1

EVALUAREA EFECTIVELOR DE FAUNĂ CINEGETICĂ (I)

N. Șelaru

Introducere

Mărturisesc, cu părere de rău, că lecturarea proiectului de ”Instrucțiuni pentru

evaluarea efectivelor speciilor admise la vânătoare”, supus dezbaterii publice pe site-ul

M.A.P. (http://apepaduri.gov.ro/wp-content/uploads/2018/09/Instruc%C8%9Biuni-evaluare-

anex%C4%83-OM.doc), m-a dezamăgit profund, deoarece constituie încă un episod, foarte

concret, al involuției activității vânătorești în România post-decembristă.

Aceasta fiindcă materialul la care mă refer, asemenea multor altor ordine, norme,

instrucțiuni și alte acte administrative adoptate în această perioadă, a fost conceput de

funcționari publici insuficient de bine pregătiți, atât teoretic cât și practic, în domeniul

preocupărilor de specialitate pe care doresc să le reglementeze.

Episodul vine să reliefeze încă o dată, ceea ce în general se cunoaște, în legătură cu

valoarea diplomelor obținute, așa cum s-au putut obține de peste 20 de ani încoace, și cu

competența pe funcțiile ocupate, prin concursuri aranjate după cum foarte bine se știe,

demonstrând, deși nu mai era nevoie, că acestea (diplomele și funcțiile) nu pot ține loc de

pregătire temeinică în specialitate, pentru îndeplinirea cu profesionalism și responsabilitate

a atribuțiilor și sarcinilor primite în interesul bunei desfășurări a oricărei activități. Afirmația

este valabilă mai ales în condițiile în care pentru ”calificarea din mers” la locul de muncă

nu există suficient timp și, după cum s-a constatat, nici interes din partea celor ajunși

nemerituos în funcții.

Episodul elaborării instrucțiunilor de evaluare a afectivelor de faună mă

dezamăgește în și mai mare măsură, fiindcă constat că lucrurile involuează în mod

asemănător în foarte multe alte domenii ale activității sociale.

Sper totuși, fiindcă speranța piere ultima, ca experimentul actual, al promovării

”paralelilor” cu profesia, să aibă un sfârșit, pentru a putea reveni la normalitate în România,

printr-o ierarhizare firească a valorilor, bazată pe nivelul instruirii profesionale a fiecărui

ocupant, pe orice funcție.

Revin la subiectul abordat și recunosc că acest mod sever de introducere în temă a

fost generat de neluarea în considerare a propunerilor de îmbunătățire a materialului,

transmise în mod oficial cu cea mai bună intenție, deși eram convins că un astfel de proiect

original, neinspirat, cum s-a dovedit a fi proiectul autorității, este mult mai dificil de

îmbunătățit, decât de conceput și rescris unul nou, care să-l înlocuiască.

În acest context m-am decis să renunț la a mai transmite observații și propuneri

neluate în seamă, pe marginea proiectului de instrucțiuni la care mă refer, și să concep un

”îndrumar” nou, mai inteligibil și pragmatic, de evaluare a efectivelor speciilor admise, dar

și a celor neadmise la vânătoare, dar încă de interes vânătoresc.

O fac cu gândul că doar lecturându-l, specialiștii, vânătorii și alte persoane

interesate vor mai avea câte ceva de învățat și de aplicat în acțiunea de evaluare a efectivelor

2

unor specii de faună cinegetică și, de ce nu, de adus îmbunătățiri, în viitor, elaboratului ce

urmează.

Istoric

Problema inventarierii, recenzării, estimării sau evaluării efectivelor de faună

cinegetică nu este deloc nouă. Totuși, în ciuda vechimii preocupărilor în materie, aceasta a

fost pusă cu seriozitate în discuție după 1950, când o asemenea lucrare a fost considerată

absolut necesară pentru ”programarea producției cinegetice”. Adică a nivelului cotelor de

recoltă, pe specii și noi unități de producție cinegetică, denumite fonduri de vânătoare.

Se dorea, în noul context socio-economic instaurat după 1948 în România,

planificarea realistă și centralizată a producției de orice fel, inclusiv a producției cinegetice,

în cadrul unei economii centralizate, de natură a nu lăsa nimic la voia întâmplării.

Stabilirea cât mai exactă a efectivelor reale pentru ”principalele” specii sedentare de

faună cinegetică, adică a stocurilor reproductive ale acestora după depășirea sezonului de

vânătoare și a vicisitudinilor iernii, stabilirea efectivelor optime pentru aceleași specii, așa

încât să fie asigurat echilibrul populațional între acestea și să nu fie înregistrate pagube

insuportabile în agricultura, silvicultura și zootehnia socialistă, și stabilirea sporurilor

naturale pentru fiecare specie ”principală” de vânat, au constituit preocupări importante ale

factorilor decidenți în domeniul cinegetic și, totodată, premizele necesare unui calcul relativ

riguros al cotelor de recoltă și, implicit, al producției cinegetice.

Așadar, în noul context al planificării socialiste, evaluarea cât mai exactă a

efectivelor speciilor cinegetice, în fiecare primăvară și pe fiecare fond cinegetic, a devenit

una dintre lucrările cinegetice cele mai importante și responsabile.

În aceste condiții, au fost conturate încă de pe atunci, după experiența anterioară din

țară și străinătate, trei categorii de ”metode de evaluare a efectivelor de vânat”, care s-au

perfecționat în timp, au fost predate în școlile de specialitate și au fost aplicate cu

consecvență până în zilele noastre.

Repetarea anuală a lucrării de evaluare a efectivelor de vânat, din 1950 până în

prezent, ne-a oferit și ne oferă cifre concrete referitoare la nivelul populațiilor speciilor

sedentare de interes vânătoresc, pe fonduri de vânătoare, județe și total țară. Aceste cifre

concrete, mai atent stabilite până în 1996, ne oferă o imagine cât se poate de plauzibilă a

evoluției numerice, pentru unele specii și structurale, a populațiilor de faună cinegetică

sedentară, precum și posibilitatea aprecierii progresului sau regresului acestor populații, ca

rezultat al managementului cinegetic aplicat în condițiile schimbărilor, de regulă în rău și

relativ brusc, intervenite în habitatele acestora.

