Editura ALCRIS BUCURETI 1992 
 
TAVERNA
La 13 decembrie 1838, într-o sear ploioas  i rece, un om de statur atletic, purtând o bluz veche, trecea podul Zarafilor i ajungea în centru, într- un labirint de strzi întunecate, strâmte i cotite, care se întind de la Palatul de  Justiie pân la biserica Notre-Dame.
 
– 5 – 
aceti criminali s graviteze în jurul cumplitului tribunal care-i condamn la  închisoare, la ocn, la eafod? 
În noaptea aceea, deci, vântul sufla puternic, furiându-se într-un fel de ulicioare ale acestui lugubru cartier: lumina slab, pâlpâitoare, a felinarelor cltinate de vânt, se oglindea în râuleul de ap negricioas care curgea prin mijlocul caldarâmului plin de mâl.
Casele, de culoarea noroiului, aveau ferestre puine, cu cercevele putrede i aproape fr geamuri. Poteci negre i infecte duceau ctre scri i mai negre i mai murdare i atât de drepte, încât de- abia le puteai urca, inându-te de o funie de pu prins în zidurile umede prin
 belciuge de fier. Parterul acestor case era ocupat de
 
tarabele crbunarilor, ale marilor sau ale vânztorilor de carne stricat. 
Dei mrfurile erau de mic valoare , aproape toate vitrinele acestor prvlii mizerabile aveau gratii de fier, în aa msur le era negustorilor team de cuteztorii hoi din cartier. 
Omul despre care vorbim, intrând în strada Bobului, din centrul cartierului,  îi încetini mult mersul: se simea ca la el acas. Noaptea era adânc, apa cdea în iroaie i rbufnirile de vânt i ploaie
 biciuiau zidurile. În deprtare, orologiul Palatului de
 Justiie suna orele zece.  Femeile adpostite sub ganguri
 
– 7 – 
Una din aceste creaturi, o tânr fat, era de bun-seam cunoscut de omul despre care vorbim, pentru c, oprindu-se în faa ei, o prinse de bra. 
— Bun seara, Cuitarule, rosti fata.  Acesta, de mult certat cu justiia ,
cptase porecla de „Cuitar“ înc din pucrie. 
— Tu eti, Guristo? spuse omul cu  bluza. O s-mi plteti basamacul, c de nu, te fac s joci tontoroiul. 
— N-am nicio lecaie, rspunse tânra tremurând, cci acest om bga groaza în cartier.
— Dac punga i-e goal, hrpreaa de la tavern o s-i dea pe datorie de dragul mutrei tale.
 
– 8 – 
— A! Mai faci i nazuri? strig Cuitarul, i-i trânti nenorocitei, pe  întuneric i la întâmplare, o lovitur de pumn atât de puternic, încât fata scoase un ipt de durere. 
— Deocamdat, numai atât, fata mea, i asta ca s tii ce te-ateapt… 
De-abia rostise aceste vorbe, c  banditul scoase un strigt însoit de o  înjurtur cumplit: 
— Ah, m-ai înepat, ticloaso, m-ai zgâriat cu foarfecele tu. 
i furios, se lu dup Gurist care fugise pe poteca întunecat. 
— Nu te-apropia, c-i scot ochii! spuse ea pe un ton hotrât. Nu i-am fcut nimic, de ce-ai dat în mine?
 
– 9 – 
prins i ai s mi-o plteti! adug el, apucând cu mâinile sale mari i  puternice încheietura unei mâini subiri i delicate. 
— Ba tu ai s mi-o plteti mie! se auzi un glas brbtesc. 
— Un brbat! Tu eti, Bra-Rou? Rspunde o dat i nu m strânge aa tare… M aflu pe poteca locuinei tale… Nu poi fi decât tu. 
— Nu e Bra-Rou, se auzi glasul necunoscutului.
— Bine, pentru c nu eti de-al nostru, o s se lase cu mustrie, strig Cuitarul. Dar a cui e lbua asta pe care am prins-o?
— E perechea celeilalte. Sub pielea ginga i moale a acestei
mâini care-l prinsese repede de gât,
 
Cuitarul simi c se încordau nervi i muchi de oel. 
Gurista, refugiat în fundul aleii, urcase repede câteva trepte: se opri o clip i strig ctre aprtorul ei necunoscut:
— O, mulumesc, domnule, c mi-ai luat partea. Cuitarul m-a btut pentru c n-am vrut s-i pltesc rachiul. M-am rzbunat, dar n-am putut s-i fac prea mult ru cu foarfeca mea. Acum, c sunt  în siguran, las-l  în pace, dar ai grij de dumneata, cci sta e faimosul Cuitar! 
Groaza pe care o rspândea acest om era cumplit. 
— Ei, nu m-auzi? îi spun c sta e Cuitarul , repet Gurista. 
— i eu sunt un btu care nu se
 
– 11 – 
prea teme de altul, spuse necunoscutul. Apoi se ls tcerea.  Timp de câteva secunde se auzi doar
zgomotul surd al unei lupte înverunate.  — Vrei s te spintec? strig banditul,
fcând o mare sforare pentru a scpa de adversarul lui care prea înzestrat cu o putere neobinuit. Bine, bine, o s mi-o plteti, i pentru Gurist i pentru tine, adug el scrânind din dini. 
— Da, în moned de pumni, rspunse necunoscutul. 
— Dac nu dai drumul cravatei, îi mnânc nasul, mormi Cuitarul cu glas  înbuit. 
— Am nasul cam mic, amice, i nu-l poi vedea bine.
— Atunci vino sub felinar. — Vin, rspunse necunoscutul. Ne
 
– 12 – 
vom putea privi în albul ochilor. i repezindu-se spre Cuitar, pe
care-l strângea mereu de gât, îl împinse pân la poarta aleii i-l azvârli cu putere  în strada abia luminat de pâlpâirea felinarului.
Cuitarul se poticni, dar revenindu- i imediat, se arunc furios asupra necunoscutului a crui statur foarte mldioas i subire nu trda de loc puterea uria de care dispunea. 
Cuitarul, dei de o constituie atletic i deosebit de dibaci  într-un fel de încierare numit în popor „savat“, adic box cu picioarele, îi aflase, dup cum se spune, naul. 
 
Nevoind nici acum s recunoasc superioritatea adversarului, Cuitarul reîncepu atacul urlând de furie.
Atunci aprtorul Guristei, schimbându-i dintr-o dat tactica, fcu s cad pe capul banditului o grindin de lovituri de pumn atât de tari de parc ar fi fost aplicate cu o mnu de fier. Aceste lovituri de pumn, care ar fi stârnit invidia i admiraia lui Jack Turner, unul din cei mai renumii boxeri ai Londrei, erau de altfel atât de în afara regulilor „savatei“ încât Cuitarul fu ameit de dou ori; pentru a treia oar  banditul czu pe caldarâm ca un bou rpus, gemând: 
— M-ai dat gata. — Dac se d btut, nu-l ucide, ai
mil de el! îl rug Gurista, care cât timp
 
– 14 – 
inuse lupta se avântase pe aleea casei lui Bra-Rou. Apoi adug, mirându-se: Oare cine suntei? Afar de învtorul nostru, nu e nimeni în stare, începând din strada Saint-Eloi pân la Notre- Dame, s-l bat pe Cuitar. V mulumesc mult, domnule; vai, dac n- ai fi fost dumneavoastr aici, m-ar fi stâlcit î n btaie. 
Necunoscutul, în loc s rspund femeii, îi asculta cu atenie glasul. Niciodat urechea lui nu înregistrase o voce mai dulce, mai proaspt, mai asemntoare sunetului unui clopoel de argint: încerc s-i vad faa Guristei, dar nu izbuti, noaptea era prea adânc i lumina felinarului prea slab. 
 
apoi braele i, în sfârit, se ridic în capul oaselor.
— Ia seama, strig Gurista, refugiindu-se din nou pe alee i trgându-l de bra pe ocrotitorul ei, ia seama c poate s se rzbune.
— Fii linitit, fata mea! Dac mai poftete, am eu cu ce s-l mulumesc! 
Banditul auzi aceste vorbe. — Mi-ai frânt oasele, spuse el
necunoscutului. Pentru azi mi-e destul, nu mai râvnesc la asemenea papar, dar cu alt prilej nu zic ba, de-oi mai da cândva de tine.
— Nu eti mulumit? Te mai i plângi? strig amenintor necunoscutul. Nu m-am btut corect? 
 
– 16 – 
morocnos, dar cu acea intonaie de respect pe care fora fizic o impune oamenilor de acest soi. M-ai btut i afar de Πnvtorul nostru, care ar mânca trei uriai la o mas, nimeni, pân  în ceasul sta nu se poate luda c m-a doborât.
— Ei bine, i apoi?  — Apoi… mi-am gsit naul, asta-i
 
– 17 – 
limba noastr ca tata i mama. Dac eti cumva ho,  nu sunt omul tu. Am omorât, adevrat, pentru c atunci când sângele mi se urc la cap vd rou i trebuie s lovesc… Dar mi-am pltit isprvile stând cincisprezece ani la zdup. Mi-a trecut vremea. Nu sunt cu nimic dator judectorilor i de furat, niciodat n-am furat, întreab-o pe Gurist. 
— E adevrat, ho nu e, recunoscu ea.
— Atunci hai s bem un pahar de  basamac i ai s tii cine sunt , spuse necunoscutul, hai s ne  împcm… 
 
– 18 – 
furrie. E un joc nou… trebuie s m  învei i pe mine. 
— Pot s reîncep când vrei.  — Dar nu pe spinarea mea, ehei, nu
pe-a mea. i acum sunt înc ameit. Îl cunoti pe Bra-Rou? Pentru c te vzui pe crarea care duce la casa lui. 
— Bra-Rou? rosti necunoscutul, mirat de aceast întrebare, nu îneleg ce vrei s spui. Doar nu numai Bra-Rou locuiete în casa aceea.
— Ba da, amice… Bra-Rou are motivele lui s nu-i plac vecinii, spuse Cuitarul, rânjind în chip ciudat.
 
