ETOGENEZA

5/13/2018 ETOGENEZA - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/etogeneza 1/8

Analizarea caracteristicilor generale, componentelor, periodizării şi cronologetnogenezei româneşti;

Prezentarea elementelor teoriilor referitoare la etnogeneza românească; Prezentarea cadrului internaţional al etnogenezei româneşti.

71

Cap. VII

Caracteristicile generale şi cadrulinternaţional al etnogenezei româneşti

În prezenta unitate de curs se abordează următoarea problematică:Caracterizare generală a etnogenezei româneşti (premise, componente etno-culturale,romanizarea)Periodizarea procesului de etnogeneză românească; Teorii referitoare la etnogeneza românească;Contextul internaţional.

În acest capitol sunt prezentate premisele, componentele etnoculturale autohtone(dacice) şi rolul elementelor romane în cadrul procesului de etnogeneză. De asemenea, sediscută despre procesul de romanizare şi modalităţile de realizare ale acesteia în întregImperiul Roman şi în spaţiul carpato-balcanic şi sunt prezentate etapele de realizare anoi sinteze romanice.

În acelaşi timp, s-a realizat o prezentare a teoriilor legate de formarea poporuluiromân şi a limbii sale precum şi a contextului internaţional în care s-a desfăşuratformarea noului etnos şi a culturii sale.



VII. 1. Caracterizare generală. Procesul complex de formare a poporului român şi a limbii seste încadrat în etnogeneza europeană generală, desfăşurată în mai multe etape, în sinteze particularetrăsături, intensităţi şi ritmuri diferite, la sfârşitul antichităţii şi începutul evului de mijloc, pe întinsul teritoal Imperiului Roman şi Romano-Bizantin, în condiţiile istorice ale acestora, care a avut drept urmare genetnosurilor neolatine, în principal. Pe restul teritoriului continentului nostru, s-au produs alte proceseetnogeneză, neogermanice şi neoslave, între acestea existând fireşti interferenţe. Această etnogeneuropeană a prezentat asemănări şi deosebiri fireşti între diferitele părţi ale sale, aşa cum a fost şi ca popoarelor neolatine, apusene sau răsăritene.

În acelaşi timp, etnogeneza românească s-a desfăşurat în cadrul larg al romanităţii europene, orienşi occidentală, mult mai extinsă decât cea care a supravieţuit la începuturile evului mediu, constituind cea importantă reprezentantă a ramurii răsăritene, balcanică, în special. În general, etnogeneza neolatină a aurmătoarele elemente constitutive, care sunt reprezentate de fondurile etno-ligvistice şi culturale principcare au intrat în sinteză: componenta autohtonă sau substratul etno-lingvistic, diversă, formată, în tocazurile, din popoarele antice cucerite de romani (celtiberii, în Hispania, gallii, în Gallia, illirii, în vesPeninsulei Balcanice, tracii, în centrul acestei provincii, moesii, geţii şi dacii, în spaţiul nord-balcanic, ecomponenta romană sau stratul propriu-zis etno-lingvistic, impusă prin cucerire, colonizare şi acultura purtătoare a elementelor superioare ale civilizaţiei şi culturii latine, relativ uniformizatoare, cu contribdecisive la definirea etnosurilor neolatine; componenta migratorie sau suprastratul (adstratgermanică, în vest, şi slavă, în est, uneori chiar combinată, care, deşi importantă, nu a modificat substan profilul romanic al noilor entităţi etnice.

În cadrul etnogenezei neolatine, cel mai important rol l-a jucat procesul de romanizare, cdesemnează impunerea şi receptarea, pe diferite căi, a civilizaţiei şi culturii latine, rezultând, din împletdiverselor fonduri etno-lingvistive autohtone cu cel cuceritor, noi şi originale sinteze etnice şi culturromanice, care ulterior, în marea majoritate a cazurilor, nu au mai putut fi modificate esenţial. Acest pros-a desfăşurat cu mijloace, căi şi ritmuri diferite de la un spaţiu istoric la altul, conducând, în cele din urmăformarea unor populaţii romanice unitare: celtibero-romanii, gallo-romanii, traco-daco-romanii Romanitatea europeană, destul de extinsă la sfârşitul antichităţii, s-a restrâns şi diversificat prin migraţgermanice târzii şi cele slave, din primele secole ale celei de-a doua jumătăţi a mileniului I al erei creştrezultând popoarele neolatine occidentale (portughez, spaniol, francez, italian, retoroman) şi cele orien(român cu ramurile sale, dalmat).

VII. 2. Periodizare. Etnogeneza neolatină europeană s-a desfăşurat, în linii generale, între secoal III î. Chr şi sec. VII-VIII p. Chr, parcurgând mai multe etape, periodizate diferit de la populaţie populaţie: etapa preliminară, a primelor contacte, mai ales comerciale, ale populaţiilor europenecivilizaţia superioară romană; etapa cuceririi şi romanizării propriu-zise, în care, prin impunedominaţiei romane, a structurilor economice, sociale, politico-militare şi spirituale ale cuceritorilor, sformat populaţii romanice; etapa desăvârşirii romanizării şi cristalizării etnosurilor neolatcaracterizată prin continuarea romanizării şi consolidarea noilor romanităţi şi adăugarea fondului migragermanic sau slav, rezultând popoarele neolatine individualizate, de la începutul evului mediu.