Metode de inventariere/evaluare/estimare

În mod teoretic, evaluarea/estimarea sau recensământul/inventarierea faunei dintr-

un anumit teritoriu se realizează prin trei categorii de metode:

3

1. Recensământul/inventarierea tuturor indivizilor aparţinând unei anumite

populaţii de faună dintr-un anumit teritoriu.

2. Evaluarea/estimarea efectivelor populaţiilor de faună după urmele lăsate prin

trecerea exemplarelor acestora.

3. Evaluarea/estimarea numărului de indivizi aparţinând unei populaţii de faună în

perimetre de probă şi extinderea ulterioară a rezultatului obţinut la întreaga

suprafață productivă dintr-un anumit teritoriu.

Din considerente pragmatice, metodele de evaluare/estimare/recenzare/inventariere

enumerate mai sus s-au structurat puţin altfel în activitatea cinegetică practică din ţara

noastră şi s-au aplicat diferenţiat în funcţie de specie, cu rezultate satisfăcătoare până de

curând, după cum urmează:

1. Metoda înregistrării exemplarelor vizualizate (observate).

2. Metoda citirii urmelor pe substrat (zăpadă).

3. Metoda evaluării efectivelor în pieţe de probă.

Nu contestăm faptul că aceste metode de evaluare pot fi criticate din punct de

vedere al exactității şi corectitudinii modului de aplicare a lor, dar deocamdată au rămas

singurele metode de evaluare a efectivelor speciilor sedentare de faună cinegetică, care s-au

aplicat şi se aplică cu rezultate satisfăcătoare. Nu contestăm nici faptul că aceste metode pot

fi îmbunătăţite şi aplicate cu mai multă exigenţă, precum și faptul că pot fi completate prin

metode moderne de vizualizare și înregistrare a efectivelor, dar numai pe alocuri şi în cazul

anumitor specii, fiindcă, dacă suntem realiști, trebuie să acceptăm ideea că metodele

precizate mai sus nu pot fi înlocuite total, la momentul actual, prin alte metode, din

considerente cognitive şi economice.

La stadiul actual al cunoştinţelor în materie şi al posibilităţilor noastre practice şi

economice de aplicare a acestor metode trebuie să acceptăm acest adevăr, iar „cercetătorii”,

interesaţi financiar să „revoluţioneze” activitatea de evaluare a efectivelor de faună

cinegetică, să susţină, cel puțin pentru moment, numai aplicarea complementară a noilor

metode preconizate de ei, nicidecum „înlocuirea” celor actuale. Susţin această acceptare,

luând în considerare interesele gestionarilor de fonduri cinegetice, care suportă efortul fizic

și financiar necesar unor astfel de evaluări, pentru obţinerea de date cât mai reale, credibile

şi utile managementului cinegetic durabil. Şi fiindcă, din punct de vedere al contribuabilului

la bugetul public, nu putem să nu fim consternați de sumele de bani care se acordă unor

pretinşi cercetători, specialişti ai nimicului, producători de maculatură costisitoare în scopul

justificării cheltuirii banilor primiţi în acest scop.

Metoda înregistrării exemplarelor vizualizate

Cunoscută ca metodă a înregistrării exemplarelor observate, recensământ sau

inventariere, metoda se aplică prin numărare, pe cale vizuală, a tuturor exemplarelor dintr-

un teritoriu. Teoretic este posibil un asemenea recensământ total, dar numai într-un teritoriu

restrâns, prin pândă organizată în acest scop, căutare în teren cu sau fără câini, desfăşurarea

de goane cu observatori suficient de numeroși, numărarea indivizilor din locurile de

4

concentrare temporară în anumite perioade etc. Recensământul organizat, după cum a fost

prezentat mai sus, se poate accepta în spații închise sau delimitate ca suprafață. Observarea

directă se dovedește însă foarte utilă pentru stabilirea structurii populaționale, pe categorii

de vârstă (pui, juvenili, exemplare adulte) și pe sexe, îndeosebi în cazul speciilor dimorfe.

În mod practic, recenzarea/inventarierea totală a efectivelor populaţiilor de faună

cinegetică dintr-un fond de vânătoare nu poate fi realizată cu exactitate. De aceea, în

activitatea practică, operaţiunea/acţiunea este denumită evaluare sau estimare a efectivelor

de faună cinegetică şi aşa va trebui uzitată în continuare, ca noţiune mai potrivită. Fiindcă,

după cum afirmam, un recensământ/inventariere totală nu se poate realiza decât pe teritorii

restrânse ca suprafaţă și deschise vizibilității, în condiţii de vreme favorabilă, la speciile cu

activitate diurnă şi rază relativ mică de deplasare.

Din metoda teoretică a recensământului/inventarierii totale a efectivelor unor

populaţii de faună cinegetică pe cale vizuală, descrisă în amănunt de Aurel Comşia, s-a

născut metoda înregistrării exemplarelor observate, metodă practică de evaluare a

efectivelor unor specii. Metoda a fost în detaliu descrisă de mai mulţi autori de lucrări

cinegetice şi însuşită de absolvenții instituțiilor de învăţământ mediu şi superior în

cinegetică şi silvicultură. Dar metoda nu se limitează doar la înregistrarea exemplarelor de

faună cinegetică văzută, ci şi la cele auzite.

Observarea vizuală directă, precum şi sesizarea acustică a existenţei, numărului şi

structurii pe sexe, vârstă şi calitate a indivizilor aparţinând populaţiilor de faună cinegetică

dintr-un fond de vânătoare, în anumite perioade din an, se poate realiza, după caz, prin

pândă, ”dibuit” (căutare), goană organizată în acest sens sau întâmplător cu ocazia

deplasărilor în alte scopuri prin fondul de vânătoare.

