DUMITRU POPOVICI

EDUCAŢIE COMPARATĂ

- Note de curs -

Sibiu 2014

66 1

Tema 1.

Statutul şi istoria Educaţiei comparate

Tezele temei:1. Obiectul şi problematica Educaţiei comparate2. Importanţa studierii Educaţiei comparate 3. Istoria Educaţiei comparate 4. Organizaţii şi publicaţii internaţionale

Bibliografie:Garrido Garcia Luis Jose, Fundamente ale educaţiei comparate, EDP, Buc.,1995

Teze şi idei de reţinut

1. Discuţii cu privire la denumire2. Obiectul Educaţiei comparate3. Problematica Educaţiei comparate4. Importanţa studierii Educaţiei comparate pentru formarea cadrelor didactice

5. Etapele principale ale evoluţiei analizelor comparate ale educaţie. 6. Idei esenţiale care s-au acumulat 7. Rolul lui Jullien în apariţia Educaţiei comparate 8. Organizaţii şi publicaţii internaţionale

66 2

1.. Obiectul şi problematica Educaţiei comparatea. Discuţii cu privire la nume Nu în toate ţările numele ştiinţei de care ne ocupăm este acelaşi. Lipseşte un acord definitiv asupra numelui pe care-l poartă analiza aceluiaşi obiect. Putem desprinde câteva tendinţe prezente în spaţii lingvistice diferite:Spaţiul anglofon (Anglia,Canada, SUA, Australia) - foloseşte denumirea Comparativ Education - rar întâlnim denumirile: - International Education - Foreigt EducationSpaţiul francofon - un timp s-a utilizat Pedagogie comparee - dorinţa de a respecta tradiţia franceză inaugurată de Julien a impus Education comparee- Spaţiul germanofon - se utilizează concomitent mai multe denumiri : -Pedagogie comparată - Educaţie comparată sau comparativă - Pedagogie internaţională - Ştiinţa comparativă a educaţiei- Spaţiul hispanofon ( Spania, America latină) - utilizează şi Educaţie comparată şi Pedagogie comparată- România - în universităţi şi cursuri universitare se utilizează Pedagogie comparată - au apărut câteva lucrări care poartă acest nume: - Iliescu V., Abordarea comparativă în pedagogie, EDP,Buc.,1976 - Stoian S., Metodologia comparativă în educaţie şi învăţământ. Pedagogia comparată, EDP, Buc., 1970 - Ungureanu D., Pedagogie comparată, Editura Mirton, Timişoara, 2001 - rar întâlnim sintagma Educaţie comparatăNoi vom utiliza Educaţie comparată deoarece: -obiectul la care ne referim ne obligă: -analizăm ( prezentăm) sisteme educative diferite nu concepţii ştiinţifice diferite despre educaţie (pedagogice). Pedagogia comparată studiază, prin metoda comparaţiei, teorii pedagogice fiind, în primul rând, explicativă şi mai puţin descriptivă; - Julien a numit-o Educaţie comparată; îi respectăm deschiderea; - se foloseşte mai des pe plan internaţional; ne facilitează accesul la informaţia internaţională; - metoda proprie acestei ştiinţe este stipulată în denumire: comparaţia; - înainte de 1960 se folosea termenul Pedagogie comparată pentru Educaţie comparată – nu revenim la aceeaşi eroare; - pedagogia, etimologic, desemnează ştiinta creşterii copiilor în timp ce educaţia se referă şi la adulţi;

- educaţia are un înţeles mai larg decât pedagogia cuprinzând întregul ansamblu de procese care duce la structurarea capacităţii de procesare a omului

66 3

- educaţia a existat înainte de pedagogie şi este inerentă în orice grup social care transmite cultura sa;. - Educaţie comparată are un înţeles mai larg decât pedagogie comparată, deoarece nu se limitează la dimensiuni care intră în corpul pedagogiei, ci cuprinde în orizontul său tot ceea ce ţine de educaţie, inclusiv dimensiuni proprii altor

discipline precum economia, antropologia şi sociologia;

- problematica Pedagogiei comparate ar cuprinde teme ce vizează analiza comparativă a:

-principiilor educaţiei; - finalitatea educaţiei; - structurilor şi formelor de organizare ale educaţiei; - evaluării, etc, deci a problematicii pedagogiei şi nu a sistemelor educative diferite, adică structura şi funcţionalitatea lor comparativă Dacă este valabilă formula potrivit căreia o ştiinţă este ceea ce fac specialiştii ei, atunci numele a ceea ce facem noi nu poate fi decât Educaţie comparată pentru că sarcina pe care o asumăm este de a prezenta ştiinţa care se ocupă cu analiza comparată a sistemelor de educaţie adoptate în diferite ţări ale lumii. Modalitatea la care recurgem noi este compararea prin punere în pararel a sistemelor educative din diferite ţări ale lunii şi nu prin intersecţia unora din componentele lor.

b. Poziţii faţă de Educaţia comparată ca ştiinţă Garcia Garrido aduce în atenţie câteva poziţii constant prezente în literatura de specialitate şi în dezbateri:b1. Discuţii asupra caracterului de ştiinţă independentă a Educaţiei comparate. Argumentele susţinătorilor în dispută sunt următoarele : 1. nu este ştiinţă, ci doar metodologie aplicată la educaţie. În 1980, renumitul pedagog comparativist Edward R Beauchamp, întrebat dacă educaţia comparativă este o disciplină independentă a concluzionat . "lipsa de metodologie proprie ... propria mea lectură a corpului substanţial a literaturii cu privire la natura şi metodele Educaţiei comparative mă conduce la inevitabila concluzia că nu există nici un astfel de lucru ca Educaţie comparativă. Educaţia comparativă ca un domeniu de studiu nu există ";

2. este ştiinţă pentru că există o metodă comparativă aplicată problemelor educaţiei; 3. este ştiinţă pentru că are un obiect propriu dar nu are o metodologie proprie - se bazează pe ideia suficienţei obiectului care defineşte statutul de ştiinţă; 4. se identifică cu alte ştiinţe: - Geografia educaţiei

- Istoria comparată a educaţiei contemporane - Le Than Khoi – cunoscut comparatist – ridică chiar întrebarea dacă Educaţia comparată este o ştiinţă comparativă sau o sucursală a filosofiei.

66 4

b2. Discuţiile asupra finalităţii Educaţiei comparate se încheie cu două soluţii tranşante: - este pur cognitivă - este exclusiv practică

b3. Două poziţii extreme: -unii neagă, aşa cum am arătat, dreptul Educaţiei comparate de a ocupa un loc în rândul ştiinţelor. Le Than Khoi susţine că Educaţia comparată nu are metodă adecvată, proprie, exemplificând prin faptul că atunci când analizează obiectul său face apel la sociologie sau la economie ( relaţia dintre educaţie şi creşterea economică din lume implică noţiuni ale economiei, mobilitatea socială în ţările industrializate, implică vocabularul sociologiei, etc.);

- unii o valorizează peste ceea ce este de fapt.

c. Obiectul Educaţiei comparate - Verdictul lui Beauchamp, nu a devenit realitate. Educaţia comparată există astăzi ceea ce înseamnă că are un obiect; - Obiectul său este în legătură cu sistemele educative, studiază sistemele educative; -Sistemele educative sunt organizări naţionale care desfăşoară activităţi educative;- Educaţia comparată studiază: - diferitele sisteme educative, mai precis sistemele publice de educaţie, din ţările lumii; - metoda prin care evidenţiază esenţa obiectului său: matoda comparaţiei; - diferenţele şi aspectele comune ale organizării şi desfăşurării activităţii educative de către sistemele educative din ţări diferite; - constatativ şi prospectiv sistemelor de educaţie cu particularităţile lor în scopul optimizarii lor; - comparativ caracteristicile comune şi tendinţele separate, legile care reglementează dezvoltarea educaţiei în lume, regională, standardele naţionale şi federale;

- legile care guvernează dezvoltarea învăţământului la scară globală, raporturile şi tendinţele generale, naţionale şi regionale privind aspectele pozitive şi negative ale experienţei internaţionale în învăţământ, formele şi modalităţile de îmbogăţirea reciprocă a culturilor naţionale în problematica învăţământului;

- procesul de reproducere socială şi culturală a fiinţelor umane în lumea contemporană; - tendinţele naţionale şi regularităţile în dezvoltarea educaţiei lumii.

Deci educaţia comparată este: - o ştiinţă independentă ce are obiect propriu şi sarcini specifice; ea studiază

sistemele educative, mai precis, ceea ce este acelaşi lucru altfel spus, studiază procesului educaţional în cadrul unor sisteme sociale concrete şi diferite; - o componentă a ştiinţelor educaţiei, analitico-sintetică; - o componentă multidisciplinară; ea implică alte discipline precum istoria, sociologia, statistica, ştiinţe politice şi economice ;

- o ştiinţă distinctă şi autonomă, în nici un caz componentă sau anexă a unei alte

66 5

ştiinţe.

ŞTIINŢE ANALITICE ALE EDUCAŢIEI

ŞTIINŢE ANTROPOLOGICE

ŞTIINŢE METODOLOGICE

ŞTIINŢE TELEOLOGICE

Biologia educaţiei Orientarea Filozofia educaţiei

Psihologia educaţiei Didactică Teologia educaţiei

Sociologia educaţiei Organizarea şcolară

Antropologia educaţiei Politica educaţiei

Economia educaţiei

Planificarea educaţiei

ŞTIINŢE ANALITICO-

SINTETICE ALEEDUCAŢIEI

ŞTIINŢE SINTETICE ALE EDUCAŢIEI

Istoria educaţiei Pedagogie generală

Educaţie comparată Pedagogie diferenţială

TABEL GENERAL AL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI (Garcia Garrido, Fundamente ale educaţiei comparate, EDP, Buc.,1995, p.178)

Observaţii:. – sistemele educative nu se identifică cu sistemele şcolare. Această identificare conduce la îngustarea obiectului de studiu;

- discuţiile cu privire la obiectul Educaţiei comparate continuă pentru că: - graniţele statelor naţionale sunt din ce în ce mai transparente; - specificul şi individualitatea sistemelor educative sunt diminuate de procesul globalizării;

- organismele internaţionale impun (recomandă) uniformizarea (compatibilizarea) sistemelor educative proprii ţărilor care aparţin unor

entităţi politice şi economice unitare.

66

M

SCOPURI

EP

6

d. Problematica Educaţiei comparate Este formată din capitolele şi temele mari pe care le are în atenţie Educaţia comparatăAsupra problematicii sunt discuţii ca cele de mai jos:

- analiza fundamentelor ştiinţifice şi în principal aspectele metodologice epuizează problematica

- problematica este epuizată dacă prezintă sisteme educative descriptiv şi comparativ - prezentarea peisajului educativ mondial mai mult decât studierea unor anumite sisteme

educative înseamnă Educaţie comparatăOpţiunile majoritare sunt orientate spre considerarea ca problematică a următoarelor capitole şi teme: - natura Educaţiei comparate - abordare istorică - fundamente conceptuale - metodologia comparată - relaţiile Educaţiei comparate - sisteme educative actuale

Sarcinile de bază ale Educaţiei comparate: - descrierea sistemului de fapte mai recente şi mai puţin cunoscute, care reprezintă procesele reale de dezvoltare a educaţiei în diferite ţări    - sistematizarea şi analiza datelor cantitative cu privire la dezvoltarea educaţiei în aceste ţări.     - descoperirea şi analiza regularităţilor şi tendinţelor de dezvoltare a învăţământului în diferite ţări.     - dezvoltarea unor criterii ştiinţifice şi rezonabile pentru a evalua calitatea şi eficienţa educaţiei în fiecare ţară.    - determinarea direcţiilor prioritare ale politicii de educaţie.    - compararea realizărilor şi defectelor sistemelor de educaţie. - trasarea căilor probabile de dezvoltare a învăţământului în viitor.     - elaborarea planurilor de dezvoltare a educaţiei. - analize comparative în domeniul educaţiei - internaţionalizarea dezbaterilor cu privire la sistemele educative.Concluzie : Educaţia comparată se recomandă drept analiza comparativă a faptelor ce cuprind o componentă educaţională şi care, utilizând abordărilor multidisciplinare, evidenţiază asemănări şi diferenţe în relaţiile lor contextuale pentru a construi interpretări şi a propune căi de îmbunătăţire a educaţiei.

3. Importanţa studierii Educaţiei comparate Educaţia comparată este o disciplină complexă care se studiază în anii superiori ai ciclului de pregătire universitar deoarece cel ce o studiază are nevoie de :

- cunoştinţe profunde despre educaţie- cunoştinţe de metodologie a cercetării ştiinţifice- experienţă în aplicarea mijloacelor statistice şi a unor instrumente perfecţionate de

cercetareOferă şansa de a:

- înţelge şi practica pe baze solide cercetarea comparativă în educaţie- cunoştinţele obţinute permit interpretări corecte la adresa politicilor educative şi la

adresa progresului aparatului organizaţional al educaţiei- pătrunde sensurile adânci, intimitatea şi coerenţa, sistemelor educative- dezvolta spiritul critic şi constructiv la adresa sistemelor educative- îndruma şi corecta continuu propriul demers educativ

66 7

- înţelege mai bine sistemele de educaţie şi de învăţământ - identifica specificitatea, uncitatea(variabilitatea) şi regularităţile (constantele sistemelor educative) - întelege schimbările şi dinamica schimbărilor produse în sistemele educative - evalua impactul reformelor / politicilor în domeniul educaţiei - descoperi relaţii de cauzalitate, interdependenţe şi explicaţii - evidenţia generalizări dezirabile în contextul globalizării Pentru a te forma ca specialist în Educaţia comparată se impun:

- cunoaşterea limbilor de circulaţie- posibilitatea de a călători frecvent în străinătate- să ai relaţii internaţionale consolidate- să stăpâneşti domenii conexe: filosofia, istoria, politologia, sociologia, antropologia,

pedagogia- perspicacitate metodologică- un pronunţat simţ al echilibrului care să înlăture excesele interpretative

Concluzii. - Este cert că distingerea a ceea ce este comun sau diferit în sistemele educative proprii unor structuri social-politice-economice- culturale coexistente dar diferite compoziţional şi funcţional nu poate fi realizat şi interpretată decât de către cel înzestrat cu cultura pe care o degaje Educaţia comparată. - Michael Sadler, în faimoasa conferinţă din 1900, aprecia astfel importanţa studierii Educaţiei comparate : „ Valoarea practică a studierii, în adevăratul său spirit şi cu precizie ştiinţifică, a modului de funcţionare a altor sisteme educative este că, drept rezultat al lui, vom fi în măsură să examinăm şi să înţelegem propriul nostru sistem.”

Obs. Disciplina pe care o parcurgem la curs nu este identică cu ştiinţa care poartă această denumire. Ele diferă în modul de abordare, conţinut (problematică) şi finalitate. Disciplina iniţiază studenţii în înţelegerea ştiinţei fără să facă ştiinţă, adică nu cuprinde cercetări specifice, ci doar arată cum sunt posibile acestea, metodologia care le face valabile. De aceea noi vom caracteriza sisteme educative naţionale diferite şi nu le vom compara după o anumită metodologie. Concluzionând, perspectiva din care abordăm Educaţia comparată este cea analitico-descriptivă, didactică. Ştiinţa Educaţie comparată este o ştiinţă analitico-sintetică a educaţiei.

3. Istoria Educaţiei comparate - Fiecare disciplină ştiinţifică este mai uşor de înţeles dacă se rememorează drumul pe care l-a parcurs până la definitivarea sa ca ştiinţă - Nu trecem în revistă toate etapele parcurse, ci pe cele mai semnificative:

    A. Perioada călătorilor a. Spaţiul creştin a1. Antichitatea

- Comentarii foarte fragmentar şi subiective.- Grecii s-au interesat de lumi noi: - Herodot - care a făcut numeroase excursii în Egipt, Babilonia ... - comentarii cu privire la aceste popoare au rămas scrise - a descoperit că, în Persia, doar trei lucruri se predau copiilor de la 3 la 5 ani: echitaţia, tirul cu arcul, dialectica adevărulului

66 8

- Xenofon (570-480 î.Hr.), faimosul filosof s-a aplecat asupra cauzelor superiorităţii Spartei faţă de Atena. - a constatat că instituţia de învăţământ la spartani era mai eficientă. Ambii autori sunt pionierii Educaţiei comparate deoarece: - au fost interesaţi de procesul de învăţare în locuri şi timpi diferiţi - au ajutat la evidenţierea prejudecăţilor despre străini - Romanii au considerat călătoria nu numai sub aspectul politic şi economic, ci şi sub aspect cultural. - Seneca a reflectat asupra contribuţiilor şi limitărilor acestor explorări.. - romanii invitau profesori greci sau îşi trimiteau copii la Atena unde erau instruiţi pentru activităţi practice dar şi în retorică. - Julius Caesar, în comentariile sale cu privire la Războiul galic, descrie educaţia oferită de către druizii (accent pe memorie, cunoştinţe religioase şi cunoştinţele ştiinţifice) Se desprinde existenţa în această perioadă a dorinţei a de a înţelege atitudinile, valorile transmise prin educaţie în diferite provincii. a2. Evul Mediu - deşi nu au lipsit călătorii, problematica educaţiei în diferite zone lipseşte - Evul mediu era orientat spre extinderea creştinismului, deci spre unitate şi nu spre diversitate

a3. Epoca modernă Renaştere cultivă călătoriile şi privirea comparativă - călătoriile lui Marco Polo şi observaţiile sale - utopienii şi romancierii au scris despre sisteme educative închipuite sau exotice - comparaţiile se fac din ce în ce mai temeinic ( conştient şi deliberat) Sec.XVIII – se extinde ideia naţională, a separării popoarelor - apar departamente naţionale însărcinatre cu instrucţia publică - sporeşte interesul pentru metoda comparativă - se extinde la aproape domeniile cunoaşterii - apar primele texte în titlul cărora este cuprins termenul comparat: Ex. Stiinţa lingvisticii comparate.

b. Spaţiul necreştin - au fost călătorii frecvente care au contribuit la dezvoltarea acestor comparaţii: - Yi Ching, pelerinul chinez care a descris la Universitatea din Nalanda în India ( sec.VII) - Sulaiman, un comerciant arab deosebit de cult (sec IX), a descris şcoala chineză : „Fie ei săraci sau bogaţi, tineri sau maturi, toţi chinezii învaţă să traseze idiogramele şi să scrie...În fiecare sat există o şcoală şi un învăţător care îi învaţă pe săraci şi pe fii lor..Aceşti învăţători sunt întreţinuţi pe spezele statului” - Ibn Khaldun (XIV) tunisian, istoric, sociolog. El a stabilit un principiu metodologic al comparaţiei, tratara diferenţiată se face în raport cu contextul în care s-au dezvoltatat procesele analizate.

  c. Contribuţia lui Jullien Marc-Antoinede Paris (1775-1848) - considerat inventatorul Educaţiei comparate, deoarece a fost cel care a creat acest termen (el nu a existat înainte ) şi l-a folosit într-o broşură de 56 de pagini (1817), intitulată: :"Schiţă şi opinii preliminare ale unei opere de Educaţie comparativă efectuată pentru cele 22

66 9

cantoane elveţiene, şi unele părţi din Germania şi Italia, care ar trebui să includă succesiv în aceeaşi hartă toate statele din Europa " - nu este un studiu teoretic, ci un proiect de acţiune - cuprinde două părţi: - o justificare a proiectului necesar ca urmare a stării grave a educaţiei în sec al XIX-lea. - un instrument util de strângere a datelor de către propusa Comisie Specială de Educaţie. Anchetatorii strâng date pe chestionare standardizate. Jullien construieşte chestionare, pragmatice şi funcţionale - defineşte conţinutul, instrumentele proprii educaţiei comparate folosind modelul anatomiei comparate - compară pentru a deduce reguli şi pentru a îmbunătăţi educaţiaFace mai multe propuneri: -realizarea unui Institut Normal de Educaţie, pentru a instrui cei mai buni profesori cu cele mai bune metode. Acest model de formare va fii reprodus în diferite ţări. - editarea unui manual - publicarea unui buletin informativ în mai multe limbi privind educaţia - consideră Educaţia comparată ca "ştiinţă aproape pozitivă", susţinută de aplicarea metodei ştiinţifice A contribuit la apariţia spiritului naţional elveţian Lucrarea a fost un mare succes la apariţia sa, apoi a trecut într-o relativă obscuritate până la al doilea război mondial. A fost redescoperită în 1943 de P. Rossello , acesta din urmă a publicat două cărţi despre activitatea lui A. Jullien de la Paris.

d. Anchetatorii Spre sfârşitul secolului al 19-lea, călătoriile axate pe problematica educaţiei sunt efectuate de către profesorii sau administratorii însărcinaţi cu educaţia, responsabili cu analiza sistemelor de învăţământ din străinătate. - la începutul sec XIX rezultă rapoarte privind învăţământului primar. - spre sfârşitul secolului al 19-lea, aceste studii sunt tot mai profunde şi extinse la alte niveluri de educaţie. - 1832: Raport privind starea învăţământului din Germania, în special în Prusia ( stat care a pus în aplicare obligatorie învăţământul primar). Acest raport va inspira lui Guizot (în 1833), Legea privind învăţământul primar care imprumută de la sistemul prusian, nu copiază. - Kruse, pedagog german, a făcut observaţii comparative cu privire la instrucţia publică în Franţa şi constată că învăţământul superior în Franţa este aristocratic (pentru elita socială). - există, de asemenea, anchetatori din Rusia, Uruguay, Noua Zeelandă, ... - Tolstoi a venit în Europa să caute metode de instruire pentru şcolile sale private din Rusia. Majoritatea acestor cercetători s-au convins de imposibilitatea copierii ca atare a sistemelor de educaţie străine. Englezii nu au fost mult mai interesaţi de ceea ce se întâmpla în Europa, cu excepţia lui Matthew Arnold. Poet şi scriitor, el nu a colectat date, pur şi simplu, el a analizat tradiţii istorice şi caracterul naţional al fiecărui stat. Acest lucru îl recomandă ca precursor al următoarei perioade: perioada sistematizărilor teoretice clasice.

