Este corect ca iubirea nu este un lap-dance si nici un dans sincron, ci un tango. Unde fiecare isi executa dansul, femeia pe al ei, barbatul pe al sau, impreuna fiind in armonie. Nu sunt aidoma. Dar iti doresti sa-ti fie asemeni.

tin sa precizez ca asa cum polii opusi se atrag,asa si oamenii trebuie sa se completeze, nu sa se asemene.

Si cred ca sintagma ,,traieste clipa,, , care poate fi interpretat ca un cliseu sau lipsa de maturitate pentru mine reprezinta acea putere sa fac lucrurile asa cum le vreau, cand le vreau si cum imi plac, fara sa imi fie teama. Trebuie sa ne acceptam faptele ca atare sa invatam din experienta. Cred ca aceasta este o cale catre exceptie.

Wooooww….. Inca am gura cascata ! Si nu mi-e somn…. :) felicitari !

Eu nu cred în a doua şansă. Cred că cei care te rănesc o dată o vor face şi a doua oară atâta timp cât le dai ocazia. Nu cred în a doua şansă şi cu toate aceasta de multe ori ajung să o ofer, pentru că oricât de cerebrală aş fi ca om, raţiunea nu are nicio şansă în fata afectului. Şi de multe ori nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, ci doar ne mai acordăm nouă şansă de a încerca încă o dată în numele unor momente frumoase din trecut, pentru că suntem naivi în speranţa că le-am mai putea trăi încă o dată. Dar există oameni care te rănesc atât de tare, încât pur şi simplu pe ei nu vrei să îi mai ai în preajmă. Lor pur simplu nu poţi să le mai dai ocazia să te lovească din nou; spui că nu îi urăşti, nu le porţi resentimente, eviţi pe cât posibil să vă întâlniţi, iar dacă îi întâlneşti pe stradă poţi să le zici “bună” din politeţe după care întorci capul pentru că nu îi mai poţi privi, însă singurul lucru pe care îl doreşti de la ei este să stea cât mai departe de tine. Dacă ai avea ocazia să le faci rău, nu le-ai face, dacă ţi s-ar oferi şansa să le întorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi să fii implacabil tocmai cu cei care cândva au însemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu ştiu. Poate că asemenea celor supuşi la chinuri groaznice ajungi în cele din urmă să fii nepăsător pentru că nu ar fi posibil să ţi se facă un rău mai mare, poate că ai fost lovit atât de tare încât ţi-a amorţit sensibilitatea, iar întâlnirea cu cei care ţi-au greşit cândva nu îţi mai provoacă acum nici măcar o tresărire. Poate…

Sunt oameni care se exteriorizează, care vorbesc, ţipă, lovesc, oameni care bat cu pumnul în masă şi dau din picioare, cei care azi îşi strigă durerea în gura mare fără nicio reţinere pentru că asta îi vindecă, iar mâine îşi spun zâmbind amar “Ei, şi ce dacă?” şi sunt pregătiţi să meargă mai departe. Dar oricât de

zen ai fi, vine momentul în care pur şi simplu nu mai ai putere să faci asta, când în blocaj emoţional durerea devine oboseala şi apatie, iar unica opţiune care îţi mai rămâne este să pleci pentru ca asta e singurul lucru uman pe care îl mai poţi face pentru tine. Treci podul, după care îi dai foc, te ridici şi te duci unde vezi cu ochii fără să mai laşi vreo cale de întoarcere. Există, însă, oameni pe care de acum nu pot să îi mai priveşti în ochi, pentru că ai trecut podul purtând bagaje grele după tine.

“Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem după fiecare trântă pe care o luăm, convinşi că neuitarea inseamnă maturitate şi că dacă aruncăm la îngrămădeală în traistă toate relele care ni s-au făcut şi le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum să ne mai atingă vreodată. Asta ne spunem, convinşi că nu am pus nimic la suflet, ci doar am adăugat încă o lecţie învăţată din cartea vieţii, fără să ne dăm seama că strângem în inima noastră atâtea vechituri, încât într-o zi n-o să mai putem deschide uşa să poftim pe cineva acolo. Oare ierţi cu adevărat, dacă nu poţi să uiţi? Cum poţi să spui că ai iertat, dacă nu eşti în stare să te mai uiţi la omul acela ca înainte, dacă duci cu tine neuitarea la fel cum un deţinut poartă un lanţ cu bilă, condamnat să nu se mişte niciodată din loc? Şi de ce ai spera la un nou început când ştii că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel? E ciudat să te întâlneşti cu cei care au făcut parte din viaţa ta la un moment dat şi să îi priveşti acum ca pe străini. Te întrebi când şi de ce, încerci să-ţi dai seama cum s-a ajuns aici şi ce ai fi putut face altfel. Chiar poţi să ierţi, dacă nu uiţi? Şi mai ales, eşti un om rău pentru că nu poţi să uiţi?

“Daca unul nou nu apare, e bun si fostul.”