Pânda, singură sau combinată cu ”dibuitul” (căutarea) dintr-un loc de observaţie în

altul, ne oferă rezultate satisfăcătoare dacă se face, după cum s-a arătat, la anumite specii şi

în anumite condiţii.

De exemplu, prin observaţii vizuale din locuri de pândă se pot evalua efectivele de

cocoşi de munte în „bătăile” cunoscute, iar prin pândă combinată cu „dibuit”, efectivele de

capre negre din golul de munte, căprioarele din zona de câmpie și coline cu trupuri mici de

pădure dispersate în câmpul agricol etc. Acustic se pot evalua lupii singuratici, perechile de

lupi şi chiar haiticurile de lupi care sunt stabilizate într-un teren de vânătoare. La o evaluare

acustică similară se pretează şi şacalii, putându-se stabili numărul de şacali singuratici,

perechile acestora, haiticurilor şi, cu aproximație inerentă, numărul de indivizi din hăiticuri.

Prin observaţii directe vizuale şi acustice, ca de altfel și după urme, se poate stabili

apariţia unor exemplare de faună cinegetică inexistentă până atunci în fondul cinegetic. De

exemplu, în nopţile liniştite din luna februarie, pot fi auzite chemările râşilor şi pisicilor

sălbatice despre care nu se ştie că vieţuiesc în zonă. Idem în cazul lupilor şi şacalilor.

Toamna, în perioada rutului, pot fi auziţi şi număraţi cerbii comuni şi cerbii lopătari care

boncănesc, iar în locurile de rotit, în dimineţile liniştite, pot fi auziţi şi număraţi cocoşii de

munte şi gotcile.

Metoda dă rezultate mai bune dacă se combină cu folosirea chemătorilor, care fie

atrag vânatul în raza vizuală a observatorului, fie îl provoacă pentru a răspunde şi a-şi

dezvălui în acest fel prezenţa. Imitarea sunetelor scoase de mamifere şi păsări în anumite

perioade ale anului, pentru semnalizarea prezenţei sau pentru atragerea în perechi, haremuri

5

sau hăiticuri, precum şi imitarea vaierului animalelor pradă aflate în pericol, poate oferi

surprize nebănuite în interesul unei evaluări cât mai exacte a exemplarelor locale ale

speciilor cinegetice prădătoare, precum şi în privinţa numărului şi calităţii indivizilor din

populaţiile de faună cinegetică circumscrisă fondurilor de vânătoare.

Observaţii directe se pot face şi în locurile de dormit (înnoptat), în cazul unor specii

(cocoş de munte, raţe, gâşte etc.), şi în locurile de rut în cazul altora (cocoş de munte, cerb

comun, cerb lopătar etc.), şi în anumite perioade din an, cum sunt cele de alergat (căprior,

capră neagră etc.) şi de semnalizare acustică a ocupării unui anumit teritoriu la început de

primăvară (fazanul, potârnichea etc.).

Observaţii directe se mai pot face şi în locurile de concentrare la hrană, naturală sau

administrată, a exemplarelor diverselor specii de mamifere şi păsări, începând cu ursul şi

mistreţul, continuând cu cervidele şi terminând cu fazanii şi potârnichile.

Observaţii directe se pot face, pentru obţinerea de informaţii indirecte privind

efectivele unor specii, asupra vizuinilor „umblate” şi cuiburilor găsite în teren.

În afară de pândă şi ”dibuit” (căutare), se pot organiza goane pentru observarea

directă, numărarea şi aprecierea structurii şi calităţii exemplarelor unor specii de faună

cinegetică din fondurile de vânătoare. Cele mai frecvente şi complete informaţii de acest

gen ne sunt oferite cu ocazia vânătorilor organizate, când vânătorii, în calitate de observatori

calificaţi, văd, numără şi apreciază toate exemplarele diverselor specii care se pot vedea de

pe linia de standuri. Informaţiile culese sistematic, cu ocazia unor astfel de vânători

colective, pot fi dintre cele mai convingătoare şi mai sigure în privinţa efectivelor, structurii

acestora şi calităţii exemplarelor existente în fondurile cinegetice.

În sfârşit, observarea directă, vizuală şi acustică, a prezenţei efectivelor populaţiilor

de faună cinegetică locală se poate face şi cu ocazia deplasărilor personalului specializat şi

vânătorilor prin fondurile cinegetice.

Toate datele culese sistematic şi reţinute cu ocazia pândelor şi căutărilor, goanelor

special organizate, vânătorilor colective şi întâmplător în fondurile de vânătoare, referitoare

la existenţa, numărul, structura şi calitatea indivizilor populaţiilor de faună cinegetic din

aceste fonduri, servesc, spre sfârşit de an vânătoresc (martie – aprilie), la finalizarea

lucrărilor de evaluare anuală a stocurilor reproductive ale fiecărei specii sedentare de faună

cinegetică, existentă în fiecare fond de vânătoare. Această activitate de sinteză a unor

multiple şi complexe informaţii se impune a fi făcută însă cu ştiinţă şi cu responsabilitate, de

„specialiştii” gestionarului, şi verificată, din punct de vedere al veridicităţii rezultatelor, de

„specialiştii” administratorului faunei cinegetice, prin urmărirea unei evoluţii credibile a

acestor efective de la un al la altul, după luarea în considerare a emigrărilor şi imigrărilor

posibile în și din fondurile cinegetice vecine.

Aşadar, nu este vorba de o lucrare de recensământ/inventariere totală a efectivelor,

ci doar de o evaluare/estimare a acestora. Iar metoda înregistrării exemplarelor observate nu

se aplică singură ci combinată, de regulă, cu metoda citirii urmelor pe substrat, la unele

specii, şi cu metoda evaluării efectivelor în pieţe de probă, la alte specii.