Etnogeneza românească s-a desfăşurat între secolele I î. Chr şi sec. VII-VIII p. Chr, parcurgândmod specific, etapele prezentate mai sus. Astfel, în etapa preliminară (sec I î. Chr – I p. Chr), moesii şi gdacii au realizat primele contacte economico-comerciale şi politico-militare cu lumea romană, fiind preluaserie de elemente superioare de civilizaţie. În cea de-a doua etapă, a stăpânirii romane efective în Moşi Dacia şi a romanizării propriu-zise (sec. I –VI p. Chr), spaţiul carpato-danubiano-pontic a intradiferite forme de dominaţie romană, inclusiv teritoriile dacilor “zişi liberi”, petrecându-se o romanizintensivă, directă şi indirectă, cu nimic deosebită de cea desfăşurată în alte părţi ale imperiului, configurânse un etnos neolatin, extins, puternic şi distinct în cadrul romanităţii orientale, care a rezistat în timmigraţiilor germanice şi asiatice. Cea de-a treia etapă, a consolidării şi cristalizării etnogenezei român(sec. VI – VIII p. Chr), cea a migraţiei slave şi a convieţuirii slavo-romanice, având drept urmare asimilanoilor veniţi, nemodificându-se esenţial caracterul neolatin al poporului român.

În judecarea etnogenezei româneşti, trebuie să vedem că acesta a fost rezultatul unui complex prode antropologie culturală, să renunţăm la unele şabloane şi înţelegeri unilaterale a devenirii istorice, realitaistorică de altădată fiind mult mai diversificată şi nuanţată decât ne-o închipuim. Astfel, pe lângă numeroafenomene de continuitate, câteodată greu de susţinut arheologic, au existat şi fireşti fenomene discontinuitate spaţială, completate cu aşa-numita continuitate mobilă. De asemenea, este corect să nu msusţinem purismul etnic cu orice preţ, în toate spaţiile şi toate timpurile, deoarece au existat normîntrepătrunderi şi interferenţe etno-culturale, mai ales la marginile teritoriului locuit de români.

72



VII. 3. Teorii referitoare la etnogeneza românească.VII. 3. 1. Teoria imigraţionistă sau roesleriană s-a conturat, începând cu sfârşitul secolulu

XVIII-lea, de-a lungul mai multor etape. Până atunci nu au existat decât încercări nesistematice, chafirmaţii bizare referitoare la originea românilor (Roger Bacon, românii ar fi venit din Asia), sau atitud politico-sociale de a nega drepturile românilor transilvăneni, care erau consideraţi “toleraţi” sau “admişievul de mijloc, în vremea dominaţiei maghiare şi austriece, deoarece nu ar fi fost cei mai vechi locuitor pământului (Ştefan Szamosközy).

La sfârşitul secolului al XVIIII-lea, în condiţiile manifestării Luminismului românesc, reprezenta

Şcoala Ardeleană (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu) şi a lupteiredeşteptare naţională a românilor (Supplex Libellus Valachorum, 1791), care militau pentru dreptueconomice, social-politice şi culturale ale populaţiei majoritare din Transilvania, aducând drept argumevechimea acesteia şi originea romană, au determinat apariţia unor “lucrări ştiinţifice” polemice, carecontribuit la configurarea treptată a teoriei imigraţioniste (Franz Joseph Sulzer, Geschichte transalpinischen Daciens, Viena, 3 vol., 1781-1782; Johann Carl Eder, Supplex Libellus Valachorum itribus receptis nationibus communa postlimino sibi adseri postulantium. Cum notis historico-criticis, C1791; Johann Christian Engel, Commentatio de expeditionibus Trajani ad Danubium et origine valachorVindobonae, 1794; Idem, Geschichte der Moldau und Walachei, Halle, 1804). În esenţă, aceşti adepţteoriei imigraţioniste se sprijineau pe teza discontinuităţii dacice, daco-romane şi româneşti, până la începuevului de mijloc. Astfel, potrivit lor, împăratul Aurelian ar fi retras din provincia romană Dacia între populaţie, armata şi autorităţile, la nord de fluviu rămânând o “terra deserta”, pe unde s-ar fi perindat, fărse stabilească, diferitele populaţii migratoare ale primului mileniu al erei creştine, până în secolul al IX-când a fost ocupat statornic de către maghiari, care, bazându-se pe dreptul primului ocupant, împreunăcoloniştii saşi, au dobândit o poziţie economică, social-politică şi culturală superioară celorlalte populaţiispecial asupra românilor. Românii s-ar fi format ca etnos neolatin undeva în Peninsula Balcanică, de undefi revenit la nord de Dunăre, în funcţie de fiecare autor, cândva în secolele IX-XIII, în sprijinul acestor ipotfiind aduse o serie de argumente care nu rezistă unei serioase critici ştiinţifice.

