EVREI

Evreu (învechit: israelit) este un termen care denumeşte, în limba română, adepţii religiei iudaice sau mozaice şi apartenenţii la poporul evreu.

Harta regatelor Iudeei şi Israelului aşa cum au existat potrivit Bibliei în 926 î.e.c.( graniţele sunt doar indicative)

Potrivit mitologiei evreieşti, din punct de vedere etnic, evreii sunt descedenţi neamului

care îi are printre strămoşi pe patriarhul biblic Iacob, numit şi Israel, fiul lui Isac, dar şi fii altor popoare care sau convertit la iudaism şi sau alipit de poporul evreu. Etnia evreiască îi include astăzi atât pe „evreii practicanţi”,

cei care observă legile biblice şi rabinice, cunoscute ca miţvot, cât şi pe evreii

nepracticanţi sau practicanţi în parte ai cultului, pe evreii agnostici şi atei, dar care se

consideră evrei în sensul cultural sau naţional, fiind numiţi „evrei laici”.

Etimologie

Cuvântul evreu (există în limba română şi varianta azi arhaică „ovrei") provine din limba ebraic. Cuvântul ebraic עברי (ivrí) este înrudit cu verbul עבר „a trece”. Mitologia evreiască leagă acest nume de Eber (ebr.'Ever), un strămoş al lui Avraam (Abraham, ebr.Avraham), urmaş al lui Sem(ebr.Şem) sau de faptul că vechii evrei au venit în Canaan „de dincolo (ever) de rîu (Iordan sau poate Eufrat). Denumirea veche Israelit(în varianta de pronunţare slavă şi germană -„izraelit”) provine din etnonimul ebraic, ישראל ,בני„fiii lui Israel”,unde Israel are semnificaţia de " a luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu”.

Variantele etnonimice româneşti vechi ori regionale, devenite azi mai mult peiorative, bazate pe rădăcina slavizată jid- şi sufixate cu -ov (jidov)şi -an (jidan) provin din numele propriu ebraic devenit etnonim, יהודה, Iehuda (Mulţumire lui Iahu, sau Iahve, adică lui Dumnezeu) ( י 2ד1 3הו iehudí fiind, יcuvântul cu care evreii se denumesc pe ei înşişi în ebraică).(Variantele din urmă „jidov”, şi mai ales „jidan” au ajuns să fie preferate în trecut de literatura de propagandă antisemită în limba română).

Nume asemănătoare, dar fără conotaţie peiorativă , s-au păstrat în numeroase limbi - polonă (Żyd), maghiară (zsidó), germană (Jude), engleză (Jew), franceză (Juif sau juif), spaniolă (judio), ladino (djudio), arabă (yahud) sau idiş (Id sau Yid). Varianta iudeu (astăzi preponderentă în limbaj liturgic creştin şi în textele despre evreii antici) are aceeaşi origine, dar a intrat în limba română prin intermediul latinei şi elinei.

Denumirea "evreu" care a intrat în uz în limba română modernă e asemănătoare cu denumirea folosită astăzi în limbile italiană (ebreo), rusă (yevrey), sârbă, bulgară şi greacă (evréos).

Denumirea „israelian” desemnează pe cetăţenii statului evreiesc modern Israel, majoritatea evrei, dar şi de alte naţionalităţi minoritare - arabi, cerkezi, armeni etc.

Originea poporului evreu

Poporul evreu este originar din Orientul Apropiat, îndeosebi din regiunea numită în antichitate Ţara lui Israel. Poporul evreu e numit în limba ebraică

ישראל poporul (lui) Israel”, cu„ ,עםatestări archeologice din perioade antice (cea mai veche a fost găsită în Egipt şi e datată în jurul anului 1213 î.e.c.).

Un fragment din anul 1213 î.e.c. din Egipt cu

menţionarea poporului evreu

În Scrisorile de la Amarna este amintit un popor cu numele de habiru/apiru. Există teorii care, pe baza unor date şi a similitudinii etnonimice, consideră că evreii preistorici şi antici ar fi fost identici cu acesta sau poate unul dintre triburile poporului habiru.

Potrivit tradiţiei sale, poporul evreu ar avea la bază 13 triburi, cu legături de familie din antichitate, cu aceeaşi limbă şi religie. Străinii convertiţi în trecut la religia evreilor, religia mozaică, s-au asimilat. Religia mozaică sau iudaică , aşa cum s-a cristalizat ea după distrugerea celui de-al doilea Templu, nu a practicat misionariatul printre alte popoare şi grupuri confesionale. În istoria evreilor sunt câteva perioade în care populaţii au fost asimilate ca urmare a adoptării religiei iudaice.

Prima a fost iudaizarea amoriţilor, un popor canaanit, care era înrudit cu evreii. Familia regală a ţării Adiabene (ce coincidea în mare parte cu Asiria de altădată şi cu o parte din Kurdistanul de astăzi) s-a convertit la iudaism în prima jumătate a secolului I, şi, împreună cu ea, s-au convertit şi o parte din supuşii ei . Noii evrei din Adiabene i-au ajutat pe evreii din Iudeea în timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale amintite au fost înmormântaţi la Ierusalim.

În diaspora, evreii şi-au păstrat tradiţiile, limba şi religia. Cultul religios s-a dezvoltat cuprinzând şi tradiţii care nu făcuseră parte din ritualul religios din epoci mai vechi. Ritualul religios a păstrat şi limba ebraică, (asociată cu sora ei, limba arameică, ce devenise în vremea perşilor ahemenizi „lingua franca” a Orientului Apropiat), utilizată mereu ca limbă a cultului, chiar şi în lungile perioade istorice în care în viaţa de zi cu zi limba uzuală era alta.