Metoda citirii urmelor pe substrat

Constituie una dintre metodele de evaluare cele mai simple ale efectivelor

populațiilor de faună cinegetică, din cuprinsul fondurilor de vânătoare, fiind considerată în

6

general mai exactă, mai eficientă şi mai puţin costisitoare decât metoda înregistrării directe

a animalelor în piețe de probă. Metoda se rezumă la vizualizarea urmelor lăsate de

exemplarele de faună cinegetică pe substrat sau zăpadă.

Metoda se aplică, în mod uzual, pentru estimarea efectivelor celor mai multe

populaţii locale de faună cinegetică sedentară şi pentru obţinerea de informaţii aproximative

referitoare la structura şi chiar calitatea indivizilor acestor populaţii, cu condiţia ca

personalul care face observaţiile şi cercetează urmele lăsate de animale să posede un bagaj

de cunoștințe minime suficiente în acest sens.

Practic, metoda se aplică la începutul primăverii, cu ocazia ultimelor căderi de

zăpadă, în trei etape: de pregătire a lucrării, de desfăşurare a acesteia şi de

interpretare/sinteză a datelor culese din teren.

În prima etapă se stabilesc traseele ce urmează a fi parcurse în fondul de vânătoare,

pe muchii (creste), văi şi drumuri din interiorul acestuia, în aşa fel încât fondul să fie

împărţit în suficiente porţiuni de teren, pentru a putea intersecta cât mai multe dintre urmele

lăsate de diversele exemplare de faună cinegetică. Odată realizată o astfel de împărţire,

aceasta se poate păstra ani de zile la rând, fiind chiar indicat acest lucru. În această etapă se

stabilesc observatorii sau echipele de observatori, care urmează să se deplaseze pe traseele

stabilite în aceeaşi zi, se instruiesc în privinţa a ceea ce au de făcut şi rămân în așteptarea

vremii potrivite, cu zăpadă proaspătă. De asemenea, în această etapă, li se pun la dispoziţie

fişele de observaţii şi, eventual, schiţele traseelor ce urmează a fi parcurse. Pentru economie

de personal şi efort, observatorii se duc în fond pe un traseu şi se întorc pe altul.

Cea de-a doua etapă de aplicare a metodei se declanşează la prima zăpadă

proaspătă, dar numai dacă zăpada nu a căzut până spre ziuă, fiindcă în astfel de situaţii

animalele nu se mişcă prea mult şi, chiar dacă o fac, urmele le sunt acoperite, fie și parțial,

de zăpadă. Pe zăpada proaspătă, fiecare observator, pe fiecare traseu, va identifica şi

înregistra urmele lăsate de diversele animale sălbatice care le intersectează traseul. Toate

observaţiile se notează în fişa de observaţie şi pe schiţa traseului, pe care le-au primit cu

ocazia instruirii. Pe fişă se înscriu şi alte detalii privind structura grupelor de animale

(cârduri, ciurde, haite), sexul în cazul exemplarelor izolate, mărimea apreciată a acestora

etc. În cazul exemplarelor izolate, pentru aprecierea mărimii se pot face măsurători ale

amprentei urmei tipar şi ale lungimii pasului ori distanței dintre şirurile de urme paralele

lăsate ca semne distincte de identificare.

Pentru stabilirea numărului de exemplare din cârd, ciurdă sau haită, cunoscut fiind

faptul că animalele sălbatice se deplasează în general pe aceeaşi urmă, se merge pe urma

pârtie până ce aceasta se răsfiră, de regulă la trecerea peste obstacole. În astfel de locuri se

pot număra exemplarele din grupare şi se poate stabili structura pe vârste a grupului, după

mărimea urmelor. Structura pe sexe se poate intui, de asemenea, dacă se cunoaşte eco-

etologia speciei în cauză. Se pot obţine, prin această modalitate de evaluare, date suficiente

şi concludente referitoare la exemplarele speciilor de faună cinegetică din fondul cinegetic.

Calitatea lucrării de evaluare/estimare a efectivelor de faună cinegetică prin această

metodă este condiţionată de ştiinţa observatorilor în materie de eco-etologia speciilor în

7

cauză și de buna recunoaştere a urmelor lăsate de animalele sălbatice care populează fondul

respectiv. Mai depinde de condițiile de substrat și de vreme din ziua efectuării evaluării.

Urmează cea de-a treia etapă de aplicare a metodei evaluării populaţiilor locale de

faună cinegetică după urme, care se desfăşoară la birou. Cu această ocazie se analizează,

interpretează şi coroborează datele culese din teren de observatori sau echipele de

observatori, avându-se grijă să fie evitate înregistrările duble. Rezultatele obţinute se impun

a fi comparate, în continuare, cu cele stabilite în anii precedenţi şi cu eventuale emigrări şi

imigrări cunoscute ori regăsite, din şi în fișele de evaluare întocmite pentru fondurile vecine.

În cazuri de rezultate neconcludente, lucrarea de evaluare se poate repeta. Lucrarea

se poate repeta însă, şi pentru mai multă precizie.

Rezultatele obţinute prin această metodă de evaluare a efectivelor de faună

cinegetică se coroborează cu datele culese în alte perioade ale anului, prin metoda

observaţiilor directe, şi cu evoluţia anterioară, cunoscută, a efectivelor populaţiilor de faună

cinegetică din fondul cinegetic respectiv.

Astfel, an de an se pot stabili, cu aproximaţia inerentă şi toleranţa acceptată,

efectivele majorităţii populaţiilor de faună cinegetică sedentară din fondurile cinegetice, cu

care se pot construi veritabile grafice ale dinamicii multianuale ale evoluțiilor acestora. De

aici credibilitatea lucrării, care nu ar trebui pusă la îndoială în condiţii de interes responsabil

pentru gestionare sustenabilă.