– 19 – 
m adposti o clip am intrat pe aleea aceea. Ai vrut s-o bai pe biat fata asta, te-am btut eu pe tine – asta-i tot!
— E adevrat, i de altfel afacerile tale nu m privesc; cei care au nevoie de Bra-Rou nu se vor spovedi Papei de la Roma. S nu mai vorbim de asta. Apoi, adresându-se Guristei:
 
acolo o bomb…  — În regul, masa o pltesc eu. Vrei
s vii, Guristo? o întreb necunoscutul.  — O, mi-era aa de foame! rspunse
ea. Dar când vd cum se  încaier oamenii, mi se face atât de grea, c uite, mi-a pierit i foamea. 
— Ei las, las, pofta o s-i vie mâncând, zise Cuitarul, i buctria e grozav la „Iepurele alb“. 
Cele trei personaje, acum în deplin armonie, se îndreptar spre tavern. 
În timpul încierrii dintre Cuitar i necunoscut, un crbunar de o statur uria, ascuns într-o alt ulicioar, urmrise îngrijorat fazele luptei, fr s se dea, dup  cum am vzut, de partea niciunuia dintre adversari.
În timp ce necunoscutul, Cuitarul i
 
– 21 – 
Gurista se îndreptau spre tavern, crbunarul îi urmrea. Banditul i Gurista intrar cei dintâi în cârciuma apailor, necunoscutul cu câiva pai în urma lor. În clipa aceea, crbunarul se apropie de el i-i spuse încet, în englezete, i pe un ton de respectuoas dojan: 
— Monseniore, luai bine seama!  Necunoscutul ridic din umeri i-i
ajunse din urm pe tovarii si.  Crbunarul nu se dezlipi de ua
 
PEZEVENGHEA
Cârciuma „La Iepurele Alb” se afl la mijlocul strzii Bobului. Aceast tavern ocup parterul unei case înalte a crei faad e alctuit din dou ferestre zise „în ghilotin“. Deasupra porii unui gang întunecat, boltit, se clatin o lantern pe al crei geam pleznit se citesc aceste cuvinte, scrise cu litere roii: „Aici se închiriaz paturi cu noaptea“. 
Cuitarul, necunoscutul i Gurista intrar înuntru. 
 
– 23 – 
sau de zicale în graiul mecherilor. Podeaua bttorit, acoperit cu silitr, era copleit de noroi. Jos, în faa tejghelei patroanei, în dreapta intrrii i sub lampa de petrol, era întins, în chip de covor, un bra de paie. 
Lâng fiecare perete al acestei sli se afl ase mese, cu o latur  fixat în zid, ca i bncile care le înconjoar. 
În fund, o u d în buctrie; în dreapta, lâng tejghea, se afl o ieire spre gangul care rspunde în maghernia unde se poate dormi cu cincisprezece bani pe noapte.
 
– 24 – 
 îmbrcminte nenorocitelor care miun pe aceste strzi mizerabile. aa s tot aib patruzeci de ani. E înalt, robust, trupe, cu faa rocat i cam brboas. Vocea ei aspr, brbteasc, braele groase, mâinile mari, vdesc o putere puin obinuit. Ea poart, peste bonet, o basma veche de culoare roie cu galben; un al de pr de iepure care meniu se încrucieaz pe piept, e  înnodat la spate; fusta de lân verde scoate la iveal nite saboi negri, cu numeroase arsuri de la mangalul aprins sub tejghea. În sfârit, pielea aei e stacojie, încins de abuzul buturilor tari.
 
– 25 – 
prins în zid se vd mai multe sticle colorate, aezate astfel  încât s-l  înfieze pe împrat în picioare. Sticlele conin buturi contrafcute de culoare verde i purpurie, cunoscute sub numele de „Dragoste-la-cataram“ i „Nu-te- necji“. În sfârit, un cotoi mare, negru i gras, cu ochii galbeni, cuibrit lâng patroan, pare demonul obinuit al acestei taverne.
Printr-un contrast pe care l-am socoti imposibil, dac n-am ti c sufletul omenesc este un abis de neptruns, o crengu de merior sfinit de Pati, cumprat de la biseric, era atârnat în spatele unei vechi pendule cu cuc.
 
– 26 – 
o ulcea cu vin. Vorbeau în oapt, cu un aer îngrijorat. Unul mai ales, foarte palid, aproape livid, îi cobora ades pân peste sprâncene, o veche scuf greceasc pe care o purta pe cap; îi inea mâna stâng ascuns, având grij s-o fereasc, pe cât era cu putin, de câte ori era nevoit s se slujeasc de ea. Mai departe, se afla un tânr de nici aisprezece ani, cu faa spânatic , palid, slab, plumburie, cu privirea stins; prul lung i negru îi cdea pe ceaf. Acest adolescent, tip de vicios precoce, fuma dintr-o pip alb. Cu spatele lipit de zid, cu amândou mâinile vârâte în
 
– 27 – 
obinuii ai tavernei, brbai sau femei, nu prezentau nimic deosebit, fizionomiile lor erau fioroase sau abrutizate, veselia lor era grosolan sau destrblat, tcerea lor trist sau stupid. 
Acetia erau clienii tavernei apailor în clipa în care necunoscutul, Cuitarul i Gurista intrar în local. Cele trei personaje joac un rol prea însemnat  în povestirea noastr, figurile lor sunt prea caracteristice, ca s nu le scoatem în relief.
Cuitarul, înalt de statur i de o constituie atletic, avea prul de un  blond deschis, btând în alb, sprâncene groase i favorii enormi de un rou aprins.
Aria, mizeria, muncile grele din
 
– 28 – 
ocn i-au imprimat pielii acea culoare  întunecat, aa-zis mslinie, atât de caracteristic ocnailor. 
Cu toat cumplita lui porecl, trsturile acestui om exprim mai curând un fel de cutezan brutal decât cruzime, dei partea dinapoi a craniului su, ciudat dezvoltat, indic dominaia poftelor ucigae i trupeti. 
Cuitarul purta o bluz de proast calitate, de culoare albastr, nite pantaloni de catifea groas care au fost cândva verzi; culoarea lor, totui nu se putea lmuri sub stratul gros de noroi care îi acoperea.
Printr-o ciudat anomalie, trsturile Guristei ofereau aspectul unuia dintre acele tipuri angelice i suave care-i pstreaz candoarea chiar
 
– 29 – 
 î n mijlocul ticloiei, ca i cum firea ar fi neputincioas s tearg, prin viciile ei, nobilul sigiliu pe care Dumnezeu l-a pus pe fruntea câtorva privilegiai. 
Gurista avea aisprezece ani i  jumtate. 
 
– 30 – 
trandafiriu, se zrea i apoi dispreau sub cutele strânse ale unei basmale cu ptrele albastre înnodat deasupra frunii. 
Un irag de boabe de mrgean îi  înconjura gâtul de o frumusee i de un alb strlucitor. Rochia ei de mohair cafeniu, mult prea larg, lsa s se  bnuiasc un mijloc subire, mldios i zvelt ca o trestie. Un mic al portocaliu cu ciucuri verzi, de proast calitate, meniu se încrucia peste sâni. 
 
– 31 – 
aceast fat tânr, o ruga adeseori s cânte, o asculta, transportat, i o
 botezase Gurista. Mai cptase i o alt porecl,
datorit, fr îndoial, trsturilor feciorelnice ale feei sale. I se mai zicea, „Floarea-Mariei“ – cuvinte care, în argou, î  înseamn „fat mare“. 
Putea-vom oare s-l facem pe cititor s   îneleag ciudata noastr impresie, când în mijlocul acestui vocabular infam
 în care cuvintele ce înseamn furt, sânge i crim sunt i mai groaznice i mai  înspimânttoare decât lucrurile hidoase pe care le exprim , am gsit, dup cum spuneam, aceast metafor poetic atât de blând i de  drgstos de pioas: „Floarea-Mariei“? 
Nu s-ar putea spune: un crin frumos
 
 înlându-i zpada parfumat, a caliciului imaculat din mijlocul unei mocirle?
Aprtorul Guristei (îl vom numi pe acest necunoscut Rudolf), prea în vârst de treizeci pân la treizeci i ase de ani, era de înlime mi jlocie, zvelt,  bine proporionat i nu trda surprinztoarea vigoare pe care o dovedise în lupta lui cu atleticul Cuitar. 
Ar fi fost foarte greu s-meniu dibuim lui Rudolf un anume caracter, cci vdea în fizionomia sa cele mai ciudate contraste.
Trsturile lui erau în genere frumoase, chiar prea frumoase pentru un brbat. 
 
– 33 – 
portocalii, mai totdeauna pe jumtate  închii i înconjurai de o uoar aureol azurie, mersul lui trgnat, privirea lui pierdut, surâsul lui batjocoritor, preau s ne înfieze un om blazat l crui caracter, dac nu era rvit, era cel puin slbit de excesele unei viei prea
 îndestulate, de aristocrat. i totui, cu mâna lui elegant i alb, Rudolf pusese la pmânt pe unul dintre cei mai temui indivizi din acest cartier de bandii. 
 
– 34 – 
pe fruntea lui Rudolf trdau pe gânditorul adânc, pe omul esenialmente contemplativ… i totui fermitatea gurii  sale, felul mândru i cuteztor în care-i inea câteodat capul , dezvluiau pe omul de aciune, a crui putere fizic, a crui îndrzneal are asupra maselor un puternic ascendent.
Adeseori privirea meniu se învluia  într-o und de melancolie i tot ce comptimirea are în ea mai omenesc, tot ce mila conine ca nuan de  înduioare, se citea pe faa lui. Alteori, dimpotriv, privirea lui Rudolf devenea aspr, rea, trsturile  lui vdeau atâta dispre i cruzime, încât nu l-ai fi crezut în stare s  încerce vreo emoie duioas. 
 
simminte atât de potrivnice.  În lupta cu Cuitarul, Rudolf nu
manifestase nici suprare, nici ur  împotriva acestui adversar nedemn de el. Încreztor în puterea lui, în
 îndemânarea lui, în agilitatea lui, el n-a avut decât un dispre batjocoritor pentru specia de brut pe care o doborâse.
Pentru a încheia portretul lui Rudolf, vom spune c avea prul castaniu-deschis, de aceeai culoare cu sprâncenele graios arcuite i cu mica musta fin i mtsoas, iar brbia puin cam mare , î i era ras cu îngrijire. 
 
– 36 – 
indian, era înconjurat de o cravat neagr, înnodat cu neglijen, ale crei vârfuri cdeau pe gulerul bluzei  albastre, cam decolorat, trdându- meniu vechimea. Un ir dublu de inte îi tlpuiau bocancii grei. În sfârit, în afar de mâinile care erau de o rar distincie , nimic nu-l deosebea ca aspect de ceilali meteri: în schimb, aerul lui de om hotrât i, ca s spunem aa, de o senintate îndrznea, statornicea între persoana sa i ceilali o distan considerabil. 
Intrând în tavern, Cuitarul puse o mân mare i proas, pe umrul lui Rudolf i strig: 
 
– 37 – 
s-i frâng alele sau  s li se sparg easta; spunând asta m gândesc la Învtorul care acum îi va gsi i el naul… De asta rspund i pun i  rmag. 
 