Din limba ebraică provin un număr de împrumuturi lexicale în alte limbi, cuvinte şi expresii mai ales religioase (ex. sâmbătă, mană, aleluia, amin, jubileu, heruvim, serafim, serafic, osana etc.). La aceasta au contribuit prezenţa comunităţilor evreieşti în diaspora, dar mai ales răspândirea creştinismului şi scrierilor sale sacre, Vechiul si Noul Testament (comunităţile creştine primordiale au fost evreieşti).

Religia iudaică, în forma ei ortodoxă, asemănător cu alte culte religioase - creştine, musulmane etc nu permite căsătorii cu practicanţii altor culte, decât prin convertirea partenerilor de cuplu - în cazul acesta, la iudaism. Din cauza căsătoriilor în interiorul comunităţii, ca şi în cazul altor etnii şi obşti religioase, în colectivităţile evreieşti au apărut uneori şi unele boli ereditare foarte rare care se manifestă aproape numai la evrei şi care au fost mai bine depistate şi studiate datorită contribuţiei medicilor si cercetătorilor evrei

Evreii căsătoriţi cu străini erau în trecut excluşi din comunitate şi s-au asimilat în sânul altor popoare. Deoarece statutul social-politic al evreilor diasporeni a fost timp de secole inferior (de exemplu, în România, până după Primul Război Mondial, li s-a refuzat cetăţenia română) statutului băştinaşilor, numărul străinilor cooptaţi în comunităţile evreieşti, prin convertire religioasă, a fost în multe perioade neglijabil.

Hazarii

Istoricul evreu român Meyer Abraham Halevy reaminteşte că familia regală, aristocraţia şi o parte din poporul hazar s-au convertit la iudaism la mijlocul secolului al VIII-lea. În hanatul Hazaria trăiau evrei imigraţi din Persia şi din Imperiul Bizantin unde au fost persecutaţi în secolele VI-X (în 632 iudaismul a fost interzis şi în 720 s-a încercat o botezare forţată a evreilor).

Războinic hazar (ori avar), cu un captiv. Desen după un bazorelief de pe un vas de aur din Tezaurul de la Sânnicolaul Mare

Nu există date istorice cu privire la numărul aproximativ de evrei imigraţi şi convertiţi. În preajma strămutării triburilor ungare în Pannonia, li s-au alăturat trei triburi hazare, supranumite kavari (pe greceşte kavaroi; potrivit cronicii De administrando imperii de Constantin VII Porfirogenetul şi altor izvoare). Decenii mai târziu, în timpul domniei ducelui Tokşun (Taksony) (mijlocul sec. X), pe teritoriul noii Ungarii au fost admise alte grupuri de hazari. Kavarii se presupune că erau de confesiune mozaică, însă probabil neobservantă a Talmudului.

Potrivit izvoarelor, plecarea lor din est a fost o consecinţă a unei revolte (eşuate) faţă de han. În noua patrie, Pannonia, kavarii au fost asimilaţi curând de populaţia maghiarofonă şi au fost creştinaţi. Hazarii care şi-au păstrat religia mozaică au fost asimilaţi de comunităţile evreieşti din Europa de est. Cercetări genetice moderne susţin că populaţia evreiască aşkenază are de asemeni o oarecare ascendenţă turcică. În baza acestor studii a fost avansată ipoteza că hazarii (al căror idiom probabil era o variantă veche a limbii ciuvaşe din familia de limbi turcice) ar fi reprezentat circa 11%-12% din străbunii evreilor aşkenazi.

Originea genetică

În baza unor cercetări genetice făcute în scop medical în California, s-a tras concluzia că femeile din sânul populaţiei aşkenaze sunt predispuse a se îmbolnăvi de cancer la sân într-un procentaj de 8,3% în comparaţie cu procentajul de 2,2% privind incidenţa aceleiaşi maladii la femeile celorlalte subgrupuri ale rasei albe. La femeile de limbă spaniolă, procentajul stabilit este de 3,5%, dar s-a avansat ipoteza că ,poate, un număr important de indivizi din acest mare grup lingvistic american ar fi avut strămoşi înrudiţi cu evreii sau chiar de origine evreiască.

Istoria antică

Istoria evreilor, din perioada antică, e descrisă în Biblia evreiască şi cunoscută prin ea în toată lumea. Descoperiri archeologice au întărit diverse date care apar în Biblie, dar perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice şi sunt istorici care cred că o parte din naraţiunea istorică biblică, ar avea mai mult un caracter mitologic.

Regatul Unit

După tradiţia evreiască 13 triburi de evrei, formate din descendenţii celor 12 fii ai lui Israel (tribul lui Iosif s-a divizat în două triburi, după fiii lui, Menaşe şi Efraim), au cucerit Ţara Israel, au colonizat-o şi, după o periodă în care nu aveau o conducere centrală, au format un regat condus de regele Şaul. Lui Şaul i-a urmat regele David. Acesta a cucerit oraşul Salem (în ebraică Şalem), căruia i-a fost schimbat numele în Ierusalim şi care a devenit capitala evreilor. Fiul lui David, Solomon, a construit la Ierusalim Templul, care urma să fie unic în religia evreilor.

Templul lui Solomon din Ierusalim. Ilustraţie bazată pe imaginaţie şi pe detalii biblice

Iehuda şi Israel

După moartea lui Solomon, statul a fost împărţit în două regate, Iudeea (Iehuda,Iuda)) şi Israel.

În anul 733 î.e.c. Teglath-Phalasar III (Tiglat Pileser sau Tukulti-apil-Ešarra), regele Asiriei a cucerit Regatul Israel, l-a distrus şi a exilat o mare parte din populaţia evreiască. În anul 586 î.e.c. Iudeea a avut aceeaşi soartă şi, după cucerirea Ierusalimului, regele Babilonului, Nabucodonosor (sau în ebraică Nevuhadneţar) a exilat o mare parte din populaţia evreiască. După aceste exiluri de masă evreii surghuniţi au continuat să-şi păstreze religia şi să aştepte venirea unor timpuri prielnice pentru revenirea în patrie, unde să reconstruiască Ierusalimul şi Templul.

