biroul Executiv şi Consiliul Naţional ale C.M.D.R. au dreptul de a stabili toate condiţiile pe care le consideră necesare pentru ocuparea funcţiilor de conducere, precum şi regulile şi regulamentele interne. Astfel, prin decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. nu se aduce atingere autonomiei colegiilor teritoriale ale C.M.D.R., întrucât medicul dentist răspunde disciplinar conform art. 530 din Legea nr. 95/2006, iar, potrivit art. 14 lit. e) şi art. 34 alin. (1) şi 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare şi ale art. 508 lit. e) din Legea nr. 95/2006, această decizie este obligatorie pentru toţi medicii dentişti care sunt membri ai C.M.D.R. Intimatul-pârât susţine că decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. este legală, întrucât recurenta-reclamantă, deţinând o funcţie de conducere la nivel teritorial în cadrul C.M.D.R., se afla în situaţie de incompatibilitate în sensul art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, deoarece deţinea o funcţie de conducere în cadrul A.M.S.P.P.R., care, potrivit propriului statut, este o organizaţie patronală, membră a Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român, care, la rândul său, este membră a Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român, fapt confirmat prin adresa nr. 606 din 7 iulie 2008, emisă de această ultimă organizaţie.

Mai susţine intimatul-pârât că din anul 2004 membri ai A.M.S.P.P.R. au fost desemnaţi în consiliile de administraţie ale Caselor judeţene de asigurări de sănătate, aceştia participând, în calitate de reprezentanţi ai patronatului, la negocierea contractelor de asigurare cu reprezentanţi ai C.M.D.R., în acest sens fiind şi poziţiile exprimate de Camera Deputaţilor şi de Senat (nr. 132 din 22 aprilie 2008 şi nr. 28/163 din 16 aprilie 2008), precum şi de către Ministerul Sănătăţii (adresa nr. 23490 din 14 mai 2008). Intimatul-pârât mai susţine că este corectă aprecierea instanţei de fond în sensul că decizia nr. 7 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. nu este un act administrativ, ci doar o adresă de aducere la cunoştinţă a deciziei nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi în raport cu dispoziţiile incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: recurenta-reclamantă D.C. a invocat excepţia de nelegalitate a:

– deciziei nr. 7 din 21 iunie 2008, prin care C.M.D.R. a comunicat C.M.D.J. Arad că „Membrii Consiliului Naţional al C.M.D.R., întrunit în data de 21 iunie 2008, au votat în majoritate (…) ca în termen de urgenţă (…) D.C., vicepreşedinte al C.M.D.J. Arad, aflaţi în situaţie de incompatibilitate şi care nu au optat până la data de 20 martie 2008 pentru funcţiile din C.M.D.J., să fie înlocuiţi de alte persoane ale căror nume să fie transmise C.M.D.R. până în 25 iulie 2008, se impun alegeri parţiale din partea C.M.D.J. Arad pentru aceste funcţii”;

– deciziei nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. privind situaţia de incompatibilitate în care se află, printre alţi doctori, D.C., prin care s-a decis, „în temeiul art. 516 şi art. 519 din Legea nr. 95/2006 (…) şi în temeiul hotărârii Biroului Executiv Naţional nr. 563 din 6 martie 2008 şi al confirmărilor primite din partea Ministerului Sănătăţii Publice, Patronatului Naţional Român, Comisiilor de Sănătate ale Camerei Deputaţilor”, că „incompatibilitatea este reală şi în acest sens (…) D.C. (…), care se află în situaţia de incompatibilitate şi care nu au optat până la data de 21 martie 2008 pentru una dintre funcţiile în care se află în incompatibilitate, se consideră suspendaţi din funcţiile ce le deţin la C.M.D.R. şi este necesară înlocuirea lor de urgenţă”.

Cu caracter preliminar, în ceea ce priveşte calificarea juridică a actelor supuse controlului instanţei în procedura excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte a reţinut că numai decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât a produs efecte juridice de sine stătătoare, dispunând în sensul constatării stării de incompatibilitate şi suspendării din funcţie a reclamantei D.C. În ceea ce priveşte decizia nr. 7 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R., Înalta Curte a reţinut că aceasta nu reprezintă un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece, aşa cum rezultă expres din conţinutul său, nu produce efecte juridice de sine stătătoare, ci doar realizează o comunicare a ceea ce s-a hotărât prin decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R.