66 10

   e. Perioada sistematizărilor teoretice

Prima jumătate a secolului XX

Stadler (1861-1943) a contribuit decisiv la fundamentarea teoretică a Educaţiei comparate - în 1900, a fost primul director al Consiliului Educaţiei - pentru el, sistemele de învăţământ formează un întreg ale cărui elemente sunt interdependente şi depind de contextul social. - ceea ce se întâmplă în afara şcolii este mai important decât ceea ce se întâmplă în interiorul şcolii (context). - în ceea ce priveşte sistemul de învăţământ german, el a spus că acest sistem nu funcţionează singur. Ceea ce face calitatea acestuia este interesul naţional: conceptul de sistemul naţional de învăţământ legate de istorie. Michael Sadler, în faimoasa conferinţă din 1900, spunea:„Cînd studiem sistemele străine de educaţie nu trebuie să uităm că tot ceea ce se întâmplă în afara şcolii are o mai mare importanţă decât se petrece înăuntrul ei şi predomină ( şi în acelaşi timp servesc pentru interpretarea lui) factorii interni. Nu ne putem plimba după bunul nostru plac prin sistemele educative din întrega lume cum face un copil într-o grădină, rupând floarea unei plante şi nişte frunze de la alta şi sperând ca, după ce a pus în pământ ce a cules, să iasă o plantă ce face fructe. Un sistem naţional de educaţie este ceva viu, rezultatul unor lupte şi greutăţi, uitate poate, şi a unor bătălii trecute. El conţine ceva din dinamica secretă care face posibilă viaţa naţională. El reflectă defectele caracterului naţional, în aceeaşi măsură în care încearcă să le corecteze. În mod instinctiv, pune accentul cu mare recvenţă, pe acele aspecte ale formării de care caracterul maţional are nevoie. În acest fel evită să evidenţieze tot ceea ce în trecut a fost cauza neînţelegerilor care a r putea scinda viaţa naţională” (Apud Jose Luis Garcia Garrido, Fundamente ale educaţiei comparate, EDP, 1995, p. 45)

- sub conducerea sa au fost publicate 11 volume de rapoarte despre practici educative din diferite ţări - a făcut diferenţa între sistemul educativ şi sistemul şcolar al unei ţări - a contribuit şi la fundamentarea metodologiei de studiu a sistemelor educaţionale    4. Organizaţii şi publicaţii internaţionale

- Din anii '50 ai sec.XX interesul pentru Educaţia comparată a crescut considerabil Această perioadă se caracterizează prin rolul organizaţiilor internaţionale (UNESCO în principal) şi a publicaţiilor de specialitate în realizarea de studii cantitative şi calitative. a. Organizaţii - C.E.S. ( Societatea de Educaţie Comparată ) - prima asociaţie a cercetătorilor în educaţie comparată a fost creată în Statele Unite în 1956. Mai târziu a devenit CIES (Comparative and International Education Society ); are aproximativ 2000 de membri, aproape toţi cetăţenii americani. - C.E.S.E. (Societatea de Educaţie Comparată din Europa) - există din 1961, societate bilingvă engleză / franceză, dar, în realitate, limba engleză este predominantă. - A. D.E.C.E. (Asociaţia pentru Dezvoltarea Comerţului şi Educaţie comparată). - E. E.R.A. (Asociaţia Europeană de Cercetare în Educaţie). - C.I.E.P. (Centrul Internaţional pentru Studii Pedagogice) - B.I.E. (Biroul Internaţional al Educaţiei) ), înfiinţat în 1925 la Geneva : a organizat, tot la 2 ani, Conferinţa Internaţională a Educaţiei ( pentru miniştrii ed.), iar conţinutul a fost publicat în Anuarul Internaţional al Educatţei . BIE a fost inclusă în UNESCO ( 1969);

66 11

- ISCAE- Asociaţia Internaţională a Educaţiei Comparate a Adulţilor -1960 - IEA - Asociaţia Internaţională de Evaluare a Randamentului Şcolar – România participă cu studii incluse în TIMSS (Trend in International Mathematics and Science Study) . Realizează evaluări comparative cu privire la performanţe academice prin tehnica anchetelor şi intenţionează să identifice factorii determinanţi ai efectelor acţiunilor didactice, punctele slabe ale sistemelor de învăţământ diferite. EURYDICE -cuprinde organizaţii naţionale bazate pe abordări calitative şi cantitative la adresa educaţiei - au generat studii profesioniste caracterizate prin obiectivitate în analiză şi a ajutat deisiv la finanţarea acestor studii. Documentele studiilor EURYDICE – disponibile pe Internet - constituie un dosar foarte important ca bază în realizarea analizelor comparative.

- în 1937, antropologului american George P. Murdock a fost animatorul proiectului de inventariere interculturală numit Cross-Cultural Survey, iniţiat în cadrul Universităţii Yale. După cel de al doilea război mondial, la această acţiune au aderat şi alte universităţi din lume, proiectul devenind o vastă instituţie, sub un nume nou: Arhiva Zonală de Relaţii Umane (Human Relation Area Files, în formulă abreviată, foarte frecvent întîlnită: HRAF). HRAF reuneşte fişe şi microfilme cu lucrări referitoare la sute de culturi pe glob. Cu ajutorul acestor instrumente de documentare, se pot obţine prompt informaţii despre un anume fapt cultural dintr-o anumită cultură sau, comparativ, din diverse culturi. În afară de fişe şi microfilme, HARF mai conţine un eşantion-ghid al culturilor inventariate (Outline of World Cultures, abreviat OWC) şi un ghid de colectare a datelor empirice (Outline of Cultural Materials, abreviat OCM). Murdock s-a ocupat personal şi de elaborarea unui atlas etnografic al lumii (Ethnographic Atlas, 1967). b. Publicaţii Cele mai cunoscute publicaţii care găzduiesc problematica Educaţiei comparate sunt : The International Review of Education - editată de UNESCO, Institutul pentru învăţare continuă, Hamburg. Studiile publicate cuprind analize comparative atât teoretice cât şi practice cu privire la educaţia formală şi nonformală. Comparative Education - revistă internaţională de studii ce prezintă informaţii la zi prin analize ce vizează aspecte semnificative şi tendinţele ale probleme teoretice şi metodologice proprii Educaţiei comparate urmărind punerea în aplicare de politici, nu numai în domeniul învăţământului, ci şi în dezvoltarea socială, naţională şi internaţională, în întreaga lume. Există variantele print şi online.

Comparative Education Review – fondată în 1957, investighează problematica educaţiei în întreaga lume, principalele componente sociale, economice şi forţele politice care consolidează organizarea şi funcţionalitatea sistemelor educative.

Compare: A Journal of Comparative and International Education - revistă oficială a British Association for International and Comparative Education, publică studii comparative care se ocupă de efectele globalizării şi ale gândirii post-structurale asupra sistemelor educative din întreaga lume. Research in Comparative and International Education (RCIE) - jurnal peer-reviewed internaţional, editat de profesorul David Phillips de la Universitatea din Oxford, asistat de un colegiu de redacţie internaţional şi de un Consiliu Consultativ de savanţi cunoscuţi pentru expertiza lor în studii comparative.

66 12

Tema 2

Metodologia cercetării comparative

Tezele temei: 1.Aspecte generale ale metodologiei comparative 2 Metoda comparaţiei 3. Caracteristici ale comparaţiei 4. Obiectele supuse comparaţiei 5. Sursele cercetărilor comparative 6. Problemele şi limitele metodei comparaţiei 7. Etapele cercetării comparative

BibliografieBabbie Earl, Practica cercetării sociale, Editura Polirom, Iaşi,2010, Durkheim Emil, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, Iaşi, p. 129-193Garrido G., Fundamente ale educaţiei comparate, EDP, Buc., 1995, p.95-170Iliescu V., Abordarea comparativă în pedagogie, EDP,Buc.,1976Muster D., Metodologia cercetării în educaţie şi în învăţământ, Editura Litera, Buc., 1985Planchard E., Cercetarea în pedagogie, EDP, Buc., 1995

66 13

Popovici D., Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2004, p.62-81Stoian S., Metodologia comparativă în educaţie şi învăţământ. Pedagogia comparată, EDP, Buc., 1970Stanciu S., Cercetarea pedagogică, EDP, Buc., 1969

Teze şi idei de reţinut:1. Semnificaţiile lui „a corela” şi „a compara”2. Relaţia între Sociologie şi Educaţia comparată în ceea ce priveşte metodologia3. Caracterizarea componentelor comparaţiei4. Tipuri de populaţii investigate comparativ5. Exemplificări de surse credibile şi necredibile utile în cercetare6. Principalele limite ale metodei comparaţiei7. Caracterizarea etapelor cercetării comparative

1. Aspecte generale ale metodologiei comparative Metodologia (grec. methodos  = drum şi logos = ştiinţă) desemnează ştiinţa efectuării cercetării. Este „ o disciplină generală în care se dezvoltă modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieţii sociale”(Ioan Mărgineanu) Metodologiile sunt, de regulă, particulare; una generală, cum este şi metodologia pentru care pledează Educaţia comparată, este încă aşteptată Principala sursă de variaţie a metodologiilor în practica cercetării o constituie concepţia teoretică în funcţie de care sunt elaborate definiţiile obiectului studiat. La aceasta se adaugă formularea în timp de prescripţii în legătură cu realizarea cercetărilor empirice, în condiţii de diversitate opţională. În Educaţia comparată metodologia este dependentă de tipul de abordare: cantitativă, calitativă, funcţională, contextuală.          Metodologia Educaţiei comparate reprezintă analiza metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării în domeniul educaţiei dintr-o perspectivă specifică. Are un caracter normativ şi formulează strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât şi căi de obţinere a rezultatelor valide din punct de vedere ştiinţific. Metodologia este definită ca: - un corp de metode, reguli şi postulate la care recurge o disciplină ştiinţifică; - o procedură specifică sau un set de proceduri; - analiza principiile sau procedurile de anchetă într-o anumită situaţie. Ideea comună aici este colectarea, studiu comparativ şi critica metodelor utilizate într-o anumită disciplină sau domeniu de cercetare. Metodologia se referă la mai mult decât la un simplu set de metode, mai degrabă se referă la motivaţia şi ipotezele filosofice care stau la baza un studiu special. Acesta este cauza pentru care, adesea, literatura ştiinţifică include o secţiune privind metodologia de cercetare. Deci, într-o metodologie concepută în mod corespunzător, un cercetător va explica abordările sale fundamentale cu privire la obiectul de cercetat. Fiecare ştiinţă are un obiect de studiu. Educaţia comparată, pentru a-şi cuceri obiectul are nevoie de metode.

66 14

- căutarea metodei celei mai adecvate pentru a dezvălui obiectul său a fost o preocupare continuă a celor care şi-au încercat forţa intelectuală în a desluşi problematica educaţiei;

- apelează la metoda comparaţiei;- apare ca indispensabilă pentru construcţia teoriei şi ştiinţei noastre. Aşa se explică de ce

evidenţierea spiritului speculativ în care ea a fost utilizată iniţial a dus nu la abandonarea, ci la reorientarea şi la perfecţionarea ei;

- comparaţiile au servit ca un instrument pentru dezvoltarea taxonomiei fenomenelor sociale şi pentru a stabili dacă fenomene din diferite ţări pot fi explicate prin aceleaşi cauze;

- pentru mulţi sociologi, comparaţiile au furnizat un cadru analitic pentru examinarea (şi explicarea) diferenţele sociale şi culturale;

- comparaţiile trans-naţionale au servit tot mai mult ca un mijloc de a obţine o mai bună înţelegere a diferitelor societaţi, structuri şi organizaţii;

- au fost create reţele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale, încurajate începând din anii 1970 de către un număr de iniţiative la nivel european;

- Comisia Europeană a stabilit mai multe programe de observare pe scară largă şi au fost înfiinţate reţele pentru a monitoriza şi raporta cu privire la evoluţiile sociale şi economice în statele membre. Departamente guvernamentale şi organismele de finanţare a cercetării au arătat un interes în creştere în realizarea de comparaţii internaţionale, în special în domeniul politicii sociale, adesea ca un mijloc de evaluare a soluţiilor adoptate pentru rezolvarea problemelor comune sau pentru a evalua transferabilitatea politicilor între statele membre .

2. Metoda comparaţieiEducaţia comparată studiază componente macrosociale. Trebuie reţinut că:

- metodele, procedeele şi tehnicile de cercetare proprii microsocialului( observaţia, ancheta, etc) nu-i sunt utile; -sociologia recurge la datele furnizate de alte ştiinţe pe care le supune unui proces de analiză prin două procedee:corelaţionare şi comparare;

- A corela înseamnă a pune în legătură date cu privire la aceiaşi societate sau societăţi diferite pentru a stabili în ce măsură diferitele componente ale acestora depind unele de altele, şi se influenţeazuă reciproc, care are o independenţă sau o pondere mai mare, care se modifică mai repede fără a se integra în în structurile şi procesele sociale. - A compara înseamnă a relaţiona cunoştinţele existente despre diferite societăţi în perioade similare de dezvoltare şi a stabili prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc împreună cu factorii sau cauzele care produc aceste similitudini sau diferenţe. - include trei aspecte: a vedea, a analiza, a ordona, ultima generând o decizie; - a compara în cercetarea comparativă este acelaşi lucru cu a compara în practica noastră de zi cu zi;

- în ştiinţă prin comparaţie nu urmărim decizia, ci o mai corectă cunoaştere;- poate fi realizată prin prezentarea separată şi detaliată a componentelor fiecărui sistem

educativ (” în paralel, indirect”) sau extrăgând trăsături prin care se aseamănă şi se deosebesc, componente comune ale sistemelor educative alese spre analiză ( prin” intersecţie,direct”);

Educaţia comparată preia de la sociologie procedeul comparării şi-l transformă în propria metodă de studiu.

Putem observa că literatura consacrată metodei comparaţiei este destul de redusă raportat la cea dedicată altor metode utilizate în analiza socială.

3.Caracteristici ale comparaţiei. - este un instrument metodologic necesar şi de neînlocuit în anumite situaţii de cercetarea - este o metodă complexă, ea cuprinde mai multe componente:

66 15

a. Acţiunea de a comparasemnifică punerea în relaţie a cunoştinţelor despre zone distincte( geografic, temporal, etc) dar unitare ca şi conţinut

b. Criteriul comparaţiei (tertium comparationis)- comparaţia presupune cu necesitate două elemente de comparat dar şi un al treilea care este

criteriul;- fără criteriu comparaţia nu poate fi realizată;- criteriul are o încărcătură subiectivă şi trebuie prevăzut la începutul cercetării;- criteriul nu este imuabil, el poate fi scumbat( modoficat) pe parcursul cercetării fără ca acest

lucru să afecteze calitatea cercetării, dimpotrivă;- trebuie să fie fundamentat şi nu ales superficial;- exemple de criterii:

- învăţământul preşcolar - rezultatele şcolare - planurile de învăţământ, etc c. Proprietăţile comparaţiei - aspectul fenomenologic înseamnă că: - orice comparaţie se realizează între componente reale, obiective ale realităţii; - rezultatul oricărei comparaţii are un grad de superficialitate, nu duce la o cunoaştere totală a celor comparate;

- pluralitatea înseamnă că: - orice comparaţie presupune cel puţin două obiecte de comparat; - cu cât numărul obiectelor de comparat este mai mare cu atât sporeşte şi dificultatea ei; - indicat este ca numărul obiectelor comparate să fie relativ mic dar

fiecare să întrunească reprezentativitatea. - omogenitatea înseamnă: - obiectele de comparat nu trebuie să fie identice dar nici complet diferite;

- se pot compara rezultatele la învăţătură ale elevilor din ciclul primar din două ţări, dar nu se pot compara rezultatele din ciclul primar dintr-o ţară cu cele din ciclul universitar din altă ţară;

- altfel spus trebuie avută în vedere comparabilitatea obirectelor de comparat - globalitatea înseamnă că: - orice studiu comparativ trebuie să nu piardă din vedere caracterul coplex al obiectelor pe care le compară

- dacă este vorba de educaţie atunci nu trebuie făcut abstracţie de toţi factorii care contribuie la realizarea ei, ca factori sociali implicaţi. - caracterul critic -examinarea este realizată de actori din afară care, tocmai din ceastă cauză, nu cunosc nimic apriori despre situaţia

de studiat şi nu pot avea idei preconcepute. După procedeu şi finalitate comparaţiile pot fi grupate în patru tipuri: - diacronică (în timp) şi sincronică (în funcţie de spaţiu) ; - idiografică(caută singularităţile, adică este un tip de explicaţie cauzală în care sunt căutate toate cauzele care determină producerea unui fenomen; de pildă furnizează toate motivele pentru care nu aţi trecut un examen) şi nomothetică (caută regularităţi, generalizări,

66 16

adică explicaţia pe care o căutăm se evidenţiază prin identificarea unui număr de factori care au un impact general asupra unei clase de condiţii sau evenimente. De pildă atunci când căutăm doi-trei factori care explică de ce studenţii aleg anumite discipline dintre cele opţionale) ; - cantitativă (investighează probe şi se limitează la numere) şi calitativă (analize de conţinut) ; - descriptivă ( consideră sistemul ca un tot organizat ale cărui elemente sunt interdependente) şi contextuală (realităţile descrise, aspectele studiate, sunt poziţionate în sistemul lor social).

4. Obiectele supuse comparaţiei ( Circumscrierea populaţiei investigate)Nivelele la care poate fi realizată comparaţia sunt:

- între naţiuni: un studiu este considerat a fi trans-naţional şi comparativ, atunci când persoane sau echipe stabilite pentru a examina aspecte specifice sau fenomene în două sau mai multe ţări, cu intenţia expresă de a compara manifestările lor în diferite medii socio-culturale (instituţii, obiceiurile, tradiţiile, sistemele de valori, stiluri de viaţă, limba, modele), folosind aceleaşi instrumente de cercetare De pildă, modul în care tradiţiile culturale naţionale influenţează procesele de curriculum şi de reînnoire a pedagogiei în trei ţări europene: Anglia, Franţa şi Germania. Aceste trei ţări sunt în general considerate a avea diferite tradiţii culturale subsumate celor trei tradiţii importante ale culturii europene: enciclopedism, umanismu şi naturalism. Cercetările demonstrează că tradiţiile culturale naţionale în Anglia (umanismul), Franţa (enciclopedismul) şi Germania (naturalismul) sunt un factor determinant major şi de influenţă asupra sistemului de şcolarizare, în general, a programelor naţionale, precum şi asupra profesorilor în ceea ce priveşte principiile şi practicile utilizate în clasă şi în şcoli. - se pot compara global două sisteme educative - se pot compara componente ale sistemului educativ din două ţări( ex. sistemul evaluării în Franţa şi Anglia). Aici se fac referiri la date ce cuprind în întregime ţarile supuse comparaţiei - se pot compara mostre ( eşantioane reprezentative) din cele două ţări - în interiorul unei naţiuni: - obiect de cercetare pot fi :

- zone, regiuni,etc. - unităţi etnice - unităţi religioase sau politice - organizaţii educative particulare şi de stat - femeile şi bărbaţii, adulţii şi copiii, etc - supra-naţionale - obiect de cercetare pot fi: -regiuni: Europa-Asia - unităţi culturale: francofone- saxone - unităţi economice: ţări bogate- ţări sărace - regiuni politice: ţări democratice-ţări nedemocratice

Majoritatea cercetătorilor care lucrează în activitatea comparativă trans-naţională recunosc că o astfel de cercetare, prin însăşi natura sa, cere compromisuri mai mari decât cele impuse în metodele prin care se cercetează în interiorul unei naţiuni

2. Sursele cercetărilor comparative Cercetarea comparativă utilizeză o gamă largă de surse, componente ale procesului studiat dar nu numei. Ele se instituie ca date şi trebuie avute în vedere cu mult discernământ de către fiecare cercetător. Includem în surseurmătoarele:

66 17

1. Surse primare (documente); în principal sunt componente ale procesului educaţional cercetat:

- documente oficiale – produse ale organismelor cu poziţie oficială – care deţin puterea politică - în naţiunea respectivă sau cu statut oficial internaţional

- documente neoficiale – produse de organisme cu poziţii neoficiale: partide de opoziţie, sindicate, asociaţii, etc.