În cea de-a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, când s-a instaurat regimul dualist austro-unga populaţia românească din Imperiu continua să fie lipsită de drepturi naţionale, românii protestând p“Pronunciamentul de la Blaj” (1868), teoria imigraţionistă a căpătat o formă mai închegată graţie geografuaustriac Robert Roesler ( Dacien und Romänen. Eine geschichtliche Studie, Viena, 1866; Die Anfänge Walachischen Fürstenthums, Viena, 1867; Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschic

Rumäniens, Viena, 1871), în care dezvoltă teoria lui Sulzer, fapt care a determinat numirea acesteia drteoria roesleriană. Robert Roesler a dezvoltat teza discontinuităţii, încercând să justifice exterminadacilor în urma cuceririi romane, popularea provinciei cu colonişti, golirea cvasitotală a fostei Dacii rom prin retragerea aureliană, absorbirea populaţiei romanice rarefiate de masele de migratori, în spegermanici, formarea poporului român şi a limbii sale la sud de fluviu, de unde ar fi imigrat în teritotransilvan pe la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, în timpul luptelor penindependenţă a vlaho-bulgarilor. Ca argumente, pentru susţinerea ideii formării poporului român la sudDunăre invoca: existenţa cuvintelor slave din limba română, împrumutată de la “slavii de viţă ruteană”acolo, existenţa unor cuvinte de origine albaneză, care puteau fi receptate doar în acest spaţiu, utilizarea lim bulgare în Biserică şi Cancelarie până în secolul al XVII-lea, şi aşa-numita tăcere a izvoarelor scrise demnecrezare referitoare la menţionarea românilor sau vlahilor (argumentul ex silentio). Această lucrare, ca şi predentele, a dat naştere unei puternice polemici politice şi ştiinţifice, contribuind la conturarea teocontinuităţii, despre care vom aminti mai jos. O nouă etapă în cristalizarea acestei teorii a cea cuprinsă îMarea Unire (1918) şi culminând cu anii 1940-1944 când argumentele acesteia au fost utilizate penoperarea unor importante revizuiri teritoriale, ca reprezentanţi având, printre alţii, pe arheologul A. Alfö( Daci e Romani in Transilvania, Budapesta, 1940) şi pe E. Lukinich, L. Gáldi, A. Fekete-Nagy, L. Mak( Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, 1941), conturându-se o varianeoroesleriană a teoriei imigraţioniste. Astfel de tendinţe s-au manifestat şi la sfârşitul secolului la XX-cunoscute fiind mai multe lucrări precum Dicţionarul etnografic maghiar (red. Ortutay Gyula) şi IstoUngariei (sub redacţia lui Köpeczi Béla, Budapesta, 1986). Tuturor acestor idei imigraţioniste istoriogrromânească şi străină le poate oferi răspunsuri ştiinţifice pertinente, dovedind, dimpotrivă, vechimcontinuitatea populaţiei dacice, daco-romane şi româneşti în spaţiul de formare etnică şi lingvisromânească.

VII. 3. 2. Teoria celor două popoare romanice s-a conturat tot din motive politice, ca şi teimigraţionistă, încercându-se să se justifice că locuitorii Basarabiei, moldovenii, reprezintă, după români,

73



de-al doilea popor romanic de la nordul Dunării, rezultând din geţii (care nu ar fi fost înrudiţi cu dacslavizaţi şi apoi “românizaţi”. S-ar fi format astfel, poporul voloh din care ar fi evoluat poporul moldovencu limbă romanică, dar cu multe obiceiuri diferite de poporul român. Se încerca astfel, justificarea etnlingvistică a drepturilor “istorice” ale Rusiei şi, mai apoi, ale URSS asupra teritoriului dintre Prut şi Nisavând, din nefericire, prelungiri până astăzi, în cadrul ideologiei şi acţiunii unor cercuri politice şi chştiinţifice din Republica Moldova. Ca reprezentanţi ai acestei teorii pot fi menţionaţi: Iacob Bromberg, csusţinea că Basarabia a fost leagănul istoric al lumii slave, Ivan Nartsov, A. M. Lazarev, autorul lucrMoldavskaja Sovetskaja Gosudarstvenost i Bessarabskji vopros (Organizarea statului sovietic moldoven şi problema basarabeană), Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1974, 910 p, în care justifica “istorexistenţa celor două popoare şi state romanice, fiind dur criticaţi istoricii români care “falsificau istoria”. Delogiată de factorii politici din RSSMoldoveneacă (Piotr Lucinski), această lucrare a fost combătură deMoldovan, A. M. Lazarev – un falsificator al istoriei, Milano, 1976 (în limbile franceză şi engleză)Alexandru Grega, Ştiinţă şi polemică. Istorici ruşi falsificatori ai istoriei, în Buletinul Bibliotecii RomâFreiburg, 1976. Oarecum legată de această teorie este şi teoria Bucovina vechi pământ slav, susţinătacesteia A. Jukovski, B. A. Timošciuk, I. P. Rusanova, L. P. Mihailina ş. a. considerând, tot din raţi politice, că partea de nord a Bucovinei constituie patria primitivă a lumii slave.