Întoarcerea evreilor din exil

În 539 î.e.c., împăratul persan Cirus a cucerit Babilonul şi a dat permis tuturor popoarelor deportate să se întoarcă în ţările lor şi să-şi refacă templele distruse. Mulţi evrei s-au întors în Israel şi au refăcut Ierusalimul şi Templul. Repatrierea evreilor s-a petrecut în patru etape, ultima în jurul anului 445 î.e.c.

Regatul Hasmoneilor

În 167 î.e.c., evreii s-au răsculat împotriva stăpânirii greco-siriene, care încerca să reprime religia evreiască şi să-i oblige pe enoriaşi să aducă în templul lor ofrande şi pentru zeităţile grecilor. Revolta a fost iniţiată şi condusă de familia preotului evreu Matitiahu HaHaşmonai. Fiii lui, luptători viteji porecliţi macabei (Makabim), au condus evreii la victorie şi independenţă, iar unul dintre ei, Şimon, a fondat noul regat evreiesc, neacceptând însă titlul de rege. Şimon a fost mare preot şi întâistătător pe plan politic, dar urmaşii lui s-au intitulat regi.

Arcul lui Titus la Roma - în care este reprezentată victoria romanilor în războiul împotriva evreilor

Regatul hasmoneilor a legat o alianţă cu Imperiul Roman şi, treptat, romanii şi-au mărit influenţa şi după debarcarea în ţară a legiunilor lui Pompei în anul 63 î.e.c. au transformat în cele din urmă regatul într-o ţară vasală. O perioada semnificativa in istoria tarii si a poporului a fost domnia aliatului Romei, regele Irod cel Mare, care a construit, între alte multe construcţii, şi o versiune mai impunătoare a Templului din Ierusalim. Dupa moartea sa, începând din anul 6e.c ţara a fost guvernată de prefecţi romani, în paralel cu regi locali. În anul 41 înca a mai fost încoronat un rege evreu, Herodes Agrippa I (Irod Agrippa I), loial romanilor, dar după moartea sa în anul 44, guvernarea ţării a trecut în mâinile unui procurator roman.

Detalii pe Arcul lui Titus. Sclavi evrei duc tezaurul jefuit de romani din Templul de la Ierusalim

Primul război evreo-roman

În anul 66 a izbucnit o mare revoltă evreiască, numită şi Primul război evreo-roman. Luptele între evrei şi romani au continuat şapte ani şi s-au terminat cu victoria zdrobitoare a romanilor. Romanii au distrus zeci de oraşe evreieşti, între care Ierusalimul cu Templul, sute de mii de evrei au murit în lupte sau au fost trimişi la Roma în sclavie.

Portret de roman, probabil al lui Flavius Josephus

Al doilea război evreo-roman

În anul 132 a izbucnit Revolta lui Bar Kohba, denumită uneori şi al doilea război evreo-roman. Revolta evreilor a reuşit la început şi timp de trei ani evreii au menţinut, în condiţii vitrege, o structură politică independentă. Consecinţele înfrângerii au fost în cele din urmă foarte grele pentru ei. Ierusalimul, interzis accesului evreilor, s-a transformat pentru un timp în Aelia Capitolina, fiind numit astfel în onoarea împăratului roman Aelius Hadrianus.

Diaspora evreilor

Nu toţi evreii exilaţi de Tiglat Pileser şi de Nabucodonosor s-au întors în Israel după edictul de eliberare dat de împăratul Cirus, o parte din ei au rămas pe meleagurile pe care fuseseră exilaţi. Pe această cale s-au format comunităţi evreieşti în multe locuri, unde majoritatea evreilor şi-a păstrat religia. Evreii emigraţi îndeosebi în provincii ale Imperiului Roman au fondat de asemeni comunităţi, aflate în legătură cu rudele rămase în Israel. Când îşi puteau permite, plecau în pelerinaj la Ierusalim.

Prizonierii evrei luaţi în robie în primul război evreo-roman au ajuns în diverse locuri pe cuprinsul imperiului roman şi au fondat comunităţi evreieşti, cum a fost cazul romanioţilor din peninsula Balcanică. Titus Flavius Iosephus, istoriograf evreu încetăţenit la Roma, a scris despre 97.000 de sclavi evrei aduşi în peninsula Italică. Cercetări genetice recente indică provenienţa unei majorităţi a evreilor aşkenazi din comunitatea evreiască a Romei antice.

Din peninsula Italică, evreii s-au răspândit în zonele centrale şi apusene ale Europei. După creştinarea europenilor, capii bisericilor au iniţiat persecuţii şi prigoane împotriva evreilor, intenţionând să-i constrângă pe această cale să accepte botezul. Participanţii la diverse cruciade s-au dedat la masacre prin comunităţi evreieşti aflate în calea cruciaţilor spre Ierusalim. Monarhi creştini cu intenţia de a-şi însuşi averile evreilor i-au expulzat pe aceştia din ţările în care comunităţile evreieşti fiinţaseră timp de secole. Astfel, din cauza valurilor de expulzare, mare parte din evreimea vest-europeană a ajuns în Europa de est, unde în unele perioade s-a bucurat de un regim mai tolerant.

Numeroşi evrei est-europeni poartă nume de familie care păstrează amintirea unor locuri din Spania, Italia, Franţa, Germania etc., de unde strămoşii lor au fost alungaţi în evul mediu (Alcalay, Gaster, Benveniste, Perez, Luria; Rappaport/Rappoport; Şapiro/Şapira, (H)Alper(i)n/Alperowitz/Galperin, Ginsburg/Ginzburg, Ul(l)mann, Warburg, Hildesheimer ş.m.a.).

