Cine este Noul locatar?

Motto: Prezența oamenilor îmi devenise insuportabilă. Oroarea de a-i auzi; neplăcerea de a le vorbi; starea groaznică de a avea de-a face cu ei ori de a-i simți în preajmă. Văzându-i cum transpiră, cum se grăbesc, cum se năpustesc ori se distrează prostește, ori cum joacă pelotă sau bile, mă îmbolnăvisem.1

Spațiul literar românesc are onoarea de a găzdui teatrul lui Eugen Ionescu, protagonist al teatrului absurdului ce ocupă un loc special printre semenii săi prin noutatea și unicitatea scrierilor sale.

Specificitatea discursului teatral ionescian se fondează pe incertitudine,absurdul vieții fiind elementul definitoriu al discursului său. Într-o logică ilogică, Eugen Ionescu își conturează piesele cu un limbaj actoricesc deformat, puternic îmbibat de urmele degradării umane. În aparență încărcate negativ, scenariile cuprind o tematică vastă în care orice lector avizat își poate regăsi sau retrăi angoasele, totodată oferindu-i acestuia posibilitatea de a le depăși. Catharsisul ionescian își redobândește proprietățile curative în momentul în care rațiunea cititorului este depășită de sentiment; acel sentiment de angoasă retrăită și într-un final eliberată.

Am început această lucrare cu un mic fragment din Note și contranote,relevant pentru analiza mea în măsura în care trădează imposibilitatea detașării autorului de el însuși Noul locatar poate fi însuși scriitorul,care alege refugiul, îngrozit de oameni.

Teatrul absurdului vizează deopotrivă universul și individul. Se joacă adevărate drame psihologice pe scene cu decor minimal, punându-se în evidență mentalități și tipologii umane, în general decăzute, luate în derâdere. Aparentul comic în opera ionesciană ocultează indignarea, repulsia și lipsa logicii.

Exercițiile de gândire și creație ale lui Ionescu s-au concretizat în așa-numitele anti-piese sau farse tragice. Între iluzie și parodie, replicile ionesciene se sting în zona imposibilității de comunicare,iar limbajul dezarticulat, uneori monosilabic denotă o lume haotică, bolnavă.

Singurătatea, izolarea și imposibilitatea comunicării sunt premisele dramelor cu finaluri absurde, a se citi tragice, de exemplu în Rinocerii sau Lecția. Universul dramatic este ostil, irațional și dezordonat, Eugen Ionescu având convingerea că tragicul ascunde mai puțină disperare decât comicul.

Piesa Noul locatar este o emblemă a absurdului, ce confirmă izolarea și singurătatea universului ionescian. Scrisă într-un singur act, ca simbol al solitudinii, Noul locatar subliniază diferența între zgomot și liniște, între mulțime și singurătate, dar și între a avea și a simți.

1 Eugene Ionesco, Note și contranote, ed. Humanitas, București, 2011

Decorul de la începutul piesei orientează textul în direcția dorită de dramaturg:

,, Cameră goală, fără nicio mobilă. În mijloc, pe peretele din fund, o fereastră deschisă.’’

În spațiul camerei goale intră Portăreasa; ea este un personaj amplu și important: foarte zgomotoasă, cântă și vorbește fără oprire pe notele muzicale ale vacarmului de afară ce pătrunde în spațiul noului locatar prin fereastra deschisă.

Discursul Portăresei se remarcă prin cantitate, însă nu și prin calitate. În câteva momente, îi aduce la cunoștință noului locatar despre locuitorii dinaintea sa, despre viața ei personală și îi adresează un lung set de întrebări, toate acestea într-o grabă ce se transformă în isterie.

Noul locatar, înzestrat cu mult calm și dornic de izolare, îi oferă Portăresei răspunsuri foarte scurte, și reușește în cele din urmă să o facă pe aceasta să părăsească locuința.

Despre Domnul ( noul locatar ) știm că este ,, de vârstă mijlocie, cu o mustață mică neagră, îmbrăcat în negru: poartă melon pe cap, veston și pantaloni negri, mănuși, pantofi de lac, are un pardesiu pe braț și ține în mână o valiză mică din piele neagră; închide ușa fără s-o trântească și, pășind fără zgomot, se îndreaptă către Portăreasă care nu-l vede, se oprește lângă ea, așteaptă o clipă nemișcat, în vreme ce Portăreasa, simțind o prezență străină, se oprește brusc din cântat, rămânând totuși câteva clipe în aceeași poziție...”

Eleganța și sobrietatea noului locatar este total opusă dorinței de bârfă a Portăresei. Acest personaj feminin poate fi interpretat ca simbol al lumii exterioare, decadente, dornică să-și umple golurile interioare cu vorbe fără valoare. Drept urmare, Domnul va elimina din noua sa locuință acest factor negativ, lăsând cale liberă celor doi hamali pentru a-i aduce mobila.

Dacă până aici subiectul piesei este ancorat în realitate și are șanse de happy- end, Eugen Ionescu vrea să ne demonstreze încă o dată că absurdul poate scinda realul fără ca noi să putem face nimic.

Izolarea noului locatar ar putea fi de natură conflictuală, însă, privind atent la finalul piesei despre care vom discuta mai târziu, ne putem da seama că izolarea este benefică. Personajul nostru va atinge starea de mulțumire când va fi îngropat în propriile bunuri materiale, moment ce relevă o moarte simbolică, deci o posibilitate de a renaște.

Între flegmaticul locatar și colerica Portăreasă ce se contrazice singură se proiectează absurdul. Găsim aici o lume reală care, din cauza diferențelor dintre locuitorii săi, devine confictuală.