– 38 – 
În sfârit, patroana îi adres lui Rudolf un zâmbet din cele mai graioase. i, lucru neobinuit, uimitor, fantastic în analele „Iepurelui alb“, ea se ridic de la tejghea, ca s ia comanda lui Rudolf, ca s tie ce trebuie s serveasc acestor clieni – atenie pe care aa n-a artat-o niciodat, nici mcar faimosului  învtor, un scelerat fr pereche, care-l fcea s tremure pân i pe Cuitar. 
Unul din cei doi indivizi cu mutr sinistr, pe care i-am zugrvit (cel foarte palid care îi ascundea mâna stâng i îi trgea mereu scufia greceasc pe frunte), se aplec spre a, în timp ce ea tergea cu grij masa lui Rudolf, i o întreb cu o voce rguit: 
— Învtorul n-a fost pe-aici? — Nu, rspunse mtua Ponisse. 
 
– 39 – 
— Nici ieri? — Ba da. — Cu noua lui muiere? — Dar ce m iei drept turntoare de
m tot iscodeti atâta? Crezi c o s-i dau ie socoteal de treburile mele? Rspunse aa cu voce brutal. 
— Am întâlnire cu el, ast sear, strui banditul, avem nite treburi  împreun. 
— Îmi dau eu seama cam despre ce fel de treburi e vorba, band de ucigai ce suntei! 
— Ucigai! Repet banditul cu un aer suprat, ucigaii îi dau pâinea! 
— O s m lai odat în pace? Strig aa cu glas aspru ridicând amenintor ulciorul pe care-l inea în mân. 
Omul se aez la locul lui,
 
 bombnind.  Floarea-Mariei, intrând în taverna
aei în urma Cuitarului, schimb un semn prietenesc cu tânrul cu faa veted. Cuitarul se adres acestuia: 
— Eh! Barbillon, sugi mereu la rachiu?
— Mereu. Mai bine postesc, având  îns ghete în picioare, decât s fiu fr rachiu în gâtlej i fr tutun în lulea, spuse tânrul cu glas dogit, fr s se mite de la locul lui i scoând nori mari de fum din pip. 
— Bun  seara, mtu Ponisse, spuse Gurista.
 
– 41 – 
dânsa i-o închiriase. Dup ce-o examin,  îi spuse cu un fel de mulumire morocnoas: — E o plcere s-i  închirieze cineva rochii… Eti curat ca o pisicu – de altfel n-a fi dat nimnui aceast frumoas broboad portocalie, ca de pild unor canalii de felul Învârtitei sau ca cea poreclit Cap-de- mort. Doar eu te-am crescut dup ce-ai ieit de la pârnaie… i, s fim drepi, nu exist o fat mai bun în tot cartierul. 
Gurista îi plec fruntea, fr s par de loc mândr de laudele aei. 
— Ia te uit! Spuse Rudolf, ai merior sfinit în spatele cucului dumitale, btrânico.
i art cu degetul crengua sfinit din spatele vechiului ceas.
— Ce vrei, nu putem tri ca pgânii,
 
Apoi, adresându-se Floarei-Maria, adug: 
— Dup mas, cumtr Ponisse, spuse Cuitarul. 
— Ce s v dau, voinice? Πl întreb aa pe Rudolf, cruia voia sa meniu se fac simpatic i la nevoie, s-meniu obin sprijinul. 
— Întreab-l pe Cuitar, mtuic , el comand iar eu pltesc. 
— Bine, spuse aa, întorcându-se spre bandit, ce vrei s îmbuci, javr  înrit? 
 
– 43 – 
arlequin1 spuse Cuitarul dup o clip de gândire cu privire la alctuirea meniului.
— Ei bine, Guristo! Meniu se adres Cuitarul, acum i-e foame?
— Nu, Cuitare.  — Vrei altceva, fetio, decât
„arlequin“? O întreb Rudolf.  — Oh, nu… mi-a pierit foamea. — Ia uit-te la efu, fetio! Spuse
Cuitarul râzând în gura. Mare, fcând cu ochiul spre Rudolf. Ce, nu îndrzneti s te uii la el? 
Gurista roi i îi ls ochii în jos, fr s rspund. 
Dup câteva clipe, aa veni chiar ea punând pe masa lui Rudolf o stacan de vin, o pâine i „arlequinul“ pe care nu vom încerca s-l descriem cititorilor;
 
Cuitarul îl gsi îns pe gustul lui, cci strig: 
— Ce mâncare, dumnezeul m-si… ce mâncare, ca la mama acas! Mulumete toate gusturile, pentru cei ce se înfrupt ca i pentru cei ce postesc, pentru cei crora le plac dulciurile ca i pentru cei care preuiesc piperul… Picioare de pasre, cozi de pete, oase de costi, coji de pateuri,  plevuc prjit,  brânz, legume, capete de becae, pesmei i salat. Ci mnânc o data, Guristo… e foarte bun… Ce, vii de la chef azi.?
— Chef! A da, desigur. Am mâncat de diminea ca de obicei de cinci bani lapte i de cinci bani pâine. 
 
capetele. Era un om între dou vârste, vioi i
puternic, purtând vest i apc, exact în stilul i obiceiurile tavernei; folosi limbajul familiar celorlali i ceru de mâncare.
Cu toate c strinul nu era un client obinuit al tavernei, curând nu mai fu luat în seam: era categorisit. 
Pentru a se recunoate între ei,  bandiii, ca i oamenii cinstii, au un ochi sigur.
Acest nou venit se aezase în aa fel ca s-meniu poat observa pe cei doi indivizi cu figur sinistr, dintre care unul întrebase de Πnvtor. Nu-meniu scpa din ochi, iar acetia habar n-aveau c sunt supravegheai. 
Conversaia, o clip întrerupt, îi
 
– 46 – 
relu firul. Cu toat obrznicia lui, Cuitarul pstra un oarecare respect fa de Rudolf: nu îndrznea s-l tutuiasc.
Acest om nu se temea de legi, dar preuia fora. 
— Pe cinstea mea, îi spuse el lui Rudolf, cu toate c mi-am luat poria, sunt încântat c te-am întâlnit.
— Pentru c îi place „arlequinul“?  — Adevrat… dar i pentru c ard
de nerbdare s te vd încierându-te cu Πnvtorul care m-a scrmnat totdeauna; vreau s-l vd i pe el chelfnit, asta o s m rcoreasc. 
— Cum? Crezi c pentru ai face ie plcere o s sar ca un mops la Πnvtor? 
 
– 47 – 
— Am eu ac i de cojocul lui, spuse nepstor Rudolf, apoi continu: Ah, dar afar e o vreme câineasc… Dac am cere o caraf de rachiu cu zahr? Poate c asta o s-o fac pe Gurista s ne cânte… 
— E-n regul, rspunse Cuitarul.  — i ca s facem cunotin, s
spunem fiecare cine suntem, adug Rudolf.
— Albinosul, zis Cuitarul, ocna liberat, hamal, pluta, pe cheiul Saint- Paul, rebegit iarna, prjit vara, iat
 
– 48 – 
trei micri toat pielea. Drace, ce mai tvleal... mai ales pumnii de la urm. Nu-mi iese din minte îndemânarea cu care cdeau! Mai ai i alt meserie în afar de aceea de a-l bate pe Cuitar? 
— Sunt pictor de evantaie i m numesc Rudolf.
— Pictor de evantaie! D-aia ai mâinile atât de albe, spuse Cuitarul. Oricum, dac toi tovarii dumitale sunt ca dumneata, înseamn c trebuie s fii puternic nu glum, ca s faci meseria asta… Dar pentru c eti muncitor i desigur un muncitor cinstit, de ce vii într-o tavern unde nu sunt decât hoi, ucigai sau pucriai liberai, ca mine, i care nu pot merge aiurea? 
— Vin aici pentru c îmi place societatea aleas. 
 
– 49 – 
— Hm, hm, spuse Cuitarul, cltinând capul în semn de îndoial. Te- am gsit în aleea lui Bra-Rou, în sfârit... destul… Spui c nu-l cunoti? 
— O s m plictiseti mult vreme cu Bra-Rou al tu, lua-l-ar dracu s-l ia… numai dac l-o primi Aghiu… 
 
Ce zici, Guristo? — Vreau, dar povestea n-o s fie
prea lung, zise Floarea-Mariei. — i dumneata o s ne-o spui pe-a
dumitale, prietene Rudolf, adug Cuitarul.
— Da. Voi începe…  — Pictor de evantaie, spuse Gurista.
O meserie frumoas.  — i cât câtigi ca s te speteti cu
ea? Πntreb Cuitarul.  — Lucrez cu bucata, rspunse
Rudolf. În zilele mele bune câtig patru franci, câteodat chiar cinci, dar asta vara, pentru c zilele sunt mai lungi.
— i cheltuieti mult, craiule?  — Da, cât timp am bani; mai întâi
treizeci de bani pe noapte pentru camera mobilat… 
 
– 51 – 
— Scuzai, monseniore… pltii treizeci de bani pe noapte? Mai vezi de altul! Spuse Cuitarul, ducându-i mâna la bonet. 
Acest cuvânt de „monseniore“, rostit ironic de Cuitar, îl fcu pe Rudolf s surâd abia vizibil, dar continu: 
— Oh, in la confortul meu i la curenie. 
— Iat un pair al Franei, un  bancher, un bogta! Strig Cuitarul. Doarme cu treizeci de bani pe noapte.
 
Πntreb Gurista.  — A mâncat-o holera, rspunse
Rudolf. — Ce erau prinii dumneavoastr?
Se interes Gurista. — Telali sub bolile halelor i
negustori de zdrene.  — Cu cât ai vândut fondul lor de
comer? Πntreb Cuitarul. — Eram prea tânr, tutorele meu le-
a vândut; când am devenit major, a trebuit s-meniu mai dau eu treizeci de franci… Iat motenirea mea. 
— i fabricantul, patronul dumitale de acum? Πntreb Cuitarul. 
 
– 53 – 
punga i zgârcit, i-ar scoate mai bine un ochi decât s-i plteasc lucrtorii. Iat semnalmentele lui; dac se rtcete, las-l, s nu-l aduci din nou la fabrica lui. Am fost ucenic la el de la vârsta de cincisprezece ani, am tras un numr bun la sori; locuiesc în strada Juiverie, la al patrulea, spre strad, m cheam Rudolf Durand… Iat povestea mea. 
— Acum e rândul tu, Guristo, spuse Cuitarul: povestea mea o pstrez pentru la urm, ca desert. 
Capitolul 3
POVESTEA GURISTEI
— Da… prinii ti? întreb Rudolf. 
 