Limbile evreilor în diaspora

În comunităţile din diaspora, evreii au adoptat limbile locale, iar în sinagogă si şcolile religioase se foloseau de limba ebraică şi pe plan secundar de limba semită înrudită aramaica. Cu timpul, evreii şi-au dezvoltat limbi particulare derivate din unele limbi locale şi au inclus o parte de lexic şi locuţiuni din ebraică. Limba idiş este germana sudică medievală (foarte apropiată de dialectele bavarez şi şvab), cu o parte de vocabular de origine ebraică, slavă şi cu elemente romanice. Limba ladino este un dialect spaniol-ebraic bazat pe castiliana medievală. Iavanica vorbită în trecut de evreii romanioţi era bazată pe greacă şi ebraică. Alte limbi cu caracter mixt similar au apărut în Maroc, Kurdistan, Georgia etc. Multe sunt pe cale de dispariţie din cauză că le dispar vorbitorii nativi.

Cultura evreiască în diaspora

Deşi erau împrăştiaţi şi răspândiţi printre alte popoare, evreii au reuşit să-şi dezvolte în continuare cultura proprie. Filosofii, teologii, poeţii, scriitorii şi alţi creatori evrei din diaspora s-au folosit de limba ebraică, de limbile popoarelor majoritoare lângă care au trăit şi uneori (în muzică, literatură, publicistică) şi de limbile evreieşti locale (idiş, ladino etc.), cu diferenţe de la o epocă la alta. Filosofi evrei ca Saadia Gaon, Moise Maimonide, Joseph Albo, Isaac Abravanel, Nachman Krochmal, Baruch Spinoza, Moses Mendelssohn, Martin Buber, Emmanuel Levinas şi alţii au fost influenţi în cultura şi societatea evreiască şi în general.

Monumentul lui Sholem Aleichem la Kiev

În Evul Mediu, poeţi evrei, ca Solomon ibn Gabirol, Yehuda Halevi, Immanuel Romano, Yehuda Alharizi, Moşe ibn Ezra, Avraham ibn Ezra au scris poezii în limba ebraică, în care îşi exprimau şi dorul de Ierusalim şi meleagurile patriei îndepărtate. În continuare au apărut poeţi ebraici ca Moşe Haim Luzzatto, Naphtali Herz Weisel, Meir Halevi Letteris, Jehuda Leib Gordon şi alţii. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când s-a revenit la folosirea zilnică a limbii ebraice, în special printre sioniştii emigraţi în Palestina sau care se pregăteau să emigreze, a crescut numărul poeţilor, prozatorilor şi filosofilor care scriau în limba ebraică.

În limba idiş, a evreilor din Europa şi din America de Nord, s-au exprimat sute de poeţi, dramaturgi şi scriitori evrei — de la Mendele Mocher Sforim, Abraham Goldfaden, Sholem Aleichem (sau Şalom Alehem), Isaac Leib Peretz, Sholem Asch până la Itzik Manger, Isaac Bashevis Singer şi Israel Joshua Singer. Unii dintre aceşti autori au scris în ambele limbi, idiş şi ebraică.

În limba ladino au fost create multe cântece religioase, de dragoste, proverbe şi zicători, rugăciuni şi basme, s-au publicat şi unele cărţi cu caracter enciclopedic sau de literatură romanţată.

În ţări cu obşti evreieşti numeroase s-a dezvoltat de asemeni ziaristica evreiască, în special în limbile idiş, ebraică şi ladino, dar şi în limbile locale. În Bucureşti au apărut circa 170 de periodice evreieşti, în diferite limbi.

„Războiul limbilor”

În Ţara Israel (Palestina), în anul 1904, sub dominaţia otomană, existau 26 şcoli evreieşti, dar numai şase dintre ele cu limba de predare ebraică. Limbile folosite erau idişul, ladino, araba, germana şi franceza. Ebraica era folosită numai ca limbă de ritual şi era învăţată ca atare în şcolile relgioase tradiţionale, împreună cu aramaica talmudică. Noii imigranţi sionişti au reluat limba ebraică pentru uzul cotidian, dar nu toţi evreii din Palestina erau sionişti.

În 1908, o societate sionistă de binefacere din Germania, a hotărât să înfiinţeze la Haifa Şcoala tehnică superioară (Institutul politehnic), dar cu limba de predare germană. Din acest motiv s-a ivit o mare polemică între evreii locali, dispută la care au luat parte şi asociaţii şi societăţi evreieşti din întreaga lume. Societatea fondatoare a fost blamată, iar filantropii au hotărât la un moment dat să nu mai sprijine iniţiativa. Disputa a fost supranumită „războiul limbilor” şi s-a terminat în 1914, când societatea iniţiatoare a revenit asupra primei decizii şi a acceptat limba de predare ebraică. Ulterior, treptat, aproape toate şcolile evreieşti au adoptat ebraica.

Cine este evreu?

Întrucât statutul de evreu este recunoscut atât enoriaşilor de confesiune mozaică, cât şi descendenţilor din părinţi evrei, chiar dacă sunt atei sau agnostici, răspunsul la întrebarea „cine este evreu?” este adesea dificil de dat. Astfel, evreii karaiţi recunosc numai pe descendenţii pe linie paternă, evreii ortodocşi numai pe linie maternă, evreii reformaţi recunosc ca evrei pe copiii oricărui părinte, mamă sau tată. In ţările unde numele de familie este cel al tatălui şi unde copiii purtau un nume de familie evreiesc dupa tată, ei erau consideraţi evrei de către ne-evrei şi uneori, de către autorităţile statale, chiar dacă după legea religioasă (Halaha) rabinii ortodocşi nu îi recunoşteau ca evrei veritabili. Există desigur şi evrei convertiţi la alte religii. În trecut, evreii convertiţi nu mai erau recunoscuţi ca evrei, dar în epoca modernă se caută şi câteodată se găsesc căi de convieţuire sub acelaşi titlu etnic.