Metoda evaluării în pieţe de probă

Constituie cea de-a treia metodă clasică de evaluare practică, cu rezultate

satisfăcătoare, a efectivelor de faună cinegetică din fondurile cinegetice. Ea derivă din

metoda teoretică a „evaluării în perimetre de probă”, aplicabilă în cazul întinderilor mari de

teren, la speciile de mai mici dimensiuni, care vieţuiesc în densităţi relativ ridicate.

Foarte importantă rămâne însă, pentru evaluarea în piețe de probă, determinarea

mărimii, formei, numărului şi amplasării acestor perimetre/pieţe de probă.

Mărimea pieţelor de probă a fost stabilită la 50-100 ha în terenul agricol şi la 15-30

ha în terenul acoperit cu vegetaţie forestieră. Această mărime se adoptă în situaţia în care

evaluarea se face prin metoda „la goană”, iar observatorii stau în standuri, amplasați în aşa

fel încât exemplarele de faună cinegetică să nu se poată strecura nevăzute printre ei. Când

evaluarea se face „la sărite”, cu sau fără câini scotocitori, suprafeţele benzilor de probă pot

fi mult mai reduse, de 10-15 ha fiecare. Important rămâne procentul total al suprafeţei

pieţelor de probă din totalul suprafeţei fondului cinegetic, care se impune a fi, pentru o

precizie acceptabilă, de cca. 5% în pădure şi 10% în terenul fără vegetaţie forestieră.

Este recomandabil, de asemenea, ca forma geometrică a pieţelor de probă să fie

pătrată în peisajul forestier de câmpie, unde parcelele sunt de regulă astfel delimitate, şi

dreptunghiulară în terenul agricol, pentru economie de gonaşi. În celelalte categorii de

terenuri, de coline şi cu denivelări, forma pieţelor de probă se adaptează formei de relief

(terenului).

8

Numărul pieţelor de probă se alege în aşa fel încât suprafaţa totală a acestora să

acopere cel puţin procentele precizate mai sus, deoarece cu cât suprafeţele de probă ocupă

un procent mai mare din suprafața fondului cinegetic, cu atât evaluarea va fi mai precisă.

Amplasarea pieţelor de probă este cel puţin la fel de importantă ca şi procentul

ocupat de acestea din suprafaţa totală a fondului cinegetic. De aceea, aceste suprafeţe de

probă trebuie alese în funcţie de tipul de vegetaţie/cultură de pe aceste fonduri, pentru a

reprezenta condiţii medii de existenţă a faunei cinegetice. Amplasarea pieţelor de probă

trebuie să ţină seamă şi de localizarea din primăvară a exemplarelor de faună cinegetică. Din

acest motiv, pieţele de probă trebuie amplasate cât mai uniform pe suprafaţa fondului

cinegetic, dar cu evitarea, pe cât posibil, a locurilor în care exemplarele de faună cinegetică

sunt exagerat concentrate sau lipsesc cu desăvârşire. Alegerea inspirată a pieţelor de probă

este condiţionată, cu certitudine, de buna cunoaştere a terenului şi a eco-etologiei speciilor

de faună cinegetică evaluată.

Numărarea exemplarelor de faună cinegetică dintr-o piaţă de probă reprezintă, în

fapt, recensământul/inventarierea totală a acestora în piețe, dar calculul efectivului, de pe

întreg fondul cinegetic, constituie doar o evaluare/estimare a efectivelor diverselor specii

care se găsesc, la acel moment, în acesta.

Plecând de la numărul total al exemplarelor observate în pieţele de probă şi

extinzând acest număr la întreaga suprafaţă productiv cinegetică a fondului cinegetic în

cauză, obţinem efectivul denumit real, evaluat la acel moment pe fondul cinegetic respectiv.

Formula matematică uzitată în acest scop este:

, în care: Er = efectiv real; S = suprafaţa fondului cinegetic; =

suprafaţa totală a pieţelor şi = numărul total de exemplare dintr-o specie observate pe

întreaga suprafaţă a pieţelor de probă.

La evaluarea în pieţe de probă se pretează bine, la noi în ţară, iepurele, potârnichea

şi fazanul.

De reţinut, mai înainte de a epuiza subiectul, recomandarea de a utiliza mai mulţi

ani la rând aceleaşi pieţe de probă, de regulă marcate spre neschimbare, în condiţiile în care

compoziția şi structura vegetaţiei nu se schimbă esențial în fond, iar condițiile de mediu nu

se schimbă nici ele în așa măsură încât să determine deplasări ale faunei cinegetice din zonă.

De asemenea, se impune a se reţine că, în terenurile cu densităţi mici de faună

cinegetică, este mai convenabilă, din punct de vedere economic, şi aproape la fel de exactă,

evaluarea „la sărite”, practicată în fâşii de 50-150 m lățime, călcate de 1-3 vânători, însoţiţi

de câini pontatori sau scotocitori.

În terenurile agricole deschise cu densităţi foarte mici de faună cinegetică, se poate

practica o metodă de evaluare şi mai simplă, aşa numita „evaluare pe trasee improvizate”,

parcurse de un observator fără câine, care stârneşte şi numără exemplarele de faună

cinegetică stârnite pe cca. 25 m în stânga şi 25 m în dreapta sa. Folosind această metodă, a

traseelor de cca. 50 m lăţime şi numărând paşii de cca. 80 cm cu pedometrul, putem calcula

suprafaţa de probă parcursă de observator. De la aceasta şi de la numărul exemplarelor de

faună cinegetică observată, se calculează, fără nici o dificultate, efectivul real, prin folosirea

formulei redate mai sus.

9

Desigur că și rezultatele evaluării, realizate prin metoda „la sărite”, depind în foarte

mare măsură de starea terenului şi a vremii.

Importante rămân, indiferent de metoda de evaluare în pieţe de probă aplicată,

precizia cât mai mare a evaluării şi costurile, care se justifică doar atunci când efectivele şi

densităţile diverselor specii de faună cinegetică evaluată permit, în fiecare an, prelevarea de

cote de recoltă. Altfel, cheltuielile implicate în această lucrare nu se justifică pentru

gestionar.