VII. 3. 3. Teoria continuităţii s-a constituit de-a lungul mai multor etape, ca răspuns ştiinţificde diferite categorii de specialişti (arheologi, istorici, lingvişti etc) adepţilor teoriei imigraţioniste, cu diferisale variante, şi teoriei celor două popoare romanice. Susţinătorii teoriei continuităţii justifică, pe bazăargumente ştiinţifice, continuitatea dacică, în urma războaielor daco-romane ale lui Traian, continuitadaco-romană, în urma abandonării privinciei Dacia de către romani, şi continuitatea românească, în ceaa doua jumătate a mileniului I al erei creştine. În istoriografia românească a existat, încă de timpuconştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor şi originea romană a acestora, în acest sens pronunţânducronicarii: Grigore Ureche, Miron Costin ( De neamul moldovenilor ), stolnicul Constantin Cantacuzino. pas înainte în analizarea şi susţinerea acestei probleme l-a făcut Dimitrie Cante-mir, care a argumentat cdeosebită erudiţie, ştiinţific şi logic vechime, originea, unitatea şi continuitatea românilor de la nord şi sudDunăre, în lucrarea sa, din păcate neterminată, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor (redactată p1717). Preluând ideile lui Dimitrie Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene au polemizat cu iniţiatorii teoimigraţioniste (Sulzer, Eder, Engel), susţinând, în lucrările lor istorice şi lingvistice, originea pur latinromânilor, fapt care va folosi ulterior lui Roesler pentru argumentarea discontinuităţii dacice după cucerromană. Cu toate acestea, meritele acestor reprezentanţi ai Luminismului românesc rămân incontestabilcercetarea şi argumentarea originii romane şi continuităţii pe teritoriul Daciei, cu atât mai mult cu cât PeMaior în Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Buda, 1812, a pus în circulaţie citatul din Eutropiucare acesta se referea la intenţia lui Hadrian de a se retrage din Dacia, dar nu a făcut-o pentru a nu abandcetăţeni romani în mâna barbarilor. În secolul al XIX-lea, pentru susţinerea continuităţii daco-romane la nde fluviu s-au pronunţat: Dimitrie Philippide, M. Kogălniceanu, Florian Aaron, A. Treboniu-Laurfrancezii J. A. Vail-lant şi Amedée Thierry etc.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, după apariţia lucrărilor lui Roesler, în istoriografia româneascăapărut o serie de lucrări ştiinţifice care justificau vechimea, originea romană şi continuitatea româniBogdan Petriceicu Haşdeu ( Istoria critică a românilor , 1873-1875), Alexandru D. Xenopol (Teoria Rösler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană , 1882-1884, sub formă de lucrare 1884; Istoromânilor din Dacia Traiană , 1888), D. Onciul (Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor Dacia Traiană de A. D. Xenopol. Dare de seamă critică , 1885). Dimitrie Onciul a introdus conceptuadmigrare, înţelegând prin aceasta întărirea nucleului daco-roman de pe teritoriul fostei provincii roma prin migraţii de mică amploare, în anumite condiţii istorice a unor grupe de populaţie romanică sud-dunărela nord de fluviu, mai ales în timpul năvălirilor slave şi bulgare. În acelaşi sens s-au pronunţat şi doi mistorici aşa cum au fost: Leopold von Ranke (Weltgeschichte, vol. III, Leipzig, 1883) şi Theodor Momm( Römische Geschichte, V, Berlin, 1885). La începutul secolului al XX-lea au apărut o serie de lucrări foaimportante pentru dovedirea continuităţii daco-romane şi româneşti. Nicolae Iorga (Geschichte Rumänischen Volkes, Gotha, 1905; Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Bucureşti, 191916) a arătat că populaţia romanică de la nordul Dunării s-a organizat, după retragerea aureliană, în anumitele Romanie orientală, asemănătoare cu formele identice de organizare din alte locuri ale ImperiuRoman ( Romaniae). Sextil Puşcariu ( Locul limbii române între limbile romanice, Bucureşti, 1920) aimportanţa şi puternicele legături dintre romanitatea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană, iar Vasile Pâr(Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911; Începuturile vieţii roman gurile Dunării, Bucureşti, 1923) a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii.

74



susţinători ai continuităţii daco-romane şi româneşti au fost: C. Diculescu, Alexandru Philippide, NicoDrăganu, Aurelian Sacerdoţianu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Ioan Moga ş.a. O menţiune apamerită istoricul Gherghe Brătianu (Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain, Bucureşti, 19care a îmbinat ştirile izvoarelor scrise cu cele arheologice, reuşind să demonteze argumentele teoimigraţioniste, multe din concluziile emise fiind valabile şi astăzi. După cel de-al doilea război mondistoriografia românească şi chiar cea străină a ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea a adus, prin efortucvasigenerale ale specialiştilor epocii (arheologi, lingvişti, epigrafişti, numismaţi etc) s-au adus noirefutabile argumente care sprijină continuitatea dacă, daco-romană şi românească, citarea acestora însemntrecerea în revistă a bibliografiei problemei. De aceea vă lăsăm pe dumneavoastră să o faceţi. Din punctuvedere al abordării, teoria continuităţii trebuie să fie, după părerea noastră, o abordare eminamente ştiinţifcelelalte maniere nefiind demne de a fi luate în considerare şi servind altor interese.

Din păcate, şi în interiorul acestei teorii s-au manifestat o serie de exagerări, din care unele au sedrept argumente adepţilor teoriei imigraţioniste. Aşa au fost teoria latinismului pur (originea pur roman poporului şi limbii române), care a avut ca reprezentanţi pe unii dintre corifeii Şcolii Ardelene (Gh. ŞinPetru Maior, Samuil Micu, I. Budai-Deleanu), I. C. Massim, Aron Pumnul, August Treboniu-Laurian etcteoria traco-dacismului (o prevalenţă a fac-torului autohton traco-getic, foarte înrudit cu cel latinetnogeneza românească), printre cei mai însemnaţi reprezentanţi fiind Iosif Constantin Drăgan şi, mai n Napoleon Săvescu, fiecare exagerând rolul fondului etno-lingvistic şi cultural respectiv în procesul compde etnogeneză românească.