Samariteni

După exilul populaţiei evreieşti din ţara lor în anul 586 î.Hr., un număr de evrei au rămas în Ţara Israel, îndeosebi populaţia rurală. Lângă aceştia au fost colonizate diverse populaţii aduse de babilonieni; membri ai acestor popoare s-au amestecat cu evreii rămaşi pe pământul lor. Samaritenii au fost o asemenea populaţie cu caracter mixt. Reveniţi din exil, evreii au început să reclădească Ierusalimul şi Templul. Samaritenii s-au oferit să ajute la reconstrucţie, dar evreii reîntorşi din exil au refuzat ajutorul sub motiv că nu puteau fi primiţi din cauza căsătoriilor cu cei de alte origini etnice. După ce au fost respinşi, samaritenii şi-au clădit templu propriu pe muntele Grizim, lângă centrul lor, oraşul antic Samaria. Samaritenii moderni, în prezent o comunitate minusculă - câteva sute de persoane- se consideră evrei, dar nu sunt recunoscuţi ca atare de către autorităţile rabinice ortodoxe din Israel.

Samariteni într-o fotografie din anul 1900

Israeliţii noi - Novus Israel - (Creştinii)

Primii creştini s-au ridicat din rândurile populaţiei evreieşti din Palestina (Ţara Israelului), care includea şi etnii semite locale asimilate de evrei. Răspândirea creştinismului printre eleni, romani şi alte popoare până atunci politeiste a determinat adâncirea disensiunilor grave dintre evreii care continuau ritul iudaic tradiţional şi discipolii lui Iisus Hristos, care se considerau la început evrei, ba chiar ca cei mai autentici.

Noua credinţă, misionară, cu mesaj mesianic particular şi făcând numeroase reforme, unele adaptate la obiceiurile altor popoare - de pildă renunţarea la circumcizie şi la restricţiile alimentare rituale iudaice (la interzicerea consumului cărnii de porc) etc. - s-a răspândit pe o scară largă în Imperiul Roman şi în afara lui. Conflictul dintre cele două comunităţi, evreii tradiţionali, iniţial majoritari în Palestina, dar deveniţi minoritari în Imperiul Roman, şi „noii israeliţi”, creştinii, s-a ascuţit şi mai mult, atât din motive de identitate etnică cât şi statală.

Evreii tradiţionali, în prima fază a propagării noii religii în Palestina, împreună cu autorităţile locale romane, i-au prigonit pe cei care erau judecaţi drept impostori, eretici şi provocatori de dezordine. Adepţii evrei ai creştinismului şi cu atât mai mult prozeliţii creştini de alte etnii nu mai acordau însemnătate existenţei statale şi tradiţiei etnice particulare evreieşti (iudaice) şi s-au ataşat tot mai mult de caracterul universal al noii religii, devenită în câteva secole credinţa dominantă a populaţiei greco-romane şi în cele din urmă a întregului imperiu roman.

Aceste evenimente au fost printre primele motive ale ostilităţii Bisericii în ascensiunea ei, faţă de evreii rămaşi, în minoritate, la cultul mozaic tradiţional. Purtătoare a statutului de „israeliţii autentici”, în calitatea de purtători veritabili al mesajului profeţilor evrei, Biserica a ajuns să nege legitimitatea credinţei şi identităţii etnico-politice a poporului Israelului antic, despre care credea că ar fi în dizgraţia divină. Dogma creştină considera creştinătatea drept Noul Israel. Schimbări în această concepţie au fost adoptate în biserica catolică de către Conciliul Vatican II, care a recunoscut filiaţia creştinismului din "bunul măslin" al poporului evreu şi credinţei sale.

Karaiţi

În secolul al VIII-lea, la Bagdad, discordia dintre discipolii Talmudului şi evreii care îl respingeau a cauzat scindarea în două tabere, cei care respectau învăţătura rabinilor talmudici pe de o parte şi cei care nu acceptau Talmudul, karaiţii, pe de altă parte. Centrele karaiţilor erau în Egipt şi în Palestina (Eretz Israel), în special la Ierusalim. După ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au omorât numeroşi evrei, karaiţii supravieţuitori s-au refugiat în Imperiul Bizantin, iar de acolo în Crimeea.

Sinagoga karaită din Oraşul Vechi la Ierusalim

Karaiţii sunt recunoscuţi ca evrei, dar în timpul celui de al doilea război mondial, când naziştii au făcut cercetări cu privire la statutul lor religios, au existat rabini care au declarat, ca să-i salveze de la moarte, că membrii obştii karaite nu erau evrei autentici. Totuşi, unii karaiţi nu au vrut să-şi renege originea şi au mers la moarte împreună cu restul evreilor. După război, unii ideologi comunişti s-au folosit de aceste declaraţii în scop propagandistic, pentru a nega existenţa unui popor evreu şi a susţine că evreii nu ar fi decât o comunitate religioasă.

Evreii din Etiopia

În Etiopia existau comunităţi evreieşti din antichitate. James Bruce, care a vizitat Etiopia în anul 1770, în căutarea izvoarelor Nilului, a scris că aceste comunităţi evreieşti se numeau Beit Israel (Casa lui Israel) încă din secolul al IV-lea, nume pe care îl purtau evreii care au refuzat creştinarea.

După secolul al XV-lea, când un rege creştin a legiferat ca numai creştinii să poată fi moştenitori de terenuri, aceşti evrei au fost porecliţi falaşi, termen folosit pentru indivizii neposesori de pământ, nomazii.

Evreii falaşi convertiţi la creştinism în secolele XIX şi XX se numesc falaşmura, adică „falaşi convertiţi”.