Metoda estimării efectivelor de vulpi, viezuri şi pisici sălbatice

Dintr-o experienţă de mai multe decenii în probleme de cunoaştere a eco-etologiei

acestor specii şi de preocupări concrete pentru estimarea efectivelor locale ale acestora,

putem aprecia că evaluarea rigidă impusă prin reglementări oficiale, concepută din birouri

confortabile sau pe bază de pretinse cercetări ştiinţifice stimulativ retribuite, este binevenită

dar nu suficientă. Practicienii ştiu foarte bine acest lucru şi faptul că birocraţia, impusă de

autorităţi, afectează în mod esenţial corectitudinea lucrării. Mai presus de toate,

corectitudinea lucrării de evaluare a efectivelor populaţiilor locale de faună cinegetică este

afectată de scopul principal urmărit de gestionari-evaluatori, de obţinere a anumitor cote de

recoltă, în baza unor calcule matematice exacte, în care se intră cu cifre mai mult decât

aproximative (atât în privinţa efectivelor cât şi a sporurilor naturale, ultimele supraestimate

de obicei în decursul timpului).

Practicienii mai ştiu că datele necesare stabilirii cât de cât corecte a efectivelor

reale, rămase după trecerea sezonului de vânătoare şi a iernii, se obţin în tot timpul anului,

mai ales în cazul speciilor la care ne referim, atât prin observaţii directe, vizuale şi acustice,

cât şi prin analizarea urmelor trecerii indivizilor acestor specii prin teren. Paznicii de

vânătoare, în primul rând, ar trebui să aibă înregistrate, în condicile de serviciu sau în caiete

de notiţe, propriile observații pentru a nu lăsa totul pe seama memoriei următoarele

constatări:

exemplare de vulpe, pisică sălbatică şi în mod excepţional de viezure văzute ziua

în diferite zone, cu ocazia vânătorilor colective la care au luat parte; de asemenea, astfel de

exemplare văzute cu ocazia pândelor şi patrulărilor efectuate în diferite puncte din fondul

cinegetic;

lătratul inconfundabil al vulpilor şi mai rar mieunatul motanilor sălbatici, sunete

auzite în diferite locuri, îndeosebi în lunile ianuarie şi februarie;

urmele de picior imprimate pe substrat moale (zăpadă, noroi, mâl etc.) în diverse

anotimpuri şi diferite locuri;

râcâiturile specifice şi resturile alimentare găsite în teren;

excrementele specifice descoperite în teren, inclusiv cele cu rol de marcare a

teritoriului;

10

vizuinile ocupate pe timpul iernii şi urmele lăsate la gura acestora pe zăpadă,

inclusiv de viezure pe timp de moină;

pisicile sălbatice scoase de câini din vizuină, precum şi vulpile scăpate cu ocazia

unor vânători practicate cu astfel de câini la vizuinile umblate sau aparent nelocuite, ocupate

de vulpi şi/sau de pisici sălbatice;

inventarierea vizuinilor ocupate de perechile reproductive de vulpi şi viezuri,

precum şi de viezuri singuri sau cupluri de viezuri fără pui, la sfârşit de martie sau început

de aprilie;

captarea de imagini (foto și/sau video) la vizuinile umblate de vulpi, viezuri și

pisici sălbatice, cu camere de luat vederi.

Aşadar, prin observaţii directe vizuale sau auditive, precum şi indirecte în cazul

urmelor lăsate de trecerea animalelor prin teren, se poate lua cunoştinţă de existenţa şi, cu

aproximaţie, de numărul exemplarelor de vulpe, viezure şi pisică sălbatică dintr-un fond

cinegetic. Nu contestăm şi nu am contestat niciodată aproximaţia cu care se face

evaluarea/estimarea efectivelor acestor specii de faună cinegetică, cu efort şi ştiinţă pentru

un rezultat cât mai bun. Nici nu negăm posibilitatea unor evaluări mai exacte, dar mai

costisitoare „prin metode genetice” de evaluare a stării şi evoluţiei populaţiilor de faună

sălbatică. Dar la ce ar folosi cheltuielile colosale pe care ni le-ar impune astfel de metode

într-o perioadă de criză economică generalizată, mai ales în cazul pisicii sălbatice care nu se

mai vânează, deşi există în efective mai mult decât viabile în România?

Reîntorcându-ne la evaluarea populaţiilor locale de vulpi, viezuri şi pisici sălbatice,

concluzionăm că aceasta s-ar putea face satisfăcător, în interesul cunoaşterii stării şi

evoluţiei acestor populaţii, precum și în scopul exploatării limitate a acestora, prin metoda

inventarierii vizuinilor ocupate primăvara de perechile reproductive de vulpi, viezuri, pisici

sălbatice și șacali. Exploatarea limitată a populațiilor acestor specii, admise în mod normal

sau cu derogări la vânătoare, subordonată strict scopului nostru major de menţinere a

echilibrului ecologic interpopulaţional în fondurile cinegetice, prin metode şi cu mijloace

care să asigure caracterul selectiv al extragerilor, ar justifica, pe deplin, efortul inventarierii

speciale la care ne-am referit.

Metode moderne de vizualizare și înregistrare a populațiilor de faună cinegetică

Ne vom referi, în cele de urmează, la două metode moderne, experimentate de dată

recentă, de evaluare/estimare a efectivelor de faună cinegetică. Le considerăm mai

concludente, mai ușor de aplicat și mai ieftine decât metodele clasice, devenite tradiționale

în activitatea la care ne referim.

Cea dintâi dintre metodele moderne experimentate, anume ”metoda vizualizării

imaginilor captate cu ajutorul camerelor de înregistrat vederi”, foto sau video, poate folosi

la completarea informațiilor obținute prin două dintre metodele clasice de evaluare/estimare

11

a efectivelor (prin observații directe și după urme), precum și pentru obținerea de informații

mai complete, privind numărul, structura și calitatea animalelor grupate în anumite

perimetre reduse ca suprafață (locuri de trecere, de boncănit, de hrănire, scăldători, sărării,

vizuini etc.). De asemenea, poate folosi la depistarea unor exemplare noi de faună cinegetică

sau aflate doar în trecere prin zonă și la obținerea de informații eto-ecologice complexe

despre fauna cinegetică locală, cu sau fără legătură directă cu subiectul evaluării efectivelor.