VII. 4. Contextul internaţional. Etnogeneza romanică s-a desfăşurat în cadrul geografic şi istoal Republicii Romane, a Imperiului Roman şi Imperiului Romano-Bizantin (sec. III î. Chr – VIII p. Chr)acest context înscriindu-se şi procesul de formare a poporului român şi a limbii sale, care nu poate fi conceîn afara stăpânirii romane şi bizantine “universale”.

Imperiul Roman a fost unul dintre cele mai întinse şi durabile imperii ale antichităţii, înglobând păînsemnate din continentul european, nordul Africii şi din Orient. Acesta avea la bază o puternică armată csusţinea structurile administrative şi politico-statale, întemeiate pe autoritatea imperială, verificate perfecţionate de-a lungul timpului. Provinciile romane, regiuni administrative ale imperiului, organizaturma cuceririlor, erau strâns legate de Roma. O însemnată şi durabilă reţea de drumuri, completateviaducte şi poduri uneau toate aceste provincii de Cetatea Eternă . Dacă negustorii au deschis drumulegionarilor şi auxiliarilor romani, aceştia din urmă au garantat, ulterior, securitatea vieţii social-economadministraţiei, spiritualităţii romane.

În toate provinciile, romanii au întemeiat oraşe, care aveau aspectul unor mici Roma, locuite în mmajoritate de cetăţeni romani, fiind importante centre economice, comerciale şi culturale, în care puls puternică viaţă purtând amprentele romanităţii, cu toate caracteristicile sale. Localităţile rurale din provierau populate cu colonişti şi, într-o proporţie covârşitoare, de autohtonii cuceriţi, care contribuiau, cel madesea, anonim la prosperitatea imperiului. Încă de la începutul Principatului autorităţile romaneschimbaseră atitudinea faţă de populaţiile “barbare” cucerite, încercându-se integrarea rapidă a acestorastructurile statale romane, atrăgându-le prin diferite mijloace şi îndemnându-le: “Drept aceea iubiţi pacecinstiţi cetatea de ale cărei drepturi ne bucurăm cu toţii deopotrivă, învingători şi învinşi…Toate le avdeopotrivă cu voi. Voi înşivă comandaţi de multe ori legiunile noastre şi guvernaţi aceste provincii sau altîntre noi nu mai este nici un hotar despărţitor” (Tacitus, Istorii, IV, 24). De aceea Imperiul încerca integracuceriţilor şi printr-o abilă diplomaţie şi o gamă largă de mijloace controla, mai strict sau mai larg, populaţşi teritoriile din vecinătate, pentru asigurarea acelei caracteristice pax romana. Autorităţile administratsoldaţii şi ofiţerii, coloniştii, civilizaţia şi cultura romană superioară, transmisă în limba latină, devenlingua franca, au contribuit la romanizarea în diferite etape, cu ritmuri şi intensităţi particulare a populaţicucerite, rezultând o romanitate mult mai extinsă decît cea care a supravieţuit în evul de mijloc.

Odată cu împăratul Marcus Ulpius Traianus (98 – 117) s-a încheiat perioada de ofensivă,expansiune a imperiului. Cuceritorul întregii Dacii şi organizatorul unei părţi a acesteia ca provincie imper(106) şi învingătorul parţilor şi întemeietorul provinciei Assyria (114), împăratul Traian a conferit imperiucea mai mare întindere din istoria sa, cu o administrare foarte bună. 30 de legiuni şi numeroase uniauxiliare apărau un limes de aproximativ 10000 km, din Peninsula Iberică până la Eufrat şi Tigru, din Scoşi Marea Nordului până la graniţele Saharei şi prima cataractă a Nilului, imperiul înglobând, astfel, circa milioane de km2 şi o populaţie de aproximativ 55 de milioane de locuitori.

La moartea împăratului Traian (117), la conducerea imperiului a ajuns Publius Aelius Hadria

(117 – 138), care a avut de făcut faţă mişcărilor unor populaţii supuse: daci zişi liberi, sarmaţi roxola brittoni, parţi (117-118) şi evrei (132-135). În aceste condiţii, Hadrian a luat o serie de măsuri pen

75



restabilirea ordinei în imperiu şi fortificarea acestuia. Astfel, a retras administraţia şi armata romană provincia Assyria, de dincolo de Eufrat (117 – 118), a reorganizat Dacia romană şi Britannia, în acesta urmă construind un nou limes, vallum Hadriani (122-123). Iubitor de artă şi călătorii, bun administratomilitar, Hadrian s-a preocupat de păstrarea hotarelor imperiului, care a intrat într-o perioadă de defensAceastă politică a fost continuată de T. Aelius Antoninus Pius (138 – 161), un împărat capabil, badministrator al finanţelor imperiului, asugurându-I o prosperitate economică. Pentru a asigura liniştehotare, a confirmat în tron regii clientelari ai cvazilor, lazilor, iberilor din Caucaz, parţilor, şi a reînntratatele cu hermundurii şi marcomanii. Prin acţiuni militare a înfrânt o serie de răscoale în Britannia şi Daa întărit şi amplificat sistemul defensiv al acestoara.