“De ce ne intoarcem la fostul? Va spun eu. Ca un partener nou inseamna MUNCA de cunoastere, de creeare a intimitatii, de angajament, de negociere, rabdare. Cine-i nebun sa amane recompensa imediata? ”

“Multi imi scriu ca s-au despartit si vor sa stie ce sa faca ca sa se impace. Eu le spun sa isi caute alta relatie pentru ca au batut si ultimul cui in ……cosgiuc si nu se mai poate repara nimic. Boala se previne, nu se trateaza. Daca trebuie sa tratezi, ai ratat ideea principala. Ei insista. Totusi, in multi ani de zile, nImeni nu mi-a zis ” am reusit sa ma impac”. Pentru ca nu s-au impacat si evaluarea a fost corecta. E important sa stii cand o relatie nu mai are sanse. Asta nu inseamna ca nicio relatie nu mai are sanse de impacare. Dar de obicei daca trebuie sa apelezi la ajutor extern, e groasa. Daca nu poti sa vorbesti deschis si autentic cu propriul partener pentru a rezolva dilema, doar nu crezi ca ai sanse la fericire in acea relatie.”

Era o vorba care zicea asa ” cand doua persoane sunt destinate sa fie impreuna se vor gasi si regasi mereu” da, credeam in cuvintele astea. Dar intr-adevar dupa ce dai nu una, ci mai multe sanse unei

persoane care spune ca se schimba dar nu o face deja trebuie sa stii ca relatia aia nu mai merge. Am oferit cateva sanse unei persoane care credeam ca era persoana perfecta pt mine, i-am oferit sansele astea doar ptca credeam ca era singurul care putea face fericit. Da, a mers bine un timp dar pe urma la fel. Si da, azi pot sa spun ca sunt nepasatoare, absenta, indiferenta de persoana lui. Desi mai tin la el, nu i-as mai oferi nici o sansa. Fericirea mea nu depinde de o persoane care imi face rau

A ierta e un mod de a te desparti de trecut, un fel de a te elibera.. Si cum să te desparti de trecut daca nu ~ traind TOTAL în prezent ? :)

SA nu uitam că Sinele iarta fara sa puna conditii. El isi permite acest lux intrucat traieste.. sau ..mai bine zis este o lume a completitudinii si a implinirii. Iertarea te focalizeaza ferm in prezent. Este ca si cum ai spune: “Stii ceva? M-am razgandit. Nu te mai consider dusmanul meu. Hai sa incepem relatia noastra din acest moment.” Cu certitudine fiecare dintre noi a trait cel putin odata o astfel de experienta.

Acesta e un moment de MaGie, deoarece sufletul tau se extinde pentru a-l cuprinde si pe celalalt. :)

Succint, consider ca, netinand cont de circumstante – iertarea te face mai liber, in timp ce ura si trairile congruente te limiteaza.

Cat despre uitare, ea e cea care te pregateste pentru ‘inviere’, dupa ratacirile in care ajungi sa crezi ca nu mai esti altceva decat un mort viu. Tot ea ne ajuta sa ne acceptam mai usor si sa-i acceptam pe ceilalti mai usor. Uitarea e incadrata in fibra noastra ca cel mai potrivit ajutor de supravietuire; prin urmare, IARTA, UITA, TRAIESTE !

Tu îmi cânţi cuvinte frumoase şi-mi zugrăveşti viitorul în culori calde, iar eu vreau doar să fii aici. Copilului din tine îi strălucesc ochii când vorbeşte despre iubire, iar eu vreau doar să-mi dai tăcerea. Vreau să stau cu capul pe pieptul tău şi să se prelingă vara pe lângă noi şi degetele tale pe coapsele mele, eu să miros a iarba şi tu să ai gust de cireşe. Dar tu nu poţi să fii cum vreau eu! Tu vrei să-ţi întinzi aripile şi să zbori, eu vreau să-ţi întinzi braţele şi să mă chemi să vin “acasă”. Tu vrei să zbori, nu-i aşa? Şi am să-ţi fac cu mâna când o să părăseşti pământul pentru infinit şi o să te las să pleci din vanitate, doar ca să vezi ce înseamnă să fii fără mine. Şi ştiu c-o să te-ntorci, dar dacă vii, vreau sa vii gol, să te dezbraci de mângâierile care s-au îndrăgostit de pielea ta şi să uiţi oricare altă privire ce a văzut viitorul în ochii tăi, vreau să speli orice amprentă care să-mi spună că ar mai fi existat cineva înaintea mea. Aşa egoistă sunt, refuz chiar şi ideea că ai putut iubi vreodată pe altcineva, eu cer totul de la tine şi totul să fie pentru mine.

Nu vezi că eu scriu despre tine, iar ţie-ţi place să-mi citeşti poezii? Am început un caiet nou de când te-am cunoscut, dar tu încă îţi porţi biblioteca în spate. Ai scris metafore despre ochii altora şi acum vii să mi le reciţi mie. Eu nu vreau să-ţi aflu trecutul, dar tu nu înţelegi că sunt femeie şi n-am cum să-ţi iubesc amintirile. Vreau să uiţi tot ce-ai învăţat până la mine. Hai, coboară pe pământ! Ţi-am zis că eu încep unde se termină infinitul… TREBUIA să înţelegi că în iubire infinitul începe cu mine.