145

Cu referire la fondul cauzei, în esenţă, legalitatea celor două decizii este contestată de D.C. în procedura excepţiei de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, sub aspectul faptului că în mod greşit, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Legea nr. 95/2006, Consiliul Naţional al C.M.D.R. a decis că se află în stare de incompatibilitate, deţinând în acelaşi timp atât funcţia de vicepreşedinte al C.M.D.J. Arad, cât şi o funcţie de conducere în cadrul A.M.S.P.P.R., întrucât această asociaţie nu are caracter patronal sau sindical în sensul dispoziţiilor respective.

În apărare, intimatul-pârât Colegiul Medicilor Dentişti din România susţine că starea de incompatibilitate în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă subzistă, deoarece, aşa cum rezultă din probatoriul administrat, A.M.S.P.P.R. este o organizaţie cu caracter patronal, conform propriului statut, şi este membră a Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român, care, la rândul său, este membră a Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român, fapt confirmat prin adresa nr. 606 din 7 iulie 2008, emisă de această ultimă organizaţie, iar membrii A.M.S.P.P.R. au fost desemnaţi, în calitate de reprezentanţi ai organizaţiei patronale, să facă parte din consiliile de administraţie ale Caselor teritoriale de asigurări de sănătate.

Analizând decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R., Înalta Curte a constatat că aceasta este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, forma în vigoare la data emiterii deciziei. Potrivit art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006: „(3) Nu pot primi sau exercita mandatul de membru al organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, atât la nivel naţional, cât şi teritorial, medicii dentişti care deţin funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, structurilor deconcentrate ale acestora ori în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, caselor judeţene de asigurări de sănătate, respectiv a municipiului Bucureşti, patronatelor şi sindicatelor profesionale, precum şi orice fel de funcţii de demnitate publică”.

În speţă, starea de incompatibilitate a reclamantei a fost apreciată de Consiliul Naţional al C.M.D.R. prin prisma dispoziţiilor citate, în raport cu împrejurarea că D.C. deţinea o funcţie de conducere în cadrul A.M.S.P.P.R., considerată a fi o organizaţie patronală. Astfel fiind, dezlegarea pricinii depinde, în esenţă, de natura juridică a A.M.S.P.P.R., care, în măsura în care nu se încadrează în categoria entităţilor enumerate în cuprinsul art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, nu poate justifica existenţa unei stări de incompatibilitate în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă D.C. Atât din interpretarea prevederilor art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, cât şi în raport cu susţinerile părţilor, în principal cele avute în vedere de intimatul-pârât, rezultă că problema de drept necesar a fi soluţionată priveşte caracterul de organizaţie patronală al A.M.S.P.P.R. În privinţa organizaţiilor cu caracter patronal, dreptul comun în materie îl reprezintă prevederile Legii patronatelor nr. 356/2001. Potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 356/2001: „Art. 1. Patronatele sunt organizaţii ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Art. 2. În înţelesul prezentei legi, patronul este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează şi utilizează capital, indiferent de natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi care angajează muncă salariată”.

Rezultă astfel că, în sensul dispoziţiilor citate din Legea nr. 356/2001, noţiunea de „patronate” şi de „patron” este indisolubil legată de utilizarea capitalului în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă. Or, A.M.S.P.P.R. este o asociaţie constituită şi care funcţionează conform dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care în cuprinsul art. 1 dispune expres în sensul că: „(1) Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe. (2) Asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial. (3) Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei ordonanţe”. Din interpretarea dispoziţiilor citate ale O.G. nr. 26/2000 rezultă cu evidenţă faptul că o entitate constituită şi care funcţionează în baza acestei ordonanţe este, prin definiţie, o persoană juridică fără scop patrimonial.

Astfel fiind, atâta timp cât nu are scop patrimonial, o asociaţie, cum este A.M.S.P.P.R., nu poate fi în acelaşi timp calificată drept entitate cu caracter patronal, de vreme ce un asemenea caracter este condiţionat de utilizarea capitalului în scopul obţinerii de profit. Împrejurarea că în Statutul A.M.S.P.P.R. s-a prevăzut iniţial faptul că „Asociaţia Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România este o asociaţie (…) patronală” nu este de natură a schimba natura juridică a acestei entităţi şi de a o transforma în organizaţie cu caracter patronal. De altfel, această eroare a fost îndreptată, aşa cum rezultă din „Anexa la procesul-verbal al Adunării Generale Naţionale a A.M.S.P.P.R., 5-8 octombrie 2006, Poiana Braşov”.