Bene Israel din Cochin în costum tradiţional

„Negrii evrei” (sectă americană)

O sectă în sânul populaţiei afro-americane din Chicago şi din Liberia, numită African Hebrew Israelite Nation of Jerusalem şi condusă de Ben Carter, s-a autoprezentat, în urma unei revelaţii divine relatate de Carter în al şaselea deceniu al secolului XX, ca fiind „adevăraţii evrei”. Mulţi din membrii acestei secte au sosit în Israel cu viză turistică şi s-au stabilit clandestin în oraşul Dimona. Din cauza ideologiei lor teologice foarte diferite precum şi din cauza poligamiei, aceşti imigranţi nu sunt recunoscuţi ca evrei.

Portretul desenat al unei femei din Beta Israel, publicat în cartea Călătorie în Abisinia de Lefebvre. Sfârşitul secolului al XIX-lea

Recent însă s-au făcut demersuri vizând o mai bună integrare a lor prin conferirea statutului de rezidenţi ai ţării şi acţiuni ale primăriei oraşului Dimona pentru normalizarea condiţiei zonei lor de domiciliu. O parte din membrii comunităţii lor din Israel, care cuprinde circa două mii de persoane, s-au convertit oficial la iudaism şi se asimilează în masa poporului evreu israelian.

Convertiţii

În peninsula Iberică, în Evul Mediu, existau multe comunităţi evreieşti. Populaţia evreiască a colaborat cu cuceritori mauri şi era o parte importantă din administraţia locală. După izgonirea maurilor, regii creştini au impus evreilor religia creştină şi evreii care n-au acceptat conversiunea au fost exilaţi din Spania şi din Portugalia. Mulţi dintre evreii exilaţi au primit adăpost în Imperia Otomană şi s-au răspândit prin ea - o parte au ajuns până la voievodatele române şi au iniţiat comunităţi evreieşti la Bucureşti şi în alte oraşe.

Sinagoga turcească la Viena - sinagoga evreilor de rit spaniol

Evreii convertiţi au devenit o parte din populaţia locală, deşi existau legi discriminatoare pentru cei care nu erau de origine creştină, cu timpul s-au asimilat şi numai analize genetice moderne mai pot dovedi origina evreiască. Nu toţi evreii convertiţi au rămas creştini, în prima etapă mulţi dintre aceşti convertiţi continuau cultul mozaic în taină şi erau vănaţi de Inquiziţie. O parte din aceşti evrei clandestini au părăsit peninsula Iberică şi au revenit la cultul mozaic în regiuni mai tolerante.

Legea israeliană

Conform principiul Halahei (codul legilor religioase evreieşti ortodoxe), preluat de legea votată în Kneset (Parlamentul

israelian) în anul 1950, un evreu este, prin definiţie, cineva care:

s-a născut dintr-o mamă evreică (adică, ceea ce contează este linia maternă) sau,

o persoană care s-a convertit la iudaism conform legii evreieşti.

În schimb, „Legea reîntoarcerii” acordă cetăţenia israeliană oricărei persoane de origine evreiască ajunsă în Israel şi nu în baza criteriilor de mai sus. Cetăţenia israeliană o poate obţine orice persoană cu un părinte sau un bunic evreu, precum şi soţiile sau soţii acestor persoane, chiar

dacă nu au origine evreiască, şi copiii acestor cupluri.

Evreii în raport cu religia iudaică - Rituri

Termenul de rit când se referă la evrei (în limba ebraică, minhag sg., minhaghim pl.) e paralel,dar in mică măsură , cu creştinismul, unde între altele coexistă ritul catolic, cel ortodox, riturile protestante etc. La evrei, aceste „minhaghim” (grupuri de rit) nu reprezintă diferenţe teologice , spre deosebire de riturile din creştinism ,ci particularităţi culturale sau istorice, bazate în primul rând pe o apartenenţă geografică comună (mai mult sau mai puţin) şi mai ales pe tradiţii comune în liturghie (nosah) Cele mai mari „minhaguri” sunt aşkenaz şi oriental ("mizrahi") - sefard.

Şi din punct de vedere al practicii religioase, deosebirile dintre acestea sunt mult mai mici decât cele dintre riturile creştine catolic, ortodox şi protestante sau dintre riturile sunit şi şiit ale musulmanilor. Ritul evreilor sefarzi şi cel al evreilor orientali este foarte asemănător - amândouă fiind de obicei reunite sub denumirea de sefarzi în sens larg.

Alte obşti evreieşti sunt relativ mici şi au istorie si particularităţi deosebite: karaim (evreii caraiţi); evreii etiopieni supranumiţi Beta Israel şi porecliţi „falaşi” de către ceilalţi etiopieni; evreii din Cochin etc. Cea mai mică şi în acelaş timp străveche sectă evreiască - oficial nerecunoscută ca atare de rabinatul ortodox israelian - sunt samaritenii.

În lumea evreiască, ortodoxia (a nu se confunda cu ritul creştin numit de asemenea ortodox) se împarte în rituri, „minhaghim” - subgrupuri care se suprapun mai mult sau mai puţin zonelor de origine.

Cele două rituri principale sunt: aşkenaziţi sau "aşkenazi", care provin din vestul, centrul şi

estul Europei şi au vorbit multă vreme limba idiş. Rostirea acestor persoane în limba ebraică în uzul liturgic, mai ales în trecut şi în comunităţile ultraortodoxe, precum şi, în mică măsură , în limba de zi de zi în Israel are anumite particularităţi, fiind influenţată mai ales de graiurile limbii idiş - ca în pronunţarea consoanelor ch (h) şi r şi uneori în intonaţie.

sefarzi (spanioli); grupul îşi are obârşia în Peninsula Iberică, iar limba uzuală i-a fost timp de secole limba ladino, supranumit iudeo-spaniola. Ebraica în rostirea lor a fost adoptată ca pronunţia ebraică modernă oficială. Evreii sefarzi au fost izgoniţi din Spania şi Portugalia în 1492 şi respectiv 1498. Au primit azil în Imperiul Otoman, inclusiv în Balcani (Bosnia, Macedonia, Bulgaria, Ţara Românească etc), în Turcia şi Grecia, în Palestina şi Siria, în Egipt şi în Maroc; de asemenea în Olanda, Anglia şi America.