Strigă în continuare cât te ţin plămânii că femeile sunt proaste, materialiste şi uşuratice. Dacă asta te ajută să te împaci mai bine cu tine însuţi, anunţă cu surle şi trâmbiţe că vor doar bani, că nu merită nimic şi că fac umbră pământului degeaba. Dacă aşa ţi-e ţie mai uşor să te priveşti în oglindă, repetă-ţi în continuare că femeile sunt un mare zero barat, bucăţi de carne care expira, că ele nu fac nimic altceva decât să încetinească progresul omenirii. Încearcă în continuare să-ţi ascunzi neputinţa, goliciunea mentală şi spirituală, dejecţia morală sub remarci misogine, iar noi o să te credem pe cuvânt că sub cuvintele tale se ascunde o minte sclipitoare, dar mai presus de toate un bărbat aparte… un bărbat adevărat. Bineînţeles că asta este absolut imposibil, aşa că nici nu vom lua în calcul varianta ca tu să fii neputincios, insuficient, limitat, impotent chiar, când femeile sunt toate la fel – şi anume inferioare ţie şi întregului gen masculin.

Şi ştii care e problema… ta? Ca în timp ce tu te strofoci căutând noi şi noi moduri de a arăta lumii ce nulităţi sunt femeile, altul descoperă zi de zi noi feluri în care s-o iubească pe cea de lângă el. În timp ce tu cauţi scuze care de care mai penibile ca să justifici faptul că nu eşti în stare ţii o Ea lângă tine, altul încearcă zi de zi să devină un bărbat mai bun pentru femeia lui. În timp ce vorbeşti despre femei ca fiind nişte paraziţi, un adaos aproape inutil vieţii pe pământ, un altul munceşte zi de zi ca să o facă mândră de el pe femeia iubită. Spui că nicio femeie nu e destul de bună pentru tine, dar în adâncul tău nici măcar tu nu crezi asta. Ai vrea pe cineva, dar ţi-e teamă de respingere, aşa că e mult mai uşor să vorbeşti, să îţi maschezi laşitatea sub o falsă aroganţă, când de fapt tu încă nu ai depăşit stadiul de copil speriat care se ascunde după fusta mamei. Şi mai ştii ce e trist pentru tine? Că până şi ea e femeie. Trist este că până n-o să-ţi scoţi capul din nisipul în care te-ai îngropat de unul singur, nu o să vezi niciodată că prin ceea ce spui despre femei, te-ai descris de fapt pe tine. N-o să conştientizezi că de fapt lumea din jur o vezi aşa cum îţi este ţie sufletul, e propria ta imagine reflectată în oglindă, iar dacă lumea e dizgraţioasa, murdară, josnică, superficială… ei bine, asta înseamnă că la fel eşti şi tu pe interior.

Există oameni atât de frustraţi pe lumea asta, încât nici nu ştiu dacă ar trebui să-i compătimesc sau să-i ignor pur şi simplu. Indivizi care vorbesc despre bărbaţi la superlativ, dar le desfiinţează pe femei cu aceeaşi uşurinţă cu care calci în picioare nişte gândaci de bucătărie. Mă enervează cumplit să văd

personaje care tratează femeia ca pe o cârpă, dar care manifestă totuşi pretenţii până la cer de la preafericita care ar putea să stea lângă ei şi au o părere atât de bună despre ei înşişi, încât se consideră deja cu o clasă peste restul omenirii. Paradoxal, se cred bărbaţi adevăraţi tocmai pentru că urăsc femeile şi sunt mândri de isprava lor, dar nu pot să nu mă întreb, oare ce te face mai “bărbat” decât a şti cum să te comporţi cu o femeie?

De ce sunt atât de pornită pe subiectul ăsta? Pentru că am fost martoră de curând la o discuţie în care un oarecare “el” încerca să o convingă pe o oarecare “ea” de superioritatea bărbatului în faţa femeii; iar atunci când argumentele sale la fel de puternice precum o foaie de hârtie în calea foarfecii au căzut fără drept de apel, acest personaj s-a simţit îndreptăţit să treacă la jigniri şi i-a înşirat bietei fete toată gama de înjurături existente în limba română la momentul actual. Cred ca unor astfel de oameni le lipseşte, în primul rând, dimensiunea realităţii. Probabil există în ei anumite reminiscenţe a unei copilării mai puţin fericite, anumite frustrări adunate în adolescenţă, care puse cap la cap i-au transformat în aceşti bărbaţi misogini şi iraţionali care sunt astăzi. Pentru că un om raţional nu încadrează toate femeile sau toţi bărbaţii într-o anumită categorie, pentru că lăsând la o parte modul atât de clişeistic în care sună, niciun om nu seamănă cu altul! Mi se pare strigător la cer ca în secolul XXI să susţii cu toată convingerea că singurul rol al femeilor este acela de reproducere, că visează numai sex şi bani, în vreme ce bărbaţii sunt…citez: “ca sferele, perfecţi”. Contrar aşteptărilor unor astfel de “perfecţiuni întruchipate”, să critici ceea ce nu înţelegi şi să etichetezi ceva fără să cunoşti sugerează orice, numai inteligenţă nu. O astfel de atitudine denotă numai incapacitate de adaptare, gândire limitată şi, cel mai probabil, anumite probleme psihologice. Îmi pare rău nu doar pentru femeile, ci pentru orice om care ia contact cu un astfel de personaj – care din punctul meu de vedere nu poate servi societăţii decât ca exemplu negativ, de primitivism dus până la extreme.