- documente proprii – obţinute prin efortul propriu al cercetătorului urmare a aplicării unor metode şi procedee de cercetare specifice2. Surse secundare; sunt rezultate ale unor cercetări anterioare cu privire la sistemele

educative realizate de unităţi specializate şi arhivate : - antologii - lucrări descriptive sau comparative - bibliografii - rapoarte neoficiale3. Surse auxiliare; cuprind orice alte modalităţi prin care sunt oferite informaţii, date despre organizarea şi funcţionarea sistemului educativ: - literatură - artă - folclor

- emisiuni la radio şi televiziune - materiale postate pe internet

6. Problemele şi limitele metodei comparaţiei Desigur că metoda comparaţiei nu conduce la rezultate exhaustive în cercetarea sistemelor educative;- Optimismul nelimitat în acreastă direcţie nu serveşte aflării adevărului despre sistemele educative;- Sunt câteva aspecte insurmontabile care desenează limitele comparaţiei: a. Obiectivitatea - prin excelenţă, comparaţia însumează o doză importantă de subiectivism din cauza următorilor factori care o fac posibilă:

- limba de care se folosesc cercetătorii. Aceasta poate prezenta un obstacol major în calea colaborării internaţionale eficiente, deoarece nu este pur şi simplu un mediu pentru transmiterea conceptelor, ci face parte din sistemul conceptual, reflectând instituţii, procese de gândire, valori şi ideologie, ceea ce înseamnă că abordarea unui subiect şi interpretările vor fi diferite în funcţie de limba de exprimare; . - alegerea criteriului; - selectarea datelor. În multe proiecte europene, experţii naţionali trebuie să furnizeze informaţii provenite din surse naţionale de date. Deoarece o mare parte din activitatea internaţională efectuată la nivel european nu este strict comparativă în ceea ce priveşte etapele de proiectare şi de colectare a datelor, concluziile nu pot fi apoi comparate în mod sistematic. Colectarea datelor este puternic influenţată de convenţiile naţionale; sursa lor, scopul pentru care au fost culese, criteriile utilizate şi metoda de colectare pot varia considerabil de la o ţară la alta, de asemenea criteriile adoptate pentru codificarea datelor se pot schimba în timp; - tendinţele etnocentrice de definire a temei investigate şi de stabilire a bazelor de clasificare a datelor, de elaborare a inferenţelor şi

66 18

formulare a interpretărilor teoretice, de contemplare a obiectelor de cercetat din perspectiva culturii şi valorilor observatorului;

- lipsa de unitate conceptuală, de înţelegere comună a conceptele centrale şi a contextelor sociale în care fenomenele sunt situate. Se întâlnesc termeni diferiţi pentru acelaşi concept sau termeni identici pentru concepte diferite ( de pildă în Anglia şcolile private

se numesc şcoli publice pe când în alte ţări acest termen este utilizat pentru a desemna şcolile de stat). Limbajele sunt îmbibate cultural, reprezintă simboluri ale identităţii şi mecanisme de delimitare.

De aceea, este necesară traducerea în limbajul şi contextele culturilor investigate a enunţurilor verbale şi conceptelor din instrumentele investigaţiei, reuşindu-se astfel să se identifice regulile de corespondenţă necesare. Aceste reguli urmează să funcţioneze şi la nivelul interpretării rezultatelor cercetării precum şi al formulării concluziilor. Fiecare sistem educaţional a recurs la o terminologie proprie pentru a desemna caracteristicile organizării şi funcţionării sale. Astfel, în încercarea de a înţelege şi de a compara diferitele sisteme educaţionale din Europa, cercetătorii sunt adesea confruntaţi cu probleme de ordin terminologic. De aceea, este esenţial să se dispună de instrumente de referinţă pentru a garanta o înţelegere reciprocă şi o cooperare de calitate între ţările europene ( vezi de ex. colecţia numită Glosarul European al Educaţiei. Primul volum, publicat în 1999, se referea la examene, diplome şi titluri; al doilea, publicat în 2000, a fost consacrat instituţiilor de învăţământ iar al treilea volum al glosarului. permite înţelegerea situaţiei personalului didactic din cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene, cele 3 ţări din AELS/SEE , cele 11 ţări în curs de aderare şi Malta, în ceea ce priveşte formarea, recrutarea, statutul, evaluarea sau promovarea sa). Altfel cercetătorii sunt adesea prinşi într-un joc semantic nedorit iar destinatarii cercetărilor nu mai înţeleg nimic; -trebuie căutat maximum-ul posibilului obiectivităţii, în primul rând prin formularea unor

criterii precise de comparaţie.

b. Eficienţa nomotehnică - comparaţia nu oferă posibilitatea de a extrage legi definitive; - rezultatele au totdeauna un caracter provizoriu deoarece nu putem controla toţi factorii cu rol generator. c. Normativitatea

- nu putem, în urma cercetării, să formulăm norme pe care să le impunem domeniilor cercetate; - studiile se pot pronunţa asupra a ”ceea ce este” sau „ceea ce pare a fi” şi nu asupra „ce trebuie făcut”. Cercetările pot fi pure sau aplicative, ambele pronunţându-se ca mai sus. Pe baza studiilor factorii de decizie fac sau nu ceea ce spun studiile. d. Costurile şi dificultăţile colectării şi asamblării datelor. - sunt necesare grupuri de cercetare;

66 19

- timpul de adunare a datelor este lung şi obligă la călătorii; - pregătirea operatorilor şi a celor care prelucrează datele; - programele specializate de ansamblare a datelor sunt scumpe. Deşi obstacolele în calea comparaţiilor trans-naţionale sunt numeroase şi considerabile, tot atât de mari sunt şi beneficiile:

permit valorificarea experienţei şi cunoştinţelor din diferite tradiţii intelectuale, să compare şi să evalueze o varietate de abordări conceptuale.

comparaţiile pot duce la intuiţii proaspete, incitante şi o înţelegere mai profundă a problemelor care preocupă diferite ţări.

contribuie la identificarea lacunelor în cunoaştere şi pot indica posibile direcţii de urmat şi despre care cercetătorii poate nu au fost anterior conştienţi.

pot ajuta, de asemenea, la aprofundarea analizei subiectului în studiu sugerând noi perspective.

oferă cercetătorilor un mijloc de a confrunta rezultatele într-o încercare de a identifica şi ilumina asemănările şi deosebirile, nu numai în caracteristicile observate ale instituţiilor de specialitatate, sistemelor sau practicilor, ci, de asemenea, în căutare de explicaţii posibile în ceea ce priveşte asemănările şi deosebieile naţionale.

cercetătorii sunt obligaţi să încerce să adopte perspective culturale diferite, să înveţe să înţeleagă procesele de gândire proprii altei culturi şi să le privească din punctul de vedere generativ, în timp ce reconsideră, de asemenea, propria lor ţară din perspectiva unui observator calificat, extern.

6. Etapele cercetării comparative Acordul majorităţii cercetătorilor este că nu există nici o metodologie specifică de cercetare comparativă aceasta apelând la o abordare multidisciplinară, acceptabilă şi utilă pentru flexibilitatea pe care o oferă. Tehnica aplicată în cercetarea comparativă a educaţiei se bazează, la un prim nivel, pe principiile generale ale cercetării comparative proprii sociologiei ( primii comparativişti au fost sociologi: Tocqueville, Marx, Weber) putând fi orientată cantitativ sau/şi calitativ, transversal sau longitudinal şi făcînd uz de metodele cunoscute de eşantionare, colectare şi prelucrare a datelor. Aplicată în cercetarea sociologică analiza comparativă a dus la dezvoltarea sociologiei comparative care, pa baza datelor şi informaţiilor despre diverse societăţi, comunităţi, zone sau arii sociale, reuşeşte să descrie sisteme intra- şi transculturale, procese sau fenomene sociale, să caracterizeze comparativ diacronic societăţi sau componente ale societăţilor, să elaboreze acele enunţuri generale despre societate care îşi menţin validitatea dincolo de diversitatea lor în timp şi spaţiu. « Sociologia comparativă- scrie Durkheim, în Regulile metodei sociologice –nu este o ramură a sociologiei, este sociologia însăşi în msura în care încetează să fie pur descriptivă şi aspiră la explicarea faptelor «(p.181)  Analiza comparativă nu a rămas apanajul sociologiei, ci s-a consacrat ca un mod distinct de abordare în ştiinţe, cu propriile strategii de cercetare, adeseori privite în concurenţă cu celelalte. Sunt cunoscute etapele cercetării, obligatorii de parcurs pentru a conferi conţinut ştiinţific acesteia. Nu poate fi negată existenţa unor particularităţi generate de domeniul analizat. În ceea ce priveşte educaţia, cercetarea comparativă cuprinde următoarele etape: 1. Identificare problemei de studiu 2. Formularea ipotezelor primare.( Ex. În cercetările trans-naţionale se porneşte de la o serie de ipoteze inerente în această abordare: -statul-natiune este considerat ca fiind cel mai important actor în modelarea sistemului de învăţământ, având prioritate faţă de toţi ceilalţi actori, dincolo de faptul că statul este

66 20

văzut ca autor al utilizării eficiente a unui număr de acţiuni politice pentru a atinge scopurile şi obiectivele sale. - principalele forme de acţiune ar fi stabilirea de norme, planificarea pe termen scurt şi pe termen lung, ordinele administrative şi de control, selectie de personal, utilizarea strategică a finanţării, instituirea structurilor instituţionale Ar fi în mod regulat presupune că în acest fel, bazele sunt prevăzute pentru un sistem naţional de învăţământ într-un sens emfatic. - sistemul naţional, ca sistem de educaţie, este în mod clar diferit de alte sisteme de învăţământ. - sistemul naţional de învăţământ reprezintă unul dintre elementele de bază a ceea ce este numit, de obicei, o "cultură naţională" ) 3. Precizarea obiectului şi a metodei de cercetare 4. Studiul descriptiv( Faza analitică): - strângerea datelor - analiza formală a datelor ( examinare, clasificare, evaluarea importanţei şi semnificaţiei pentru cercetare a datelor) - analiza explicativă a datelor ( interpretarea) - concluzii analitice 5. Formularea ipotezelor comparative( se reformulează ipotezele primare) 6. Studiul comparativ ( Faza sintetică) - selectarea datelor şi a concluziilor analitice - juxtapunerea concluziilor şi datelor selectate( se confruntă acestea cu rezultate ale unor studii anterioare)

- comparaţia valorizantă ( în funcţie de criteriul stabilit) - concluziile comparative 7. Redactarea raportului de cercetare

.

Concluzie

Se poate afirma că metodologia comparativă permite: - stabilirea unei distanţe critice în legătură cu cercetarea efectuată pe un teritoriu (ţară, regiune) - o contribuţie mai mare la progresul cunoaşterii noastre care să permită înţelegerea potenţialul unui anumit teritoriu de acţiune şi a vieţii colective - stimularea de idei şi strategii. Comparaţia este o "Pedagogie", o sursă potenţială de a învăţa şi a înţelege factorii de succes sau de eşec ai operaţiunii; poate furniza scheme de inteligibilitate ale acţiunii şi servi, prin analizarea posibilităţilor de aplicare a factorilor de succes şi eşec al acţiunii, o reflecţie care construieşte căi de aplicare pentru alte realităţi şi factori similari;

66 21

Tema 3

Problemele educaţiei în lumea contemporană

Tezele temei3. Provocările lumii contemporane4. Educaţia şi provocările lumii contemporane5. Noile educaţii6. Soluţii de introducere a noilor educaţii7. Recunoaşterea academică

BibliografieMaliţa Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira, Buc., 2001Neamțu Cristina, Educație sexuală - o provocare pentru școala românească. Editura Institutul European, Iași, 2005Pomian Stefan, Biserica si probleme ale lumii contemporane, Editura Cărţii de Ştiinţă, Buc, 2007Peretti, A. Educaţia în schimbare, Editura Spiru Haret, Iaşi,1996.Thomas Jean, Marile probleme ale educaţiei în lume, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc. 1977Ţăranu Adela-Mihaela, Şcoala între comunitatea locală şi globalizare, Editura Institutul European, Iaşi, 2010

Teze şi idei de reţinut:1. Probleme principale ale lumii contemporane2. Criza educaţiei şi soluţiile crizei3. Factorii crizei şcolii4. Orientări în evoluţia şcolii5. Privire comparativă asupra principiilor educaţiei în şcoală6. Caracteristici ale democratizării şcolii7. Caracterizarea noilor educaţii8. Soluţii de implementare a noilor educaţii

66 22

1. Provocările lumii contemporane Pe ansamblu, problematica lumii contemporane prezintă:- caracter universal, în sensul că nici o ţară de pe glob şi nici o regiune nu se poate plasa în afara acestei problematici;- caracterul global, în sensul că ea afectează toate sectoarele vieţii sociale, constituind o sursă de probleme deschise şi, în unele cazuri, de dificultăţi atât pentru sfera vieţii materiale, cât şi pentru cea a vieţii spirituale; Sunt dintre aceia care gândesc că din zece fenomene ce privesc globalizarea cel puţin cinci pot avea rezultate pozitive, dar, dacă există un aspect negativ al globalizării, este tocmai acela de a impune cu violenţa ţărilor subdezvoltate modelele occidentale, pentru a le impinge spre consumuri şi speranţe pe care acele ţări nu şi le pot permite.“- scrie Umbeto Eco - o evoluţie rapidă şi greu previzibilă, în sensul că oamenii se văd puşi în faţa unor situaţii complexe pentru care nu sunt pregătiţi, pentru abordarea cărora nu au metode sau soluţii adecvate;- caracterul pluridisciplinar, adică cu conexiuni puternice şi numeroase a demersurilor cognitive; oamenii, tentaţi să folosească demersuri unidisciplinare şi nu pluridisciplinare, se văd dezorientaţi;- un aspect mai puţin cunoscut ale globalizării este internaţionalizarea învăţământului superiorşi a cerceterii, inclusiv cercetarea în ştiinţele educaţiei. Unele probleme care erau analizate în teritoriul naţional au devin preocupări globale- caracter prioritar şi presant, în sensul că presiunile exercitate asupra comunităţii mondiale şi a fiecărei comunităţi naţionale sunt puternice, de neeludat, cerând răspunsuri prompte, ingeniozitate şi deseori eforturi financiare importante. -evolutiile demografice; -schimbările economice; - schimbările social-politice; - mutaţiile culturale şi progresele ştiinţifice; - universalitate, - globalitate, - complexitate  Lumea contemporană este hărţuită de un şir de probleme globale. Definirea şi elucidarea acestora a constituit unul din paşii pe care i-a făcut omenirea în dezvoltarea şi organizarea sa socială:

pericolul distrugerii vieţii planetare printr-un război nuclear şi pacea mondială; dezechilibrarea tot mai mare a sistemului ecologic planetar şi pericolul distrugerii

naturii prin intervenţia nechibzuită şi iresponsabilă a omului; sănătatea umană şi maladiile incurabile (SIDA, cancerul etc.); viciile distrugătoare a fiinţei umane (narcomania, tabagismul, alcoolismul etc.); sărăcia, mizeria, subalimentarea a mai mult de o treime din populaţia planetei şi

supraproducţia în ţările superdezvoltate; exploziile demografice în ţările lumii a treia şi creşterea numărului persoanelor

handicapate în ţările înalt dezvoltate; războaiele interetnice; războaiele pe temei religios; fascismul, rasismul şi totalitarismul; sectarismul religios; migraţia nereglementată a populaţiilor sărace spre ţările înstărite;

66 23

şomajul; sclavia camuflată etc.—

Acestea reprezintă probleme ale popoarelor lumii, indiferent de spaţiul geografic pe care îl locuiesc, rasă, civilizaţie, tip de cultură, religia etc. Ele au forţa extinderii până la generalizare, afectând, mai devreme sau mai târziu, toate popoarelor; soluţionarea lor este de competenţa întregii lumi.

- demonstrează tot mai pregnant că soluţiile cele mai eficiente nu se găsesc prin demersuri şi angajări secvenţiale, ci e nevoie de o viziune holistică în decantarea şi studierea celor mai eficiente mijloace de rezolvare a marilor probleme cu care se confrunta omenirea. - resursele umane (inteligenţa, creativitatea, adaptabilitatea) au trecut pe primul plan, devenind resursele cheie ale unei dezvoltări care integrează diferitele sale dimensiuni : pacea, economia, mediul înconjurător, justiţia socială şi democraţia

2.Educatia şi provocările lumii contemporane Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni specifice de prevenţie. “E vital ca educaţia să fie în inima politicilor europene, căci E de la Europa se scrie cu E de la Educaţie şi cheia ieşirii din criză stă în formare şi educare”, a declarat ministrul spaniol al educaţiei, Angel Gabilondo la o recentă întâlnire a miniştrilor educaţiei din ţările UE Prin criză se înţelege decalajul dintre rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii. Dintre soluţiile specifice şi generale enumerăm:

- inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;- introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;- întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare;- formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;- conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel local;- organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;- regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a tinerilor în viaţa

profesională şi socială. Sistemele de învăţământ trebuie să fie adaptate la nevoile pe care le solicită locurile de muncă, deoarece nu există neapărat o relaţie funcţională între cele două instituţii. Dacă sistemul educaţional nu îndeplineşte nevoile de muncă (de exemplu, copiii sunt socializaţi într-o cultură "anti-muncă"), tensiunea se dezvoltă între aceste instituţii. Această tensiune (anomie) ar trebui să fie rezolvată, căile fiind o schimbare în organizarea muncii sau în educaţie. Societatea necesită o mare varietate de roluri care urmează să fie completate de către adulţi şi persoanele trebuie să fie selectate pentru aceste roluri, pe baza capacităţii. Aceasta motivează oamenii să-şi petreacă timpul studiind la gândul de la sine înţeles că recompensele de mai mai tarziu vor fi mai mari. Impasul în care a intrat şcoala contemporană a fost provocat de trei categorii de explozii: - explozia cunoştinţelor, - explozia demografică - explozia aspiraţiilor. Datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, s-a acumulat o imensă cantitate de informaţie care depăşeşte posibilităţile de asimilare oferite de tehnicile de instruire din trecut.

În vederea facilitării adaptării la schimbare, ideal este ca educaţia să asimileze direcţia, conţinutul şi ritmul dezvoltării sociale, să-şi prefigureze conţinutul în funcţie de exigenţele

66 24

societăţii viitoare, să pregătească omul pentru a se adapta la schimbare, prevenindu-se sau limitându-se stresul schimbării. Prin urmare, modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat, în mare măsură, de modul în care educaţia poate să satisfacă cerinţele efectelor acestei dezvoltări.

a. O problemă importantă a studiilor de prospectare a educaţiei o constituie cea a tipurilor de şcoală care răspund solicitărilor vieţii sociale Studiile sugerează următoarele coordonate esenţiale: - şcoala laborator - finalitatea sa esenţială o constituie prelucrarea şi transmitarea experienţei culturale a omenirii; - şcoala-model de intreprindere - out-put-urile oferite de şcoală trebuie să fie performante şi capabile de concurentă; - şcoala integrată într-un ecosistem socio-cultural - şcoala participă la viaţa comunităţii; - şcoala îndreptată către tehnologii - conduce la multiplicarea locurilor învăţării; - şcoala bazată pe pedagogiile diferenţiate - introducerea diferenţei.Pentru a face faţă provocărilor lumii contemporane, se conturează următoarele direcţii de restructurare a realitaţii educaţionale : - asigurarea unui echilibru optim între dimensiunea informativă (cunoştinţele şi informaţiile transmise în cadrul procesului educaţional) şi dimensiunea formativă (construcţia şi dezvoltarea unor atitudini, valori sau comportamente); - introducerea unor noi tipuri de educaţii; - asigurarea unei repartiţii judicioase şi a unui echilibru între cele două tipuri de învăţare: de menţinere şi inovatoare; - impunerea progresivă a principiilor noii paradigme educaţionale - extinderea actului educativ de-a lungul întregii vieţi a individului.b. O analiză comparativă asupra ce este şi ce va fi în domeniul principiilor educaţionale arată ca mai jos:

Principiile vechii paradigme educaţionale Principiile noii paradigme educaţionaleAccentul cade pe conţinut, pe insuşirea de informaţii

Accentul cade pe învăţarea învăţării permanente, pe receptivitate fată de conceptele noi, pe modul accesului la informaţii, cunoştinţele nefiind niciodată definitive;

A învăţa este un rezultat, o sosire A învăţa este o evoluţie, un proces, o cale fără destinaţie

Structura ierarhică şi autoritară, conformismul e recompensat

Principiul egalitarist, toleranţa şi imparţialitatea; elevii şi dascălii se privesc ca oameni

Structura rigidă, programa analitică obligatorie

Structura relativ flexibilă, discipline opţionale, metode de lucru alternative

Cunoştinţele se însuşesc într-un ritm obligatoriu; separarea vârstelor

Ritmurile înaintării în materie pot fi diferite, flexibilitatea şi integrarea vârstelor

Prioritatea randamentului, a reuşitei Prioritatea sinelui, a individului care generează valorile

Se acordă importanţă lumii exterioare Experienţa interioară este considerată factor de coeziune

66 25

Instituțiile si ideile care se abat de la convingerile generale sunt dezaprobate

Instituţiile şi ideile care se abat de la convingerile comune sunt promovate

Accentul cade pe gândirea lineară, analitică Accentul cade pe îmbinarea strategiilor lineare cu cele nelineare , bazate pe intuiţie;

Aprecierea elevilor se bazează pe etichetări stricte care poate conduce uneori la stigmatizare

Eticheta este limitată la un rol auxiliar, descriptiv, nefiind necesar ca aceasta să devină valoare fixă;

Preocupare faţă de norme Preocupare fata de performanţele individului raportate la potenţialul propriu

Accentul este pus pe cunoştinţele teoretice Completarea cunoaşterii teoretice prin experiment şi experienţă

Sălile de clasă se proiectează potrivit cu scopul şi destinaţia lor specială

Preocuparea pentru ambianta învăţării se extinde asupra condiţiilor de iluminat, de cromatică a interioarelor, de aerisire, de comoditate fizică;

Condiţionare birocratică; rezistenţa faţă de propunerile colectivitaţii

Propunerile colectivitaţii găsesc sprijin

Se învaţă pentru prezent, nu pentru viitor Se învaţă mereu pentru viitorÎncredere crescandă în mijloacele tehnice, dezumanizarea învăţământului

Utilizarea strict instrumentală a unor mijloace tehnice adecvate, dascălul uman, relaţiile dascăl-elev sunt de neînlocuit;

Sens unic al fluxului instructiv-educativ (profesorul emite-elevul recepţionează)