146

Înalta Curte a reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile intimatului-pârât în sensul că A.M.S.P.P.R. este o organizaţie cu caracter patronal, întrucât este membră a Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român, care, la rândul său, este membră a Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român, fapt confirmat prin adresa nr. 606 din 7 iulie 2008, emisă de această ultimă organizaţie, iar membrii A.M.S.P.P.R. au fost desemnaţi, în calitate de reprezentanţi ai organizaţiei patronale, să facă parte din consiliile de administraţie ale Caselor teritoriale de asigurări de sănătate. De asemenea, sunt eronate şi cele reţinute de instanţa fondului în acest sens. Pe de o parte, Înalta Curte a reţinut că împrejurarea că A.M.S.P.P.R. este membră a Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român, care este membră a Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român, aşa cum rezultă din adeverinţa din 7 iulie 2008, emisă de Confederaţie, este un aspect a cărui legalitate excede controlului efectuat de instanţa de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R., iar modalitatea în care această Confederaţie îşi acceptă proprii membri nu poate determina schimbarea naturii juridice a A.M.S.P.P.R. din organizaţie fără scop patrimonial în organizaţie patronală şi de a atrage incidenţa prevederilor art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, în sensul constatării situaţiei de incompatibilitate în privinţa persoanelor care ocupă funcţii de conducere în cadrul Asociaţiei. Pe de altă parte, împrejurarea că membri ai A.M.S.P.P.R. au fost numiţi în consiliile de administraţie ale Caselor teritoriale de asigurări de sănătate excede, de asemenea, controlului efectuat de instanţa de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R., pentru aceleaşi argumente expuse cu referire la calitatea Asociaţiei de membru al Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român.

Totodată, Înalta Curte a reţinut că, în privinţa existenţei Federaţiei Naţionale a Patronatului Medico-Farmaceutic Român, există o puternică îndoială, atâta timp cât, din adresa nr. 90312 din 31 iulie 2008 a Ministerului Justiţiei, rezultă că această federaţie nu figurează în Registrul Naţional al Persoanelor Juridice fără Scop Patrimonial. În concluzie, Înalta Curte a reţinut că decizia nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al C.M.D.R. este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 519 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, întrucât, contrar şi adăugând acestor dispoziţii, în ceea ce o priveşte pe reclamanta D.C., constată existenţa unei stări de incompatibilitate între calitatea de membru al organelor de conducere ale C.M.D.R., în speţă aceea de vicepreşedinte al Colegiului Medicilor Dentişti al Judeţului Arad, şi deţinerea unei funcţii de conducere în cadrul Asociaţiei Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România, deoarece o asociaţie fără scop patrimonial nu se încadrează în categoria entităţilor enumerate de prevederile respective.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a constatat că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este nelegală şi netemeinică pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind admis recursul declarat de D.C., modificată sentinţa atacată şi admisă excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 8 din 21 iunie 2008 a Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România în raport cu dispoziţiile art. 519 din Legea nr. 95/2006.

44. Regulamentul Comisiilor de Disciplină ale Colegiului Medicilor Dentişti din România. Excepţie admisă

cu privire la dispoziţiile art. 9 lit. e) din regulament Prevederile art. 9 lit. e) din Regulamentul Comisiilor de Disciplină ale Colegiului Medicilor Dentişti din

România, care prevăd sancţiunea disciplinară constând în „interdicţia de a mai candida şi de a mai face parte din organele de conducere, până la radierea sancţiunii, pentru cele prevăzute la lit. b), c), d)” (ale aceluiaşi articol – n.n.), sunt nelegale, întrucât, cu încălcarea principiului ierarhiei actelor administrative, adaugă la dispoziţiile art. 531 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 92 din Regulamentul de organizare şi funcţionale al Colegiului Medicilor Dentişti din România, care reglementează doar 5 sancţiuni disciplinare, respectiv: 1. mustrare; 2. avertisment; 3. vot de blam; 4. interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi tehnico-dentare pe o perioadă de o lună la 6 luni; 5. retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Decizia nr. 4747 din 30 octombrie 2009

1. Sesizarea instanţei de fond La data de 28 aprilie 2009, Curtea de Apel Oradea a fost sesizată, prin încheiere, de către Tribunalul Bihor, cu

soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 9 lit. e) din Regulamentul Comisiilor de Disciplină ale

147

Colegiului Medicilor Dentişti din România. Excepţia de nelegalitate a fost invocată de reclamantul M.P. în cauza având ca obiect anularea deciziei nr. 6 din 9 octombrie 2008, emisă de pârât, prin care s-a dispus sancţionarea reclamantului cu avertisment şi interdicţia de a mai candida şi de a mai face parte din organele de conducere ale colegiului. Motivându-şi excepţia invocată, reclamantul a arătat că regulamentul menţionat reprezintă un act administrativ unilateral individual care generează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte delimitate, fiind emis în vederea executării sau executării în concret a Legii nr. 95/2006 şi, ulterior, a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiilor Medicilor Dentişti din România.