Nu vreau să pară că susţin feminismul până în pânzele albe; eu însămi am criticat femeile din ziua de azi din nenumărate motive pe care nu o să le înşir aici acum pentru că mi-ar mai ieşi încă un articol. Dar mi se ridică părul în cap şi-mi firbe sangele-n vine când văd unii oameni care au aroganţa de a considera că fac parte dintr-o “rasă pură” doar pentru că sunt bărbaţi şi nu femei, albi şi nu negri, majoritari şi nu minoritari şi aşa mai departe Bărbatul şi femeia sunt fiinţe complementare, sunt diferiţi, dar se completează reciproc, aşa că discuţia cu privire la care dintre ei este mai valoros, e numai o inepţie din start destinată eşecului.

Oamenii

Şi am înţeles devreme că oamenii văd numai ceea ce vor ei să vadă. Că nu contează cum e realitatea şi care e adevărul, că fiecare îşi are universul propriu în care se scaldă şi nimănui nu-i place să înoate în ape reci care îngheaţă plămânii în tine şi îţi taie respiraţia. Preferăm cu toţii să stăm comod într-un loc călduţ şi să purtăm ochelari de soare, că viaţa se vede mai bine printr-o pereche de lentile frumos colorate, că trecutul nu mai pare atât de gri atunci când selectezi cu grijă ce să-ţi aduci aminte şi nici viitorul nu mai e atât de sumbru atunci când îţi cosmetizezi prezentul. Şi chiar dacă afară e ger, putem oricând să ne reflectăm lumea din jur în funcţie de propriile valori, astfel încât să ni se scurgă zilele numai într-o vară continuă. Oamenii cred ceea ce vor să creadă, aud numai ceea ce vor să audă, vor îmbrăţişa cu braţele deschise chiar şi cea mai mare imbecilitate atâta timp cât ea se mulează perfect pe sistemul lor de valori. Am înţeles, într-un final, că poţi să-l plesneşti pe un om în faţă cu adevărul şi să-l zgâlţâi din toate încheieturile, că poţi să-ţi înfigi unghiile în conştiinţa lui sau, dimpotrivă, să-i mângâi cu blândeţe moralitatea, că adevărul tău nu e adevărul lui, iar teoremele tale dau cu rest în matematica pe care a învăţat-o el la şcoală. Fiecare îşi transpune lumea obiectivă în propriu suflet, îşi aşterne lumea exterioară în universul interior astfel încât mai apoi să doarmă cât mai bine; vrem, nu vrem, în cele din urmă, cu toţii facem asta. Trăim împreună, dar separat. Ştiu acum că fiecare om are universul său, iar dacă el crede în realitatea lui din toţi rărunchii, atunci poate să-şi recreeze oricând propriul rai chiar şi în Iad şi să păşească cu tălpile goale pe cărbuni încinşi purtându-şi cu mândrie zâmbetul pe buze. Mi-e clar că lumea nu e aceeaşi pentru toţi, că nu există un adevăr general valabil şi că fiecare om îşi poartă propria cruce, că legile universale îşi au rostul numai atâta timp cât oamenii îşi accepta tacit rolul de roboţi, de rotiţe care se învârt mecanic în acest sistem numit societate. Iar legile astea funcţionează numai aici, acum, cât suntem unii lângă alţii şi ne punem măşti peste măşti, straturi de piele unul peste altul încercând să îngropăm cât mai adânc ceea ce suntem cu adevărat.

Am înţeles de mult ca atunci când suntem ceea ce suntem cu adevărat suntem diferiţi. Că cei din jur o să ni se pară ciudaţi, de neînţeles, că ceea ce eu iubesc altuia poate să-i repugne, că lucrurile sfinte pentru mine sunt călcate în picioare de alţii, că eu pot să-mi zugrăvesc interiorul în alb şi negru, iar altul va dori să vadă curcubeul în fiecare dimineaţa când deschide ochii. Ştiu că oamenii nu simt la fel, că nu poţi să ceri cuiva să simtă, că nu poţi să le ceri să-ţi dea şi mai ales să te înţeleagă. Pentru ca în interior nu funcţionam toţi după aceleaşi reguli, iar când e vorba de lumea mea, tu nu poţi să-mi ceri să fie drept, corect, căci nu avem aceeaşi unitate de măsură. Pentru ca dreptatea e alta pentru fiecare, pentru că nu suntem egali, pentru că suntem unii mici şi alţii mari, unii slabi şi alţii puternici, pentru că unii avem vise care te dărâmă prin imensitatea lor, iar alţii nu pot vedea mai departe de ziua de mâine. Şi dacă îţi e greu să accepţi ceea ce ţie nu-ţi seamănă, măcar încearcă să nu judeci. Iar dacă tot vrei să judeci, măcar nu o face în funcţie de vârstă sau de culoarea părului, căci ceea ce spui despre alţii va spune multe despre tine. Sau mai bine nu judeca deloc şi asumă-ţi numai faptul că trăim cu toţii sub acelaşi cer, dar purtăm în noi lumi şi lumi diferite.