Sinagoga mare din Baghdad

Evreii „orientali” („mizrahim”) sau sefarzi în sensul larg se numesc majoritatea evreilor din nordul Africii, din Yemen, din Irak (babilonieni), din Caucaz, Iran, Buhara şi din restul Asiei . Un rit asemănător au şi evreii italieni şi evreii greci de dinaintea venirii sefarzilor din Spania, denumiţi romanioţi.

Această împărţire, deşi se estompează în timp prin multitudinea de căsătorii mixte, îşi păstrează rezonanţele culturale şi socio-economice, cu o oarecare valoare în studiile sociologice şi antropologice, cuprinzând şi pe evreii nepracticanţi şi pe cei nereligioşi.

Există şi în iudaismul ortodox aşkenaz o minoritate de comunităţi "ultrareligioase", fundamentaliste sau „habotnice” (termenul are la origine noţiunea habad, v. mai jos), al căror stil de viaţă este mai apropiat de cel din târguşoarele, numite ştetl în limba idiş, şi din ghetourile evreieşti de la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne din estul şi centrul Europei, opus în diverse grade influenţelor modernităţii, educaţiei generale etc. Ele acordă o pondere foarte mare activităţii de învăţare a textelor sfinte, uneori - mai ales în Israel - în detrimentul tuturor celorlalte activităţi, şi acceptă în anumite limite adoptarea inovaţiilor utile din domeniul tehnicii şi al regulilor politicii.

În cadrul lor se disting: - comunităţile hasidice diverse, adunate în jurul curţilor unor dinastii de rabini numiţi „ţadikim” sau „amorim”. Cea mai cunoscută, mai activă, ceva mai deschisă faţă de aspiraţiile naţionale şi faţă de însuşirea de discipline din învăţământul general, este cea numită „Habad”.

- comunităţile mitnagdimilor sau ale evreilor aşa-zişi lituanieni (litaim) opuse hasidimilor.

evreii religioşi moderni - care îmbină modernitatea (uneori şi ataşamentul la sionism, ca evreii naţional religioşi din curentul „Mizrahi”) şi practicarea preceptelor legii iudaice;

evreii asa-zişi tradiţionalişti, „massortim” (a nu se confunda cu iudaismul conservator, yahadut massortit), frecvenţi în comunităţile evreilor israelieni originari din Orient (mizrahim),dar şi între urmaşii evreilor aşkenazi proveniţi din estul şi centrul Europei, care sunt ataşaţi tradiţiei ortodoxe - de exemplu frecventează sinagogile mai ales sâmbăta şi de sărbători, respectă alimentaţia rituală, dar nu observă cu stricteţe toate prescripţiile religiei (de pildă sâmbăta şi de sărbători circulă cu automobilele, scriu, joacă fotbal, deschid aparatele electrice, inclusiv televizoarele etc.)

Curentele religioase reformiste - reformat şi conservator - au apărut în sec. XIX pe teritoriul Ungariei (spre exemplu, până astazi o mare parte dintre evreii din Ungaria, Slovacia, Serbia şi Transilvania aparţin ritului numit neolog) şi al Germaniei (Frankfurt, Berlin, Breslau), dar predomină mai ales în America de Nord. În Israel, congregaţiile reformată (iudaism progresist) sau yahadut mitkademet şi conservatoare (iudaism aşa-zis „tradiţional”, yahadut massortit) au încă un număr foarte redus de membri şi nu sunt recunoscute ca legitime de instituţiile rabinice oficiale.

În schimb ele se bucură de o deplină libertate a cultului. Şef rabinatul Israelului - încă bicefal - aşkenaz şi sefard, care deţine monopolul în domeniul convertirii la iudaism, al stării civile - căsătoriei şi divorţului - şi în domeniul rânduielilor de înmormântare religioasă pentru evreii din Israel, precum majoritatea absolută a evreilor israelieni practicanţi - aparţin curentului ortodox. In ultimii ani există tendinţa crescândă spre unirea forurilor oficiale rabinice aşkenaz şi sefard într-unul singur. Astfel, la Tel Aviv s-au suprimat funcţiile de şef rabin sefard şi aşkenaz al oraşului şi a fost ales în prezent un singur şef rabin din rândurile clericilor din ambele rituri.

Chiar dacă după tradiţia familiei mulţi evrei se consideră ca aparţinând la ritul ortodox, conservator sau reformat, majoritatea acestora sunt „nepracticanţi” sau laici, asemănător cu majoritatea populaţiei din multe ţări occidentale. Unii din ei pot fi atei sau agnostici.

Există şi o mişcare continuă de trecere a unui număr de evrei din categoria celor practicanţi stricţi ai religiei spre cea a populaţiei laice - proces numit uneori, în traducere aproximativă "întoarcere la întrebări". (Hazará bişeelá בשאלה Această denumire este .( חזרהde fapt o replică la termenul procesului invers de "întoarcere la răspuns" sau "la pocăinţă" {Hazará bitşuvá בתשובה ,prin care numeroşi evrei laici (חזרהnepracticanţi, sau tradiţionalişti se întorc la practica ortodoxă strictă a religiei, uneori şi sub imboldul unor activităţi misionare în sânul poporului evreu ale unor predicatori carismatici aşkenazi sau sefarzi-orientali sau ale hasidimilor Habad sau Braslav.

Grupuri mici de evrei , mai ales în rândurile tineretului, se alătură unor curente sectare mai recente, ca Institutele de Kabala, unor secte de inspiraţie New Age, cu influenţe budiste sau hinduiste - ale unor guru originari din India sau locali, de asemenea filialelor locale ale Bisericii scientologice (la evrei -numite "centre scientologice") etc.