2. Soluţia instanţei de fond Prin sentinţa nr. 117/CA/2009-PI din 26 iunie 2009, Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială şi de contencios

administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul M.P. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Medicilor Dentişti din România, constatând nelegalitatea prevederilor art. 9 lit. e) din Regulamentul comisiilor de disciplină ale C.M.D.R. raportat la prevederile art. 531 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 92 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.M.D.R. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât. Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin art. 9 lit. e) din Regulamentul comisiilor de disciplină ale C.M.D.R. a fost introdusă sancţiunea disciplinară constând în interdicţia de a mai candida şi a mai face parte din organele de conducere ale colegiului, până la radierea sancţiunii – pentru sancţiunile avertisment, vot de blam şi interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medico-dentare pe o durată de la o lună la 6 luni. S-a mai reţinut că această sancţiune nu este prevăzută de art. 92 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.M.D.R., act administrativ normativ emis în vederea executării Legii nr. 95/2006 şi, ulterior, a regulamentului de organizare şi funcţionare menţionat. Instanţa de fond a apreciat că, deşi, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 95/2006, colegiul este îndrituit să stabilească toate condiţiile pe care le consideră necesare pentru ocuparea unor funcţii de conducere, precum şi regulile şi regulamentele necesare pentru buna funcţionare a sa, nu poate introduce o nouă sancţiune disciplinară faţă de cele prevăzute prin legea şi regulamentul de organizare şi funcţionare amintite.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât, instanţa a apreciat-o ca neîntemeiată în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) teza I şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care trebuie să fie interpretate ca făcând referire la actul unilateral, nefăcând distincţie între actul cu caracter normativ şi cel cu caracter individual.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Colegiul Medicilor Dentişti din România, solicitând admiterea

recursului, casarea sentinţei şi admiterea excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate formulate, respingerea excepţiei de nelegalitate şi trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii la instanţa competentă. În motivele de recurs se arată că este considerată inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamant, având în vedere că dispoziţiile art. 4 fac referire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, în timp ce Regulamentul comisiilor de disciplină este un act administrativ cu caracter normativ ce a fost publicat în M. Of. nr. 382/2008. Cu toate acestea, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii, însă această soluţie este criticabilă.

Se susţine că modificările aduse Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 arată că excepţia de nelegalitate nu poate viza orice act administrativ, ci numai acel act administrativ unilateral cu caracter individual de care depinde soluţionarea pe fond a respectivului litigiu, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004. Prin Legea nr. 554/2004 s-au prevăzut două modalităţi distincte de cenzurare a actelor administrative, în raport de natura şi specificul acestora, dar, mai ales, de întinderea efectelor lor. Astfel, faţă de actul administrativ cu caracter normativ, persoana vătămată nu este îngrădită în niciun fel, ci, dimpotrivă, va putea să apeleze la calea acţiunii directe şi să solicite „oricând” instanţei de judecată să se pronunţe asupra legalităţii acesteia, iar reclamantul ar putea, chiar dacă excepţia de nelegalitate ar fi respinsă ca inadmisibilă, să solicite, pe calea unei acţiuni directe, anularea actului. Referirile instanţei de fond la dispoziţiile art. 4 alin. (2) sunt considerate de recurent cel puţin eronate, pentru că printr-o astfel de interpretare nu s-ar mai justifica dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi nici cele ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, iar intenţia legiuitorului la redactarea art. 4 alin. (2) a fost aceea de a clarifica problema regimului juridic aplicabil în cazul în care se invocă excepţia de nelegalitate faţă de un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a legii. Se apreciază că art. 4 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004 nu are legătură cu prezenta cauză, pentru că suntem în prezenţa unui act administrativ normativ emis ulterior intrării în vigoare a prezentelor dispoziţii legale.

Este criticat şi argumentul instanţei de fond care a considerat că admisibilitatea excepţiei ţine de o singură condiţie, şi anume aceea că trebuie să privească un act administrativ în accepţiunea art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, care se referă atât la actul cu caracter individual, cât şi la „cel cu caracter normativ”. Pentru că se consideră că excepţia de

148

nelegalitate invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 trebuie să respecte două condiţii de admisibilitate cumulative, şi anume să aibă ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual şi de acel act să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, şi având în vedere că în speţă obiectul excepţiei este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, nefiind îndeplinită una dintre condiţii, excepţia de nelegalitate trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate invocate de reclamant şi trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii la instanţa competentă. Se arată că recurentul Colegiul Medicilor Dentişti din România este un organism profesional, de drept public, iar atribuţiile sale sunt stabilite în art. 502 din Legea nr. 95/2006 şi se referă la:

– asigurarea controlului aplicării regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează exercitarea profesiei de medic dentist, indiferent de forma de exercitare şi de unitatea sanitară în care se desfăşoară;

– organizarea judecării cazurilor de abateri de la normele de etică profesională şi de deontologie medico-dentară şi a cazurilor de greşeli în activitatea profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională.