Despre cei fără suflet

Rar mi-a fost dat să întâlnesc un bărbat care să recunoască cu francheţe că nu poate oferi iubire, că tot ce are el de dat e doar o noapte, două, trei de plăcere…în fine, că n-o să plece de lângă tine atâta timp cât pasiunea nu dispare nici ea. El aşa e…e de o sinceritate crudă şi multe femei şi-au dorit să îl vindece fără să înţeleagă că, de fapt, nu e bolnav. S-au aruncat cu capul înainte sperând cu naivitate că îşi va dori şi el să le cunoască la lumina zilei, dincolo de aştenuturi, au acceptat târgul “plăcere pentru plăcere” amăgindu-se cu gândul că dăruind şi iubire pe langă, vor primi acelaşi lucru în schimb… Însă cu iubirea nu merge niciodată aşa. El nu vrea să îşi lase amprentele în sufletul nimănui, viaţa l-a învăţat că doare să porţi urmele cuiva pe tine, că iubirea poate deveni o temniţă murdară în care te închizi de unul singur în braţele singurătăţii. Aşa că poartă mănuşi albe în fiecare noapte când se duce la ele şi şi-a jurat să nu se mai întoarcă niciodată, dacă la despărţirea din zorii zilei vor apărea lacrimile…

Eu l-am înţeles pentru că sunt la fel ca el, avem amândoi acelaşi gol în piept. Ne-am întâlnit într-o seară ploioasă şi mi-a oferit adăpost sub umbrela lui; eu i-am oferit adăpost la mine acasă şi în noaptea aceea mi-a trecut pentru prima dată pragul. N-am încercat niciodată să-l schimb şi nici el n-a încercat să mă schimbe pe mine, ne-am acceptat unul pe celălalt aşa cum eram: mutilaţi, storşi de viaţă, laşi, fără curajul de a ieşi din nou la lumina zilei. De altfel, am acceptat târgul lui pentru că nici eu nu aveam mai multe de oferit. I-am spus să-şi dea jos mănuşile, că mie nu are unde să-mi mai lase urme, şi de atunci trece pe la mine când şi când, fără teama că va sosi momentul în care va fi nevoit să nu se mai întoarcă. Mi-a povestit într-una din nopţile când a venit pe neaşteptate că îşi pierduse sufletul cu mult timp în urmă. Îl lăsase undeva, nu ştia nici el exact unde, răsfirat în carnea unei femei cu buze roşii şi miros de mare. I-am povestit şi eu de cel care se îmbrăca în albastru şi mirosea a tutun, i-am spus cum am uitat de mine în drumul întortocheat dintre ceea ce mi-am dorit să fie şi ceea ce n-a fost niciodată. M-a luat în braţe atunci şi m-a sărutat pe frunte; eu mi-am sprijinit capul pe umărul lui şi am închis ochii.

Când vine la mine poartă mereu ceva albastru, iar eu mă dau cu ruj roşu…ăsta e ritualul nostru şi îl respectăm de fiecare dată cu sfinţenie. A învăţat să mă sărute mai întâi apăsat pe buze, iar apoi coboară uşor pe gât şi urmează linia umerilor. Eu ştiu cum îi place să fie mângâiat pe spate, iar de când a renunţat la mănuşi îi cunosc deja linia vieţii din palmă de parcă ar fi fost pusă de mine înăsmi acolo. Pe fundal curge în fiecare noapte o muzică atât de cunoscută mie, o muzică pe care a învăţat-o şi el fără să vrea, iar întunericul este singurul martor al legăturii noastre.

Scriu acum despre el căci, pentru prima dată, azi a rămas să deschidă fereastra la răsăritul soarelui. Am împărţit cafeaua de dimineaţă. Am împărţit şi ţigara de după şi noaptea de dinainte. Ne înţelegem bine aşa, ca între oameni fără suflet. Al lui a rămas la fata cu buzele roşii; al meu e la cel care se îmbrăca în albastru.

Cealaltă faţă a iubirii

Elogiem cu toţii iubirea şi o pictăm în culori cât mai calde şi strălucitoare; o ridicăm în slăvi, ne dorim să o întâlnim, tânjim după ea. Iubirea mişca munţii din loc şi e cea mai puternică forţă din univers, iubirea ne face mai fericiţi şi mai frumoşi, despre iubire se scriu cărţi şi pentru iubire mor oameni. Dar nimeni nu vorbeşte despre cealaltă faţă a iubirii…