— Aiurea! exclam Cuitarul.  — Habar n-am, nscut dintr-o
varz, cum li se spune copiilor. — Ia te uit! Ce ciudat, Guristo…
suntem din aceeai familie.  — i tu, Cuitarule?  — Orfan al strzilor Parisului, ca i
tine, copila mea. — i cine te-a crescut, Guristo?
 întreb Rudolf.  — Nu tiu… Din câte mi-aduc
aminte, cred c între apte i opt ani m aflam la o btrân chioar creia i se zicea Cucuvaia… fiindc avea un nas coroiat, un ochi verde rotund de tot i semna cu o cucuvaie chioar. 
— Ha… Ha… Ha… O i vd pe
 
Cucuvaie! strig Cuitarul, râzând cu poft.
— Chioara m punea s vând acadele la Pont-Neuf, un fel de a ceri… Când n-aduceam cel puin cincizeci de  bani, Cucuvaia m btea în loc s-mi dea de mâncare.
— Îneleg, fata mea, spuse Cuitarul. O lovitur de picior în chip de pâine i scatoalca drept unt.
— O, Doamne, da…  — i  eti sigur c femeia aceea nu
era mama ta? întreb Rudolf.  — Sunt sigur. Cucuvaia mi-a
mâncat destul sufletul, spunându-mi c n-aveam nici tat, nici mam. Zicea mereu c m-a adunat de pe drumuri.
 
de bani…  — Ca supliment un pahar de ap i
tremuram toat noaptea pe duumea, pe un mindir de paie, în care Cucuvaia fcuse o gaur unde s m ghemuiesc. Se zice c paiele in cald, ei bine, nu-i adevrat. 
— Saltea cu epi! strig Cuitarul. Ai dreptate, drag, e o adevrat gherie;  blegarul e mai cald, de o sut de ori mai cald. Dar o faci pe grozavul i zici c e prea ordinar… c nu mai e la mod! 
Aceast glum o fcu pe Floarea- Mariei s surâd; apoi ea continu: 
 
– 57 – 
sub podul Notre-Dame – o prvlie cu scule de pescuit… Pentru un copil de apte ani care moare de foame i de frig e cale lung din strada Mortellerie la Montfaucon.
— Mersul pe jos te-a fcut s creti dreapt ca o trestie, fata mea; s nu te plângi de asta, spuse Cuitarul , scprându-i amnarul ca s-i aprind pipa.
— În sfârit, m înapoiam istovit cu un co plin cu râme. Apoi, ctre prânz, Cucuvaia îmi ddea o bucat bun de pâine i te asigur c nu lsam nicio frâmitur nemâncat. 
 
– 58 – 
ai, prietene Rudolf, vreau s zic efule? Pari cam descumpnit… poate pentru c fata asta a îndurat atâta mizerie? Ce vrei… toi am trecut prin mizerie. 
— O, fac prinsoare c n-ai fost atât de nenorocit ca mine, Cuitarule, spuse Floarea-Mariei.
 
pietrele mari ale Luvrului… când cdea zpada aveam cearceafuri albe… 
— Pi da, un brbat e desigur mai tare, dar nu o biat feti, spuse Floarea- Mariei i, pe lâng asta, eram cât o ciocârlie… 
— i-aduci tu aminte de asta? — Te cred; când Cucuvaia m btea,
cdeam totdeauna de la prima lovitur; atunci ea m clca în picioare, strigând: „Vagaboanda asta n-are putere nici de doi bani, nu poate îndura nici dou  scatoalce!“ i-apoi îmi zicea „hooaic pguboas“. Alt nume n-am avut. sta a fost cel de botez.
 
constat Cuitarul.  — E adevrat, recunoscu Floarea-
Mariei, care se adresa mai mult Cuitarului, resimind împotriva voinei ei un fel de stinghereal fa de Rudolf; abia îndrznea s-i ridice ochii spre el, dei i se prea c necunoscutul aparine unui soi de oameni în mijlocul crora tria i ea în mod obinuit. 
— i dup ce adunai râmele pentru Cucuvaie, ce fceai? întreb Cuitarul. 
 
– 61 – 
ai s ai ce mânca!“ Atunci, pentru c simeam o foame cumplit i ea m  btea, plângeam vrsând toate lacrimile pe care le aveam în mine. Chioara îmi lega de gât ldia cu acadele i m aeza pe Pont-Neuf. Cum mai plângeam i cum mai tremuram de foame i de frig!… 
— Întocmai ca mine, fata mea, spuse Cuitarul, întrerupând-o pe Gurist. N-ai crede, dar foamea te face s tremuri ca i  frigul.
 
ciocârlie! — Dar nu zici c Chioara care vedea
asta…  — Cu un ochi, complet Cuitarul,
râzând. — Cu un ochi dac vrei, pentru c n-
avea decât unul; i nu zici c Chioara  începea s m bat înainte de a m pune de straj pe Pont-Neuf ca s m fac s plâng în faa trectorilor i în felul acesta s-i sporeasc încasrile. 
— Nu e ru de loc!  — Da, aa crezi tu, Cuitarule! Am
 
– 63 – 
seara, în loc s plâng cu suspine ca s-i vând acadelele, cântam întocmai ca o ciocârlie, cu toate c n-aveam niciun chef de cântat.
— Ia spune… acadelele… desigur c-i fceau poft, srmana mea Gurist. 
— Te cred, Cuitarule, dar nu gustasem niciodat din ele; eram  încpânat… i îndrtnicia asta mi-a venit de hac i o s vezi cum. Într-o zi,
 
mai mult. — Mii de trsnete! Asta e prea de
tot! strig banditul, lovind cu pumnul în mas i încruntându-i sprâncenele. S  bai un copil, treac-mearg… dar s-l chinuieti, asta e prea mult. 
Rudolf, care ascultase atent povestirea Floarei-Maria, privi pe Cuitar cu mirare. Acest licr de omenie
 îl surprindea. — Dar ce ai, Cuitare? îl întreb.  — Ce am, ce am? Cum? Dumneata
nu eti micat de loc? Monstrul sta de Cucuvaie care chinuiete un copil! Dar eti tot atât de nesimitor ca i pumnii dumitale!
— Continu, fetio, o îndemn Rudolf, fr a-i rspunde Cuitarului. 
— V spuneam deci c btrâna m
 
– 65 – 
chinuia doar-doar oi plânge: eu m  încpânez i, ca s-o îndârjesc mai ru, m pun pe râs i plec pe Pont-Neuf cu acadelele mele. Chioara era la tigaia ei… Din când î n când îmi arta pumnul. Atunci, în loc s plâng, cântam i mai tare –  i mi-era o foame, o foame! De ase luni umblam cu acadelele, dar niciodat nu gustasem vreuna. Pe legea mea! În ziua aceea nu m-am mai putu stpâni, i de foame, i ca s-o îndârjesc pe Cucuvaie, iau o acadea i o mnânc. 
— Bravo, fata mea! — Mnânc dou!  — Bravo! Triasc terpeleala!  — Pi vezi, erau atât de bune, dar ce
 
 î i mnânc marfa!“.  — Ei drace! se-ncurc treaba… se-
ncurc… spuse Cuitarul, interesat la culme. Biat hoa mic, m gândesc cât trebuie s fi tremurat când ai vzut c i- a dat seama Cucuvaia, nu-i aa? 
— Pe unde ai scos cmaa, srmana mea Gurist? i întreb Rudolf, tot atât de interesat cât i Cuitarul. 
— Ei, Doamne, a fost greu, dar ce era mai ciudat, adug Floarea-Mariei râzând, e c Chioara, dei furioas c-i mâncam acadelele, nu se putea deprta de tigaie, – pentru c uleiul clocotea.
— Ha! Ha! Ha! e adevrat! Iat o daraver încurcat ru, strig Cuitarul râzând din nou cu hohote.
Dup ce lu parte la veselia  banditului, Floarea-Mariei urm: 
 
– 67 – 
— Zu, cu gândul la, loviturile ce m- ateptau, mi-am zis: ce-o s fie? N-o s fiu btut mai ru pentru o acadea decât pentru trei. i o iau i pe a treia. Înainte de a o mânca, pentru c btrâna m amenina de departe cu furculia ei mare de fier, îi art, cum m vezi i te vd, acadeaua i o roni în nasul ei. 
— Bravo, fata mea… asta m face s   îneleg, îneptura ta de adineaori cu foarfecele. Haide, haide, i-am spus c ai curaj. Dar Cucuvaia trebuie s te fi  jupuit de vie dup figura asta. 
 
– 68 – 
atât mi-era de fric… Mi-aduc aminte ca azi… Pentru c era în preajma Anului Nou. tii c pe Pont-Neuf gseti totdeauna prvlii cu jucrii –  toat seara avusesem ameeli numai uitându- m la ppuile frumoase, la toate  jucriile acelea… Gândete-te, pentru un copil… 
— i n-ai avut niciodat jucrii, Guristo? o întreb Cuitarul. 
 
– 69 – 
s tune i s fulgere, Cucuvaia mormi printre dini tot drumul… Dar nu-mi ddea drumul i m fcea s umblu atât de repede, atât de repede, încât cu picioarele mele mici trebuia s alerg ca s in pasul cu ea. Tropind aa, pierdusem unul din saboi, am urmat-o totui cu un picior descul… Când am ajuns acas, era plin de sânge. 
— Ceaua, ticloasa de Chioar! strig Cuitarul, lovind iar, cu furie, în mas; mi se rupe inima cu gândul la copila asta care tropie cu picioruul  însângerat dup hoaa cea btrân. 
 
– 70 – 
— La dracu, eu n-a putea bea aa ceva fr s m pomenesc beat mort.
— Era poria Chioarei, de altfel se culca totdeauna cherchelit. Poate de aia m i btea  atât de ru. În sfârit, am ajuns acas, crede-m c m simeam ca vai de lume. Sosim; Cucuvaia închide ua, învârte cheia de dou ori în broasc, eu cad în genunchi cerându-i iertare c-i mâncasem acadelele. Ea nu rspunde, o aud bombnind în timp ce se plimba prin odaie: „Ce s-i fac în ast sear hooaicei steia care mi-a furat acadelele? M rog, ce s-i fac?“ i se oprea s m priveasc, rotindu-i ochiul ei verde. Eu stteam mereu în genunchi. Deodat o vd pe Chioara c se duce i ia dintr-un raft o pereche de cleti. 
— Cleti! strig Cuitarul. 
– 71 – 
— Da, cleti!  — i ce s fac cu ei?  — S te loveasc? zise Rudolf.  — Ca s te ciupeasc? întreb
Cuitarul. — Ei bine, nu. — S-i smulg prul?  — Nu e asta: lsai-v de ghicit!  — M las!  — Ne lsm!  — Ei bine, s v spun: voia s-mi
scoat un dinte.  Cuitarul rosti un blestem  însoit de
 înjurturi atât de cumplite,  încât toi muteriii tavernei se întoarser mirai ctre ei. 
— Dar ce dracu ai? se mir Gurista.  — Ce am? A spinteca-o pe Chioar!
Dac mi-ar pica în mân. Unde e, spune-
 
– 72 – 
mi, unde e? Dac o gsesc, o cur.  i ochii banditului se injectar de
sânge. Rudolf împrtea i el furia
Cuitarului împotriva cruzimii de care Chioara dduse dovad, dar se întreba prin ce miracol un criminal se înfurie auzind c o afurisit de femeie btrân a vrut, din rutate, s smulg un dinte unei copile.
Noi socotim posibil existena acestui sentiment de mil ba chiar probabil la un temperament fioros. 
— i i-a smuls dintele, btrâna aia mizerabil, micua mea? întreb Rudolf. 
 