Colegiul Medicilor Dentişti din România, prin Consiliul naţional, ca organ de conducere, are ca atribuţie, între altele, adoptarea codurilor şi regulamentelor interne ale acestei profesii şi este astfel îndrituit să îşi stabilească toate condiţiile pe care le consideră oportune pentru ocuparea unor funcţii de conducere, ca şi regulile şi regulamentele interne pe care le consideră necesare pentru buna desfăşurare a activităţii colegiului.

Pârâtul-intimat M.P. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 4. Soluţia instanţei de recurs După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte a respins

recursul, pentru următoarele considerente: în legătură cu soluţia instanţei de fond privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, susţinerile recurentului sunt nefondate. În cauză a fost invocată excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 9 lit. e) din Regulamentul Comisiilor de Disciplină ale Colegiului Medicilor Dentişti din România. Instanţa de fond a considerat, ca şi recurentul, că actul administrativ a cărui excepţie de nelegalitate a fost invocată este un act administrativ cu caracter normativ. Raportat la această calificare, excepţia de nelegalitate nu este inadmisibilă, aşa cum susţine recurentul. Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 262/2007, „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze”. În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al acestui articol „Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului. În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Este adevărat că legiuitorul, în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, face trimitere în privinţa analizării legalităţii la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual. Este de observat însă că, în cuprinsul alin. (2) al art. 4, este folosită sintagma „act administrativ unilateral”, fără a se mai face distincţie între cel normativ şi cel individual. În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte, iar nu în sensul înlăturării efectelor sale, se apreciază că, şi în actuala reglementare, actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea contenciosului administrativ. Aceasta presupune că actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în cadrul procedurii excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat. Aşa fiind, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod corect a constatat că excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată. De altfel, indiferent de caracterizarea actului, ca fiind unilateral cu caracter normativ sau cu caracter individual, excepţia de inadmisibilitate a excepţiei nu poate fi admisă.

Nu au fost reţinute nici susţinerile recurentului potrivit cărora interesele reclamantului nu ar fi afectate prin respingerea excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă, deoarece, chiar dacă am fi în prezenţa unui act administrativ cu caracter normativ, partea nu poate fi obligată să recurgă la calea acţiunii directe împotriva actului administrativ, pentru că ar fi emis nelegal, atâta timp cât are posibilitatea de a apela la excepţia de nelegalitate, care are un regim

149

specific de soluţionare (nu este necesară procedura prealabilă, soluţionarea recursului se face cu precădere şi de urgenţă), chiar dacă efectele admiterii excepţiei se produc numai faţă de părţile din acel litigiu.

Pe fondul cauzei, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, nefondate. Este adevărat că, potrivit legii, Colegiul Medicilor Dentişti din România are atribuţii, prin intermediul Consiliului Naţional, şi de a adopta coduri şi regulamente interne ale comisiilor de disciplină. Însă la adoptarea acestora trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 95/2006 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Dentişti din România, mai ales că el este adoptat în baza acestor acte normative. Se poate observa că, dacă în art. 531 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sunt enumerate 5 sancţiuni disciplinare (mustrare, avertisment, vot de blam, interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi tehnico-dentare pe o perioadă de o lună la 6 luni şi retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România), sancţiuni care au fost preluate integral şi în art. 92 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Dentişti din România, în Regulamentul comisiilor de disciplină, la art. 9, pe lângă cele 5 sancţiuni menţionate anterior, s-a înscris şi o sancţiune disciplinară – la lit. e) – „interdicţia de a mai candida şi de a mai face parte din organele de conducere, până la radierea sancţiunii, pentru cele prevăzute la lit. b), c), d)”. De altfel, nici chiar recurentul nu susţine că prin această nouă sancţiune nu s-ar adăuga la lege, ci susţine că este dreptul Colegiului Medicilor Dentişti de a stabili condiţiile pe care le consideră oportune pentru ocuparea unor funcţii de conducere. Dar, chiar dacă nu se contestă acest drept al recurentului, trebuie precizat că stabilirea acestor condiţii nu poate fi făcută decât în conformitate cu legea şi cu respectarea principiului ierarhiei actelor administrative, pentru că nu se poate prevedea într-un regulament o sancţiune pe care legea în baza căreia a fost emis regulamentul nu o conţine.

Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, a fost respins recursul ca nefondat.