Iubirea te ia de mână şi te face să pluteşti, dar apoi tot ea te izbeşte de pământ şi te împrăştie în toate zările, încât te întrebi dacă vei mai fi vreodată întreg. Iubirea taie în carne vie şi scoate la suprafaţă toate lucrurile pe care le-ai urât vreodată la tine şi ai încercat să le ascunzi cât mai în abisul sinelui, să nu ştii decât tu de ele. Toate defectele şi slăbiciunile de care ai vrut să uiţi şi le-ai îngropat adânc sub haina personalităţii şi norme sociale răbufnesc, iar acum trăieşti orice senzaţie la intensitate maximă. Cel mai sigur om din lume devine nesigur la gândul că poate nu este destul de bun, că există cineva care să-i ofere celuilalt mai mult. Iubirea naşte monştri. Gelozia, furia, ura…ea, iubirea îi trezeşte pe toţi la viaţă. Toate nesiguranţele pe care le-ai ţinut ascunse în tine se amplifică toate acum, eşti ca un vulcan care erupe şi apeşi pedala de acceleraţie fără să te opreşti doar ca să vezi cât de tare poţi să mergi. Iubirea nu doar te mângâie, ea te zgârie şi îţi lasa urme adânci în carne, îţi lasă umbre pe chip şi cicatrici pe piele. Lacrimile crestează drumuri în jurul ochilor, iar prin nări respiri şi inspiri resentimente, durere şi neputinţă. Nu toate poveştile de iubire se scriu cu nostalgie şi cu zâmbetul pe buze, altele se scriu cu sânge. Nici nu mai ştii dacă iubeşti sau urăşti, simţi gustul fierii dimineaţa, la prânz şi seara, până când la un moment dat te obişnuieşti cu el. Apoi bei lichidul ăla de sete, din obişnuinţă sau din simplul motiv că niciun alt sentiment nu mai trezeşte vreo urmă de emoţie în tine; speranţa, compasiunea, prietenia, toate au acelaşi gust insipid al apei. Numai iubirea e amară şi e singura care te face să simţi că trăieşti, iar asta nu doar pentru că îţi simţi inima lovindu-te în piept cu putere. Iubirea nu e doar lumină, iubirea e întuneric, gol, frustrare, durere, chin.

Cine spune că n-a trăit vreodată aşa ceva e un ipocrit, un laş care îşi reneagă trecutul şi tot ce l-aş întreba pe un astfel de om este dacă a fost călăul sau victima? Puţin îmi pasă de părerea celor care vor sări acum spunând că asta nu e iubire, celor care iubesc doar pentru că sunt iubiţi, ca şi cum iubirea e un schimb la talcioc unde cântăreşti cu atenţie cât dai de la tine ca să nu ieşi pe minus. Să iubeşti pe cineva fără să aştepţi nimic în schimb, aia e iubire; să-i dai tot ce ai, iar când nu mai ai nimic să i te dai chiar pe tine însuţi, aia e iubire. Şi nu, nu e obsesie, pentru că la un moment dat când te va izbi realitatea în faţă şi vei fi la fel de consumat că o ţigară care a ajuns la filtru, când orice sentiment ai încerca va avea gustul amar al iubirii şi vei trece apatic prin viaţă, atunci îţi vei da seama că nu mai ai nimic. Iar oamenii care nu mai au nimic sunt cei mai puternici pentru că pot să renască. Dacă au mai trecut şi prin Iad şi au ieşit vii de acolo, nu mai e nimic acum care să le stea în cale.

Cât despre cel iubit…n-am să înţeleg niciodată plăcerea lui de a-l nimici pe cel care-l iubeşte. Plăcerea de a-i transforma inima într-un joc de darts în care caută să găsească punctul cel mai vulnerabil. Şi aruncă săgeţi una după alta, în timp ce celălalt stă şi îşi acceptă soarta ca un Hristos răstignit pe cruce. Pentru că iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, te face să îţi tuşeşti şi ultima urmă de umanitate din tine şi îţi zdrobeşte fiecare părticică din cel care ai fost cândva. După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust… Te întrebi, apoi, dacă vei mai putea iubi vreodată atât de mult. Poate că nu. Dar măcar n-o să mai fii martir din nou.

Uneori e bine să nu mai aştepţi nimic de la oameni. Să nu aştepţi să te înţeleagă…de cele mai multe ori nu te înţelegi nici tu. Să nu te aştepţi să fii o prioritate pentru ei şi nici măcar să se gândească şi la tine când iau decizii. Numai atunci când vei învăţa să nu ai aşteptări de la ei te vei pune singur la adăpost de noi dezamăgiri.

Uneori e bine să fii rece. Acordă-ţi o zi în care să fii indiferent, să nu-ţi mai pese de ceilalţi, o zi în care eşti tu pe primul loc. Permite-ţi pentru o zi să fii egoist, să te gândeşti doar la tine şi să nu-ţi planifici cu atenţie fiecare mişcare de teamă să nu fie rănit cineva. Poate în ziua aceea unii vor fi uimiţi să afle că pământul nu se învârte în jurul lor, iar tu…tu vei vedea că nu ai nevoie în viaţa ta de oameni care secătuiesc tot ce e mai bun din tine.

Uneori e bine să trăieşti momentele aşa cum vin. Azi nu-ţi mai calcula mişcările astfel încât să ajungi mâine la destinaţia dorită. Chiar şi în cărţi multe poveşti au final deschis…de ce crezi tu că ai putea să îţi planifici viaţa?

Uneori e bine să accepţi că lucrurile nu depind numai de tine. Că fericirea nu vine atunci când ai cea mai mare nevoie de ea şi că noi, oamenii, nu suntem făcuţi ca să aparţinem unii altora. Cu toate acestea…un om este cu adevărat “al tău” atunci când nu faci NIMIC ca să-l ţii lângă tine, iar el este încă acolo.