– 73 – 
degetele mi-a scos dintele i apoi mi-a spus, pentru a m speria desigur: „Acum o s-i scot câte unul în fiecare zi, hooaico! i când n-o s mai ai dini, te- oi arunca în ap, s te mnânce petii; or s se rzbune pe tine pentru c ai adunat râme cu ajutorul crora s fie ei prini“. Îmi amintesc de asta pentru c mi se prea nedrept… ca i cum ar fi fost pentru mine o plcere s adun râme! 
— Ah! ticloasa, s rup, s smulg dinii unei biete copile! strig Cuitarul cu furie crescând. 
— Ei i dac? Se mai vede ceva?  întreb Floarea-Mariei.
i întredeschise surâzând buzele ei trandafirii, artând dou iruri de dini mici, albi ca nite perle. 
S fi fost nepsare, uitare, mrinimie
 
– 74 – 
 înnscut din partea acestei nenorocite fiine? Rudolf, observase c, în toat povestirea ei, nu rostise niciun cuvânt de ur împotriva cumplitei femei care o chinuise.
— i-apoi ce-ai mai fcut? întreb Cuitarul. 
— Dumnezeule mare, m sturasem pân-n gât. A doua zi, în loc s m duc dup râme, am ters-o spre Pantheon. Am mers într-acolo toat ziua, atât de fric mi-era de Cucuvaie. M-a fi dus pân la  captul lumii numai c nu-i
 încap iar în gheare. Cum m aflam în cartiere
 
– 75 – 
lemne, într-un antier. Eram cât un oarece, i strecurându-m sub o poart veche, m cuibrisem într-un maldr de scoare  de copac. Foamea m chinuia:  am  încercat s mestec puin coaj de trunchi ca s-mi înel foamea, dar nu eram în stare. Atunci am mucat puin dintr-o scoar de mesteacn – era mai fraged. Dup asta am adormit. În zori, auzind un zgomot, m-am ghemuit tot mai mult în stiva de lemne. Era cald aproape ca într-o pivni. Dac a fi avut, ce mânca, m-a fi simit bine acolo toat iarna. 
— Ca i mine în cuptorul de ipsos.  — Nu îndrznesc s ies de pe
 
– 76 – 
m-ar fi prins dac ieeam de acolo.  — Ascult, nu mai vorbi de bestia
aia btrân, c mi se urc sângele la cap!  — În sfârit, a doua zi, continu fata,
morfolisem puin scoar de mesteacn i tocmai adormisem, când aud ltrând un dulu. Sar din somn. Trag cu  urechea… câinele-ltra mereu, apropiindu-se de stiva de lemne. O groaz m cuprinse. Din fericire, câinele, nu tiu de ce, nu  î ndrznea s se apropie… dar o s râzi, Cuitarule!… 
— Cu tine ai totdeauna de ce râde… Eti o fat bun totui! Uite, vezi, acum , pe cinstea mea de om, îmi pare ru c te- am btut. 
— i de ce s nu m fi btut? Pe mine doar nu m apr nimeni. 
— Dar eu unde sunt? întreb Rudolf. 
 
– 77 – 
— Suntei foarte bun, domnule Rudolf, dar Cuitarul nu tia c erai acolo… i nici eu… 
— Mi-e tot una, dar rmân le ce-am spus… Sunt amrât c te-am btut, relu Cuitarul, 
— Urmeaz-i povestirea, copil, o  îndemn Rudolf. 
— M ghemuisem sub stiva de lemne, cum ziceam, când aud câinele ltrând. Apoi a început s chelliasc i o voce groas prinse a vorbi: „Câinele meu latr, e cineva ascuns în antier“. „Trebuie s fie niscai hoi“, rspunse alt voce… i cuu-cuu, iat c-i asmute câinele, strigându-i: „o pe el!“ 
 
– 78 – 
zice c e un ipt de copil.“ Recheam câinele, oamenii se duc s caute o lantern, eu ies din ascunzi i m pomenesc în faa unui brbat trupe i a unui biat în bluz. „Ce tot faci aici, pe antierul meu, hoa mic?“ m întreb omul cu glas amenintor. „Drag domnule, mi-a smuls un dinte, i voia s m-arunce prad petilor; n-am mâncat de dou zile; am fugit de la Cucuvaia care neavând unde dormi, m-am strecurat sub poarta dumneavoastr, am dormit noaptea în scoara copacilor , sub stivele de lemn, crezând c nu fac ru nimnui.“ 
Iat îns c negustorul începe s-i spun biatului „Eu nu înghit de-astea, e o hoa, – vrea s-mi fure butenii“. 
— Ah, pctos btrân, ticlos btrân,
 
– 79 – 
strig Cuitarul. S furi butenii, –  i tu n-aveai decât opt ani!
— Era o prostie… pentru c biatul  îi rspunse; „S-i fure butenii, jupâne? Dar cum ar putea-o face? Doar nu-i mai mare decât cel mai mic dintre butenii dumitale.“ „Ai dreptate, recunoscu negustorul de lemne. Dar dac nu vine din capul ei, tot aia e. Hoii cresc copii, pe care-i trimit s iscodeasc i s se ascund, ca s deschid poarta altora. Trebuie dus la poliie.“ 
— Ah! dobitocul la de negustor de lemne… 
 
– 80 – 
Corecie pân ce-oi împlini vârsta de aisprezece ani. Mulumesc judectorilor pentru buntatea lor. Doamne, gândete- te, la închisoare aveam ce mânca; nu m mai btea nimeni, pentru mine acolo era raiul pe pmânt, în comparaie cu podul Cucuvelei. Pe lâng asta, în închisoare am învat s  cos. Dar s vezi nenorocirea: eram lene i hoinar, îmi plcea mai bine s cânt decât s lucrez,  mai ales când vedeam soarele... O, când era vremea frumoas, în curtea  închisorii, nu m puteam abine s nu cânt. i atunci… ciudat, tot cântând, mi se prea c nu mai sunt închis. 
— Cu alte cuvinte, fata mea, eti o adevrat privighetoare din nscare, constat Rudolf surâzând.
— Suntei foarte bun, domnule
– 81 – 
Rudolf, de pe atunci mi se spunea Gurista în loc de Hooaica. În sfârit,  împlinesc cei aisprezece ani i ies din  închisoare… La poart o gsesc pe aa de aici i pe dou, trei btrâne care mai veniser pe acolo de câteva ori, s le vad pe camaradele mele; îmi spuneau mereu c la ieirea mea din închisoare vor avea de lucru pentru mine.
— Aha, bine- bine, am îneles, spuse cuitarul.
 
– 82 – 
unor asemenea vorbe. Le-am trimis la plimbare pe aceste prefcute btrâne. Mi-am spus: „tiu s cos, am trei sute de franci la mine, i, în faa mea, toat tinereea…“. 
— i înc una frumoas, fata mea, spuse Cuitarul. 
 
– 83 – 
mult florile! Apoi îmi cumpr o rochie, un al frumos i m plimb pe Bois de Boulogne i pe Saint Germain, clare pe mgru. 
— Cu vreun amorez, fata mea?  întreb Cuitarul. 
— Pe cinstea mea, nu. Voiam s fiu de capul meu. Petreceam cu una din prietenele mele din pucrie, de la „Copiii gsii“, o fat tare bun, i se spunea Rigolette, pentru c râdea mereu.
— Rigolette, Rigolette! n-o cunosc, spuse Cuitarul, prând c-i cerceteaz memoria.
 
– 84 – 
gospodrie a ei… Aa c, de-atunci, n- am mai îndrznit niciodat s-o mai revd. În sfârit, risipind mereu banii, nu mi-au mai rmas decât patruzeci i trei de franci.
— Trebuia s-i deschizi, cu banii tia, o tarab cu giuvaeruri, râse Cuitarul. 
 
– 85 – 
chirie. Spre norocul ei, a întâlnit-o din  întâmplare, într-o sear, la colul podului Notre-Dame, pe femeia lui Goubin, care se ascundea de patru zile
 într-o pivni a unei case ce se  drâma,  în, spatele spitalului.
— Dar de ce se ascundea ziua, femeia lui Goubin?
— Ca s scape de omul ei care voia s-o omoare! Ea nu ieea decât noaptea, s-i cumpere pâine. Aa s-a fcut c a
 întâlnit-o pe srmana Lorraine, care nu tia ce s se fac, ateptând dintr-o clip  în alta s nasc… Vzând în ce stare e, femeia lui Goubin, a luat-o cu dânsa în pivnia în care se ascundea. Era oricum un adpost. 
 
– 86 – 
— Da, o fat cumsecade, rspunse Gurista… o croitoreas care-mi lucrase mie i Rigolettei. Ce mai, a fcut, ce-a putut dându-i jumtate din pivnia ei, din salteaua i din pâinea ei. Lorraine a nscut un  biet copil firav i n-avea nicio ptura mcar, cu ce s-l acopere, ci numai cu paie!… Vzând în ce stare e, femeia lui Goubin n-a mai rbdat i cu riscul de a fi ucis de omul ei care o cuta peste tot, iese în plin zi din pivni i vine s m vad. tia  c mai aveam ceva bani i c nu sunt rea; tocmai m pregteam s urc într-un „milord“2  cu Rigolette, voiam s tocm cei patruzeci de franci ai mei, s mergem la ar, la câmp, îmi place atât de mult la ar, îmi plac pomii, livezile… Dar hop,
2 Gabriolet pe patru roate. 
 
– 87 – 
 
— i femeia lui Goubin? întreb Cuitarul. 
— Ce, nu tii? se mir Gurista.  — Nu, ce e cu ea? — Vai, nenorocita... n-a scpat de
Goubin!… Trei lovituri de cuit între umeri. Aflase c ea d târcoale spitalului i într-o sear, când ieise din pivni s cumpere lapte pentru Lorraine, Goubin a omorât-o.
— De aia e condamnat la moarte i se zice c va fi ghilotinat peste trei zile, zise Cuitarul. 
— Tocmai, confirm Gurista.  — i dup ce i-ai dat ultimii bnui
Lorrainei, ce-ai mai fcut, fata mea? o  întreb Rudolf. 
 