Camera noului locatar este goală, rolul celor doi hamali fiind să o mobilize. Obiectele aduse de aceștia trădează personalitatea noului venit și la nivel simbolic ne ajută să-i deslușim misterul. Obiectele vor suprapopula camera și în final, lumea : ,, La fiecare acolo!, Hamalii vor da din cap afirmativ și vor căra mobilele; după cele patru dulapuri, vor urma mobile mai mici- iarăși gheridoane, canapele, coșuri de răchită, mobile necunoscute etc.- așezate în fața

celorlalte, de-a lungul celor trei pereți, înghesuindu-l din ce în ce mai mult pe Domn în centrul scenei; totul va deveni un soi de balet greoi, mișcările rămânând foarte lente.”

Hamalii aduc teancuri cu cărți și tablouri, și aici regăsim condiția intelectualului: noul locatar este omul ideilor, iar imposibilitatea sa de adaptare la vacarmul exterior l-a determinat să se izoleze.

În haosul aglomerării de obiecte, remarcăm apariția bufetului care este așezat de hamali lângă fereastră, pe care o acoperă. Noul locatar refuză categoric să mai aibă contact cu lumea, fapt demonstrat încă o dată în scena în care acesta nu vrea să primească un aparat de radio: ,, Jocul acesta trebuie să dureze mult timp; lentoarea lui poate fi dată de mișcări descompuse; apoi trebuie revenit la un ritm firesc; la un moment dat, Primul Hamal aduce din dreapta un aparat de radio; când privirea lui întrebătoare se oprește asupra Domnului, acesta spune ridicând foarte puțin vocea:

Domnul: Ah, nu, în nici un caz.

Primul Hamal: Nu funcționează.

Domnul: Atunci, da. Aici. ( Indică un loc lângă fotoliu; Primul hamal se execută, pleacă spre dreapta după alte mobile, în vreme ce, din stânga, cu aceeași privire întrebătoare, intră al Doilea Hamal, cu o găleată.) Da, sigur că da, aici.’’

Reacția noului locatar la primirea radioului este în aparență absurdă, însă semnificația sa este de a întări refuzul lumii exterioare. Pentru a –mi întări ideea, revin cu un fragment:

,, Domnul: Acum vecinii nu se mai aud.

Primul hamal: E mai bine pentru toată lumea.

Al doilea hamal: Toata lumea o să fie mulțumită.

Domnul: Toți mulțumiți. ( Clipă de tăcere.) Gata. La treabă. Fotoliul meu.

Primul hamal: Unde-l punem?

Al doilea hamal: Unde-l punem?

Domnul: În cerc. (Arată cercul din mijloc.). Așa n-o să-mi mai stricați cercul. “

Cercul reprezintă perfecțiunea izolării noului locatar.În lumea sa,nici timpul nu mai are nicio valoare. În momentul în care hamalii îi aduc o pendulă, acesta o refuză de două ori, însă în final o acceptă, considerând-o probabil tot o piesă de mobilier.

Ajungem în momentul când locuința noului locatar este deja supra-aglomerată de obiecte,moment-cheie în care hamalii anunță fără nici un fel de mirare că întreg orașul este plin de mobile, mașinile nu mai circulă, subteranele sunt blocate. Până și Sena e blocată și a secat, iar noul locatar trebuie să intre în posesia tuturor bunurilor. Nu poate lăsa nimic afară,

astfel că absurdul intervine aici deghizat într-un tavan magic, ce se deschide bătând din palme, prin care hamalii reușesc să îi aducă Domnului toate obiectele.

Finalul piesei îl găsește pe noul locatar înconjurat de bunurile sale materiale, imobilizat într-un țarc. Hamalii îl intreabă dacă mai are nevoie de ceva, însă, după o clipă de tăcere; blocat în scenă, domnul răspunde : ,,Mulțumesc. Stingeți.”

Întunericul a cuprins scena, cortina a căzut. Stingerea ca simbol al morții în completă izolare ne înfățișează un locatar zidit între obiecte ce ține în mână niște flori. Putem asocia imaginea cu cea a unui decedat în sicriu, pregătit să plece pe ultimul drum.

Cine este noul locatar? Un om care se pregătește pentru finalul vieții sale, dar care nu este gata de călătoria spre altă lume. Evaluându-și bunurile de care nu vrea să se despartă, el rămâne ancorat în materialitatea vieții și refuză frumusețea spiritului. Nu poate privi către sine căci este îngreunat de bunuri.

Piesa poate fi privită și ca o critică a dorinței omului de a avea. Suntem tentați să acumulăm lucruri inutile, ne împovărăm cu bunuri materiale de care nu avem nevoie și ne îndepărtăm astfel de adevăratele valori ale vieții. Setea materialistă ne reduce la minim spațiul intim.

Noul locatar este o piesă puțin cunoscută și a fost scrisă între 14 și 16 septembrie 1953. Simplitatea piesei scoate la suprafață încărcătura metafizică; se spun și se simt multe în cuvinte puține. Acțiunea din Noul locatar este realizată mai mult de obiecte; oamenii devin pasivi, reacțiile lor sunt mecanice. Excepție face însă zgomotoasa Portăreasă, personajul reprezentativ al dezordinii.

Noul locatar a fost reprezentată pentru prima oară în Finlandia, în 1955, apoi în 1956 la Londra. Primul spectacol în Franța a avut loc în 1957, la Theatre d’Aujourd’hui2.

2 Eugene Ionesco, Teatru VI, Noul locatar, Rinocerii, ed. Humanitas, București, 2002