De asemenea în ultimul timp există în rândurile evreilor laici un trend al creşterii interesului pentru studiul moştenirii spirituale iudaice, de la Biblie şi până la literatura şi filosofia evreiască modernă, în cadrul unor cercuri sau comunităţi ale aşa numitului iudaism laic sau iudaism umanist. Un precedent în trecut al acestui curent l-au reprezentat încercările din unele kibuţim socialiste sau social-democrate, de adaptare a ceremoniilor religioase, ca de pildă ale celor de sâmbătă sau de sărbători, la particularităţile noului stil de viaţă laic şi de reflectare a istoriei şi ideologiilor recente în textele rituale folosite. (de pildă adaptarea textelor din aşa numitele Hagada de Pesah la istoria particulară a fiecărui kibuţ)

În lume au existat şi continuă să existe unele grupuri mai mari sau mai mici de evrei care s-au convertit în diverse circumstanţe la alte religii. De exemplu maranii (marranos) sau aşa-numiţii „conversos” sau "noii creştini", din Peninsula Iberică, care, pentru a nu fi expulzaţi, au consimţit să primească botezul în rit romano-catolic, unii din ei doar în mod formal. Evrei adepţi ai falsului Mesia Şavtai Ţvi (Shavtay Tzvi) din Imperiul Otoman au fost nevoiţi să treacă în cele din urmă la Islam şi au creat aşa numita comunitate „dönme”.

Cunoscute în istorie sunt şi cazurile evreilor convertiţi la Islam (Jadid al-Islam „Noii musulmani”) din Mashhad în Iran şi ale aşa-numiţilor falaşmura, convertiţi la creştinismul monofizit în Etiopia. În Israel există grupuscule de evrei „mesianici” (adică creştini) aparţinând unor rituri creştine protestante al căror cult îl practică în limba ebraică, păstrând şi unele simboluri şi sărbători din iudaism.

Din punct de vedere rasial şi etnic, în ciuda tendinţei relativ restrânse la misionarism şi prozelitism, evreii sunt, ca şi multe alte popoare, eterogeni. În cursul istoriei, fiind şi dispersaţi în regiuni foarte diferite, au cunoscut în mod evident (mai ales înainte de răspândirea creştinismului şi a Islamului) perioade de amestec prin prozelitism, atât în Europa, cât şi în Africa, Caucaz şi Asia (de exemplu cazuri de convertire la iudaism în Italia şi în peninsula iberică, hazarii, unele triburi berbere şi arabe, populaţii etiopiene, din Asia centrală ,India etc.).

După emancipare, în societatea modernă, evreii au cunoscut procentaje crescânde de asimilare de diverse grade, precum şi creşterea ponderii familiilor mixte.

Antisemitism

Existenţa evreilor ca minoritate etnică şi religioasă care refuza să se asimileze şi să renunţe la religia, cultura şi obiceiurile naţionale evreieşti s-a lovit, de-a lungul istoriei, de ostilitatea reprezentanţilor religiilor majoritare, creştine, dar uneori şi a cultelor idolatre sau islamic, ceea ce a dus uneori la masacre, pogromuri, campanii de convertire forţată şi expulzari în masă, legislaţii restrictive şi discriminatorii împotriva evreilor. Autorităţile religioase şi laice ale popoarelor majoritoare au impus evreilor un statut inferior, uneori exercitând presiuni asupra lor ca să-i determine să se asimileze. Guvernanţii i-au exploatat pe evrei economic (impozite suplimentare) şi le-au interzis exercitarea mai multor meserii, împingându-i spre îndeletniciri şi meserii cu statut social inferior sau interzise enoriaşilor religiei populaţiei majoritare (de exemplu cămătăria).

Masacru al unor evrei, în prima cruciadă. Miniatură dintr-o Biblie (sec. al XIII-lea)

Evreii şi comunismul, evreii şi mişcările de protest şi

revoluţionare Statutul inferior impus evreilor din Europa,

discriminarea lor economică şi prigonirea religioasă au întreţinut la evrei sentimente de nemulţumire, în mod asemănător cu alte minorităţi aflate vreodată în situaţii similare. În aceste împrejurări, după ieşirea din ghetouri, deseori tineri evrei au fost tentaţi să se alăture unor mişcări revoluţionare din rândul popoarelor lângă care trăiau, şi să participe la încercările de schimbare a regimurilor politice şi sociale cu speranţa că un nou tip de societate şi de guvernare le vor oferi o viaţă mai bună şi mai onorabilă.

Din aceste motive au fost mulţi evrei care au privit cu simpatie Marea Revoluţie Franceză şi revoluţiile de la 1848, însufleţite de lozincile de „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Din aceleaşi motive au fost mulţi evrei şi printre primii revoluţionari liberali, socialişti, social-democraţi, comunişti şi anarhişti, printre activiştii sindicalişti, feminişti, şi pentru drepturi civile ale minorităţilor etnice, rasiale, sexuale şi ale altor pături oprimate.

În acelaş timp, marea masă de evrei a fost atrasă cu timpul de mişcări politice devenite mai conformiste, convenţionale sau „main stream” (liberale, conservatoare, social democrate, etc), în măsura în care acestea li s-au adresat, în mod asemănător cu majoritatea locuitorilor ţărilor în care trăiau.

Sionismul

După consultări cu fruntaşi sionişti şi discuţii pe acest subiect în cabinetul britanic, a fost publicată, la 2 noiembrie 1917, Declaraţia Balfour care recunoaşte legătura istorică între poporul evreu şi Ţara Israel şi promite că Marea Britanie va sprijini aşezarea evreilor în Palestina, care trebuie să devină cămin naţional al poporului evreu.

La 24 iulie 1922, Consiliul Ligii Naţiunilor a recunoscut legătura între poporul evreu şi Palestina şi a acordat Marii Britanii un mandat de guvernare a Palestinei cu scopul de a dezvolta un cămin naţional pentru poporul evreu.

Realizat de:Haidautu Patricia