Dimpotrivă, perioada împăratului filosof, Marcus Aurelius Antoninus (161-180), care a conduvreme împreună cu Lucius Aurelius Verus (161-169) a fost marcată de numeroase conflicte cu neamu barbare aflate la hotarele imperiului. A purtat lupte cu parţii (161-165) şi din 166 omnes gentes, de la graniIllyriei până în Gallia: marcomanii, variştii, hermundurii, cvazii, suevii, lacringii, burii şi sarmaţii iazygidimprejurul Daciei romane şi Moesiei Inferior: victofalii, sosibii, sicobiţii, roxolanii, alanii, bastarnii, peucşi costobocii, au atacat imperiul, marcând începutul migraţiei popoarelor din primul mileniu al erei creştÎn aceste condiţii Marcus Aurelis a purtat lupte cu marcomanii şi cvazii (166-175) şi costobocii (170), lumăsuri deosebite de organizare administrativă şi militară şi fortificare a Daciei romane. Marcus AureCommodus Antoninus (180-192) a dus o politică de încheiere a conflictelor, punând capăt războiuluimarcomanii (180) şi a interzis burilor germanici şi, probabil, dacilor zişi mari din NV să se apropie la mmult de 40 de stadii (= 7, 5 km) de graniţa nordică a Daciei romane, şi a strămutat pe teritoriul provincimperiale aproximativ 12000 de daci “liberi”. Considerat o personalitate slabă şi uşuratică, a fost supus, dmoarte, la damnatio memoriae. A urmat o scurtă perioadă de criză imperială, pentru tron luptând: Pub Helvetius Pertinax , Marcus Didius Severus Iulianus, Lucius Septimius Severus, C. Pesculianus Niger ,Clodius Albinus, unii sprijiniţi de legiuni.

Victorios din această dispută a ieşit Lucius Septimius Severus (193-211), care a impus regimmilitar, în acest sens adaptând majoritatea structurilor statale, a restrâns atribuţiile senatului şi, bazându-searmată, a sporit puterea împăratului. A obţinut noi victoii împotriva parţilor şi brittonilor, construindnordul Britanniei, vallum Septimii Severi. A consolidat imperiul, de pacea relativă bucurându-se şi Daromană. Fiul acestuia, Marcus Aurelius Antoninus Caracalla (198-217) a purtat războaie în GermaniRaetia (213), împotriva carpilor şi în Orient (215-217), conducerea administrativă a imperiului încredinţânmamei sale Iulia Domna. În anul 212 el a dat un important edict, cunoscut sub numele de Constitu

Antoniniana, care a avut consecinţe pozitive pentru închegarea juridică a imperiului. Astfel, dacii, gaiberii, brittonii, egiptenii, sirienii, tracii şi illirii erau recunoscuţi cetăţeni romani, având aceleaşi dreptur

obligaţii, mai ales fiscale şi militare, încadrându-I în structurile statale romane. După uciderea acestuiacătre Marcus Oppelius Severus Macrinus (217-218), imperiul va cunoaşte o perioadă de recul în timpulMarcus Aurelius Antoninus Elagabalus (218-222), un împărat tînăr, în timpul căruia au pătruns şi au fadoptate multe culte imperiale, şi o oarecare întărire în vremea lui Marcus Aurelius Severus Alexander (2235), care a purtat, în acest sens, lupte cu perşii şi germanii-alamani.

Din anul 235 a început perioada anarhiei militare, care a durat o jumătate de secol (284), marc prin disputa dintre senat şi armată pentru desemnarea şi susţinerea împăraţilor. În această vreme, ImpeRoman a fost afectat de profunde frământări interne şi grave conflicte militare, chiar civile, care transformat într-o criză economico-socială şi politico-militară a Principatului. Efectele acestei crizimperiului au fost agravate de atacurile din ce în ce mai numeroase şi mai frecvente ale populaţiilor aflatmigraţie, atrase permanent de civilizaţia şi bogăţia imperiului. Perioada a debutat cu împăratul Caius IuVerus Maximinus Trax (235-238), bun militar, proclamat de trupele pe care le comanda pe Rin. Dejo

unele comploturi şi îi înfrânge pe germani în 235-236, pe dacii “liberi” şi pe sarmaţi (236-237). Pentru aapăra tronul, în timpul revoltei din Africa de Nord şi din Italia, Maximinus Trax se îndreaptă spre Romadrum fiind ucis la Aquilea (238). În timpul revoltei din 238, au mai fost proclamaţi împăraţi: Mar Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian I ), Marcus Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian

fiul), Marcus Clodius Pupienus, Decimus Coelius Calvinus Balbinus. Pe tronul imperiului a fost aclaîmpărat Marcus Antonius Gordianus (Gordian III ), (238-244), care s-a confruntat cu atacuri ale perşilorest, ale alamanilor, pe Rin, şi carpilor , la Dunărea de Jos, ultimele respinse de legiunile din Moesia InferA fost ucis de Marcus Iulius Philippus (Filip Arabul ), (244-249), care a trebuit să facă faţă atacurilor anuale carpilor şi goţilor. Pe carpi i-a înfrânt în anul 247, dar în 248 aceştia au reînceput atacurile, nemulţumiţstipendii. După moartea lui Filip Arabul, a fost proclamat împărat, de către legiunile dunărene, Caius MessQuintus Decius Traianus (249-251), probabil trac de origine, care a avut de înfruntat o mare invazie carp

76



şi gotică, pe mare şi pe uscat, în timpul căreia şi-a pierdut viaţa la Abrittus ( Razgrad , Bulgaria). Invazgoţilor vor continua în timpul împăraţilor Caius Vibius Trebonianus Gallus (251-253), Marcus Aem Aemilianus (253), Publius Licinius Valerianus (253-259) şi Publius Licinius Egnatius Gallienus, coîmp până în 259 şi împărat până în 268, cînd criza atinge o perioadă de apogeu. Se pare că în timpul ultimuîmpărat romanii au pierdut controlul asupra provinciei nord-dunărene Dacia. De-abia Marcus AureClaudius Gothicus (Claudiu al II-lea Goticul ), (268-270), a reuşit să oprească aceste atacuri.