– 89 – 
curajoas, nu-mi pierdeam cumptul. Intru într-un magazin de lenjerie din strada Saint-Martin. Ca s nu înel pe nimeni, spun c de dou luni am ieit  din închisoare i c vreau s lucrez. Mi se arat ua. Cer de lucru acas, mi se spune c-mi bat joc de oameni; cum s mi se încredineze mcar o cma? Înapoindu-m foarte amrât, o
 
– 90 – 
— S-ar zice c te-a întristat, fata mea, faptul c i-ai povestit viaa , zise Rudolf.
— Adevrul e c m doare s privesc înapoi. Este pentru prima dat c mi se întâmpl s-mi amintesc de toate astea, i nu e de loc vesel, nu-i aa, Cuitarule? 
— Aa e, rspunse Cuitarul, cu ironie, îi pare ru c n-ai fost rândoaic într-un birt nenorocit sau slug la nite vite btrâne ca s îngrijeti de-ai lor.
— Mi-e totuna, dar trebuie s fie foarte bine când eti cinstit, spuse, suspinând, Floarea-Mariei.
 
– 91 – 
tatl i pe mama ta pe care nu-i cunoti?  Obrazul fetei pierduse de câteva
clipe expresia lui obinuit de nepsare. Gurista se adres Cuitarului: 
— Ascult, Cuitare, eu de felul meu nu sunt plângrea. Tata sau mama m- au azvârlit lâng un stâlp de osea ca pe un celu de care vrei s scapi. Nu le port pic, poate c nici ei n-aveau ce mânca! Asta nu înseamn, vezi tu, Cuitare, ca alii s n-aib parte de o  soart mai fericit ca a mea.
 
– 92 – 
inila ca aa?  — O, n-apuc eu vârsta aia! — Poate c vei cpta vreun brevet
de invenie ca s nu ajungi hoac  btrân. 
— Asta nu, fiindc n-am s am o sntate de fier; de pe acum am o tuse rea,
— Oho, te i vd dus în dricul primriei! C proast mai eti… 
— Πi vin adesea asemenea idei, Guristo? o întreb Rudolf. 
 
– 93 – 
invidiez, zu aa; îmi spun: „Se duce la ar, în aer proaspt, la casa ei, la familia ei… i eu m car singur cuc, în coteul aei în care nu vezi lumin nici ziua-n amiaza mare…“ 
— Tu, fii cinstit, fata meu, joac-le un renghi i fii cinstit! spuse Cuitarul. 
— Cinstit, Doamne, dar cum vrei s fiu cinstit? oalele de pe mine sunt ale aei, îi datorez chiria i mâncarea, nu m pot mica de aici… M-ar aresta ca pe o hoa. Îi aparin… Trebuie s-mi pltesc datoriile. 
Rostind aceste ultime i cumplite vorbe, nenorocita nu putu s nu se
 înfioare. — Atunci rmâi cum eti i nu mai
 
– 94 – 
 în capital, pe când ea trebuie s fac terci pentru plozii ei, s mulg vacile, s adune iarba pentru iepurii de cas i s
 încaseze vreo câteva scatoalce de la  brbatu-su când vine beat de la cârcium. Iat deci una din acele soarte despre care nu se prea poate spune c sunt de invidiat.
— D-mi de but. Cuitare, spuse  brusc Floarea-Mariei dup o lung tcere i-i întinse paharul. Dar nu vin, rachiu vreau, e mai tare. Spuse ea cu vocea ei blând, deprtând carafa de vin pe care Cuitarul o apropie de paharul ei.
 
genele Guristei. — Pcat c rachiul are un gust atât
de prost… dar te îmbat zdravn, spuse Floarea-Mariei, punând paharul pe mas, dup ce-l golise cu dezgust.
Rudolf ascultase aceast povestire plin de o naivitate întristtoare, cu un interes crescând. Mizeria, izbelitea mai mult decât înclinrile rele, o pierduser pe aceast fat nenorocit. 
Capitolul 4
POVESTEA CUITARULUI
Cititorul n-a uitat c doi dintre clienii tavernei erau supravegheai cu atenie de un al treilea personaj venit mai în urm în cârcium. 
Am spus c unul din cei doi purta o
 
– 96 – 
scufie greceasc i-i ascundea mereu mâna stâng; el o întrebase în chip struitor pe a dac învtorul nu trecuse înc pe acolo. 
În timp ce Gurista, pe care ei n-o puteau auzi, îi spunea povestea, cei doi oameni optiser de mai multe ori între ei, privind îngrijorai ctre u. 
Cel care purta scufia greac spuse tovarului su: 
— Învtorul nu vine; oare nu cumva llalt s-l fi curat ca s-i terpeleasc partea lui de prad? 
— Ar însemna s ne pârlim dup ce i-am vândut pontul, rspunse cellalt. 
 
– 97 – 
de mai multe ori o hârtie ascuns î n fundul epcii, pru satisfcut de constatrile fcute, se ridic de la mas i-i spuse aei, care moia la tejghea, cu picioarele lâng sobia cu mangal i cu cotoiul negru pe genunchi:
— Ascult, mtu  Ponisse, m  înapoiez numaidecât, s iei seama la carafa i la farfuria mea… i ferete-te de  beivanii ia chilipirgii. 
— Fii linitit, omule, spuse mama Ponisse, dac farfuria i carafa sunt goale, nu se atinge nimeni de ele.
 
– 98 – 
mai vorbit. Înainte ca ua s se închid. Rudolf avu rgazul s arate, printr-un gest de nerbdare, cât îl plictisea acest fel de supraveghere ocrotitoare a crbunarului: dar acesta, fr a lua în seam suprarea lui Rudolf, nu prsi vecintatea tavernei. 
Cu tot rachiul but, Guristei nu-i reveni veselia; sub înrâurirea acestui excitant, dimpotriv, faa ei devenea tot mai trist; cu spatele rezemat de zid, cu capul lsat pe piept, cu ochii ei albatri, mari, rtcind pierdui în juru-i, nenorocita prea prad celor mai
 întunecate gânduri. De dou sau de trei ori, Floarea-
 
– 99 – 
ce i-o fcea acest necunoscut. Stânjenit, covârit de prezena lui, se dojenea c arta atât de puin recunotin fa de cel ce o scpase din mâinile Cuitarului; aproape c-i prea ru c i-a povestit cu atâta sinceritate viaa, de fa cu Rudolf. 
Cuitarul, dimpotriv, era foarte vesel; înfulecase de unul singur toat mâncarea; vinul i rachiul îl fcuser foarte comunicativ; ruinea c-i gsise naul, cum spunea el, îi trecuse în faa purtrii generoase a  lui Rudolf i îi recunotea o astfel de superioritate, încât umilina ce o încercase se preschimbase
 într-un simmânt amestecat cu admiraie, team i respect. 
 
– 100 – 
mândria feroce cu care se apra c n-a furat niciodat, dovedeau, în pofida crimelor sale. C acest Cuitar nu era cu totul înrit. 
Aceast trstur de caracter nu scpase spiritului de ptrundere al lui Rudolf care atepta cu nerbdare spovedania Cuitarului. 
Ambiia omului este atât de fr margini i de ciudat în preteniile ei nemsurate, încât Rudolf dorea sosirea  învtorului, a acelui groaznic bandit pe care aproape c-l detronase. Îndemn deci pe Cuitar s-i potoleasc nerbdarea prin povestirea aventurilor sale.
— Haide, biete, îi spuse – te ascultm. 
Cuitarul îi  goli paharul i începu
 
cam aa: — Tu, biata mea Gurist, ai fost cel 
puin culeas de pe drum de Cucuvaie, lua-o-ar dracu, ai avut un adpost pân
 în clipa când ai fost închis ca vagaboand… 
Eu nu-mi amintesc s m fi culcat,  înainte de a fi împlinit nousprezece ani,  în ceea ce se cheam un pat… o vârst frumoas, când m-au luat la ctnie. 
— Ai fcut serviciul militar, Cuitare? îl întreb Rudolf.
— Trei ani, dar despre asta mai târziu… Pietrele de la Luvru, cuptoarele de ipsos de la Clichy i carierele de la Mont-Rouge –  iat „hotelurile“ tinereii mele. Precum vedei aveam locuin la Paris i la ar , ce mai!… 
— i ce meserie fceai? 
– 102 – 
— Pe cinstea mea, efule, m vd ca printr-o cea copil, hoinrind cu un  btrân strângtor de zdrene care m nucea cu loviturile cârligului su. Trebuie s fi fost aa, pentru c de câte ori întâlnesc pe unul din aceti policari cu coul lui, îmi vine chef s m dau la el, dovad c în copilria mea tia trebuie s m fi btut amarnic. Prima mea îndeletnicire: ajutam pe parlagiii care tiau caii la Montfaucon… Aveam zece sau doisprezece ani. Când am
 
– 103 – 
 înjunghiam caii, pentru osteneala mea, mi se azvârlea o bucat din pulpa vreunuia mort de boal, pentru c ceilali – caii de abator – se vindeau  birtailor din cartierul colii de medicin, care îi transformau în vaci,  berbeci, viei, vânat –  dup pofta clienilor… 
 
crud, dar în chipul sta nu mâncam mereu acelai fel. 
— Dar numele tu, cum i se zicea?  întreb Rudolf. 
— Aveam prul de culoarea fuiorului, mai deschis ca acum, iar ochii mi se injectau mereu cu sânge; din pricina asta mi se zicea „Albinosul“. Albinoii sunt ea iepurii de cas, albi ca i noi. Numai c au ochii roii, adug cu gravitate Cuitarul în chip de comentator zoologic.
— i prinii ti, familia ta?  — Prinii mei? Locuiau la acelai
 
— i-ai blestemat tatl i mama c te-au prsit? 
— La ce mi-ar fi folosit?… E totuna, numai c mi-au fcut o otie urât aducându-m pe lume. Nu m-a fi plâns chiar dac m-ar fi fcut aa cum ar trebui s-i fac Dumnezeu pe golani, adic fr team de frig, de foame sau de sete. Asta doar nu i-ar fi costat nimic, dup cum nici pe golani nu i-ar costa nimic s fie oameni cinstii. 
— Ai suferit de foame, i-a fost frig i totui n-ai furat, Cuitare?
— Nu, i cu toate astea am îndurat mult mizerie… Am rbdat de foame  câteodat dou zile în ir i chiar mai des decât îmi venea rândul la postit… Ei
 bine, cu toate astea n-am furat! — De teama pucriei?
 