Reciprocitatea învăţării

.b. Experienţa societăţilor dezvoltate, evoluţia societăţilor postcomuniste demostrează legătura dintre democratizarea învăţământului şi democratizarea societăţii.Căile de democratizare a învăţământului sunt: -dimensiunea cantitativă - permite accesul unui număr tot mai mare de copiii şi tineri pe diverse trepte de şcolarizare, extinderea şi diversificarea ofertei de educaţie, repartizarea optimă în teritoriu; - dimensiunea calitativă - calitatea celor de educat este valoarea fundamentală şi criteriul suprem de evaluare a eficienţei unui sistem educativ; - descentralizarea procesului decizional şi creşterea gradului de autonomie locală a şcolilor şi universităţilor, pe baza unui cadru juridic clar; - democratizarea relaţiei profesor-elev; - implicarea mai mare a elevilor, parinţilor, organizaţiilor sindicale, non-guvernamentale în organizarea, proiectarea şi realizarea activităţilor din cadrul procesului de învăţământ, transformarea elevilor tot mai mult din obiect în subiect al acţiunii educaţionale, relaţii de parteneriat între şcoală şi ceilalti factori; - măsuri concrete de sprijin pentru cei defavorizaţi din punct de vedere social, fizic şi intelectual (şcolile alternative, acţiuni de prevenire, de sprijin al elevilor aflaţi în dificultate şi de susţinere pedagogică). Miniştrii Educaţiei din UE s-au întâlnit la Madrid în iunie 2010 şi au dezbătut principalele probleme cu care se confruntă învăţământul în Uniunea Europeană,Abandonul şcolar, programele de învăţământ, bursele şi creşterea procentului absolvenţilor de studii universitare au fost doar câteva din temele luate în discuţie. Miniştrii urmăresc

66 26

întocmirea unui dosar comun de propuneri pentru a fi aprobat de Consiliul Şefilor de State şi Guverne.  - dispozitive de educaţie globală; - organizarea unor programe compensatorii; - reconsiderarea statutului intelectualului în societate; - perspectiva educaţiei permanente. c. Educaţia şi conflictele violente - conflictelor violente reprezintă una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă dezvoltarea comunităţii internaţionale. - dincolo de suferinţa umană imediată, sunt o sursă de sărăcie, inegalitate şi stagnare economică - sistemele de educaţie sunt puternic afectate de conflictele violente. Organizaţii internaţionale ( în special UNESCO) monitorizează consecinţele nefaste ale conflictelor violente asupra educaţiei. În 2011 experţi ai UNESCO realizează un studiu care are dretp obiectiv formularea unui program de protejare a dreptului la educaţie în timpul conflictelor violente şi refacerea sistemelor de educaţie distruse de conflicte. Raportul se va concentra pe următoarele aspecte esenţiale: - deterioriorarea gravă a infrastructurii necesare educaţiei, a capacităţii tehnice şi umane - faptul că cele mai multe conflicte au loc în ţările subdezvoltate nu fereşte lumea dezvoltată de posibilitatea apariţiei lor - modul în care educaţia afectează conflictele; - impactul conflictelor violente asupra educaţiei; - identificarea strategiilor locale şi naţionale necesare pentru a proteja activitatea educativă - strategiile pentru refacerea sistemelor de învăţământ, după conflicte; - stabilirea mecanismelor naţionale şi locale, prin care sistemele de educaţie pot contribui la naşterea conflictelor, cum ar fi cele legate de identitate şi inegalitate- mecanisme de finanţare inovatoare pentru a oferi ajutor mai consistent pentru educaţie în ţările afectate de conflicte violente - protejarea dreptului la educaţie în situaţii de conflict - impactul continu al crizei financiare asupra sistemelor educaţionaleEducaţia şi conflictele se influenţează reciproc: - conflictelor violente afectează educaţie într-un varietate de moduri - de la un impact foarte vizibil, cum ar fi distrugerea infrastructurii şi pierderea de vieţi omeneşti, la efecte mai puţin evidente, dar la fel de dăunătoare, emoţionale, sociale, psihosociale - familiile plătesc preţul de a nu avea acces la educaţie publică- o parte din populaţie se refugiază în alte ţări unde problemele de educaţie sunt foarte dificile Există tot mai multe dovezi că educaţia deţine un rol important în naşterea, preîntâmpinarea şi evoluţia conflictelor violente: - slaba educaţie este atât un simptom cât şi o cauză de conflict - educaţia consolidează tensiuni între grupuri de orientări religioase diferite - accesul inegal la educaţie pentru grupurile cele mai sărace - orientarea ideologică a educaţiei.d. Formarea şi pregătirea cadrelor didactice. Profundele probleme economice şi sociale ale timpurilor pe care le trăim, panica morală şi politică ce le însoţesc, conduc în mod firesc la blamarea sistemelor de educaţie, a şcolii şi profesorilor, pentru incapacitatea de a răspunde la circumstanţe schimbate. Este limpede că se solicită o neîntârziată transformare semnificativă a întregului sistem educaţional şi, în primul rând al şcolii. Şcoala poate remedia aceste probleme. Transformarea şcolilor depinde

66 27

de transformarea cadrelor didactice. Transformarea profesorilor depinde de transformarea educaţiei profesorilor. Astfel, formarea cadrelor didactice a devenit o problemă politică. Alături de această problemă politică este clar că sistemele de educaţie peste tot se confruntă cu două probleme suplimentare: numărul profesorilor şi calitatea acestora. Ambele probleme ar putea fi uşor rezolvate dacă nu ar interveni o variabilă de care nu se poate face abstracţie: costul acesteia. În mod evident, dacă salariile profesorilorar fi suficient de mari şi condiţiile de lucru destul de bun, sistemele de educaţie s-ar confrunta mai puţin cu problema angajării profesorilor pe care-i doreşte. Este cert că situaţia este mai acută în ţările cu mai puţine resurse dar nu lipseşte nici în ţările dezvoltate din cauza inechitabilei distribuiri a resurselor.

3. Noile educaţii Realitatea contemporană demonstrează că rolul şcolii a devenit tot mai complex, datorită necesităţii corelării funcţionale a acesteia cu segmente din social. In condiţiile libertăţii de expresie, ale democratizării vieţii sociale, ale liberei circulaţii, educaţiei îi revin sarcini inedite şi dificile. Analiza problematicii contemporane a condus la consituirea unor răspunsuri specifice, prin potenţarea noilor educaţii. Acestea sunt: educaţia pentru democraţie şi drepturile omului, educaţia ecologică, educaţia antreprenorială, educaţia pentru sănătate, educaţia interculturală, educaţia pentru timpul liber etc. Noile educaţii sunt un răspuns util al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Aceste noi educaţii nu sunt epifenomene, apariţia şi existenţa fiecăreia răspunzând unor necesităţi reale.

Educaţia ecologicăObiectivul cognitiv: oamenii trebuie să înteleagă că ei şi mediul sunt inseparabili şi că tot ce face un om asupra mediului are consecinţe asupra vieţii sale. Prin educatţe ecologică se urmăreşte ca elevii să dobândească cunoştinţe despre mediu şi despre modalităţile de rezolvare/menţinere a unui mediu nepoluat. Obiectivul acţional: elevii să se implice în lupta pentru păstrarea unui mediu curat.

Educaţia pentru sănătateScop: formarea şi cultivarea capacităţilor specifice de organizare raţională a vieţii în condiţiile rezolvării unor probleme specifice: - comportament nutriţional-alimentar corect; - comportament igienic general corect; - comportament de autoterapie corect - comportament motric şi sportiv corect; - comportament sexual corect.Moduri de realizare: exemplul oferit de adult, discuţii, evaluare propriului comportament etc.

Educaţia pentru democraţie(ECD)Educaţia pentru Cetăţenie Democratică (E.C.D.) cuprinde - educaţia pentru drepturile omului, - educaţia civică, educaţia pentru pace, - educaţia globală.Se realizează prin :

- dobândirea informaţiilor cu privire la formele de guvernare democratice prin comparaţie cu cele nedemocratice,

66 28

- cunoaşterea istoriei,- cunoaşterea principiilor democratice,- cunoaşterea cadrului juridic internaţional şi naţional, al dreptului, libertăţilor şi

îndatoririlor, - formarea atitudinii de toleranţă politică, etnică, religioasă sau faţă de diferite opinii.

Educaţia interculturală În tările în care fenomenul migraţiei este o problemă, interculturalismul poate fi un instrument eficient pentru a lupta împotriva intoleranţei şi xenofobiei. Multiculturalismul european este o bogătie potenţială cu condiţia să nu diminueze sau să anuleze identitatea fiecarei culturi. Sarcina şcolii de astăzi este de a forma elevilor o conştiintă europeană. Încă din clasele primare este de dorit să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura celorlalte popoare Însumează valori-cheie: - aspiraţia către democraţie, - respectarea drepturilor omului, a drepturilor copiilor, - justiţia socială, - echilibrul ecologic, - toleranţa şi pacea, - tradiţiile culturale etc. Educaţia interculturală are rol terapeutic (poate stinge unele conflicte) şi preventiv (poate preveni unele conflicte).

4. Soluţii de introducere a noilor educaţii în procesul de învăţareExistă mai multe modalitaţi utile de implementare a noilor educaţii în procesul de învăţare: a) demersul infuzional -presupune efortul tuturor educatorilor în promovarea conţinuturilor noilor educaţii, diseminarea informaţiei prin intermediul disciplinelor de învaţământ. Principalul avantaj rezidă în faptul că nu este nevoie de modificarea planurilor şi programelor şcolare; b) module integrate - deosebit de avantajoase, singura problemă care apare este pregătirea suplimentară specială de care au nevoie educatorii; c) discipline specifice - în planul de învăţământ figurează educaţia pentru democraţie şi drepturile omului, educaţia sanitară modernă, educaţia casnică şi nutriţională, educaţia ecologică; d) sintezele interdisciplinare (team-teaching) - cea mai promiţătoare şi interesantă modalitate, aceste sinteze pot completa demersul infuzional, sau pot constitui activitaţi didactice de sine stătătoare

5. Recunoaşterea academică

Recunoaşterea academică reprezintă evaluarea unei diplome obţinute în străinătate prin comparaţie cu sistemul românesc de învăţământ, în vederea stabilirii nivelului pe care acestea le conferă în învăţământul românesc. Recunoaşterea se realizează în vederea continuării studiilor în România.CNRED este autoritatea competentă română pentru recunoaşterea academică a studiilor efectuate în străinătate de cetăţeni români, în conformitate cu Convenţia de la Lisabona şi acordurile bilaterale de recunoaştere:

recunoaşterea studiilor preuniversitare;

66 29

recunoaşterea studiilor din învăţământul superior (Licenţă şi Master); recunoaşterea studiilor doctorale (prin CNATDCU).

Studiul dosarului de recunoaştere a diplomelor sau altor documente de studiu asimilate acestora urmăreşte dacă studiile efectuate de solicitantul aflat în mobilitate academică sau profesională sunt compatibile cu programul de studii sau calificările academice/profesionale din România în ceea ce priveşte:

o statutul instituţiei de învăţământ emitente;o nivelul diplomei;o numărul de ani de studii/numărul de credite acumulate;o domeniul de studiu;o profilul;o specializarea;o curriculum/volumul de muncă aferent/Suplimentul la diplomă;o calificarea profesională (Suplimentul la Diplomă).

În cazul în care studiul dosarului evidenţiază diferenţe majore în domeniul şi profilul respectiv, se pot propune măsuri compensatorii: stagii de adaptare/perioade de studiu sau probe de aptitudini/examene de diferenţă, care se pun în aplicare de către universităţile acreditate din ţară.

În baza precedentului, a unor convenţii bilaterale sau a altor acte normative privind recunoaşterea automată, recunoaşterea studiilor, diplomelor şi certificatelor se face automat.

În cazul convenţiilor bilaterale de recunoaştere se vor lua în considerare, pentru recunoaştere automată, domeniul şi specializarea existentă în nomenclatorul românesc, precum şi numărul de credite corespunzător sau, după caz, un număr de ani de studii prevăzut în planul de învăţământ, minim egal cu cel din România.

Informaţii despre recunoaşterea academică:

1. Acorduri şi Convenţii bilaterale la care România este parte o ACORD între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare o CONVENŢIE între Guvernul României şi Guvernul Republicii Bulgaria o ACORD între Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace o CONVENŢIE între Guvernul României şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei o ACORD între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse

2. Instrumente utilizate în recunoaştere o Cadrul Naţional al Calificărilor din Învăţământul Superior (CNCIS) o Sistemul European de Credite academice Transferabile (ECTS) o Suplimentul la Diplomă (Diploma Supplement)

3. Legături utile pentru recunoaşterea academică o Sistemul Bologna în România

4. Legislaţie o Legislaţie europeană pentru recunoaşterea academică o Legislaţie naţională pentru recunoaşterea academică

5. Regulament pentru recunoaşterea academica o Persoanele care pot solicita evaluarea studiilor o Recunoaşterea automată

66 30

6. Reguli de procedură o Echivalarea studiilor superioare (colegiu, licenţă) efectuate în străinătate o Echivalarea studiilor superioare postuniversitare efectuate în străinătate o Echivalarea diplomelor de doctorat o Vizarea actelor de studii pentru plecarea în străinătate

Tema 4

66 31

Educaţia în Franţa

Tezele temei

1. Date preliminarii

2. Structura generală a sistemului de educaţie 3. Caracterizarea ciclurilor educaţionale 4. Alte aspecte ale sistemului educativ

1.Date preliminarii

Franţa este situată în vestul Europei, la limita oceanului Atlantic, dispunând de o populaţie de 63 milioane locuitori, din care 28% reprezintă populaţia şcolară. Suprafaţa: 544 000 kmp.Religie: majoritar creştinism/catolicism.Limba vorbită: franceză pentru majoritatea populaţiei şi teritoriului naţional, la care se adaugă limbile bretonă, spaniolă, catalană, germană, corsicană.Forma de guvernământ: republică cu patru nivele de guvernare: - guvernul naţional; - 22 regiuni; - 96 departamente; - 36 000 comune.

Sistemul educaţional francez are la bază mari principii inspirate din:- Revoluţia de la 1789,

66 32

- legile votate între 1881 şi 1889 - Constituţia din 4 octombrie 1958: “Organizarea învăţământului public obligatoriu

gratuit şi laic, la toate nivelurile este o datorie a statului”.Sistemul de învăţământ francez este foarte bine centralizat, organizat şi ramificat. El este divizat în trei stadii diferite:

- primar, - secundar

- superior. .Administrarea sistemului naţional de educaţie este : - centralizată la nivelul guvernului naţional ; după anii 1980 s-a realizat transferul de autoritate către nivelele inferioare, astfel că: -regiunile au responsabilitatea educaţiei secundar-superioare şi vocaţionale - departamentelor le revine în sarcină administrarea educaţiei secundar inferioare - comunele sunt responsabile de educaţia preşcolară şi primară.- Ministerul Educaţiei Naţionale este responsabil cu învăţământul preuniversitar, - Ministerul Educaţiei Superioare şi al Cercetării coordonează educaţia universitară, - Ministerul Muncii şi Integrării Profesionale are în sarcină şcolile profesionale. Guvernul naţional, prin intermediul ministerelor, stabileşte: - politica educaţională - curriculum-ul naţional, - evaluarea naţională, - condiţiile de management al instituţiilor şcolare, - pregătirea personalului didactic - standardele ocupaţionale pentru diversele categorii profesionale.

2.Structura generală a sistemului de educaţie

ORGANIGRAMA STRUCTURII SISTEMULUI DE EDUCAŢIE FRANCEZ

66 33

Învăţământul este obligatoriu pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 6 şi 16 ani.

- 80% dintre copii frecventează instituţiile publice. - cele mai multe şcoli sunt publice (85%), dar există şi şcoli private - 13% dintre şcolile primare şi secundare sunt instituţii private majoritatea fiind instituţii cu caracter religios (în special în regiunile foarte religioase din Vestul şi din Estul Franţei).. - 15% dintre elevii care urmează şcoala primară şi 20% din elevii de gimnaziu, sunt înscrişi în şcoli particulare. Cea mai mare parte a şcolilor private sunt catolice (aproximativ 90%) dar au contracte cu statul (care, printre altele, plăteşte salariile personalului); aici există educaţia religioasă în curriculum-ul; ele selectează proprii profesorii, dar trebuie să urmeze acelaşi curriculum-ului ca şi şcolile de stat, dacă doresc să fie validate. - separarea bisericii de stat a fost decretată în 1905, finanţarea este acordată de stat, dar şcolile catolice continuă să coexiste cu cele publice - anul şcolar durează 36 de săptămâni, de la începutul lui septembrie până la sfârşitul lui iunie. - limba de predare este franceza.

Structura învăţământului naţional francez:

Învăţământ general (scolarité générale) cu nivelurile: - învăţământ primar (scolarité primaire) pentru vârsta cuprinsă între 6 şi 11 ani, - învăţământ secundar (scolarité secondaire sau collège), care durează 4 ani. Elevii care părăsesc şcolile secundare au de ales între două rute:

66 34

- şcoală secundară superioară (lycée général et technologique), cu traseele general sau tehnic, ce se finalizează cu susținerea unui bacalaureat (baccalauréat) - ruta profesională care durează 2 ani şi se finalizează cu o calificare profesională. Învăţământul terţiar include: - universităţi (Universités), - instituţii cu standarde foarte înalte specifice Franţei (Grandes Ecoles- mai puţin de 5% din cei care frecventează învăţământul superior) - studii tehnice şi profesionale de scurtă durată frecventate în Institute Universitare de Tehnologie (Instituts Universitaires de Technologie) sau în instituţii secundare superioare. Învăţământul superior în Franţa are şi instituţii specializate şi se referă la: - sectorul paramedical (şcoli sanitare, fizioterapeuţi, etc.), - sectorul artelor sau arhitectură. Studiile variază ca durată şi se finalizează cu diplome recunoscute de stat sau diplome specifice şcolii. Formare profesională (Formation professionnelle). Elevii primesc educaţie şi formare profesională intermediară la finele şcolii secundare, urmată de formare profesională avansată în cadrul structurilor nivelului terţiar după baccalauréat.

3. Caracterizarea ciclurilor educaţionaleEducaţia pre-primară Pre-învăţământul primar (grădiniţă) creat în 1881 este frecventat de copii cu vârste cuprinse între 2/3 – 6 ani

- este bine dezvoltat,guvernul a lua toate măsurile şi îşi asumă răspunderea pentru a asigura includerea fiecărui copil.

- copiii încep pregătirea foarte timpuriu, de la vârsta de 2 (pentru 52% dintre copii) sau 3 (pentru aproape 100%) şi petrec 2 sau 3 ani în maternelles ecoles (grădiniţă). .

- există trei clase, "mică", "mijlocie" şi "mare".- grădiniţa este mai mult decât un loc de joacă; - curriculum include învăţarea scrisului şi cititutului, aritmetică, uneori, o limbă

străină precum şi activităţi artistice şi de creaţie. - scopul principal al grădiniţei este de a oferi îngrijire adecvată, pregătirea

pentru continuarea studiilor şi socializarea copiilor - ultimul an de grădiniţă (grupa mare - grande section) reprezintă un pas

important în procesul educaţional. Educaţia primară După grădiniţă urmează şcoala primară care durează 5 ani (de la 6-7 ani până la 10-11 ani).

- primul an, numit curs pregătitor (cours préparatoire,); se învaţă scrisul şi se dezvoltă abilităţile de citire.

- elevii au, de regulă, un singur învăţător care predă toate disciplinele - învăţătorul din şcoala primară este numit professeur sau instituteur/ institutrice.

Era notelor la şcoală se apropie de apus (Adăugat!!!!!!)https://ro.stiri.yahoo.com/era-notelor-la-%C5%9Fcoal%C4%83-…

Cu sau fără note în catalog? Aceasta este întrebarea care a pus pe jar oficialii şi societatea civilă din Franţa în această perioadă, după ce Consiliul superior de programe a propus ministrului Educaţiei, la finele lunii noiembrie, eliminarea notelor, considerate umilitoare şi de aceea un coşmar al elevilor. Experţii francezi susţin că elevii trebuie evaluaţi pe niveluri de competenţe la fiecare sfârşit de an, dar fără a fi notaţi.Aceste evaluări ar trebui să le arate dascălilor adevăratul nivel al tinerilor, materiile unde

66 35

aceştia se descurcă foarte bine, dar şi unde mai au de lucrat, punându-se accent pe îmbunătăţirea rezultatelor la materiile-problemă.

O propunere ar fi aşadar introducerea unui barem de evaluare pe niveluri, de la 4-6, în loc de notele de la 1 la 20. Cel puţin acesta este modelul după care îşi notează elevii alte state. De exemplu, în Germania, sistemul de notare pleacă de la 6 (pentru cei foarte slabi) şi ajunge la 1 (pentru cei foarte buni), în SUA există litere, de la A la F, iar în Finlanda, ţară-model la capitolul Educaţie, nu există note deloc în şcoala primară, iar în gimnaziu sunt introduse treptat.

Scepticism şi piediciFrancezii însă nu sunt de acord cu această schimbare. Un chestionar din Le Monde arată că 94% dintre repondenţi preferă ca evaluarea copiilor să se facă cu note. Nici experţii români în Educaţie nu cred că o astfel de reformă s-ar putea aplica acum la noi, deşi, cei mai mulţi spun că efectele ar fi benefice.„Schimbarea în educaţie îi sperie pe oameni, lucrurile se schimbă greu, iar mulţi cred că merge şi aşa, chiar dacă văd lipsurile. Evaluarea formativă, în care îi explici elevului la ce te aştepţi de la el, ce ar trebui să ştie după un an este benefică dezvoltării individuale, însă la noi ar fi greu de implementat în clase cu 30 de copii şi cu profesori care cred că rolul ei este unul de control. E nevoie de pregătirea dascălilor, de schimbarea mentalităţii părinţilor, e nevoie de timp, noul sistem ar putea fi introdus peste cinci ani la clasa pregătitoare“, susţine expertul Alexandra Anton, specializată în politici educaţionale în Finlanda.

Şi expertul Tincuţa Apăteanu, blogger adevarul.ro, este de părere că sistemul public de învăţământ aglomerat ar face dificilă aplicarea unui astfel de sistem de evaluare, dar îl consideră necesar. „Nota, media nu relevă nimic, poţi să ai 5-6 la Ştiinţe, dar să fii genial la Comunicare şi Limbi străine. Notele sunt acum subiective şi diferite în funcţie de profesor şi un stigmat pentru elev. Însă un nou sistem de evaluare a competenţelor va funcţiona doar dacă este făcut în scop motivaţional, nu punitiv“, explică Apăteanu.