În fine…uneori (foarte rar) reuşesc să fac lucrurile de mai sus. Dar în puţinele momente în care mi-am făcut mintea să tacă şi am pus Stop emoţiilor, mi-am dat seama că trebuie să înveţi să îţi fii de ajuns

tu însuţi şi să nu te laşi definit de oamenii din jur. Pentru că oamenii pleaca, iar la sfârşitul zilei…TU eşti TU indiferent lângă cine stai.

despartiri

”Nu vreau să te fac să suferi “. De ce spunem mereu asta înainte să-i smulgem cuiva inima din piept? Mi-ai spus-o şi tu, de parcă dacă iei câteva cuvinte şi le împleteşti frumos după manual, cum au făcut atâţia înaintea ta, o să-mi fie mie mai bine. Nu-mi este. Nu mă încălzeşte cu nimic că îmi spui cuvinte, când eu îţi vorbesc sentimente…mă îngheaţă uşurinţa cu care îmi zici “Adio”. Acum ai inima mea în mâini şi mi-o întinzi…doar atât ţi-a mai rămas de la mine şi nu mai ai nevoie de ea. Nici nu mă uit la tine, n-o vreau! “Ia-o, iţi strig. Sau mai bine dă-i foc…poate aşa m-aş mai încălzi şi eu iarna asta.”

Am mâinile reci, iar mâinile tale nu mai ţin minte de mult atingerea mea. Nici eu nu mai ţin minte cum e să îţi fie cald… Încă mai am însemnată pe mine povestea noastră, dar tu ai şters demult cu uitare amprentele mele de pe trupul tău. Ai intrat sub duş, singur, şi în timp ce vedeai viitorul venind spre tine, cu un burete ştergeai trecutul. Dacă mai rămăseseră câţiva stropi din mine, i-ai şters şi pe aceia atent cu un prosop. Te-ai uitat, apoi, în oglinda mândru de perfecţiunea trupului tău. “Acum e loc pentru poveşti noi!”, ţi-ai zis. Şi cuvintele, unde sunt cuvintele? Ce ai făcut cu ele? Să ştii că mă doare în piept fiecare respiraţie pentru că le-am inhalat eu şi au rămas înăuntrul meu…s-au lipit de plămânii ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo, iar acum nu mai vor să iasă. Mă doare fiecare pas pe care-l fac pentru că port cu mine povara amintirii tale, iar în loc de inimă am un gol în formă de tine. Buzunarele îmi atârna pline de amărăciune, iar cămaşa mi-e udă de gânduri sub formă de apă sărată, Aş intra şi eu în comedia asta pe care o joci doar de dragul de a împărţi pentru ultima oară aceeaşi scenă cu tine. Aş juca rolul tău şi, privindu-te din spatele unor ochi goi, ţi-aş spune şi eu că “Nu vreau să te fac să suferi”. Dar ştim amândoi că aş minţi…

Te urăsc atât de mult, încât aş vrea să te iubesc până nu o să mai rămână decât amintirea din tine. Tu să nu mai fii tu, tu să fii parte din mine, iar eu parte din tine, să te consum, să te urăsc cu dragoste, să te strâng, să te mângâi, să te rup în două şi să calc în picioare partea din tine care a trezit la viaţa tot ce e mai rău şi mai urât din mine. Vreau să suferi şi tu, să plângi, să te doară, să strigi. Vreau să te mângâi cu o mână, iar cu cealaltă să-mi las urmă în carnea ta, vreau să te rup în bucăţele şi tot eu să te lipesc înapoi în mine. Iubirea şi ura mea pentru tine nu au margini…numai iubirea ta pentru mine e un capitol la care ai pus punctul final.

Ne-am scris răni pe trup, iar apoi ni le-am vindecat unul altuia doar ca să ne rănim din nou. Repetam mereu acelaşi ritual, pagină cu pagină. Până când, într-o zi, tu nu le-ai mai vindecat pe ale mele… Acum am toată dragostea asta în mine şi nu stiu ce să fac cu ea.

Băieţii de prin cluburi. Studiu de caz

De weekend-ul trecut mă tot ţin să scriu articolul ăsta şi iată că, într-un final, este gata. Îi mulţumesc pe această cale bunei mele prietene, Cristina, care s-a ţinut de mine să dezvolt ideea si m-a insotit in “recunoastere”, cititorilor mei (care văd că sunt tot mai mulţi:) ) şi, bineînţeles, băieţilor din cluburi…care au servit drept material didactic:)) Pentru că da, despre ei o să vorbesc astăzi. Mai exact, am să trec în revistă tipurile de băieţi pe care sunt sigură că nu îi întâlnesc doar eu atunci când ies în weekend să dansez. Aşadar, să dăm drumul studiului de caz:

- Filosoful este cel care deschide lista. Toate fetele îl ştiu, e cel care vine la tine cu un aer uşor trist, gânditor, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva a încurcat clubul cu biblioteca. Sparge gheaţa cu replici de genul: “De ce o fată frumoasă ca tine e aşa tristă?” şi abordează subiecte care n-au nicio legătură cu locul în care se află: nemurirea sufletului, sensul vieţii, dragostea adevărată s.a.m.d., ba chiar are impresia că te cunoaşte de o viaţă: “Se citeşte o tristeţe în privirea ta, cu siguranţă ai suferit o dezamăgire în dragoste”. Mda, sufăr poate doar din cauza lipsei tale de inspiraţie. Pe el poţi să îl întâlneşti oricând de la începutul serii până spre dimineaţă şi vei observa atunci că alcoolul nu face decât să îi accentueze latura filosofică: “Ce zici, papuşe, banii aduc fericirea?”.