După o scurtă domnie a lui Marcus Aurelius Quintilinus (270), la conducerea imperiului a aj Lucius Domitius Aurelianus (270-275). Prin luptele purtate împotriva vandalilor din Pannonia, iuthungiloItalia, a goţilor şi carpilor la Dunărea de Jos, prin înfrângerea reginei Zenobia a Palmyrei şi a lui Tetricus, cse proclamase împărat în Gallia, a primit titlul de restitutor orbis. În faţa dificultăţilor menţinerii Daromane în limitele imperiului, a procedat la retragerea autorităţilor şi armatei romane din această provincisud de Dunăre, unde a întemeiat Dacia Ripensis. Până la sfârşitul Principatului au mai fost împăraţi MarClaudius Tacitus şi Marcus Annius Florianus (275-276), Marcus Aurelius Probus (276-282), Mar Aurelius Carus (282-283), Marcus Aurelius Numerius Numerianus (283-284) şi Marcus Aurelius Cari

(283-285).Legate de dezvoltarea Imperiului Roman au fost şi începuturile creştinismului, care a evolua

această perioadă de la stadiul de religie interzisă la cel de religie oficială, în vremea lui Constantin cel M(313). Noua religie, născută în Orientul atâtor sinteze spirituale, s-a clădit pe bazele monoteismului iudeucare s-au adăugat elemente extrase din stoicismul greco-roman şi din misteriile orientale. La începcreştinismul s-a manifestat ca o sectă aparte a iudaismului, ridicându-se împotriva unor tradiţii iudaice ordinii sociale şi politice romane, care a determinat, pe de o parte, asimilarea mai rapidă a acestuia de c păturile sărace şi răspândirea în imperiu şi, pe de altă parte, punerea în pericol a ordinii şi legilor existenminându-se autoritatea statului roman. De aceea, noua religie, cu însemnate precepte morale şi sociale, puduce la disoluţia imperiului, de aici rezultând şi numeroasele prigoane ale unor împăraţi împotriva creştiniaşa cum au fost cele din timpul lui Nero, Traianus Decius, Diocleţian, Galerius etc. de aceea, creştinismulrăspândit neoficial, până în 313.

Doctrina (dogma) creştină s-a configurat treptat, începând cu primul secol al erei creştine, la bazastând Evangheliile, Faptele Apostolilor , la care se adaugă Epistolele soborniceşti ale Sf. Apostol Ioan Epistolele Sf. Apostol Petru, reunite în Noul Testament din Biblie, pentru a se defini, în liniile sale esenţila Conciliul al IV-lea de la Calcedon (451), prin formularea crezului (acceptarea misiunii de mântuitor aIsus Christos, a calităţii lui de fiu al lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria, cu două naturi-divină şi umaavând în centru trinitatea-Sfânta Treime). În mod firesc, în cadrul creştinismului timpuriu s-au manifestaserie de erezii cum au fost: ebionitismul (păstrarea legii mozaice), gnosticismul (amestec de doctrină creş

cu noţiuni religioasedin mitologiile păgâne), maniheismul (mixtură între teozofia chaldeană, dualiszoroastrist şi etica budistă), monarhianismul (Isus Christos un simplu om, înzestrat cu înţelepciune şi puca şi profeţii biblici), pastripasianismul (identifică logosul creator cu Dumnezeu Tatăl), arianis(subordonarea fiului faţă de Dumnezeu Tatăl), nestorianismul (dubla natură din unitatea persoanei lui Isetc. În secolele I-IV creştinismul s-a răspândit în cadrul unei părţi însemnate ale Imperiului Roman, deveno religie acceptată oficial alături de celelalte culte din lumea romană.

Odată cu venirea pe tronul Imperiului Roman a lui Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284-3s-au pus bazele unui nou sistem politicio-administrativ – Dominatul , bazat pe puterea absolută a împăratucare era considerat Dominus et Deus, şi s-a instituit tetrarhia (doi împăraţi- Augusti şi doi coregenţi-Caesaca formă de conducere a statului. Prin reformele sale politice, administrative şi militare, a încercaîntărească imperiul, slăbit în urma anarhiei militare. Împreună cu Caius Galerius Valerius Maximia(Caesar , 293-305; Augustus, 305-311) a obţinut victorii împotriva sarmaţilor, goţilor, carpilor şi perşilor, ş

declanşat persecuţii sângeroase contra creştinilor (303-304). Imperiul a cunoscut o perio-adă de înfloriretimpul împăratului Constantin cel Mare ( Flavius Valerius Constantinus), (306-337), fiu al lui ConstantinChlorus (293-306), care a condus imperiul împreună cu Valerius Licinianus Licinius (308-324). A desfăşo vastă activitate de organizare a imperiului, căruia i-a oficializat o nouă religie, creştinismul (313), i-a dnouă capitală milenară, o Nouă Romă, Constantinopolul (330), şi a continuat reformele administratieconomice şi militare iniţiate de Diocleţian, în timpul său Imperiul revenind la nord de Dunăre şi şi-a refăgraniţele la Dunărea de Jos, influenţând favorabil procesul de continuare a romanizării şi răspândicreştinismului. A purtat lupte cu carpii (317-318), cu goţii (332) şi sarmaţii (334), Imperiul parcurgând o n perioadă ofensivă, care se încheie cu Iustinian (527-565).