Nu în ultimul rând, imaginile captate ne pot furniza informații concrete despre trecerea

animalelor domestice, inclusiv prădătoare, prin fondul cinegetic și a activității nebănuite a

braconierilor din zonă.

Calitatea și volumul informațiilor astfel obținute depinde, în mare măsură de

numărul camerelor de captat vederi folosite, de inspirația alegerii locurilor amplasării

acestora, de condițiile de acoperire cu vegetație etc.

Avantajul extraordinar al folosirii metodei îl constituie captarea de imagini pe timp

de noapte, când fauna cinegetică cu activitate nocturnă este mult mai activă, dar mai greu de

observat din cauza întunericului. Dezavantajul metodei îl constituie limitele sale de aplicare,

neputându-se extinde la toate punctele frecventate de fauna cinegetică, de pe întreaga

suprafață a unităților de gestionare cinegetică (fondurilor cinegetice).

Cea de-a doua metodă modernă de evaluare/estimare a efectivelor de faună

cinegetică, pe care dorim să o prezentăm la fel de concis, este cea de vizualizare directă, pe

timp de noapte, a exemplarelor diverselor specii cinegetice, cu ajutorul aparatelor optice de

văzut pe întuneric, bazate pe principiile multiplicării luminii reziduale sau al termoviziunii.

Avantajul extraordinar al observațiilor efectuate pe timp de noapte, când majoritatea

exemplarelor de faună cinegetică sunt mai active, nu mai trebuie detaliat. Nici avantajul

evaluării/estimării efectuate în terenul liber, neacoperit cu vegetație care să încurce vederea

asupra faunei cinegetice, care stă ziua retrasă în pădure sau ascunsă în vegetație înaltă, iar

noaptea iese la mâncare în câmpul agricol.

Această metodă de evaluare/estimare se poate aplica cu succes toamna și primăvara,

în porțiunile din fondul cinegetic eliberate de culturi, în cele arate sau discuite, în cele

pregătite pentru însămânțare, în cele proaspăt însămânțate și în terenurile cu culturi mai

puțin înalte, care nu acoperă vederii animalele ieșite pentru a se hrăni. Apreciem că metoda

nu se poate aplica deocamdată, decât combinată cu celelalte metode clasice, fiindcă în

pădure și pe terenurile acoperite cu vegetație nelemnoasă și lemnoasă abundentă

(porumbiști, rapiță de peste 30-40 cm înălțime, vegetația sălbatică abundentă în terenurile

lăsate pârloagă, stufărișuri etc.) nu se poate utiliza cu succes.

Pentru efectuarea unei astfel de evaluări/estimări a efectivelor cu aparate de văzut

pe timp de noapte, terenul liber de vegetație înaltă, din cuprinsul fondului cinegetic, se poate

împărți în porțiuni de câte 500-1.000 ha, delimitate de drumuri de câmp, canale, șanțuri sau

alte limite artificiale sau naturale suficient de clare, urmând ca în fiecare astfel de porțiune

să se facă în mod succesiv, în aceeași noapte, vizualizările și înregistrările tuturor

exemplarelor, din toate speciile cinegetice, observate.

12

Într-o singură noapte se pot parcurge integral, pe contur, dar nu numai, toate

porțiunile stabilite în prealabil, de pe unul sau două fonduri cinegetice învecinate. Repetată

de două-trei ori în perioade propice, metoda de evaluare/estimare prezentată ne poate oferi

date foarte exacte privind efectivele de faună cinegetică din fondul sau fondurile cinegetice

respective.

Îndrăznim să mai anticipăm, după experiența în materie, că surprizele pot fi

nebănuit de mari în cazul evaluării efectivelor de iepure de câmp, întrucât efectivele

raportate în anii precedenți par să nu mai aibă deloc corespondent cu situația reală din

fondurile cinegetice.

Apreciem că această metodă modernă de estimare/evaluare a efectivelor de faună

cinegetică se pretează cel mai bine, din punct de vedere al comodității, costurilor și mai ales

al preciziei, pentru evaluarea efectivelor de iepure de câmp, atât primăvara cât și toamna, în

terenul liber de vegetație care să ne împiedice vederea. Aceasta deoarece iepurele părăsește

noaptea locurile de odihnă, inclusiv suprafețele acoperite cu vegetație lemnoasă și

nelemnoasă bogată (păduri, livezi, vii, tufărișuri, culturi înalte etc.) și iese pentru hrănire în

câmpul cu vegetație puțin înaltă, care-i asigură vederea la distanță. De exemplu în culturile

proaspete cu grâu și rapiță, unde găsește hrană crudă și poate vedea la distanță, de la

înălțimea ochilor săi, eventualii dușmani.

Cu ocazia evaluării/estimării efectivelor de iepure prin metoda prezentată, sunt

observate și înregistrate și exemplarele altor specii cinegetice care se hrănesc noaptea în

câmp (căprior, lopătar, vulpe, viezure, șacal, mistreț etc.).

Încheiem prezentarea concisă a celor două metode moderne de evaluare/estimare a

efectivelor de faună cinegetică, experimentate în faza de pionierat în România, prin

sublinierea faptului că pot fi mai concludente, mai comode de aplicat și mai ieftine decât

metodele clasice (tradiționale), necesitând însă o investiție inițială în aparatură

corespunzătoare, făcută pe termen lung în scopuri multiple, nu doar în interesul lucrării la

care ne-am referit.