- Ameţitul. El este cel mai amuzant:)) Vine la tine pe trei cărări şi cu paharul în mână, cu 3 – 4 nasturi descheiaţi ca să fie la pecho gol, iar până să ajungă înapoi la masa lui mai face opriri pe la vreo două – trei fete. Îl recunoşti după zâmbetul larg şi cămaşa pe jumătate ieşită din pantaloni, dar mai ales după mireasma de alcool care te “îmbie” atunci când încearcă să te agaţe. Şi uneori chiar te agata pe bune…de gât…sau cine ştie, te-o fi confundat cu vreun “pretenaş” de-al lui. Aburii alcoolului, bata-i vină! S-ar putea să-l vezi, mai apoi, dansând pe bar sau pe lângă bar (depinde acum şi de cât de ameţit este), unduindu-se lasciv pe lângă o domnişoară la fel de ameţită ca el.

- Intelectualul. Spre deosebire de filosof, intelectualul nu propune subiecte de discuţie din cărţi pentru că este el deja o persoană foarte interesantă. Aţi putea, de fapt, să îl discutaţi pe el pentru că are o experienţă de viaţă într-atât de vastă, încât e posibil să ai nevoie şi de un pix şi-o foaie ca să iei notiţe. Foloseşte cuvintele dintre cele mai elevate, iar dacă eşti mai norocoasă de fel, o să-ţi dea şi câteva sfaturi. E plin de el şi se consideră un fel de “outsider”, net superior celorlalţi, iar tu ar trebui să fii extaziată că respirati acelaşi aer…dar mai ales pentru că te-a abordat pe tine dintre atâtea fete care sunt gata, gata să-i pice la picioare! Într-un final te va întreba zâmbind amar: “Îţi place clubul/barul/localul

ăsta?” cu o expresie a feţei care parcă te îndeamnă să spui că “Nu”. Iar dacă pici în capacana, urmează întrebarea “Vrei să mergem în altă parte?”.

- Străinii. Trăim într-un oraş mare şi e absolut imposibil ca o fată să nu fi întâlnit măcar o dată un străin în club. Englezi, francezi, arabi, tunisieni, iordanieni… etc. etc. vin la tine cu replica: “Hello, where are you from?” :) ))) de la mama de acasă, d’oooh. Dacă vrei să scapi de ei le bagi un “Mi no spik ingliş”…iar dacă din nu ştiu ce motiv dai curs conversaţiei (poate vrei să exersezi limba engleză:)) ) de cele mai multe ori o să descoperi nişte oameni de treabă. Chiar mai de treabă decât românii, dacă stau bine să mă gândesc, din simplul motiv că se simt oarecum stingheri într-o ţară străină şi cauta să îşi facă noi prieteni/cunoştinţe.

- Bătrâneii. Aceasta este o categorie care îmi displace total. Bărbaţi care au copii de o vârstă cu tine, ba chiar şi nepoţi, dar umblă creanga prin cluburi în căutare de fete care să-i facă să se simtă mai tineri. Nu pot să glumesc pe subiectul ăsta şi nici nu vreau să mai spun decât că e trist să vezi cum, în cele din urmă, găsesc ceea ce caută.

- Păpuşile masculine. Ei sunt băieţii frumoşi, care trag zi de zi de fiare la sală şi arată mereu ca scoşi din reviste. “Când pui mâna pe ei se încordează”, vorba Cristinei :) ) Nu prea o să-i vezi amestecaţi în mulţime, de obicei stau pe margine analizând şi nici nu e nevoie să facă vreo mişcare pentru că oricum vin fetele la ei ca muştele la miere. DAR atunci când le atrage atenţia cineva fac ei primul pas şi nu prea am auzit cazuri în care să fi fost refuzaţi. Nu ştiu ce IQ au, dar să fim serioşi…în club mai contează asta?:))

- Şi ultima categorie, dar nu cea din urmă: băieţii care se uită insistent la tine toată noaptea, dar nu-şi fac curaj să vină să te abordeze:)) M-am gândit, m-am răzgândit, dar lor n-am ştiut cum să le spun. Cert e ca ei sunt cei care stau de partea cealaltă a barului sau la câteva mese distanţă şi te analizează din cap până în picioare. Am tras concluzia că genul ăsta de băiat aşteaptă să fie el agăţat: menţine contact vizual continuu, îţi zâmbeşte şi îi dai undă verde zâmbindu-i înapoi (dar chiar şi aşa nu face nimic), iar la un moment dat, total nedumerită, te uiţi atent în jur să vezi dacă într-adevăr pe tine te soarbe din priviri sau doar ţi se pare. Într-un final, când ţi-ai pierdut orice speranţă că va face vreo mişcare, îl vezi că se ridică şi se îndreaptă spre tine. Tu iei poziţia de atac: spatele drept, sugi burta şi capul sus. Dar ţeapă, se duce doar la baie:))

Ar mai fi şi cei care ne plac şi cărora poate că le dăm numărul de telefon ca să vorbim şi a doua zi, dar din motive lesne de înţeles, pe ei nu o să îi analizez în postarea aceasta. În mare, cam astea ar fi tipurile de băieţi pe care i-am observat în cluburi. Aveţi completări