– 106 – 
— Asta-i bun, spuse Cuitarul, ridicând din umeri i râzând cu hohote. Deci n-am furat pâine, de team c o s am pâine? Cinstit, muream de foame, ho a fi fost hrnit în închisoare! Nu, n- am furat fiindc… fiindc, în sfârit, fiindc nu era în firea mea s fur. 
Acest rspuns, cu adevrat frumos, i a crui valoare Cuitarul nu era în msur s-o preuiasc, îl mir ne-spus pe Rudolf.
Îi ddu seama c bietul om, rmânând cinstit în pofida celor mai cumplite lipsuri, era de dou ori respectabil, deoarece pedeapsa crimei putea constitui pentru el sursa unei existene asigurate. 
 
mizeria nu-l pervertise cu desvârire. Cuitarul îi privi amfitrionul cu
mirare, aproape cu respect; de-abia cuteza s ating mâna ce i se întindea. Presimea c între el i Rudolf era o prpastie. 
— Bine, bine, zise Rudolf, eti înc un om de inim i de onoare.
— Pe legea mea, nu-mi dau seama, spuse Cuitarul foarte micat, dar ceea ce-mi spui… vezi… niciodat n-am simit ceva asemntor… Ceea ce e sigur, e c asta… tii, pumnii încasai în
 
– 108 – 
Rudolf relu vorba, mai stpânit, nevrând s trdeze cât era de impresionat:
— Ai rmas mult vreme ajutor de parlagiu?
— Te cred… Mai întâi îmi fcea ru s înjunghii aceste biete animale  btrâne… apoi, îmi plcea; dar când m- am apropiat de aisprezece ani i glasul mi s-a schimbat, ce crezi, a devenit pentru mine o furie, o patim s
 
– 109 – 
care fceau coad ca s le vie rândul, drace! când începeam s-i înjunghii, nu tiu ce m apuca… era ca o furie, urechile îmi vâjâiau i vedeam rou, rou de tot, i înjunghiam... i înjunghiam… i  înjunghiam pân ce-mi cdea cuitul din mân. La naiba! Era o plcere, milionar s fi fost i cred c a fi pltit s fac o astfel de meserie.
— Asta te-a obinuit s dai cu cuitul, spuse Rudolf. 
 
– 110 – 
totdeauna înclinare pentru meseria asta. Ei bine, da! tia au fcut-o pe grozavii, m-au dispreuit dup cum pantofarii îi dispreuiesc pe cârpaci. În starea asta i fiindc furia mea de a înjunghia se mai potolise când trecusem de aisprezece ani, am încercat s-mi gsesc pâinea aiurea… i n-am gsit-o curând… Adesea am rbdat de foame. Am lucrat
 
– 111 – 
— Cu puterea ta, cu curajul i patima ta de a înjunghia, dac ar fi fost  în vremea aceea un rzboi, ai fi ajuns poate ofier. 
— Drace! Cui i-o spui? S spintec englezi sau pusaci, asta m-ar fi mgulit mai mult decât s fi înjunghiat gloabe… Dar vezi ghinionul, nu era rzboi, era în schimb disciplina. Un ucenic care  încearc s trag o spuneal stpânului su, dac e mai slab o încaseaz, dac e mai puternic, d el în patron, e dat afar, câteodat e bgat la pârnaie, i cu asta-i
 basta. Cu militaria e altceva. Într-o zi, un sergent m îmbrâncete ca s execut o micare mai repede, avea dreptate pentru c o cam fceam pe leneul, eu m supr, m împotrivesc, el m
 împinge, îl împing i eu, m ia de guler,
 
– 112 – 
 îi ard un pumn. Se arunc mai muli pe mine, atunci m cuprinde furia, mi se urc sângele la cap, vd rou… Aveam cuitul în mân, era tocmai rândul meu la buctrie, i haide!  î ncep s  înjunghii… s înjunghii… ca la abator. Îl crestez pe sergent, rnesc doi soldai… un adevrat mcel, un’pce lovituri de cuit în trei ini, da, unsprezece!… sânge, sânge, ca într-un abator!
— La ce te gândeti, Cuitare, îl  întreb Rudolf, cercetându-l cu interes.
 
– 113 – 
moarte. — Ai evadat deci? — Nu, dar în loc s fiu ghilotinat,
am stat cincisprezece ani la ocn. Am uitat s v spun c la regiment scpasem de la moarte doi camarazi care erau gata-gata s se înece în Sena; eram în garnizoan la Melun. Alt dat… o s râdei i o s spunei c sunt un soi de salvator de meserie, salvator i de  brbai i de femei. Alt dat deci, aflându-m în garnizoan la Rouen, unde sunt numai case de lemn. Adevrate maghernie, izbucnete focul
 
– 114 – 
asta-mi amintea de cuptoarele de ipsos din vremurile bune; pân la urm o salvez pe btrân. eful închisorii atât s- a zbtut, atât i-a dat cu gura , pân a izbutit s mi se preschimbe pedeapsa: în loc s merg la eafod, mi s-au dat cincisprezece ani de munc silnic. Când am vzut c n-o s mai fiu decapitat, primul meu gest a fost s sar pe flecar, ca s-l sugrum. Înelegi asta, efule? 
— Îi prea ru c i s-a preschimbat pedeapsa?
— Da… celor care mânuiesc cuitul, –  cuitul clului li se cuvine pe drept; celor care fur, – ctue la labe, fiecruia ce merit. Dar s fii silit s trieti când ai ucis, –  iat, judectorii nu-i dau seama ce simim noi la început.
— Deci ai remucri, Cuitare?
– 115 – 
— Remucri? Nu, pentru c mi-am trit traiul, spuse rzvrtitul, dar de altfel nu trecea o noapte s nu-mi apar  în visuri chinuitoare sergentul i soldaii  înjunghiai, adic nu numai ei, adug  banditul cu un fel de groaz, ci zeci, sute, mii care îi ateptau rândul ca într- un fel de abator, precum caii pe care îi spintecam la Montfaucon. Atunci vedeam rou i începeam  s înjunghii, s-i înjunghii pe oamenii tia cum
 
– 116 – 
erau fraii mei i frai pentru care m-a fi aruncat în foc. La sfârit, când nu mai puteam, m deteptam scldat într-o sudoare rece, tot atât de rece ca zpada topit. 
— Era un vis groaznic, Cuitare.  — O, da, desigur! Ei bine, în primele
 
dus-o ca i ceilali.  — Erai. La o coal bun unde
puteai înva s furi.  — Da, dar  învtura asta nu era pe
gustul meu. Ceilali pucriai râdeau de mine, eu îi doboram cu lovituri de lan. Aa l-am cunoscut pe Πnvtor… am  îns un respect pentru pumnii lui… mi-a dat o lecie ca dumneata adineauri.
— E un pucria liberat?  — Adic era condamnat pe via ,
dar s-a liberat singur. — A evadat? i nu-l denun
nimeni? — Nu eu o s-l denun, ar însemna
 
– 118 – 
de mult i-a ters de pe mutr ceea ce l- de-sus îi pusese acolo. Acum numai dracu l-ar putea recunoate pe Πnvtor.
— Dar cum a fcut?  — A început prin a-i pili nasul care-
i era lung de un cot, pe lâng asta i-a dat cu vitriol.
— Glumeti?  — Dac vine în ast sear, o s-l
vezi, – avea un nas de papagal, acum e cârn ca moartea, fr a socoti c are  buzele groase cât pumnul i o fa mslinie, cârpit ca vesta unui peticar.
— Atâta e de nerecunoscut? — De ase luni de când a scpat de
la Rochefort, sticleii l-au întâlnit de o sut de ori fr s-l recunoasc.
 
– 119 – 
asasin. I se zice „Πnvtorul“ fiindc are un scris minunat i tie carte mult. 
— E foarte temut? — N-o s mai fie dup ce-i vei trage
o chelfneal ca aceea pe care mi-ai tras- o mie. i drace, tare a vrea s-o vd i pe asta!
— Din ce triete?  — S-a ludat, se spune, c ar fi ucis
i jefuit, pe oseaua dinspre Possy , acum trei sptmâni, pe un negustor de vite.
— Mai curând sau mai târziu, tot va fi arestat.
 
– 120 – 
scape. O! el nu se ferete i, fiindc e de dou ori mai puternic decât dumneata i decât mine, poliia o s aib mult de furc cu el pân s-l rpun. 
— i ieind de la ocn , ce-ai fcut, Cuitare? 
— M-am tocmit la eful hamalilor de pe cheiul Saint-Paul, i-mi câtig astfel pâinea.
— Dar pentru c, la urma urmei, nu eti ho, de ce trieti în cartierul sta? 
 
– 121 – 
 btaie, i atunci m aleg câteodat cu  douzeci i patru de ceasuri de arest. 
— Cât câtigi pe zi?  — Un franc i aptezeci i cinci. Asta
o s in cât am brae, când n-or s m mai ajute, oi lua un cârlig i un co ca  btrânul peticar din copilria mea pe care-l vd ca prin cea… 
— i cu toate astea, nu te simi nenorocit?
— Sunt oameni care o duc mai ru ca mine, desigur; de n-ar fi visurile cu sergentul i cu soldaii mcelrii, visuri pe care le mai am din când în când, a crpa linitit ca oricare altul, la o margine de drum sau la spital, dar visul sta… Las… Dumnezeul m-sii! Nu-mi place s m mai gândesc la asta! 
i îi scutur pipa de colul mesei. 
 
– 122 – 
Gurista îl ascultase pe Cuitar cu gândul aiurea, – prea pierdut într-o visare dureroas. 
Rudolf, el însui, rmase gânditor.  Cele dou povestiri, pe care le
auzise, treziser în el alte gânduri.  Un incident tragic se petrecu atunci,
amintind acestor trei oameni locul unde se aflau.
Capitolul 5
ARESTAREA
Omul care ieise pentru o clipa, dup ce încredinase aei carafa i farfuria lui, se întoarse curând, însoit de un ins sptos, cu un chip energic.
Îi spuse: — Ce noroc s ne întâlnim aa,
 
Borel! Intr, te rog, s bem un pahar de vin.
Cuitarul îi opti încet lui Rudolf i Guristei. Artând spre noul venit: 
— O s fie balamuc, e un turntor! Atenie! 
Cei doi bandii, din care unul avea scufia greac tras peste sprâncene i
 întrebase de mai multe ori de Πnvtor, schimbar repede o privire, se ridicar deodat de la mas i se îndreptar spre u, dar cei doi ageni se aruncar asupra lor, scoând un strigt caracteristic.
O lupt cumplit se dezlnui.  Ua tavernei se deschise, ali ageni
nvlir în sal pe când afar se vedeau strlucind putile jandarmilor. 
Profitând de învlmeal,
– 124 – 
crbunarul, despre care am mai pomenit, veni pân în pragul tavernei i,  întâlnind întâmpltor privirea lui Rudolf, îi duse la buze arttorul mâinii drepte.
Rudolf, cu un gest pe cât de prompt, pe atât de poruncitor, îi dete ordin s se deprteze, apoi continu s ia seama la cele ce se petreceau în tavern. 
Individul cu scufia greceasc scotea urlete de furie; cu spatele întins pe mas, fcea salturi atât de desperate, c trei oameni abia de-l puteau stpâni. 
Doborât, amrât, cu faa livid, cu  buzele albe, cu brbia czut i agitat în chip convulsiv, tovarul su nu opuse nicio rezisten i întinse el însui mâinile, s i se pun ctuele. 
aa, aezat la tejghea i deprins
 
– 125 – 
cu asemenea scene, rmase nepstoare, cu mâinile vârâte în buzunarele orului.
— Dar ce-au fcut, oare, aceti doi oameni, drag domnule Borel? întreb ea pe unul din ageni, pe care îl cunotea. 
— Au omorât ieri o femeie  btrân din strada Saint–Christophe ca s-i prade casa. Înainte de a muri, nenorocita a spus c-l mucase pe unul din ucigai de mân. Noi pusesem ochii pe aceti doi scelerai, colegul meu a venit adineauri s le stabileasc identitatea, –  aa c acuma iat-i prini. 
 