Nota, între reper şi stigmatPărerile dascălilor sunt împărţite. Învăţătoarea Cornelia Popa, vicepreşedinte la Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ, spune că „noua optică ar putea să-i ajute pe elevi să fie conştienţi de nivelul lor şi să nu mai fie debusolaţi de note când ajung la liceu“. Însă profesorul de matematică George Trifan susţine că sistemul bazat pe competenţe, introdus din 1996, a fost „prost înţeles şi prost implementat la noi“, ca atare, spune el, încă este nevoie de note la şcoală. „Notele au un rol dublu, de evaluare şi de ierarhizare, copilul de vârstă şcolară are nevoie de un reper clar, nu percepe finalitatea educaţiei ca adulţii. Însă ar fi nevoie de explicarea şi definirea clară a cuantificatorilor de performanţă, care să reprezinte un standard cunoscut de toţi profesorii când pun o notă“, a explicat Trifan.

Psihopedagogii susţin însă noul model şi eliminarea notelor. „Calificativul nu reprezintă decât un nivel la care elevul a ajuns în raport cu un standard, nota este doar un instantaneu, nu e valoarea lui la acea materie. În plus, notele duc la clasamente care generează competiţie, iar competiţia e prima sursă de agresivitate între elevi. Eu susţin modelul finlandez, fără note în clasele primare: dispare stresul şi etichetarea copilului, şi nici nu mai simte nevoia de a împuşca notele“, este de părere psihopedagogul Aura Stănculescu, directorul Centrului Municipiului Bucureşti de Resurse şi Asistenţă Educaţională.

66 36

Şcolile private, pionierii noului sistemDacă în sistemul public românesc lucrurile se mişcă mai încet, multe dintre şcolile private, care urmează modelul american, britanic sau Step by Step, au adoptat deja evaluarea axată pe competenţele-cheie necesare şi pe fiecare elev în parte. Expertul Tincuţa Apăteanu, care are fiul în sistemul privat, povesteşte că modelul american i-a arătat copilului de mic unde se descurcă bine şi unde sunt necesare îmbunătăţiri şi nu l-a învăţat să alerge după note.

„O dată la şase luni a avut evaluare individuală pe fiecare domeniu de studiu, iar ierarhia nu se face prin note şi comparându-l cu alţii, ci plasându-l, de exemplu, în primii 5% din elevi la Ştiinţe sau în primii 50% la Matematică. M-a ajutat să-mi fac o idee despre nivelul lui real, dar într-un stil motivaţional, arătându-ne unde mai are de lucrat. Nu se fac şedinţe cu părinţii în care unii sunt lăudaţi şi alţii nu pentru note, şedinţele pe rezultate sunt individuale, iar întreaga evaluare se concentrează pe identificarea vocaţiilor şi a domeniilor profesionale pentru care se poate pregăti copilul“, a povestit Apăteanu.

Paşi mărunţiÎn sistemul de învăţământ de stat, un prim pas către evaluarea pe baza competenţelor şi nu exclusiv a informaţiilor a fost făcut prin înlocuirea notelor cu calificativele în şcoala primară, în 1998. În plus, mai nou, la clasa pregătitoare a fost introdusă o evaluare descriptivă a competenţelor acumulate de cei mici după un an, model care ar urma să fie aplicat şi la clasele I şi a II-a.

Educaţia secundarăÎnvăţământul secundar francez este împărţit în două trepte:

- învăţământ secundar inferior – colegiul, frecventat de elevi cu vârsta cuprinsă între 11-15 ani (4 ani după terminarea şcolii primare)

- învăţământ secundar superior – liceul, frecventat de elevi cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani (3 ani după terminarea colegiului)

De la vârsta de 11 ani, copiii încep învăţământul secundar în collège (şcoală secundară) cu patru nivele pe durata a 4 ani. Ultimul an la collège este ceea ce se cheamă ciclul de orientare, când copiii decid asupra rutei lor viitoare în funcţie de interese, planuri şi rezultatele şcolare. Pentru a obţine Diplôme National du Brevet (certificat naţional de absolvire a şcolii secundare inferioare), se organizează un examen scris la mai multe materii, cu conţinut standardizat la nivel naţional. În ciuda existenţei procedurilor centrale pentru administrarea şi notarea acestui examen, nu poate fi considerată ca o formă de testare naţională standardizată, dată fiind marea varietate a practicilor în materie de notare şi interpretare a rezultatelor. Învăţământul secundar superior poate fi urmat pe două filiere distincte: - liceu (lycée) general sau tehnologic; - liceu profesional ( înaltă şcoală profesională sau "Pro liceu", după este cunoscut de obicei) - oferă o programă, în esenţă, non-academică pentru cei care intenţionează să lucreze imediat după absolvire. Există numeroase şi diferite licee de acest gen în care elevii se specializeză în sectoarele construcţii, agricol, horticol, etc., solicitate de piaţa muncii). - centru de formare pentru ucenici. Se eliberează o diplomă după finalizarea prin examen a fiecăreia dintre diversele forme de învăţământ:

- diploma de Baccalauréat général ou technologique (diploma şcolii secundare superioare) poate fi obţinută după trei ani de liceu (lycée) general sau tehnologic: - examenul de bacalaureat ( are origine franceză), a fost introdus în

66 37

sistemul educaţional de către Napoleon. - este un examen unitar, elevii trebuind să treacă toate probele prevăzute

- include o probă scrisă şi una orală, fiecare cu mai multe subiecte. - durează de la două până la patru zile. - sunt multe discuţii între specialişti şi profesori, în mass-media, cu privire la dificultatea examenului de bacalaureat de astăzi. - în ultimii ani, rata de succes la bacalaureat a fost cuprinsă între 75 şi 80% (în liceele cele mai bune atinge 100%).

- Brevet d’Etudes Professionnelles - BEP (certificat de studii profesionale) este oferit de Lycée Professionnel (liceul profesional) după parcurgerea cursurilor generale, tehnice, profesionale timp de un an - Certificat d’Aptitude Professionnel - CAP (certificat de aptitudini profesionale) după 2 ani.

După obţinerea BEP elevii pot solicita înscrierea pentru Baccalauréat Professionnel - Bac Pro (Bacalaureat profesional - învăţământ profesional secundar superior), pentru care se cer 2 ani în forma de învăţământ „educaţie continuă”. Diplome similare cu cele ale Lycée professionnel sunt oferite de Centre de Formation pour Apprentis - CFA (centru de formare pentru ucenici), unde metoda de pregătire nu este aceeaşi, elevii fiind instruiţi, în cea mai mare parte, la locul de muncă În ultimul an de liceu toţi elevii studiază filosofia. Franţa este una dintre puţinele ţări din Europa, alături de Spania, Italia şi Portugalia, cu această caracteristică.

Educaţia terţiară( învăţământ superior)

Este formată din mai multe tipuri de instituţii educative: a. Grandes Ecoles - sunt instituţii specific franceze cu standarde foarte înalte, unele dintre ele foarte cunoscute. Sunt şcoli pentru domeniile inginereşti, afaceri , literatură, etc - nu fac parte din restul sistemului universitar - sunt mai mici, au mult mai mulţi bani ( 30% din bugetul Universităţii Naţionale, cu doar 4% din studenti), - bazate pe concurenţă acerbă între studenţi şi între şcolile. - sunt racordate continuu la de piaţa muncii şi, spre deosebire de absolvenţii universităţilor, absolvenţii acestor instituţii nu au probleme în a găsi un loc de muncă. - admiterea se bazează pe cerinţe foarte stricte - pentru a reuşi candidaţii parcurg de obicei un curs pregătitor în diferite domenii, de regulă cu durata de 2 ani.("Classe Préparatoire) - aceste clase (situate în unele licee) pregătesc elevii pentru un test de admitere de mare dificultate - programul de pregătire în aceste clase este intens: 40 ore de curs pe săptămână + teste continui, fără week-end, etc) - sunt în jur de 250 Grandes Ecoles de regulă de dimensiuni reduse; cele mai mari (Politehnica, HEC, Centrala, Arte et métiers, Insa) au aproximativ o mie de studenţi Cele mai prestigioase Grandes Ecoles sunt : - Ecole Polytechnique (numit "X"), fost fondata in 1794 ca o şcoală de inginerie publică fiind astăzi cunoscută ca universitate de top în lume; are intense relaţii de colaborare cu universităţi de prestigiu ca: MIT, Harvard, Stanford, Oxford, ICL şi altele.

66 38

- Ecole Normale Superieure ("Normale Sup") iniţial a pregătit cadrele didactice pentru licee, astăzi formează în domeniul artelor - Ecole Nationale d'Administration (ENA colegiu post-universitar)- misiunea sa constă în formarea viitorilor înalţi funcţionari publici (Hauts fonctionnaires), politicienilor şi managerilor de înaltă clasă. - Hautes Etudes commerciales (HEC), - Ecole des Mines, -Ecole Centrale, - IEP, etc . În Franţa absolvenţi la X sau la ENA (uneori amândouă) au devenit: -preşedinţii Franţei (până în 2007), - prim-miniştri, - membrii ai cabinetului, -majoritatea din CEO a marilor companii (mai mult de 30 din cele 40 de societăţile din CAC-40 ) - directori ai Bursei de Valori din Paris.

b. Universităţi, sunt instituţii de stat unde se pot înscrie elevii care posedă un certificat de absolvire a şcolii secundare superioare. - există universităţi: - publice - o lege privind autonomia universităţilor a fost adoptată în 2007, oferind o mai mare putere de decizie pentru preşedinţii universităţilor publice. - sunt oficial cunoscut sub numele oraşului în care se află: există 13 instituţii numit Universitatea din Paris, numerotate de la 1 la XIII; cele mai multe dintre acestea sunt de fapt, în suburbii. Multe universităţi au luat alte nume, pe care-l folosesc pe toate documentele oficiale (Universitatea Blais e Pascal din Clermont Ferrand, sau Université de Provence din Aix) - private - ca şi pentru universităţile publice, există adesea un nume oficial – Institut Catholique de Lyon sau Université Catholique de Lyon - oferă aceeaşi gamă de cursuri cu cele oferite de universităţile publice - studenţii se pot mişca liber între cele două tipuri de universităţi. - sunt compuse din mai multe facultăţi numite oficial "UFRs" (adică de formare şi de cercetare - recherche), colegii cu departamente de cercetare. - atribuie trei tipuri de grad, în conformitate cu Programul european "Bologna" - gradul întâi (3 ani) este de licenţă, - diplomă postuniversitară (2 ani de studiu ) - masters - gradul final - doctor. - nu există criterii de selecţie pentru admiterea în universităţi. Singura condiţie este diploma de bacalaureat. - aceasta explică de ce universităţile franceze sunt supra-aglomerate (cel puţin pentru primii doi ani), cu o rată de abandon, în medie de 50% sau mai mult - la universităţile de medicină numai un student din cinci trece primul an de examen. - proiectul de înfiinţare a unor criterii de selecţie pentru admiterea la universităţile este un subiect deosebit de controversat pe plan politic : dreapta se pronunţă favorabil pe când stânga este împotrivă (în numele democraţiei şi egalităţii de şanse) - preşedintele universităţii Sorbona menţiona recent într-un articol că rata de abandon la această universitate este alarmantă: 73% în primul an, 47% al doilea an, 42% al treilea an.

66 39

c. Studii profesionale de scurtă durată - Institut Universitaire de Technologie - IUT (institut universitar tehnologic) funcţionează în cadrul universităţilor;

- Sections de Techniciens Supérieurs - STS (secţia pentru tehnicieni de înaltă calificare) din cadrul şcolilor secundare superioare.

Ambele structuri oferă certificate de înaltă calificare după 2 ani de curs. d. Alte şcoli specializate - ofertă de învăţare pentru domenii specifice; pot fi de stat sau private: - paramedical, - social, - arhitectură, - artă (ce aparţin de Ministerul Culturii), - muzică, - teatru - domeniul agricol (de scurtă şi de lungă durată) aparţin de Ministerul Agriculturii.

În concluzie: sistemul francez de învăţământ superior de astăzi include trei tipuri de entităţi: - 82 de universităţi de stat, : - admitere fără concurs, gratuite, - 5 universităţi private catolice - aproximativ 250 de Grandes Ecoles: - un grup de mari organizaţii de cercetare de stat (CNRS, INSERM, CEA, etc): - formează echipe comune cu universităţi şi Grandes Ecoles După criteriile de ierarhizare impuse de Universitatea din Shanghai, clar adaptate la universităţile din ţările de limbă engleză ( în 2006, 71 din primele 100 universităţi erau din aceste ţări, iar în primele douăzeci, şaptesprezece erau din SUA), doar 4 universităţi franceze se situează în primele 100 de universităţi din lume.

The assessment criteria used in the Shanghai Jiao Tong University Ranking and the Times Higher Education Supplement Ranking, 2007.

Shanghai Jiao Tong University ranking (2007)1

Criteria Indicator Weight

Quality of education Number of alumni having wonNobel Prizes and Fields Medals

10%

Quality of facultyNumber of alumni having wonNobel Prizes and Fields MedalsHighly cited researchers2

20%

20%

Research output

Articles published in Nature and ScienceArticles in Science Citation Index-Expanded and Social Science Citation Index

20%

20%

Academic PerformanceAcademic Performance with respect to the size of an institution3

10%

Times Higher Education Supplement ranking (2007)4

66 40

Criteria Indicator Weight

Research qualityAcademic opinion: peer review5

Publications and citations per research staff

40%

20%

Graduate employabilityRecruiter review: employers’ opinion6 10%

International outlookPercentage of international staffPercentage of international students

5%

5%

Tehnical quality Faculty staff: student ratio 20%

Notes: 1. Academic Ranking of World Universities, Graduate School of Education, Shanghai Jiao Tong University (http://www.arwu.org). 2. Assessed in twenty-one subject categories. 3. Academic performance is composed of the sum of the weighted scores of the other five indicators (quality of education, quality of faculty and research output) divided by the number of full-time equivalent academic staff (see Saisana and D’Hombres, 2008: 20). 4. Times Higher Education (http://www.timeshighereducation.co.uk). 5. Sample of 5,101 respondents (2007). 6. Sample of 1,471 respondents (2007).

Source: Michaela Saisana and Beatrice D’Hombres, Higher Education Rankings: Robustness Issues and Critical Assessment How much confidence can we have in Higher Education Rankings? Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2008, p. 19-21). Obs. În prezent este în derulare un proiect finanţat de Comisia Europeană care vizează testarea şi dezvoltarea unui nou ranking universitar intitulat "U-Multirank", diferit de sistemul de clasificare Shanghai (Academic Ranking of World Universities). Pentru studiul pilot au fost selectate şi invitate să participe 150 de universităţi europene, din cele peste 4.000 de pe continent., primul raport pentru noul ranking se aşteaptă să fie încheiat până în luna mai 2011. Din 2008 Legea ÎFP prevede că universităţile pot deveni autonome ceea ce înseamnă şi: -o mai mare autonomie bugetară, - o mai mare flexibilitate de a numi profesori, - posibilitatea de a fi finanţate prin fundaţii private. - universităţile sunt încurajate să creeze structuri comune (numite PRES) între ele şi Grandes Ecoles.

4. Alte aspecte ale sistemului educativ

a. Finanţare/ Taxe şcolare Educaţia este aproape gratuită la toate nivelurile ( cca 200 de dolari pe an la Sorbona) - instituţiile private percep taxe şcolare. - manualele şcolare sunt gratuite până la finalizarea collège. - bursele sunt disponibile pe criterii sociale pentru fiecare nivel de învăţământ. - 26% dintre studenţi primesc burse - finanţarea în învăţământul superior este un subiect de critică: costul unui student de

66 41

la Sorbona este de 33 de ori mai mic decât costul studentului de la Princeton. b. Învățământ şi formare profesională Din cele arătate până aici rezultă că accesul la formarea profesională este posibil în diverse momente din viaţa elevului acesta având de optat între: - Învăţământ profesional secundar - la sfârşitul ultimului an din şcoala secundară elevii pot decide să-şi continue studiile în cadrul lycée professionnel (şcoală secundar-superioară profesională) pentru a obţine prima lor diplomă profesională. - ulterior ei pot alege între a se angaja sau a-şi continua studiile pentru încă 2 ani în vederea obţinerii unei diplome de absolvire a şcolii secundar-superioare profesionale. - Învăţământ superior - după bacalaureat, absolvenţii pot opta pentru cursuri pentru tehnicieni ( curs de 2 ani ) pentru a obţine un certificat de tehnician cu înaltă calificare. - includ curriculum tehnologic şi profesional care sunt concepute pentru ocupaţii din toate domeniile de activitate. - universităţile oferă şi ele un anumit număr de diplome profesionale pe lângă cursurile de studiu general (Diplomă Superioară în Tehnologie). Ulterior, studenţii pot alege să înceapă munca sau să continue studiile. Universităţile oferă cursuri profesionale pe termen lung pentru diploma de licenţă şi cea de master.

c. Educaţia continuă Politica pentru programe de formare şi de angajare cade în responsabilitatea Ministerului Muncii şi a companiilor. Angajaţii şi cei care caută un loc de muncă pot, de asemenea, să se instruiască profesional pentru dobândirea, diversificarea sau extinderea abilităţile lor profesionale. Costurile pentru acest tip de formare pot fi plătite de guvern, angajator sau de beneficiarul formării, în funcţie de statutul lui şi de tipul de formare ales. Formarea profesională poate fi organizată de companii, de instituţii publice precum Association pour la Formation des Adultes - AFPA (Agenţia Naţională pentru Formarea Adulţilor), de corpuri profesionale, de instituţii de formare regionale, etc.

d. Pregătirea personalului didactic - funcționează 3 categorii de personal didactic, fiecare cu propriul lui parcurs de formare şi progres în carieră: - profesorii de şcoală (pentru grădiniță și ciclul primar), care sunt absolvenţi ai primului ciclu de universități (maitrise) și ai I.U.F.M. ( Institut Universitaire pour la Formation Maitres); - profesorii certificaţi (pentru învăţământul secundar inferior), care sunt absolvenţi ai celui de-al doilea ciclu al universității (licence) şi ai unui I.U.F.M. de 3 ani; - profesorii agregaţi (pentru liceu), care au în plus față de profesorii certifiați, încă un an de I.U.F.M. finalizat cu un concurs de agregare. - profesorii universitari sunt pregătiţi prin sistemul şcolilor superioare.

e. Relaţiile şcoală-familie -comunitatePărinţii elevilor sunt reprezentați ca grup în consiliile de administraţie ale şcolilor, având numeroase drepturi, printre care: - dreptul de a fi informaţi despre copil, - de a fi consultați,

66 42

- de a da în judecată şcoala sau profesorii, dacă este cazul. - cele mai multe şcoli poartă numele unei personalităţi franceze ilustre. Decizia este luată de către autorităţile locale la propunerea făcută de cadre didactice. Persoanalităţile considerate de francezi că reprezintă cel mai bine sistemul de învăţământ şi dau nemele a sute de şcoli sunt: Jules Ferry, Jacques Prévert, Jean Jaures, Jean Moulin, Jean de La Fontaine, Antoine de Saint-Exupéry, Jean Monnet, Pierre şi / sau Marie Curie.

f. Sistemul teritorial de administrare şi control - există inspectorate la nivel naţional, regional şi departamental. - Inspectoratele naționale evaluează sistemul naţional în ceea ce priveşte: - curriculum-ul, - metodologia didactică, - recrutarea personalului, - pregătirea cadrelor didactice. - Inspectoratele regionale şi departamentale sunt responsabile cu: - inspecţia şcolară, - consilierea şi îndrumarea cadrelor didactice și a managerilor de școli din ciclul secundar, primar şi preşcolar.

g. Sistemul de notare - Sistemul de notare este cuprins între 0 - 20 cu 20 reprezentând perfect. - extrem de dur. - nota de trecere este situată între 10 şi 20 - de la 12 în sus, elevii primesc o menţiune: -Assez Bien 12 - 13.99, - Bien 14 - 15.99, - Très Bien -de la 16 în sus.- este ceva excepţional; de regulă, mai puţini de 3%dintre elevi primesc această menţiune. ŞTIREMinistrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, domnul Daniel Petru Funeriu, s-a întâlnit astăzi, 25 februarie, cu ambasadorul Franţei la Bucureşti, Excelenţa Sa domnul Henri Paul. În cadrul întrevederii a fost evidenţiată buna colaborare dintre cele două ţări în domeniul educaţiei şi au fost analizate proiectele de interes comun aflate în derulare.Principalul subiect al discuţiei a fost relansarea parteneriatului franco-român şi accentuarea rolului francofoniei în domeniul educaţiei. S-a stabilit reluarea activităţii grupului de experţi româno-francez în domeniul educaţional, precum şi urgentarea procedurilor pentru recunoaşterea şi echivalarea mutuală a diplomelor. Alte subiecte discutate au fost organizarea bacalaureatului în limba franceză şi construcţia Liceului francez din zona Băneasa.În domeniul cercetării, ES Henri Paul a apreciat participarea României la proiectul Extreme Light Infrastructure (ELI) şi a agreat includerea acestuia în parteneriatul strategic bilateral.Ambasadorul francez şi-a manifestat întregul sprijin şi pentru iniţiativa româno-ungară de a avea o politică comună la nivelul Uniunii Europene în domeniul educaţiei pentru populaţia rromă. În acest sens, partea franceză doreşte să elaboreze, în colaborare cu România, un document foaie de parcurs pe tema incluziunii rromilor, până la data începerii celui de la II-lea summit UE (Cordoba, 8-9 aprilie 2010).

