1

Eseu: Evoluţia statului român în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

În urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul Congresului de Pace

de la Paris (1856), Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. În

condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor

să se unească reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea

românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

Alese după rezolvarea numeroaselor probleme create de Turcia şi Austria,

Adunările Ad-hoc au hotărât, în decembrie 1857, că dorinţele românilor

presupun în primul rând unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat cu

numele de România, stat autonom şi neutru, condus de un prinţ străin şi de o

Adunare legiuitoare. Dar, Marile Puteri reunite în cadrul Conferinţei de la Paris

(1858) au prevăzut existenţa a doi domni, două guverne şi a două adunări pentru

statul numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

Pe baza Convenţiei de la Paris, document care organiza Principatele

Române, românii au ales ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, pe 5 şi 24

ianuarie 1859, aceeaşi persoană: Alexandru Ioan Cuza, astfel prin dubla alegere

realizându-se Unirea celor două ţări. în acelaşi an, actul de la 24 ianuarie a

obţinut acordul Marilor Puteri şi în 1861 firmanul otoman de unire instituţională.

În decembrie 1863, primul-ministru Mihail Kogălniceanu pune în discuţia

Adunării, legea secularizării averilor mănăstireşti, lege indispensabilă pentru

reforma agrară. De fapt, discuţiile pe marginea reformei agrare l-au determinat

pe domn să dizolve, pe 2/14 mai 1864, Adunarea şi să propună modificări la

Convenţia de la Paris. Modificările s-au concretizat în Statutul Dezvoltător al

Convenţiei de la Paris, un nou document cu rol constituţional.

Având poziţia consolidată în interior şi exterior, Cuza a putut trece la

înfăptuirea reformei agrare, reformă fără de care nu se poate discuta despre

2

modernizarea statului român. La 14/26 august 1864 a fost promulgată prin

decret, legea rurală care desfiinţa claca şi împroprietărea foştii clăcaşi.

Legea rurală a avut importante consecinţe economice şi sociale. A întărit

proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei bune părţi a locuitorilor

satelor. Această lege a avut, însă şi limite: au fost împroprietărite 511 896 de

familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ sau aveau pământ

foarte puţin, multe terenuri nu au fost luate în proprietate, mulţi ţărani

continuând să le muncească prin învoiala cu proprietarii, iar altele au rămas

nelucrate.

Cu toate neajunsurile, ea s-a dovedit una dintre cele mai importante reforme

pentru modernizarea societăţii şi a fost urmată în 1865 de alte 32 de legi printre

care și organizarea sistemului judecătoresc sau a bursei de comerţ.

Silit să abdice pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a lăsat o ţară

unita şi în plin proces de modernizare, ţară care era gata să pună în aplicare un

alt punct a dorinţelor Adunărilor Ad-hoc din 1857: numirea unui prinţ străin.

Principalele instituţii care au contribuit la consolidarea statului naţional

au fost monarhia şi Parlamentul. Drepturile şi îndatoririle acestora erau

reglementate prin Constituţia din 1866. Conţinut: numele ţării era România, se

proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale

ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ,

proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în

drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite raporturile cu Imperiul

Otoman. Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi

revocaţi de către acesta. Domnitorul-avea dreptul de veto absolut, drepturi în

materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi

Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă,

era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea

dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferi

decoraţii, etc.

3

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două

Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de

legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de

interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.

Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă

era Curtea de Casaţie. Constituţia a fost completată de un sistem electoral. în

plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei.

În 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului

Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu oamenii politici din România au

încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost

posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în stare de război cu Poarta,

iar la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării

Deputaţilor independenţa României. Armata română s-a remarcat în luptele

purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. În urma tratatelor încheiate la

San Stefano şi Berlin, în 1878 Marile Puteri au recunoscut independenţa

României.

În aceste condiţii, în 1878, Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881

România a devenit regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost

încoronaţi ca rege şi regină a României, la 14 mai 1881a fost reglementată

succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind

proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollem -Sigmaringen.

Carol a colaborat cu personalităţile politice ale vremii Ion C. Brătianu, D.A.

Sturdza, Lascăr Catargiu. El a demonstrat reale calităţi de om politic şi în ciuda

unor dificultăţi pe care le-a avut la începutul domniei a ştiut să apere interesele

românilor.

În 1883 România a aderat, alături de Germania, Italia şi Austro-Ungaria la

Tripla Alianţă, acest lucru a fost realizat atât din motive obiective, încercarea

României de a evita izolarea politică, dar şi din motive subiective, „slăbiciunea",

firească, a regelui Carol I faţă de Germania. Aderarea a rămas secretă până la

4

începutul Primului Război Mondial, în 1914, în condiţiile declanşării acestuia

regele face cunoscut oamenilor politici români existenţa acestui tratat semnat cu

Puterile Centrale. Interesele României nu coincideau cu ale acestora motiv

pentru care în Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia, în 21 iulie 1914, s-a

stabilit neutralitatea României. Deşi i se părea greu să respecte o asemenea

hotărâre Carol I, în ciuda ameninţărilor din partea rudelor sale germane,

conştient fiind că nu avea sens să se aventureze într-un război din care românii

nu aveau nimic de câştigat, a fost de acord cu neutralitatea. Era însă clar că

aceasta nu va dura mult. Trebuia deci ca intrarea în război să servească

intereselor naţionale. în urma unor îndelungate negocieri la 4 august 1916 I.I.C.

Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei

au semnat convenţiile militare şi politice care stipulau condiţiile intrării

României în război. În noaptea dintre 14/15 august 1916, trupele române intră în

poziţie de luptă.

1918 a reprezentat anul Marii Uniri, an în care s-a format statul naţional

unitar român. La 27 martie 1918, 15 noiembrie 1918 şi 1 decembrie 1918,

Basarabia, Bucovina şi respectiv Transilvania au cerut unirea cu România.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a demonstrat odată în plus dorinţa

transilvănenilor de unire în condiţiile în care toţi cei 1228 de delegaţi prezenţi

acolo au votat unirea în prezenta a cea. 100000 de persoane, venite acolo pentru

a-şi vedea un vechi vis îndeplinit. în aceste condiţii 15 octombrie 1922, regele

Ferdinand şi regina Măria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari,

la Alba Iulia. în urma realizării Unirii o fost elaborate o serie de legi printre care

cele mai importante au fost introducerea votului universal, în 1918, reforma

agrară, în 1921, sau legea administrativă, în 1925, care prevedea norme

unitare de organizare teritorială a statului român, iar în 1923 a fost elaborată o

nouă Constituţie, completată în 1926 cu o nouă lege electorală. Regele

Ferdinand I a condus în conformitate cu Constituţia din 1923, având o bună

relaţie cu partidele politice, în special cu Partidul Naţional Liberal, şi cu liderul

5

acestuia I.I.C. Brătianu. în perioada 1859-1918 statul român a evoluat ascendent,

începând cu unirea Moldovei cu Muntenia, continuând cu modernizarea

legislativă, cu dezvoltarea industriei şi instaurarea monarhiei şi culminând

cu anul 1918, anul realizării Marii Uniri.