– 126 – 
— Mulumesc, mtu Ponisse, trebuie s-i întemniez pe tâlharii tia. Iat unul care înc se opune… 
Într-adevr, asasinul cu scufia greceasc se zbtea cu furie. Când fu s-l urce în trsura ce atepta la u, atâta se apr, încât trebui s fie dus pe sus.
Complicele lui, cuprins de un tremur nervos, abia se mai inea pe picioare: buzele lui vineii se micau ca i cum ar fi  vorbit… Aruncar aceast mas inert în trsur. 
— Ah, mtu Ponisse, spuse agentul, ferete-te de Bra-Rou; e iret, te-ar putea compromite.
— Bra-Rou! De sptmâni de zile nu l-a mai vzut nimeni prin cartier, domnule Borel.
— Aa e întotdeauna când e
 
– 127 – 
altundeva… nu-l vede nimeni, tii bine asta… Dar s nu primeti nimic de la el, niciun pachet în pstrare sau în gaj, nicio  boccea, cci asta ar însemna tinuire de lucruri furate.
— Fii pe pace, domnule Borel, m tem de Bra-Rou ca de dracu. Nimeni nu tie unde se duce i de unde vine. Ultima oar când l-am vzut, mi-a spus c vine din Germania. 
— M rog, eu te-am prevenit… fii atent! 
Înainte de a prsi taverna, agentul  îi scrut pe toi ceilali beivi i îi spuse Cuitarului pe un ton aproape afectuos: 
 
– 128 – 
— Ca o icoan, domnule Borel, tii doar c nu sparg capul decât acelora care m stârnesc. 
— Asta i-ar mai lipsi, s provoci tu pe alii, puternic cum eti! 
— Iat, totui, domnule Borel, c mi- am gsit naul, spuse Cuitarul punând mâna pe umrul lui Rudolf.
— Ce vorbeti! Pe sta nu-l cunosc, glsui agentul cercetându-l pe Rudolf cu privirea.
— i nici nu vom face cunotin, amice, rspunse Rudolf. 
— i-o doresc, tinere, spuse agentul. Apoi, adresându-se aei: Bun seara, mtu Ponisse, e o adevrat curs de oareci taverna dumitale, iat un al treilea uciga pe care îl prind aici. 
— i ndjduiesc c nu va fi cel din
 
– 129 – 
urm, domnule Borel. Sluga dumitale… spuse sclifosindu-se aa i înclinându- se cu respect în faa poliistului. 
Dup plecarea acestuia, tânrul cu faa plumburie care fuma, bând rachiu,  îi umplu pipa i se adres cu voce rguit Cuitarului: 
— N-ai recunoscut scufia greceasc? E omul Durduliei, Prosul. Când i-am vzut intrând pe ageni, mi-am zis: e ceva la mijloc, fiindc Prosul îi ascundea mereu mâna sub mas. 
— Totui, noroc de Πnvtor c nu se afla aici, relu aa. Scufia greceasc a
 
– 130 – 
lupu-i la u, adug aa în clipa în care un brbat i o femeie intrar în cârcium, –  iat-l pe Πnvtor cu muierea lui!
Clienii tavernei se înfiorar de groaz.
Pân i Rudolf, cu tot curajul lui   înnscut, nu-i putu stpâni o uoar emoie la vederea acestui temut bandit, pe care îl contempl câteva clipe cu o curiozitate amestecat cu groaz. 
Cuitarul spusese adevrul; Πnvtorul se desfigurase cumplit. 
 
– 131 – 
 înlocuiau nrile. Ochii lui cenuii foarte limpezi, foarte mici, foarte rotunzi, scânteiau de cruzime; fruntea, turtit ca a tigrului era ascuns sub o apc de  blan cu peri lungi, rocai… S-ar fi zis coama unui monstru.
Învtorul n-avea mai mult de cinci picioare i dou sau trei chioape  înlime; capul nemsurat de mare era  înfipt între doi umeri largi, ridicai, puternici, crnoi, care ieeau la iveal de sub cutele fluturânde ale bluzei sale de pânz nealbit; avea braele lungi, muchiuloase; mâinile scurte, groase, acoperite cu pr pân în vârful degetelor; picioarele puin arcuite, dar pulpele enorme prevesteau o for atletic. 
Într-un cuvânt, acest om avea o
 
– 132 – 
 înfiare exagerat a unui Hercule Farnèse, scurt, bondoc, îndesat. Renunm a mai zugrvi expresia de fiar ce se ivea de sud aceast masc groaznic, precum i privirea nelinitit, mobil i aprins ca a unui animal slbatic. 
Femeia care-l întovrea era  btrân, curel îmbrcata , cu o rochie cafenie, cu o broboad de tartan cu ptrele roii i negre i o bonet alb. 
 
– 133 – 
groaz mut pe hidoasa tovar a Πnvtorului; apoi, strângând braul lui Rudolf cu o mân tremurând, Floarea- Mariei îi spuse, cu glas czut: 
— Cucuvaia! O, Doamne… Cucuvaia!… Chioara! 
În clipa aceea, Πnvtorul, schimbând câteva vorbe pe optite cu unul din muteriii obinuii ai tavernei,  înaint încet ctre masa unde edeau Rudolf, Gurista i Cuitarul. 
Apoi adresându-se Floarei-Maria cu o voce rguit i spart, ca mugetul unui tigru:
— Ei, ascult tu, frumuico. Prseti pulamalele astea i vii cu mine… 
 
groaznica Cucuvaie, râzând cât o inea gura.
Ea n-o recunoscuse înc pe Gurista, „Hooaica“, victima ei de odinioar. 
— Ei, micuo, ce, nu m-auzi? spuse monstrul înaintând. Dac nu vii, îi scot un ochi ca s faci pereche cu Cucuvaia. i tu, sta cu musta (se adres el lui Rudolf), dac nu mi-o arunci peste mas  pe blonda asta… te cur. 
— Doamne, Doamne, aprai-m! strig Gurista ctre Rudolf,
 
– 135 – 
teama unui scandal care ar atrage poliia, aa o s-mi ia partea.
— Fii linitit, fetio, spuse Rudolf, privindu-l în ochi pe Πnvtor. Eti cu mine, i s nu te miti de aici, i cum mi- e scârb de acest animal hidos, tot atât cât îi e i ie, o s-l scot în strad… 
— Tu pe mine? spuse Πnvtorul…  — Eu!!! rspunse Rudolf i, cu toat
 împotrivirea Guristei, se ridic de la mas. 
Învtorul se dete un pas înapoi, impresionat de teribila expresie a feei lui Rudolf.
 
– 136 – 
cu Cuitarul, se artase dispreuitor i ironic, dar fa în fa cu Πnvtorul, prea stpânit de o ur  slbatec; pupilele-i dilatate de furie, aruncau luciri ciudate.
Unele priviri au o putere magnetic, stranie; se spune c duelitii celebri datoresc sângeroasele lor izbânzi acestei aciuni fascinante a privirii lor, care demoralizeaz, care-i doboar pe  adversari.
Rudolf era înzestrat cu acea teribil privire fix, ptrunztoare, care  înspimânt i care nu poate fi suportat de cei ce o întâlnesc… Aceast privire îi tulbur, îi domin, o simt aproape în chip fizic i, fr voie, o caut, nu-i pot
 
– 137 – 
un pas, i nemaiavând încredere în puterea lui neasemuit, cut sub bluz mânerul pumnalului.
Poate c o nou crim ar fi sângerat taverna, dac Cucuvaia, apucându-l pe  învtor de bra, n-ar fi rcnit: 
— O clip… o clip… repezitule, las-m s-i spun o vorb… O s le curei pe pulamalele astea de îndat, nu-i vor scpa. 
Învtorul se uit mirat la Chioar.  De câteva clipe Cucuvaia o tot
observa pe Floarea-Mariei cu o luare aminte crescând, cutând s-i adune amintirile. În sfârit, nu mai avea nicio
 îndoial; o recunoscuse pe Gurist. — E cu putin! strig Chioara,
 
– 138 – 
de unde ai ieit? Diavolul te-a trimis! adug ea ameninând cu pumnul. Oare o s mai cazi în ghearele mele? Fii pe pace, acum nu-i voi mai scoate dinii, ci  îi voi stoarce toate lacrimile din tine. Ah, ce-o s mai turbezi! A, tii, îi cunosc prinii… Πnvtorul a vzut pe  brbatul care mi te-a adus, când erai mic de tot… ia spus numele maic-ti… Sunt oameni înstrii, prinii ti… 
— Prinii mei! Πi cunoti? strig Floarea-Mariei.
 
– 139 – 
ar fi fost mai bucuroas s tie c ai crpat… Daca i-ai ti numele, ai putea-o foarte bine jupui, mica mea bastard! Omul de care-i vorbesc are anumite acte… da, Hooaico, are scrisorile mamei tale… plângi, Hooaico? Ei bine, nu, n-o s-i cunoti mama. N-o s-o cunoti! 
— Mai bine m-ar credo moart…  spuse Floarea-Mariei, tergându-i ochii. 
Rudolf, uitând de  învtor, o ascultase cu luare-aminte pe Cucuvaie, a crei povestire îl interesa.
 
chip poruncitor: — Destul cu vorbria… Vreau s
 înfrunt pulamaua asta i s-i pocesc mutra, pentru ca frumoasa blond s m gseasc mai atrgtor decât pe el! 
Dintr-un salt Rudolf sri peste mas.  — Luai seama la farfuriile mele,
strig aa.  Învtorul se puse în gard, cu
mâinile întinse înainte, trunchiul dat  înapoi, bine înepenit pe alele lui puternice, i ca s zicem aa, proptit pe unul din picioarele lui enorme, care aducea cu un stâlp de balustrad. 
 
– 141 – 
pe Πnvtor i, apropiindu-se de Rudolf,  îi opti la ureche în englezete: 
— Domnule, Tom i Sarah sunt la colul strzii! 
La aceste vorbe pline de tain, Rudolf avu un gest furios, arunc un pol de aur pe tejgheaua aei i alerg spre  ieire. 
Învtorul încerc s-i taie drumul, dar Rudolf întorcându-se, îi trânti în mijlocul feei doi pumni atât de bine aplicai, c taurul se cltin cu tot