DELF SI DALF, DIPLOME OFICIALE ALE MINISTERULUI EDUCATIEI DIN FRANTA

66 43

Aceste diplome au fost create în 1985 de Ministerul francez al Educaţiei, iar începnd cu luna octombrie 2005, cunosc o profundă transformare: 1. DELF (Diplome d etudes en Langue Franaise) - Sunt 4 diplome diferite: DELF A 1, A 2, B 1 si B 2.DELF A1 pune în valoare cunoştinţele dobândite de începători şi validează competenţele care se înscriu în nivelul de descoperire a limbii franceze. DELF A2 validează competenţa lingvistică a unui utilizator elementar, la un nivel de supravieţuire, cel al raporturilor sociale, al petrecerii timpului liber, al calătoriilor. DELF B1 validează un nivel de competenţă care corespunde deja unui utilizator aproape independent al limbii franceze.. DELF B2 se concentrează asupra eficacităţii argumentării, uşurinţei în discursul social şi asupra unui grad ridicat de conştientizare a funcţionării limbii. Este nivelul utilizatorului independent, cel care este cerut de cea mai mare parte a universitaţilor franceze. 2.DALF ((Diplme Approfondi de Langue Franaise) - Sunt 2 diplome diferite : DALF C 1 si C 2. - DALF C1 este nivelul autonomiei şi al experienţei. Se cere, la acest nivel, uşurinţa şi spontaneitatea în comunicare. - DALF C2 presupune dobândirea unor capacităţi foarte avansate, altfel spus, stăpânirea limbii franceze la un nivel foarte înalt: precizie, uşurinţa şi adecvare a discursului. Fiecare diplomă evaluează cele patru competenţe: înţelegerea documentelor orale, înţelegerea documentelor scrise, ca şi exprimarea orală şi în scris. Aceste diplome se obţin independent una de alta, fară limitare în timp într-un an universitar, sunt organizate mai multe sesiuni de examene.

66 44

Tema 5

Educaţia în Germania

Tezele temei:1. Date preliminarii2. Structura generală a sistemului de educație3.Caracterizarea sistemului de educaţie

1. Date preliminariiGermania actuală, reunificată în 1990, este un stat federal: -compus din landuri, care funcționează ca mici stătuleţe cu largă autonomie în raport cu un guvern federal. - cel mai populat stat vest-european, având o populaţie de 82 milioane locuitori, din care, 23,5% reprezintă populaţia şcolară. - religia - este divizată între catolici şi protestanţi. - limba oficială- limba germană; prezintă numeroase dialecte, destul de diferite de la o zonă la alta. Forma de guvernământ: - stat federal ce reuneşte 16 landuri și 3 oraşe autonome (Hamburg, Bremen, Kiel). - 3 nivele de guvernare: federal, statal şi local (cu două subnivele: district şi comună). Sistemul naţional german de educaţie se caracterizează prin: - descentralizare, fiind o corelare şi juxtapunere a minisistemelor autonome ale fiecărui land. - Guvernul central asigură: - respectarea principiilor generale în educația din întreg teritoriu, - o relativă echitate a salariilor şi pensiilor cadrelor didactice, încurajând cercetarea ştiinţifică. - corelarea tuturor landurilor în ceea ce priveşte: - durata educaţiei obligatorii, - structura anului şcolar, - nucleul comun al curriculum-ului, - pregătirea cadrelor didactice. În fiecare land există un minister al educaţiei , colaborarea dintre ministere realizându-se prin intermediul unei Comisii Federale de Educaţie. Responsabilitatea pentru sistemul de învăţământ german revine în primul rând guvernelor de landuri (Bundesländer), în timp ce guvernul federal joacă doar un rol minor Biserica şi statul sunt separate. Obligativitatea rugăciunilor în şcoli şi prezenţa obligatorie a elevilor la slujbele religioase sunt interzise prin Constituţie. În 1995 s-a hotărât

66 45

că, în sălile de clasă, crucea creştină nu-şi are locul, deoarece încalcă libertatea religioasă a elevilor necreştini şi atei. În situaţia în care niciun elev nu are obiecţii, crucea poate aparţine decorului clasei.

2. Structura generală a sistemului de educație

ORGANIGRAMA STRUCTURII SISTEMULUI DE EDUCAȚIE GERMAN

sau:

66 46

Copiii au la dispoziţie gamă largă de şcoli :

A. Şcoli de stat.

a. normale -nu percepe taxe de şcolarizare - majoritatea elevilor frecventează şcoli de stat în vecinătatea lor. Şcolile din zonele bogate tind să fie mai bine decât cele din zonele defavorizate. Odată ce copiii ajunge la vârstă şcolară, familiile din clasa de mijloc se mută departe de zonele defavorizate. b.alternative ( non-tradiţionale, non-conventionale, sau non-standard).O şcoală alternativă este o instituţie de învăţământ cu un curriculum şi metode care sunt netradiţionale. - şcoala Waldorf (206 şcoli în 2007) - şcoala Montessori (272) - şcoli alternative gratuite (Freie Alternativschule ) (65) c. şcoli parohiale: - protestante (63) - catolice (114) După ce copiii au terminat şcoala primară (la 10 ani, 12 la Berlin şi Brandenburg), există patru opţiuni pentru învăţământul secundar: - Hauptschule până la clasa a IX-a cu examen de absolvire - în unele state din Germania nu există Hauptschule şi elevii sunt integraţi în aşa numita Şcoală de schimb. - Realschule până la clasa a X-a cu examen de admitere; - Gymnasium (liceu), până la clasa a 12 sau 13 cu Abitur ( bacalaureat) - Gesamtschule (şcoală generală) - Şcoala Intermediară - o şcoală cuprinzătoare, oferă şi servicii de recuperare

După trecerea cu succes prin oricare dintre şcolile de mai sus, elevii pot începe şcoala profesională ( Berufsschule).

- trei ani şi jumătate de ucenicie- două zile pe săptămână cursuri- celelalte zile lucrează la o firmă (firmele sunt obligate să accepte elevii pe

schema lor de ucenici; elevii sunt angajaţi cu fracţiune de normă ca salariaţi ai firmei. După aceasta, ucenicul este înregistrat pe o listă la Industrie-und Handelskammer IHK (Camera de Comerţ şi Industrie)

- oferă cunoaşterea teoriei şi numeroase activităţi practicii.

După parcurgerea Berufsschule şi trecerea examenelor de absolvire tânărul este pregătit pentru o carieră de nivel de gestionare scăzut. În unele domenii, se învaţă abilităţi necesare pentru a ocupa poziţii în bănci, sau ca asistenţi juridici.

Dinamica elevilor care au absolvit Hauptschulabschluss , Realschulabschluss sau Abitur

1970 1982 1991 2000 Hauptschule 87,7% 79,3% 66,5% 54,9% Realschule 10,9% 17,7% 27% 34,1% Abitur 1,4 % 3% 6,5% 11%

66 47

Clasele 5 şi 6 ( vezi tabloul de mai sus) formează o fază de orientare (Orientierungsstufe) în care elevii, părinţii şi profesorii decid care dintre căile menţionate mai sus se potriveşte pentru fiecare elev Fază de orientare este integrată în programul şcolilor secundare; fac excepţie landurile Berlin si Brandenburg în care orientarea este integrată în programul şcolilor elementare. Profesorii dau o recomandare pe baza realizărilor şcolare la principalele discipline (matematică, germană, ştiinţe naturale, limbi străine) şi a comportamentului în clasă.Limbile străine- limba engleză este obligatorie în toate şcolile secundare, însă nu este întotdeauna prima limbă străină; - elevilor de la Gymnaziu li se cere adesea să înveţe limba latină ca prima lor limbă străină.- în unele landuri, învăţarea limbilor străine începe în Grundschule (şcoala primară). - franceza, spaniola, greaca veche şi latina sunt cel mai frecvent studiate ca a doua sau a treia limbă străină . - în unele şcoli se fac grupe de voluntari pentru învăţarea altor limbi. Adulţii care nu au obţinut o Realschulabschluss sau Abitur au opţiunea de a participa la cursuri de seară la un Abendgymnasium sau Abendrealschule .

B. Şcoli private

Constituţia garantează dreptul de a înfiinţa şcoli private. Ersatzschulen sunt şcoli primare sau secundare conduse de persoane private, organizaţii private sau grupuri religioase. -oferă aceleaşi tipuri de diplome ca şi şcolile publice. - profesorii sunt obligaţi să aibă cel puţin aceleaşi calificări ca şi cei de la şcolile de stat, - salariile lor sunt cel puţin la fel cu ale profesorilor de la şcolile de stat. - standardele academice sunt identice cu acelea ale şcolilor de stat - taxele de şcolarizare sunt reduse în comparaţie cu cele din majoritatea celorlalte şcoli particulare din Europa de Vest - toate sunt subvenţionate din fonduri publice. - copiii care frecventează şcolile private au rezultate mai slabe. Explicaţie: - rezultale nu se datorează faptului că urmează o şcoală privată, ci nivelul elevilor care le urmează este mai scăzut - unele şcoli particulare au cerinţe mai mici decât cele de stat. - unele şcoli private şcolarizează copii cu dificultăţi psihice

Școala obligatorie : -începe la 6 ani şi durează, cu frecventarea totală a cursurilor, până la 15 ani; - se prelungeşte, în regim de frecvență redusă, până la 18 ani; - grădinița şi şcoala primară sunt absolut comune, iar educaţia secundar-inferioară se diversifică pe variante; - în cazul învățământului secundar-superior, apar de asemenea variante preacademice, provocaţionale sau combinate; - predomină învăţământul de stat, deşi există şi instituţii private, la toate nivelele, autorizate de guvernul landului; - cu excepţia acestora, toate şcolile (generale şi profesional- vocaţionale), ca şi institutele de învăţământ superior şi universităţile sunt gratuite. Sistemul de învăţământ german are două trăsături care îl deosebesc de sistemele de învățământ ale celor mai multe state industrializate:

66 48

- în ciclul secundar superior există trei sau patru tipuri de şcoli paralele dar separate, precedate de ciclul primar comun; - forma „duală” a formării profesionale, a cărei principală funcţie este asigurarea muncitorilor calificaţi prin formare la locul de muncă.

3.Caracterizarea sistemului de educaţieSistemul de educaţie german este format din:

Educaţia generală - De la 3 la 6 ani copiii pot frecventa Kindergärten (învăţământul preprimar). Prima grădiniţă a fost deschisă în 1837 ( alte surse datează la 1840) în Bad Blankenburg, Germania de Friedrich Fröbel( 1782-1852 - pedagog german cunoscut pentru contribuţia sa decisivă la construirea bazelor moderne ale educaţiei bazate pe înţelegerea nevoilor şi disponibilităţilor copiilor. I se datorează de asemenea conceptul "grădiniţă", forma folosită acum în limbile germană şi engleză ). - Învăţământul obligatoriu debutează la vârsta de 6 sau 7 ani împliniţi şi durează 9 sau 10 ani (în funcţie de land). - toţi copiii trebuie să frecventeze la început Grundschule (şcoala primară) pentru 4 sau 6 ani. În general, de la vârsta de 6 ani elevii din învăţământul obligatoriu merg la o școală primară locală. Apoi aleg filiere separate. - părinţii decid la acest moment – pe baza sfatului profesorului – în privinţa tipului de şcoală pe care să o urmeze copilul: -Hauptschule (şcoală secundară inferioară), - durează cinci sau şase ani şi constă din clasele cinci-nouă sau cinci-zece, în funcţie de Land. Iată un exemplu concret:

- aproximativ o treime din elevii care absolvă şcoala primară continuă cu Hauptschule - curriculum cuprinde discipline vocaţionale dar şi generale, ca , istorie matematică, geografie, germană, o limbă străină

- diploma de absolvire permite elevilor să devină ucenici în magazine sau fabrici şi să continue cu o şcoală profesională până la vârsta de 18 ani - Realschule (şcoală secundară intermediară) - o treime din absolvenţii de şcoală primară continuă la Realschule, - planul de învăţământ este superior celui de la Hauptschule, pentru că incumbă şi o limbă străină suplimentare, contabilitate, competenţe informatice. - diploma de absolvire permite elevilor să urmeze Fachoberschule ( şcoală superioară tehnică) sau Fachgymnasium pentru următoarea etapă de învăţământ secundar. - Gymnasium (şcoală secundară superioară). - de la mijlocul anilor 1990, aproximativ o treime din totalul absolvenţilor de şcoală primară se înscriu la Gymnasium - absolvenţii au dreptul de a studia la nivel universitar. - Gesamtschulen (şcoli secundare comprehensive); - există în unele regiuni germane şi combină toate cele trei niveluri de pregătire într-o singură formă.

66 49

- înfiinţate în anii 1960 pentru a oferi o gamă mai largă de oportunităţi educaţionale decât Gymnasium tradiţional - deopotrivă contestate şi acceptate ele există în câteva landuri - Sonderschule - destinate copiilor cu nevoi educaţionale speciale. La terminarea ciclului secundar inferior, elevii primesc un certificat de absolvire a claselor a IX-a sau a X-a. - la sfârşitul clasei a IX-a în orice Land (stat federal) se poate obţine prima calificare academică generală, numită Hauptschulabschluss (certificat de învăţământ secundar) Acest prim certificat de absolvire din învăţământul general se foloseşte de regulă pentru admiterea la formarea profesională în sistemul dual. - la sfârşitul clasei a X-a în orice Land (stat federal) se poate obţine calificarea academică intermediară, numită Realschulabschluss (certificat de şcoală secundară) sau Mittlerer Schulabschluss (certificat intermediar de absolvire a învăţământului secundar) . Acest certificat se eliberează de Realschulen şi îi califică pe elevi pentru admiterea la cursurile învăţământului secundar superior, la Berufsfachschulen speciale (şcoli profesionale cu program normal) şi la Fachoberschule (şcoli secundare superioare specializate) şi de asemenea, la cursul de formare profesională din cadrul sistemului dual. Dacă se atinge un anumit nivel de performanţă, se poate obţine prin Mittlerer Schulabschluss o calificare de debut necesară pentru transferarea la Gymnasiale Oberstufe (ciclul superior al şcolii secundare, Gymnasium). În cele mai multe landuri, la momentul actual, Allgemeine Hochschulreife sau Abitur (certificatul de învăţământ secundar superior) se obţine după 9 ani de cursuri la Gymnasium, unde Gymnasiale Oberstufe acoperă clasele a XI-a, a XII-a şi a XIII-a. În afară de Abitur, care permite titularului să studieze orice profil, la orice instituţie de învăţământ superior, mai există două alte tipuri de certificate de învăţământ secundar superior: - Fachgebundene Hochschulreife (certificatul specializat de învăţământ secundar superior), care de regulă este obţinut de la Berufsoberschule (şcoala superioară profesională) şi permite titularului să studieze anumite discipline într-o instituţie de învăţământ superior. - Fachhochschulreife (certificatul avansat de la colegiul tehnic) este un certificat care permite titularului să studieze la Fachhochschule (universitatea de ştiinţe aplicate) şi se obţine după asolvirea Fachoberschule (şcolii secundare tehnice). Programul săptămânal - elevii au aproximativ 30-40 ore pe săptămână de 45 de minute fiecare - liceele au trecut la ore de 90 minute. -există aproximativ 12 discipline obligatorii: două sau trei limbi străine, fizică, biologie, chimie şi educaţie civică, de obicei, studii sociale, matematică, muzică, artă, istorie, germană, geografie, educaţie religioasă / deontologice . - activităţi după-amiază - în principal cor sau orchestră, uneori, sport, teatru sau limbi străine. Multe dintre acestea sunt oferite ca semi-şcolare fără să fie cuprinse în planul de învăţământ. Alte activităţi comune extraşcolare sunt organizate în cluburi private, foarte populare în Germania.

Model de orar pentru casa a IX- A de la Gymnasium

Sample grade 10 Gymnasium timetable Time Monday Tuesday Wednesday Thursday Friday

07.30–08.15 am

English Physics Biology Physic French(course)

08.20–09.05 History English Chemistry Maths Chemistry

66 50

am 09.05–09.25

am break pauză

09.25–10.10 am

Latin (course) French (course)

Maths Latin (course)

Maths

10.15–11.00 am

German French (course)

Religious studies (course)

Latin (course)

German

11.00–11.15 am

break pauză

11.15–12.00 am–pm

Music Mathematics PE PE German Biology

12.05–12.50 pm

Religious studies (course)

History PE PE English Latin (course)

Educația profesională - o mică proporţie de tineri îşi finalizează pregătirea profesională în şcoală - trei sferturi dintre tinerii din orice şcoală generală (fără să includem şcolile superioare în Gymnasium) sunt formaţi în companii. - cursanţii companiei frecventează cursurile şcolii profesionale. De aceea se vorbeşte despre un sistem”dual” în formarea profesională.

Educaţia terţiară Sistemul de învăţământ superior din Germania este divers; fiecare land are propriile sale legi cu privire la învăţământ superior, adesea adoptate separat pentru fiecare tip de instituţie de învăţământ superior. Toate dispoziţiile legale trebuie să ţină seama de prevederile din Legea Învăţământului Superior. În Germania există următoarele tipuri de instituţii de învăţământ superior: - Universităţi şi instituţii de învăţământ superior cu responsabilităţi comparabile (universităţi, universităţi de tehnologie / universităţilor tehnice, învăţământ la distanţă universităţi ale forţelor armate federale, universităţi medicale , universităţi medicale veterinare, universităţi sport, colegii ale bisericii, universităţi de educaţie) - Colegii de artă şi muzică - Universităţi de ştiinţe aplicate şi universităţi de ştiinţe ale administraţiei publice Fiecare instituţie de învăţământ superior este împărţit în departamente sau facultăţi.).

66 51

În afară de instituţiile de învăţământ superior public există universităţi private. Germania are un număr total de circa 350 de instituţii de învăţământ superior susţinute public sau recunoscute oficial, de următoarele tipuri: - Universitäten (universităţile) şi instituţiile echivalente de învăţământ superior ca: - Technische Universitäten (universităţile tehnice), - Gesamthochschulen (universităţile totale) - Pädagogische Hochschulen (colegiile pedagogice); - Kunsthochschulen and Musikhochschulen (colegiile de artă şi muzică); - Fachhochschulen (universităţile de ştiinţe aplicate). În afară de tipurile de instituţiile de învăţământ superior sus-menţionate, există colegiile de profesori pentru toate nivelurile de şcolaritate. Cu toate acestea, formarea profesorilor a fost în general integrată în structura universitară. În unele landuri, Berufsakademien oferă o alternativă la instituţiile de învăţământ superior. Aceste academii profesionale au preluat principiul sistemului dual de învăţământ profesional şi îl aplică la sectorul terţiar. Germania nu are un grup de universităţi de elită, toate îndeplinesc aceleaşi standarde. Există departamente la unele universităţi recunoscute pe plan internaţional ca deosebit de valoroase. Spre deosebire de universităţile din Statele Unite ale Americii, universităţile germane nu oferă studenţilor un campus unde să locuiască şi să desfăşoare activităţi sportive, culturale, petrecerea timpului liber. Universităţile, în general, constau în grupuri mici de clădiri dispersate pe întreg oraşul în care se află. Studenţii nu locuiesc, de regulă, pe proprietatea universităţii, ci cu chirie sau în camine studenţeşti ce aparţin bisericii sau altor organizaţii non-profit. 34,3% dintre absolvenţii cu abitur se înscriu la una dintre instituţiile de învăţământ superior. De la începutul anilor 90, structura învăţământului superior şi organizarea sa internă au fost supuse reformei. Prioritatea o reprezintă dezvoltarea Fachhochschulen, consolidarea cercetării aplicate şi transferul tehnologicProcesul de admitere Nu sunt, de regulă, examenele de admitere dar sunt asigurate procente pentru unele situaţii: - cel puţin 2 la sută din studenţii de la orice universitate trebuie să provină din aşa-numitele "Härtefälle" cazuri (cazuri de dificultate sau elevi defavorizaţi). Un student poate fi considerat ca un caz cu dificultăţi dacă: - suferă de o boală gravă sau de invaliditate - este defavorizat social (sau provine dintr-o familie defavorizate) - este de origine germană născut în afara Germaniei ("Spätaussiedler") şi a urmat o universitate din ţara de origine. - 20 la sută din locuri sunt acordate studenţilor care au absolvit în primii 20% din clasa lor (determinat prin GPA) - 20 la sută din locuri sunt acordate studenţilor aflaţi de mai mult timp lista de aşteptare - procente de admitere pot fi la discreţia universităţii care aplică o serie de criterii: - anilor de şcolaritate - rezultate la interviu - rezultate la creaţii de genul eseului - examenele de admitere.

66 52

3. Educaţia adulţilor constituie o componentă majoră a sistemului formal de educaţie din fiecare land, incluzând: - completarea de studii, - specializarea/perfecţionarea - schimbarea carierei profesionale. Formele ei sunt diverse şi variate de la un land la altul, iar instituţiile care o iniţiază sunt într-o acerbă competiţie pentru acapararea unui segment ţintă din piaţa educaţională specifică. Amploarea şi dinamica educaţiei continue din Germania este una din cele mai ridicate din Europa şi din lume.

4. Pregătirea personalului didaticInstruireaprofesorilor din învăţământul pre-primar şi primar / profesorii şcolii de bază

- sunt instruiţi în trei ani şi jumătate în universităţi şi în cadrul colegiilor de Artă şi Muzică. - instruirea include un studiu al didacticii elective sau obiectul de specialitate, precum şi didactica specifică şcolii primare. - există o perioadă de formare practică de câteva săptămâni şi una didactică - profesorii trebuie să treacă primul examen de stat, format din probe la două discipline şi în domeniul ştiinţelor educaţionale. Formarea profesorilor din învăţământul secundar( Hauptschule, Realschule, Gymnasium, Sonderschule şi profesori şcoală profesională) - se pregătesc 3.5 - 4.5 ani în universităţi. - studiază obligatoriu două discipline de specialitate, împreună cu încorporarea adecvată a didacticii acestora şi curs din ştiinţele educaţiei.(din acestea dau examen de stat) - o perioadă de formare practică cu durata de câteva săptămâni - pregătirea din universitate este urmată de doi ani de serviciu pregătitor în şcoli încheiat cu al doilea examen de stat. - studenţii care intenţionează să devină profesori în şcolile profesionale trebuie să parcurgă şi o perioadă de experienţă de muncă de cel puţin 12 luni, relevantă pentru zona profesională aleasă şi finalizată înainte de primul examen de stat.