Constantin cel Mare şi urmaşii săi au fost cei care au dezvoltat ideea romană de universalitate (or Romanus) pe care au reunit-o cu credinţa creştină, sub forma monarhiei creştine (creată de Eusebiu

77



Caesareea), specifică pentru Imperiul Roman târziu şi Imperiul Bizantin. Potrivit acestei concepţii, împărera regentul, pe Pământ, al divinităţii creştine, fiind chemat să asigure ordinea şi armonia terestră ca o garaa armoniei cosmice. De aceea, el conduce întregul imperiu terestru, este “cârmaciul navei universale”, e“părintele şi stăpânul universului” ( pater et dominus terrae). Astfel, în secolele IV-VI programul politiîmpăraţilor de la Constantinopol a vizat răspândirea creştinismului la popoarele din interiorul ImperiuRoman şi la neamurile “barbare” din vecinătatea acestuia, în hotarele invizibile ale acestuia, graniImperiului fiind concepute ca graniţe ale creştinătăţii. Orice extindere teritorială a Imperiului era şexpansiune a credinţei creştine şi orice cucerire spirituală a bisericii creştine era, potenţial, şi o nouă achiza Imperiului Roman, propaganda făcându-se în limbile popoarelor respective şi în limba latină, care a flimbă oficială la Constantinopol până la sfârşitul secolului al VI-lea, împăratul devenind primul misionacredinţei în Christos. Astfel, pax romana a fuzionat cu pax christiana rezultând pax byzantina. După cădeImperiului Roman de Apus (476), una dintre cele mai însemnate încercări de restaurare a Imperiului Romuniversal (orbis Romanus) şi creştin a făcut-o Iustinian, care reprezenta un beneficiu şi pentru ortodoxRegatele barbare, formate pe teritoriul vechiului Imperiu de apus, se considerau membre a comunităţii romatotcuprinzătoare, regii barbari legitimându-şi puterea invocând apartenenţa la civilizaţia Noii Rome (SteBrezeanu). Aceştia se considerau reprezentanţi şi moştenitori ai imperiului, demnităţi şi însemne ale puteriorigine romană, conferite de împăraţii de la Constantinopol, se găseau în întreaga lume barbară, vorbindhegemonia mondială economică, culturală şi ideologică a Noii Rome.

Din secolul al VII-lea şi până la mijlocul secolului al IX-lea, Imperiul Bizantin a trecut la defensi pierzând o parte din provincii şi apărându-şi frontierele. Ideea hegemoniei universale creştine este înlocuităaltele ca “patria” şi “ortodoxia”, Imperiul grecizat lingvistic a fost redus la nucleul de populaţie greacăortodoxia a devenit religie ”naţională”. Ocuparea unei mari părţi a Peninsulei Balcanice de către slavruperea legăturilor cu Imperiul Bizantin au avut efecte mai puţin benefice asupra romanităţii orien balcanice. Faţă de slavii din Pen. Balcanică, Imperiul a dus o politică ofensivă, transformându-i în foederaconvertindu-i la creştinism, încercând să-i integreze în sistemul politic şi cultural bizantin.

78

Arătaţi care au fost premisele şi componentele etnoculturale ale etnogenezei româneşti;Definiţi romanizarea şi prezentaţi modul de realizare a acestui proces;Care au fost etapele procesului de etnogeneză românească ?Care au fost teorii referitoare la etnogeneza românească ?Faceţi o scurtă prezentare a fiecăreia dintre acestea (condiţii de apariţie, adepţi, conţinut, evoluţie);Prezentaţi contextul internaţional al romanizării Moesiei Inferior şi Daciei romane în secolele II-III p. Chr;Prin ce s-a caracterizat contextul internaţional al continuării şi consolidării romanizării (sec. III-VI p. Chr.);Subliniaţi caracteristicile cadrului internaţional din cea de-a doua jumătate a mileniului I p. chr şi influenţaacestuia asupra cristalizării etnogenezei româneşti.

Ambruster A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1979 (Ed. a II-a 1993);Bârzu Ligia, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, EAcademiei, Bucureşti, 1979;Bârzu Ligia, Stelian Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică , Bucureşt1991;Brătianu Gh., O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, ed. îngrijită de S. Brezeanu, Bucureşti, 1988;Coteanu I., Originile limbii române, Bucureşti, 1981;*** Istoria Românilor , vol II Daco-romani, romanici, alogeni, coord. D. Protase, Al. Suceveanu, EdEnciclopedică, Bucureşti, 2001;Petrescu Dîmboviţa şi colab., Istoria României. De la începuturi până în secolul al VIII-lea, EDP, Bucureşt1995;Rusu I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică , Bucureşti, 1981;Stoicescu N., Hurdubeţiu I., Continuitatea daco-romanilor în istoriografia românească şi străină , Bucureşt1984;Tagliavini C., Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977.

ETOGENEZA

Documents

Transcript of ETOGENEZA