Metode de evaluare recomandate

Cele trei categorii de metode clasice de evaluare a efectivelor de faună cinegetică

considerate tradiţionale, completate cu detalierile privind evaluarea efectivelor speciilor

cinegetice care folosesc vizuinile pentru odihnă și creșterea progeniturii, au fost considerate

suficiente, până de curând, pentru stabilirea stocurilor de reproducţie (efectivelor reale de

primăvară) şi a cotelor de recoltă anuale, pentru majoritatea speciilor sedentare de interes

vânătoresc.

În cazul unora dintre specii sau pe alocuri s-au impus a fi utilizate succesiv, în scopul

unei precizii mai ridicate a estimărilor, două dintre aceste metode clasice de evaluare, în

decursul aceluiaşi an. În cazul altor specii şi în funcţie de densitățile populaţiilor locale ale

acestora s-a putut alege una sau alta dintre metode, în acelaşi scop, al asigurării unei precizii

acceptabile, cu cheltuielile cât mai reduse.

13

Nu trebuie omise însă, noile metode moderne de evaluare, de pionierat încă, prima

prin folosirea camerelor de captat vederi, iar cea de-a doua bazată pe folosirea aparatelor de

văzut pe timp de noapte în terenul liber.

Referitor la metodele de evaluare recomandate pentru diversele specii de faună

cinegetică, redăm mai jos, cu mai multe completări și îmbunătăţiri, tabelul din Cursul de

Vânătoare şi Salmonicultură - Edit. Didactică şi Pedagogică - Bucureşti, 1982.

Nr.

crt

Specia

Metode de evaluare

Perioada de evaluare

Metoda

înregis-

trării

exem-

plarelor

vizuali-

zate

Metoda

citirii

urmelor

pe

substrat

Meto-

da

supra-

feţelor

de

probă

Metoda

estimă-

rii

popula-

țiilor de

vulpi,

viezuri

și pisici

sălbati-

ce

Metoda

vizuali-

zării pe

timp de

noapte

Luna

III IV V VI VII VIII IX X XI XII

1 Cerb x x x x x

2 Cerb lopătar x x x x

3 Căprior x x x x

4 Capră

neagră x

x x x x

5 Urs x x x x x

6 Mistreţ x x x x x

7 Lup x x x x

8 Râs x x x x

9 Vulpe x x x x

10 Bursuc x x

x

11 Pisică

sălbatică x x

x x

12 Iepure x x x x

13 Fazan x x x

14 Cocoş de

munte x

x x

15 Potârniche x x x x

16 Ieruncă x x x

17

Jder, vidră,

nurcă şi

cîine enot

x

x

18

Dihor,

hermelină şi

nevăstuică

x

x

În continuare trebuie reţinut faptul că datele obţinute din teren, prin aplicarea uneia

sau a două metode de evaluare în decursul aceluiaşi an, sunt analizate, coroborate şi

corectate la birou, cu luarea în considerare a sporurilor naturale stabilite aprioric, precum şi

a posibilelor imigrări şi emigrări din şi spre fondurile cinegetice învecinate, aşa încât cifrele

stabilite în final, înscrise în fişele acestor fonduri, să devină cât mai realiste şi credibile. De

14

ajutor, în acelaşi scop, pot fi şi evoluţiile în timp ale efectivelor diverselor specii de faună

cinegetică sedentară, eventual transpuse grafic, care nu pot înregistra abateri exagerate şi

inexplicabile de la un an la altul. De asemenea, importantă rămâne, în acelaşi sens,

interpretarea corectă a raportului între sexe şi a raportului între cele trei categorii principale

de vârste (pui, juvenil, adulţi).

După această prezentare concisă a metodelor de evaluare recomandate pentru

diversele specii de faună cinegetică sedentară, trebuie să fim de acord cu susţinerea că

evaluările de efective sunt doar estimări afectate de erori, care pot fi acceptate până la un

nivel de maximum 20% (după A. Comşia).

La cele de mai sus am mai putea adăuga, în vederea unei precizii cât mai ridicate a

estimărilor, doar metodele speciale de evaluare a efectivelor unor specii cinegetice,

interesante însă pentru profesionişti. Pentru amatori sau pentru alte persoane pur şi simplu

curioase în problema evaluării/estimării efectivelor de faună cinegetică, metodele

tradiţionale de evaluare detaliate în cazul vulpii, viezurelui și pisicii sălbatice și completate

cu cele două metode moderne prezentate, pot fi considerate suficiente şi satisfăcătoare din

punct de vedere al preciziei, dacă sunt corect şi conştiincios aplicate. Dacă gestionarii nu

sunt obligaţi indirect, din interese reale, să corecteze deliberat datele obţinute în teren,

pentru a beneficia de cote de recoltă rezonabile, nici sub şi nici supra apreciate, în scopul de

a evita eventuale scăderi nedorite ale stocurilor de reproducţie sau suprapopularea

terenurilor. Fiindcă zicala „stăpânul învaţă sluga hoaţă” se potriveşte foarte bine la ceea ce

s-a petrecut în ultimele două decenii şi ceva în România, din cauza condiţionării nivelurilor

cotelor de recoltă de diferenţele dintre efectivele reale, doar estimate, şi cele considerate

optime, stabilite în mod subiectiv prin aplicarea unor chei de diagnoză ecologică discutabile,

raportate la suprafeţe şi bonităţi nereale, practic din ce în ce mai reduse față de realităţile

actuale din fondurile cinegetice.

În aceste condiţii, despre ce fel de precizie a evaluărilor de efective vorbim şi la ce

servesc studiile docte de evaluare a efectivelor unor specii cinegetice, precum ursul şi lupul,

întocmite pe sume exorbitante din bani publici, de cercetători care creează probleme tocmai

pentru a-şi da şi a ne da nouă de lucru?

Iată de ce rezultatele evaluărilor/estimărilor obţinute prin metodele de evaluare

recomandate, aplicate cu conștiinciozitate, ar trebui să fie considerate satisfăcătoare atât din

punct de vedere al preciziei cât şi al costurilor.