Instruirea profesorilor de învăţământ superior Nu există nici o prevedere legală pentru formare profesională specială pentru personalul didactic de învăţământ superior. - cerinţele de recrutare pentru personalul de învăţământ superior sunt, de obicei, titlul de Doctor şi pentru profesori de Abilitare sau echivalente.

  Deci: formarea cadrelor didactice variază în Germania de la un land la altul, dar cu anumite similarități de esență. De regulă, cei care optează pentru cariera didactică, trebuie să parcurgă două faze: - una predominant academică, în cadrul universităților care durează de la 3 la 5 ani (în funcție de nivelul la care vor funcționa), timp în care studiază problematica educației în general, dar și conținuturi ale viitoarei discipline de predat, realizând însă, în mică parte practică în predare și finalizându-se printr-un prim examen de stat; - a doua fază, predominant practică, în şcoli unde sunt deja plătiţi şi asistați de profesori titulari, durând 1-2 ani, și finalizându-se printr-un al doilea examen de stat. Germania se confruntă cu lipsa acută de profesori. Pentru anul şcolar 2009-2010 se înregistra un deficit de 40.000 de cadre didactice, cu 15.000 de locuri mai mare decât în anul 2008, ceea ce înseamnă o creştere de 60%. Cea mai mare lipsă de profesori se constată la

66 53

materiile matematică, informatică, fizică şi chimie. Autorităţile constată drept cauză principală a deteriorării situaţiei ieşirea la pensie masivă care nu poate fi suplinită de înlocuitori. Uniunea Filologică din Germania (DPhV) consideră că cea mai bună soluţie pentru a rezolva problema deficitului din învăţământ este angajarea cadrelor didactice din Europa de Est

5.Taxe - cele mai multe universităţi sunt finanţate de stat. - în 2010, în cinci din cele 16 state din Germania se plăteşte taxa de studii la colegiile finanţate de stat, în timp ce în 11 state de şcolarizarea este încă gratuită. - nu sunt burse universitare, dar un număr de burse private şi publice se atribuire de către unele instituţii, de obicei, pentru a acoperi costurile de viaţă şi cărţi. - există o lege (BAföG sau Bundesausbildungsförderungsgesetz), care asigură că persoanele nevoiaşe pot prini până la 650 € pe lună pentru 4-5 ani, dacă ei sau părinţii lor nu-şi pot permite toate costurile implicate. Parte (de obicei jumătate) din aceşti bani este un împrumut fără dobândă, care trebuie să fie rambursat. - multe universităţi intenţionează să introducă taxe de şcolarizare şi au anunţat intenţia lor de a folosi o parte din bani pentru a crea programe de burse

6. Responsibilităţi şi îndrumare Responsibilitatea pentru sistemul de învăţământ este condiţionată de structura federală a ţării. Conform constituţiei, legislaţia şi administraţia învăţământului sunt în cea mai mare parte responsabilitatea land-urilor (într-un sistem ce cuprinde Ministerele Educaţiei ale land-ului, autorităţile regionale şi cabinetele şcolare la nivel local), fiind coordonate la nivel naţional de Kultusministerkonferenz (conferinţa miniştrilor educaţiei şi culturii ai land-urilor). Landurile decid chiar şi durata şcolarităţii. Iată un exemplu:

Grad Vârsta

medie al elevilor

Nivelul şcolii (Berlin /

Brandenburg)

Nivelul şcolii (Restul

Germania) 1 6/7 primar primar 2 7/8 primar primar 3 8/9 primar primar 4 9/10 primar primar 5 10/11 primar secundar 6 11/12 primar secundar 7 12/13 secundar secundar 8 13/14 secundar secundar 9 14/15 secundar secundar 10 15/16 secundar secundar 11 16/17 secundar secundar 12 17/18 secundar secundar 13 18/19 secundar secundar

În sarcina guvernului federal intră: - legislaţia privind cadrul general pentru învăţământul superior - asistenţa financiară a pregătirii individuale - promovarea personalului academic tânăr.

66 54

Tema 6

Educaţia în Italia

66 55

Tezele temei:

1. Date preliminarii2. Structura generală a sistemului de educaţie şcolară3.Caracterizarea sistemului de educaţie

1. Date preliminarii

Italia este una dintre membrele fondatoare ale Uniunii Europene, alături de Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg şi Olanda. Are o populaţie de aproximativ 58 milioane de locuitori, din care, 9,7 milioane /16,72% reprezintă populaţia şcolară. Suprafaţa Italiei: 301. 252 Kmp. Este una dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii, făcând parte din grupul celor 8 state puternic industrializate, dezvoltarea economică a ţării nefiind uniformă pe toată întinderea acesteia; există mari diferenţe între partea nordică, superdezvoltată şi regiunea sudică, rămasă în urmă. Religia absolut majoritară a Italiei: creştinismul catolic. Limba vorbită: limba italiană modernă. În partea de nord, un segment minoritar al populaţiei vorbeşte şi franceza sau germana, având dreptul legal să facă educaţia în aceste limbi moderne. Forma de guvernământ: republică, cu patru nivele de guvernare: - nivelul naţional; - nivelul regional (20 regiuni istorice); - nivelul provincial (districtual); - nivelul comunal (al localităţilor).Administrarea sistemului naţional de educaţie revine în responsabilitatea M.P.I. (Ministero della Publica Instruzione), care organizează: - educaţia preşcolară, - primară, - secundară - terţiară exceptând universităţile. Educaţia universitară este coordonată de Ministerul Educaţiei, Universităţilor şi Cercetării (Ministero dell Universita e della Ricerca Scientifica e Tecnologia). În fiecare regiune funcţionează, la nivel de districte câte un ” consiglio di distretto scolastico”, care se ocupă de asigurarea logisticii educaţiei (echivalentul inspectoratelor judeţene de la noi).

66 56

La nivel de comune există un ”consiglio scolastico comunale”, care monitorizează şcolarizarea tuturor copiilor din localitate, asigurând facilităţi de transport, cazare, sprijin pentru familiile sărace.

2. Structura generală a sistemului naţional de educaţie şcolară

Educaţia este împărţit în cinci etape: - grădiniţa (scuola materna), - şcoala primară (scuola elementare), - gimnaziu (scuola media), - liceu ( scuola superiore) , - universitar (Università). Sistemul de învăţământ a fost modificat începând cu anul 2003, ca rezultat al reformei în educaţie. Printre scopurile reformei mai importante sunt: - împletirea pregătirii teoretice cu activităţi de formare practică - dezvoltarea autonomiei şcolilor Educaţia obligatorie are o durată de 12 ani sau poate dura până la obţinerea unei calificări profesionale cu o durată de 3 ani, chiar înainte ca elevul să împlinească 18 ani. Statul este responsabil pentru finanţarea şcolilor, atât pentru scopuri educative, cât şi pentru scopuri administrative. Regiunile trebuie să ofere servicii şi asistenţă elevilor (cantine, transport, manuale pentru învăţământul primar, ajutor pentru cei săraci, asistenţă socială şi medicală) din bugetele proprii, precum şi finanţarea planurilor pentru construirea de şcoli. Instituţiile şcolare sunt deplin autonome conform legislaţiei regionale.

ORGANIGRAMA SISTEMULUI DE EDUCAŢIE ŞCOLARĂ DIN ITALIA

66 57

3.Caracterizarea sistemului de educaţie şcolară Până la vârsta de 3 ani, copiii pot frecventa o varietate de moduri organizate de educaţie: childminders, grupuri de joacă sau creşe (asili nido). Aceste facilităţi sunt uneori conduse de către Comune şi în mod frecvent de către organizaţii private. Nido asile sunt pentru copiii cu vârsta de trei luni la trei ani. Locuri nu sunt garantate pentru fiecare copil şi va depinde de venitul părinţilor . Nido asile au o reputaţie excelentă în Italia şi sunt adesea de un standard mai mare decât creşele private. Mesele sunt planificate de un dietetician şi sunt renumite. Nido asile sunt, de obicei deschise de la orele 09:00-16:00, dar poat să-şi extindă programul pentru copiii a căror părinţi lucrează.

După această vârstă copiii pot urma scuola dell'infanzia (grădiniţe). - durează 3 ani, - este opţională, - se ocupă de educaţia copiilor, de dezvoltarea lor afectivă, cognitivă şi socială. Sistemul italian de instrucţie şi formare profesională cuprinde două cicluri:Primul ciclu include: a. învăţământ primar (scuola primaria), cu o durată de 5 ani; -schimbări recente în legislaţie prevăd că, toţi copiii care împlinesc şase ani până la 31 decembrie, a anului şcolar respectiv pot merge la şcoală - învaţă să scrie şi să citească, studiază matematica, geografia, italiana, engleza, ştiinţe, muzica, informatică, religie (opţional) şi studii sociale. - clasele au între 10 şi 25 elevi fiecare. - nu se încheie cu examen b. învăţământ secundar inferior (scuola secondaria inferiore), cu o durată de 3 ani. - participarea este obligatorie pentru toţi copiii cu vârsta cuprinsă între 11 şi 14.

66 58

- 30 de ore de ore pe săptămână, unele şcoli pot oferi ore suplimentare în cazul în care există o cerere (de până la 40 de ore). Aceste ore de după-amiază, finanţate de la bugetul de şcoală, pot include ore de computere, limbi străine, sport, muzică şi cluburi de sah. - la sfârşitul celui de-al treilea an, elevii sunt supuşi unei examinări standard ce cuprinde: - lucrări scrise la limba italiană, în matematică, ştiinţă şi o limbă străină. - examen oral la toate materiile, cu excepţia religiei.. La finalizarea învăţământului primar elevii obţin diploma di licenza elementare (certificatul de absolvire a învăţământului primar). Dacă au absolvit cu succes examenul, pot opta pentru una din următoarele filiere: -învăţământ secundar superior (licei) - implică între doi şi cinci ani de prezenţă. - obligatorii sunt doi ani de studii generale, urmat de un opţional de trei ani de învăţământ de specialitate. - opţiunea este determinată de intenţia de a merge la universitate după aceea, sau dacă doresc obţinerea unei calificări profesionale. - învăţământ secundar superior profesional. (istituto) Sistemul liceelor include: - Liceul clasic (Liceo Classico)) - durează de cinci ani şi pregăteşte elevul pentru studiile la nivel universitar - se studiază: latină, literatura greacă, italiană - pe parcursul ultimilor trei ani, sunt studiate filosofia şi istoria artei, - Liceul ştiinţific (Liceo Scientifico) - durează cinci ani - accentul se pune pe fizică, chimie şi ştiinţele naturale asemenea, - continuă studiul latinei şi o limbă modernă Liceul de Arte Plastice (Liceo Artistico) - durează patru la cinci ani pregăteşte pentru studii universitare în pictură, sculptură sau arhitectură Institutul de Profesori (Istituto magistrale) - durează cinci ani şi pregăteşte profesori de şcoală primară. - există, de asemenea, o perioadă de trei ani, curs de formare pentru educatori la grădiniţă, dar această diplomă nu permite elevilor să se înscrie apoi la o universitate. Institutul de Arte (Istituto d'Arte) - durează trei ani - pregăteşte pentru munca într-un domeniu artistic şi care să conducă la o calificare în arte (diploma di Maestro d'Arte) Institutul tehnice (Istituti tecnici) - durează cinci ani - pregăteaşte pentru studii universitare, - cei mai mulţi, după absolvire lucreză într-o firmă cu profil tehnic, administrativ sau în agricultură, industrie, comerţ. Institutul profesional (Istituti Professionali) - durează trei sau cinci ani, - absolvenţii obţin calificări profesionale. Cel mai vechi liceu din Italia este Liceo Ginnasio statale Scipione Maffei , situat în oraşul Verona , care şi-a început activitatea în 1808 . Sistemul de educaţie şi formare profesională include:

66 59

- istituti tecnici (institute tehnice) Învăţământul tehnic a suferit cele mai mari transformări de-a lungul experimentărilor desfăşurate de către Ministerul Educaţiei. Ca o consecinţă, programul de predare, materiile şi orarul şcolar stabilite prin decretul prezidenţial din 30 septembrie 1961 nu au fost aplicate pentru o perioadă lungă de timp. Acestea au fost înlocuite de programe, materii şi orare dezvoltate prin proiecte experimentale care au afectat, până în prezent, toate specializările învăţământului tehnic.

- istituti professionali (institute profesionale) Învăţământul profesional a suferit transformări în ultimii ani. Cursurile care conduceau spre o calificare au fost considerabil reduse, pe baza considerentului că, dacă pregătirea iniţială nu este prea îngustă, oferă flexibilitate dezvoltării personalităţii elevului, care se poate adapta mai uşor pieţei muncii sau cursurilor de recalificare.

- istituti d’arte (institute de artă) Oferă formare în meşteşuguri. Programele specifice de predare nu au fost stabilite la nivel naţional, acestea fiind elaborate la nivelul şcolilor.Scopul învăţământului secundar superior profesional îl reprezintă dobândirea abilităţilor profesionale teoretice şi practice prin activităţi practice şi stagii de ucenicie în întreprinderi.. După finalizarea învăţământului secundar obligatoriu obţin diploma di licenza media (certificatul de absolvire a învăţământului secundar obligatoriu). recunoscută ca o calificare de admitere la universitate, - pentru a primi diploma elevii trebuie să susţină examenele scrise şi orale. - examen scris -un eseu în limba italiană, pe un aspect de literatură, istorie, societate sau ştiinţă - test scris - un proiect de cercetare din domeniul specializării elevului - întrebări referitoare la problemele contemporane şi cunoaştere limbii străine alese. - Diploma de şcoală secundară superioară permite accesul la Universitate - Fiecare regiune are o şcoală clasică, o şcoală de ştiinţă şi una tehnică şi o şcoală profesională În oraşele mai mari există de asemenea, o şcoală de formare a profesorilor şi o şcoală de artă, şi nu poate fi un număr de şcoli profesionale, care reflectă adesea industriilor locale. -Există, în general, locuri de cazare disponibile pentru toţi elevii de la şcolile secundare superioare -Sistemul şcolar italian cuprinde de asemenea cursuri serale (Scuola serale), destinate celor care sunt angajaţi. Programul pentru evaluarea internaţională a elevilor , coordonat de către OCDE , constată că în prezent învăţământ secundar italian se situează pe locul 36 în lume, fiind cu mult sub media OCDE . Este evident declajul mare între rezultatelele obţinute de elevii din şcolile din Italia de Nord, situate peste media naţională, şi elevii din şcolile din sudul Italiei, care au rezultate mult mai slabe.

Învăţământul superior cuprinde: - università, istituti universitari, politecnici (universităţi, politehnici, institute universitare); - accademie di belle arti, istituti superiori per l’arte (academii şi conservatoare); - alte tipuri de învăţământ superior non-universitar; - istruzione e formazione tecnica superiore – IFTS (învăţământ superior şi formare tehnică) .Actualmente în Italia există 77 universităţi: - 55 universităţi de stat; - 3 universităţi tehnice;

66 60

- 14 universităţi care nu sunt de stat (atestate oficial); - 2 universităţi pentru străini; - 3 universităţi specializate în studii post-universitare.Are o veche tradiţie, Universitatea din Bolonia fiind înfiinţată în sec.XIFiecare universitate prevede 4 tipuri de studii finalizate cu: - Diploma de universitario (diplomă universitară),    -  Diploma di laurea (Bachelor of Arts / Ştiinţă),      - Dottorato di Ricerca (doctorat de cercetare),      - Diploma di Specializzazione (diplomă de specializare).

Studiile se desfăşoară pe durata a 2 la 5 ani, în funcţie de domeniul de specializare. Este inclusă o durată de activitatea de cercetare. Specializările preferate în Italia sunt: Agricultură, Arhitectură, Economie, Farmacie, Drept, Inginerie, Litere, Limbi Moderne şi educaţie, Biomedicina, Medicină şi Medicină Veterinară, Ştiinţe naturale, Fizică şi matematică , Ştiinţe politice.

Obs. În prezent, sistemul de învăţământ în limba italiană este în curs de reformare, schimbările fundamentale incluzând: -descentralizarea responsabilităţilor de administrare şi autonomie crescută în şcoli. - îmbunătăţirea calităţii procesului de învăţare - sporirea capacităţii şcolii de a răspunde cerinţelor în schimbare

3. Educaţia continuă Administraţia Regională şi Provincială din Italia este responsabilă pentru iniţiativele privind participarea adulţilor la educaţie sau activităţi de formare, prin promovarea ofertei de formare a trei subsisteme (educaţie, formare profesională şi educaţie non-formală). Centri Territoriali Permanenti (centre locale) oferă programe de consiliere, alfabetizare funcţională, post-alfabetizare, învăţarea unei limbi străine, precum şi programe de recuperare şi dezvoltare a abilităţilor sociale şi relaţionale, necesare pentru o participare deplină la viaţa socială.Centri Territoriali Permanenti desfăşoară activităţi pentru atingerea obiectivelor stabilite în concordanţă cu planificarea locală a ofertei de formare, cu ajutorul resurselor identificate pe baza înţelegerii dintre direcţiunea Ufficio Scolastico Regionale (oficii regionale şcolare) şi regiuni sau autorităţi locale, precum şi cu ajutorul resurselor disponibile în zona lor de responsabilitate.

4. Pregătirea personalului didactic Conform ultimei prevederi legale din 1990, formarea profesorilor din Italia, impune pentru toate ciclurile o pregătire de nivel universitar. Pregătirea constă în parcurgerea unor cursuri de 4 ani combinate (conținuturi academice de profil şi formare didactică generală și specifică). Pentru a funcționa ca director/manager de şcoală sau ca inspector, este nevoie de o vechime de 5 și respectiv 9 ani, şi de promovarea unui concurs cu probe scrise şi orale.

66 61

Tema 7

Educaţia în Spania

Tezele temei

1. Date preliminarii2. Structura generală a sistemului de educație3.Caracterizarea sistemului de educaţie

1. Date preliminarii Regatul Spaniol este: - membru al Uniunii Europene din 1986 - a cincea ţară din Europa din punct de vedere al numărului de locuitori.- 40 de milioane - 28% din populaţia Spaniei este reprezentată de populaţia şcolară.

Suprafaţa Spaniei este de 505 000 kmp, fiind a doua ţară ca întindere, după Franţa. Religia majoritară este creştinismul (catolicismul), pe lângă care există însă, şi

minorităţi religioase nesemnificative. Limba oficială vorbită de 70% din populaţia ţării este limba spaniolă,

- se mai vorbesc şi alte limbi, folosite şi în educaţia obligatorie: - limba catalană, vorbită în Catalonia şi Valencia, - limba galiţiană, vorbită în provincia Galicia - limba bască, vorbită în Ţara Bascilor şi Navarra.

Forma de guvernământ: monarhie constituţională, cu un accentuat caracter democratic. - cuprinde 5 mari provincii istorice, având în structura ei administrativă 17 comunităţi autonome, cu propriul parlament şi guvern comunitar.

Regimul politico-administrativ este de stat semi-federal, cu un guvern central la Madrid şi alte 3 nivele subordonate ierarhic de guvernare: - 17 comunităţi; - 50 provincii; - 8000 municipalităţi.Sistemul naţional de educaţie. -statul, cele 17 Regiuni Autonome şi corporaţiile locale sunt responsabile pentru sistemul de învăţământ. - Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei, în calitatea sa de corp administrativ central al statului, are responsabilitatea exercitării puterii, mai ales din punctul de vedere al reglementărilor, asigurând astfel omogenitatea şi unitatea sistemului de învăţământ. -Regiunile Autonome sunt responsabile pentru implementarea sistemului de învăţământ. - Corporaţiile locale au posibilitatea de a coopera. În responsabilitatea Ministerio de la Education y de la Ciencia (M.E.C.) intră: - politica educaţională a întregii ţări; - structura generală a sistemului naţional de educaţie; - durata educaţiei obligatorii şi a marilor cicluri/nivele; - curriculum-ul nucleu; - formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice; - finanţarea de bază şi investiţiile majore; - marile reforme în educaţie, etc.

66 62

2. Structura generală a sistemului de educaţie

Legea învăţământului din 1990, Legea privind organizarea generală a sistemului educaţional (Ley Organica de Ordenacion General del Sistema educativo) - LOGSE, a stabilit un nou sistem care a fost implementat în anul şcolar 1991-1992. Principalele puncte ale noului sistem sunt următoarele:

1. Educaţiei de bază este obligatorie şi gratuită, durează până la vârsta de 16 ani, vârsta legală pentru a începe munca.

2. Sistemul de învăţământ include nivele de educaţie generală şi specială, adică diferitele niveluri de educaţie sunt adaptate pentru a se potrivi elevilor cu nevoi speciale.

3. . Toţi elevii au o pregătire profesională de bază, care este dată în învăţământul secundar. Formarea profesională specifică este organizată la două niveluri, primul la sfârşitul învăţământului secundar obligatoriu, iar nivelul mai ridicat la sfârşitul "bacalaureatului".

4. Îmbunătăţirea calităţii procesului de învăţare trebuie realizată prin reînnoirea conţinutului cursurilor, îmbunătăţirea resurslor umane şi materiale, precum şi o mai bună utilizare a instrumentelor aflate la dispoziţia sistemului de învăţământ.

5. Predarea religiei trebuie să fie oferită la toate şcolile, dar este facultativă pentru elevi. 6. Sistemele educative speciale sunt aplicate pentru educaţia artistică şi învăţarea limbilor

străine.

Durata şcolii obligatorii este de 10 ani (de la 6 la 16 ani). Regiunile Autonome stabilesc calendarul şcolar, ţinând cont de standarde minimale instituite de autorităţile educaţionale pentru a garanta omogenitatea procesului de învăţământ şi, în acelaşi timp, luând în calcul caracteristicile fiecărui oraş. Elevii străini care au vârsta potrivită pentru învăţământul obligatoriu vor fi integraţi în clasele corespunzătoare vârstei şi au dreptul la asistenţă pentru a fi ajutaţi să atingă nivelul şcolar echivalent. Învăţământul general include:

- învăţământul preşcolar (Educación Infantil), - învăţământul primar (Educación Primari), - învăţământul secundar (Educación Secundaria) împărţit în - învăţământ secundar obligatoriu (Educación Secundaria Obligatoria), - liceu - bacalaureat (Bachillerato) şi - formare profesională specifică de nivel mediu (Formación Profesional Específica de Grado Medio); - formare profesională specifică de nivel superior (Formación Profesional Específica de Grado Superior), după obţinerea diplomei de bacalaureat (Bachillerato); - învăţământul universitar - organizat în cicluri cu obiective educaţionale specifice şi în ramuri academice independente.

ORGANIGRAMA SISTEMULUI DE EDUCAŢIE SPANIOL

66 63

3. Caracterizarea sistemului de educaţieÎnvăţământul preşcolar

- componentă recentă a sistemului educaţional spaniol o reprezintă Educación Infantil pentru vârstele cuprinse între 3 şi 6 ani,

- nu este obligatorie. Şcoala primară - durează de la vârsta de 6 ani până la 12 ani - începe la vârsta de şase ani şi durează şase ani. Primul ciclu (grund Ciclo) -2 ani

- este pentru copii aflaţi la vârste cuprinse între şase-opt ani - copilul este evaluat la fiecare termen şi părinţii sunt informaţi printr-un raport -la sfârşitul acestui ciclu copilul care nu au atins nivelul de educaţie necesar pentru a continua următorul ciclu repetă anul

Al doilea ciclu (Segundo Ciclo) -2 ani - este pentru copiii cu vârsta între opt-zece ani. Al treilea ciclu (tercer Ciclo) -2 ani -este parcurs de elevii de vârstă cuprinsă între zece- doisprezece ani - serveşte pregătirii pentru învăţământul secundar. Rezultatele evaluării se exprimă în învăţământul primar, după cum urmează: - Slab, - Suficient , - Bun

66 64

- Merit - Neachitare

Curriculum-ul primar include:

- ştiinţe sociale şi naturale (Conocimiento del Medio natural, social culturale) - limba spaniolă (Castellano)

- o limbă autonomă şi literatura dacă este cazul (cooficial lengua), matematică

- educaţie fizică,

- arte plastice şi vizuale,

- o limbă străină

- religie catolică opţional (atunci când un copil începe şcoala părinţii vor fi întrebaţi dacă doresc participarea copilului lor la cursuri religioase).

- altă limbă străină pot fi adăugată în al treilea ciclu

- este primul nivel obligatoriu din sistem. Învăţământul secundar, - durează de la vârsta de 12ani până la 18 ani, - cuprinde următoarele niveluri: - învăţământ secundar obligatoriu (Educación Secundaria Obligatoria – ESO), finalizat la vârsta de 16 ani, - liceu (Bachillerato) de la 16la 18 ani- cerinţă pentru admiterea la facultate - formare profesională specifică de nivel mediu (Formación Profesional Específica de Grado Medio).

Programele sociale garantate (Programas de Garantía Social) sunt organizate pentru elevii care nu ating obiectivele învăţământului secundar, pentru a le oferi pregătirea generală şi profesională care îi va ajuta să fie parte activă pe piaţa muncii sau să-şi continue studiile. În Spania, există: -şcolile finanţate de stat, - şcolile private ce primesc sponsorizări de la stat ( aşa numitele şcoli charter) - şcolile private fără asistenţă de la stat. La acestea, părinţii trebuie să plătească lunar o taxă . Majoritatea acestor şcoli sunt conduse de ordinele religioase şi sunt, de regulă, unisex Conform datelor de sinteză pentru perioada 2008-2009 de la minister, şcolile finanţate de stat au 67.4%, cele private, dar finanţate de stat, 26,0%, iar şcolile private neasistate financiar, 6,6% din elevii înmatriculaţi în anul precedent. Nu se percep taxe pentru frecventarea şcolilor publice. Contribuţii ale părinţilor sunt solicitate atât în instituţiile de stat cât şi în cele private. Părinţii/turorii trebuie să plătească pentru cărţi şi materiale, precum şi pentru orice activităţi extra-curriculare. Familii cu venituri scăzute pot obţine un grant pentru acestea, lucru ce depinde de legile în vigoare la momentul

66 65

solicitării. Uniforma şcolară nu este întotdeauna o condiţie prealabilă. În general, este purtată uniforma în şcolile private.

Formarea profesională Se realizează prin trei sisteme: -iniţial/ regulat: determinat de autorităţile educaţionale; - ocupaţional: determinat de autorităţile muncii; - continuu: organizat de angajaţi, sindicate şi alte agenţii sociale Formare profesională iniţială

- este parte integrantă a sistemului educaţional. - se adresează în primul rând tinerilor dar este valabilă şi pentru adulţii

care doresc să obţină certificate şcolare programul educaţiei şi formării permanente. Este structurată astfel:

- formare profesională de bază (Formacion Profesional de Base) pentru toţi elevii din învăţământul secundar inferior care vor urma liceul;

- formare profesională specifică ( Formación Profesional Específica) care include:

Programele de iniţiere profesională se adresează tinerilor cu vârsta între 16 şi 21 de ani care nu au absolvit Educación Secundaria Obligatoria – ESO (învăţământul secundar obligatoriu) şi care nu au calificări profesionale; - formare profesională intermediară: elevii sunt absolvenţi ai nivelului de învăţământ secundar inferior. Durata cursurilor: aproximativ 2 ani de instruire cu 300 de ore de instruire practică. - formare profesională avansată: este destinată să pregătească tinerii pentru angajare în domenii specifice, şi să ofere acces la studiile universitare. Durează un an sau doi, 25% din acest timp reprezentându-l instruirea practică. Formarea profesională intermediară şi cea avansată sunt disponibile în cadrul

Institutos de Educación Secundaria (şcoli secundare) sau în cadrul şcolilor profesionale.

- Formare ocupaţională - se adresează persoanelor neangajate şi încearcă să sporească reintegrarea profesională a celor fără loc de muncă, prin intermediul calificării, recalificării sau reactualizării competenţelor lor profesionale. Acţiuni de formare ocupaţională sunt dezvoltate ca mijloace ale Plan Nacional de Formación e Inserción Profesional - Plan FIP (Plan de Inserţie şi Formare Profesională), ale şcolilor atelier şi centrelor de meserii, atelierelor pentru angajare, unităţilor şi centrelor de promovare şi dezvoltare a programelor de iniţiative antreprenoriale. - Formare profesională continuăCea mai mare parte a formării profesionale pentru muncitorii angajaţi (formarea continuă), este în responsabilitatea partenerilor sociali şi este sub conducerea Fundación Tripartita para la Formación en el Empleo (Fundaţia pentru formarea la locul de muncă).

Învăţământul superiorSistemul universitar spaniol datează din Evul Mediu. Cea mai veche între universităţile spaniole este Salamanca, fondată în 1218. Sistemul actual este, de fapt, descendent al universităţii liberale, inspirat de modelul francez centralizat. În ultimii ani, acesta a cunoscut o creştere semnificativă În ultimul timp s-a implementat autoguvernarea şi sistemul descentralizat

66 66

- durata normală a cursurilor universitare este de 4 ani, cu excepţia Medicinei care durează 6 ani. Diciplinelor universitare le sunt alocate pachete de credite

- 60 ECTS sunt luate în fiecare an, astfel încât, cine însumează 240 de credite ECTS, are dreptul să fie absolvent - cursurile sunt disponibile prin diverse Facultades Universitarias (facultăţi ). - în cadrul universităţilor sunt incluse şi Escuelas Técnicas Superiores (universităţile tehnice), Escuelas Universitarias (şcolile universitare) şi Colegios Universitarios (colegiile universitare). Învăţământul universitar este organizat în 3 cicluri cu obiective educaţionale specifice şi diverse ponderi academice: - primul ciclu: de 2-3 ani de educaţie universitară de bază, de profil, finalizat cu o ”diplomă” şi cu ”titulo diplomado”; - al doilea ciclu: de 2-3 ani, constând în realizarea unei specializări din profil, încheiată cu ”licencia” şi ”titulo licenciado”; - al treilea ciclu: de 2-3 ani, sau chiar 4, constând în studii postuniversitare de aprofundare, înaltă specializare, încheiat cu o ”disertatio” sau cu o ”thesis” şi cu titlul ”specialista/doctor”. În prezent sunt : - 50 de universităţi publice - 19 universităţi particulare recunoscute oficial Studiile universitare sunt grupate în 5 ramuri: - Socio-umane, - Ştiinţe experimentale, - Sănătate, - Social-legislativ, - Învăţământ tehnic.Elevii care doresc să urmeze cursurile universitare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe care variază în funcţie de certificatul deţinut de candidat şi de tipul de studii universitare pe care doreşte să le urmeze. Pentru admiterea la un curs de specializare se cere de obicei: - diplomă de absolvire a Bachillerato (bacalaureat), - susţinerea unui examen (probă de admitere). Universităţile particulare stabilesc examene de admitere suplimentare şi de asemenea oferă studii cu certificări proprii. Elevii care nu trec examenul de admitere la facultate pot urma Formación Profesional Específica de Grado Superior (formare profesională de nivel superior). În afara procedurii comune de admitere la universitate, există anumite specializări cum ar fi tehnician superior în design şi arte plastice, sau alte specializări echivalente, care permit accesul direct la studii universitare specifice.

Învăţământ superior la distanţă

Universidad Nacional de Educación o Distancia (UNED) organizează cursuri de învăţare la distanţă în Drept, Istorie şi Geografie, Litere, Filosofie şi Educaţie, Psihologie, Economie şi Management, Fizică, Chimie şi Matematică, Ştiinţe Politice şi Sociologie, şi Inginerie Industrială. UNED, de asemenea, organizeaza cursuri cu acces direct la universitate pentru adulţi peste 25 ani care nu deţin calificările necesare şi cursuri la distanţă pentru care nu este necesară anumită calificare.

66 67

În 1992, Ministerul Educaţiei, Culturii şi Sportului a creat Centrul pentru Inovaţie şi Dezvoltare a Învăţământul la Distanţă (CIDEAD).

Alte administraţii de învăţământ, printre care Departamentele pentru Comunităţi din Galicia, Navarra şi Valencia, au preluat învăţământul la distanţă pentru adulţi, în regiunile lor şi au creat instituţii capabile să-l organizeze şi să-l desfăşoarere. Există, de asemenea, Universitatea Oberta Catalunya.

2. Pregătirea personalului didactic - se realizează diferit, în funcţie de nivelul/ciclul educaţional la care urmează să activeze educatorii profesionişti: - viitorii specialişti în ante-pre-şcolaritate (”technicos”) urmează stagii scurte de pregătire, de 1-2 ani, după Bachillerato; - pentru ciclul pre-primar şi primar, pregătirea viitoarelor cadre didactice (”maestro/maestra”) se realizează în Escuelas Universitarias de Formacion de Profesorado, timp de 3 ani; - pentru ciclul secundar, profesorii, specializaţi de regulă pe 1-2 discipline de studiu, sunt pregătiţi în sistem universitar lung (licenciado), urmat de un curs specific educaţional de 1-2 ani.

66 68

Tema 8.

Educaţia în Elveţia

Tezele temei

1. Date preliminarii2. Structura generală a sistemului de educație3.Caracterizarea sistemului de educaţie

1. Date preliminarii

Elveţia este recunoscută pe plan internaţional ca un centru de excelenţă pentru educaţie şi este, prin urmare, o destinaţie atractivă pentru studiu şi cercetare. Sistemului său de educaţie este racordat continu la realitatea globalizării şi la parteneriatul cu alte ţări. Existenţa Elveţiei ca stat de sine stătător datează din anul 1803, când Napoleon îi schimbă statutul în republică federală. Este o confederație formată din 26 de ”cantoane helvetice”, fiecare cu propriul său guvern cantonaş şi cu reprezentare egală în guvernul federal. Este o ţară dens populată (aproximativ 7,3 milioane locuitori) cu o pondere a străinilor de aproximativ 20% din populaţia rezidentă. Populația aflată sub incidența educației reprezintă 24% .Suprafața Elveţiei este de 41 300 kmp, nelocuibilă însă în proporție de 3/4, din cauza predominanței zonei muntoase, ceea ce generează o densitate de 500-1000 locuitori/kmp în sfertul locuit. Cele trei regiuni geografice principale ale Elveţiei sunt: Jura, Plateau şi Alpii. Limbile oficiale sunt:- limba germană (63% din populație);- limba franceză (20% din populație);- limba italiană (8% dintre elevețieni);- limba romandă – un amestec de franceză şi italiană veche, vorbită de 2% din populaţie. Fiecare canton decide statutul limbilor şi folosirea lor în educaţie (ca limbă oficială sau prima/a doua limbă străină). Graniţele cantonale sunt bariere ale unor arii lingvistice dar şi religioase diferite: - populaţia ţării este majoritar creştină, fiind divizată între protestanţi (47%) şi romano-catolici (46%), iar restul (7%) sunt adepti ai altor religii sau atei. - în multe cantoane protestanţii sunt majoritari( Geneva sau Zurich de pildă), în altele domină catolicii ( Valais, Fribourg şi Lucerna). - în cantoanele în care populaţia este împărţită în ceea ce priveşte limba, şi credinţa

66 69

este divizată Această relitate marchează puternic mentalitatea populaţiei şi crează dificultăţi procesului de educaţie Forma de guvernământ - republică federală constituţionlă, cu un caracter profund democratic. Guvernul federal, supraordonat guvernelor cantonale, are prerogative limitate, de monitorizare și reprezentare pe plan internațional. Guvernul fiecărui canton are autonomie totală, inclusiv în administrarea bugetului. Guvernul federal are puţine responsabilităţi în materie de educație, guvernele şi parlamentele cantonale beneficiind de prerogative în acest sens. Întrucât Elveţia nu are resurse naturale, educaţia este considerată resursa cea mai consistentă. Prin urmare, Elveţia pretinde că a construit unul dintre cele mai funcţionale şi fiabile sisteme educative din lume. Deoarece responsabilitatea serviciile de învăţământ (grădiniţe, şcoli, universităţi), revine cantoanelor, educaţia poate varia semnificativ, în multe din dimensiunile sale între cantoane. Astfel, numele şcolilor, curriculum, la vârsta la care elevii încep şcoalar şi durata variază semnificativ de la canton la canton. Schimbarea şcolii de către elevi crează mari dificultăţi În ciuda acestor diferenţe existente la nivelul cantoanelor, se poate vorbi de un sistem ”nuclear” de educaţie elveţiian, organismul prin intermediul căruia se păstrează legătura şi se menţine unitatea în sistem, fiind Conferinţa Elveţiană a Directorilor Cantonali ai Educaţieii. Prin intermediul acesteia, cantoanele îşi concertează:- ciclurile și filierele educaționale;- durata ciclurilor;- vârstele de școlarizare;- formele de evaluare;- certificarea studiilor;- curriculum-ul nucleu;- conținutul disciplinelor de studii;- structura anului școlar. La nivel federal, în cadrul ”Departamentului Afacerilor Interne”şi ”Departamentului Afacerilor şi Economiei” funcţionează câte o comisie însărcinată cu supravegherea şi respectarea cerinţelor ca educaţia obligatorie să fie gratuită, deschisă tuturor precum şi cu monitorizarea educaţiei vocaționale iniţială din cantoane. Guvernul federal se ocupă de educația terţiară, precum şi de structura şcolii secundar-superioare, de curriculum-ul nucleu al acesteia şi de eliberarea/validarea certificatelor de absolvire la acest nivel. În Elveţia funcţionează şcoli publice şi private: -cei mai mulţi copii merg la şcolile publice, cele private, de obicei, pretind taxe mari şi sunt considerate mai slabe de cât cele publice. La Ecole Chantemere, şcoală privată internaţională, cu o puternică orientare culturală franceză, situată în localitatea Blonay, în Alpii elveţieni, la care învaţă copii între 6 şi 16 ani, taxele pentru elevii interni, în anul şcolar 2010-2011, sunt:

Învăţământ primar Învăţământ secundar Trimestrul I 12400 CHF 13200 CHF Trimestrul II 9600 CHF 10600 CHF Trimestrul III 9200 CHF 9800 CHF Total 31200 CHF 33600 CHF

Costul este calculat pentru demipensiune care reprezintă 2/3 din costul pensiunii complete

66 70

- interesele şcolilor private sunt apărate de Federaţia elveţiană a şcolilor private(SFPS). - în aproximativ 260 de şcoli, unele înscrise între cele mai importante şi mai vechi din Elveţia, cca. 100.000 elevi, studenţi şi ucenici din ţară şi din peste o sută de ţări străine au ales să se pregătească - în majoritatea municipiilor există grădiniţe, şcoli primare şi secundare. - cele mai multe cantoane au cel puţin un liceu

2. Structura generală a sistemului naţional de educaţie

ORGANIGRAMA SISTEMULUI DE EDUCAŢIE

 

Mai sus sunt prezentate nivelurile pe care le are la dispoziţie cetăţeanul elveţian pentru

pregătire.

3. Caracterizarea sistemului de educaţie

66 71

a. Nivel preşcolar:

În majoritatea cantoanelor, învăţământul preşcolar este reglementat prin legea învăţământului, în altele, printr-o ordonanţă sau lege pentru grădiniţe. - grădiniţa nu este obligatorie, dar cei mai mulţi copii o frecventează. - nu învaţă să citească şi să scrie, dar îşi dezvoltă capacităţile sociale şi însuşesc principalele norme ale educaţiei formale ( să stea liniştiţi pentru un timp şi să acorde atenţie educatorului). Copiii frecventează grădiniţa 1-2 ani, până vârsta de 6-7 ani (variază după canton) - în anul şcolar 2007 / 2008, 151699 copii au fost înscrişi la grădiniţă (98,7%) - 48,6% fete - 26,5%. copii străini - 9,4% dintre copii au urmat grădiniţe private. - numărul mediu de copii într-o grupă a fost de 18. Mărimea medie a unei clase de pre-scoala a fost de 18.   În ciuda faptului că preşcolar nu este obligatoriu în toate cantoanele până în prezent, aproape toţi copiii (98,7%) au participat la o pre-şcoală. Majoritatea copiilor (în jur de 86%) au participat la pre-şcoală pentru 2 ani, în timp ce unele au participat timp de 3 ani (în primul rând în cantonul Ticino). În majoritatea cantoanelor, mai puţin de 20 ore pe săptămână au fost predate în anul prima grădiniţă, în anul grădiniţă doilea rând, a fost cea mai mare parte 21 - 25 lecţii.

b. Nivel primar (de la 6-7 ani):

- este obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii. - există un singur traseu educaţional. - este împărţit în Primarschule şi Oberstufenschule - în 20 de cantoane durata învăţământul primar este de 6 ani, în alte cantoane 4 sau 5 ani. - după Primarschule, elevii pot alege varianta de a merge la gimnaziu ("liceu"), direct, fără a merge la Oberstufenschule; în acest caz, gimnaziul durează 6 ½ ani, în loc de 4 ani şi jumătate - în anul şcolar 2007 / 2008, au fost înscrişi în ciclul primar 445,136 elevi ( în 4300 şcoli) - 49,2% fete - 2,8% în şcoli private - 22,9%. elevi străiniPlanul de învăţământ cuprinde următoarele discipline:

- limba maternă ( germană, franceză italiană sau romanica)- două limbi străine- matematică- istorie- geografie- introducere în ştiinţele naturii- arte vizuale- muzică- sport- munca manuală

 În unele cantoane, discipline ca introducer în ştiinţele naturii, geografia şi istoria formează o singură disciplină (de exemplu, "oameni şi mediu"). Alte discipline, cum sunt noile tehnologii

66 72

informaţionale şi de comunicare, sănătate sunt integrate în alte discipline. În cele mai multe cantoane planul de învăţământ prevede religia sau etica.

c. Nivel secundar cuprinde două trepte: inferior şi superior: Inferior - este a doua parte a perioadei învăţământului obligatoriu, cel mai înalt nivel al său. - disciplinele studiate sunt: - prima limbă naţională (limba maternă) - două limbi străine - matematică - ştiinţele naturii - geografie - istorie şi educaţie civică - menaj, lucru manual - arte vizuale - muzică - sport - orientare profesională şi vocaţională - ştiintele naturii, geografia, istoria sau educaţie civică, pot forma o singură disciplină subiect (de exemplu, "oamenii şi mediul lor"). Unele discipline au caracter interdisciplinar şi cuprind utilizarea noilor tehnologii ale informaţiei şi tehnologii de comunicare, educaţia pentru mediu, sănătate, educaţie sexuală, educaţia interculturală şi educaţia mediatică. În cele mai multe cantoane planul de învăţământ cuprinde şi religia sau etica. - asigură un învăţământ general de bază. Pregăteşte copiii pentru învăţământul profesional sau pentru transferul la o şcoală secundară superioară de învăţământ general. - durează 3 sau 4 ani, în funcție de canton, dar completând educația obligatorie până la un total de 9 ani. - în majoritatea cantoanelor, educaţia secundar-inferioară prezintă 3 direcţii: - gymnasium, care selectează copiii la intrare, oferindu-le accesul în universități și institute tehnologice de nivel înalt; - sekundarschule, care pregătește elevii în perspectiva unei educații vocaționale terțiare, dar nonuniversitare;

- realschule, destinată elevilor cu capacităţi mai scăzute de învăţare şi care vor urma o profesionalizare imediată prin educație vocaţională iniţială, sau prin sistemul ucenicie. Se învaţă în esenţă aceleaşi discipline dar cu o mai mică extindere. În anul şcolar 2007-2008 au urmat acest nivel 298.368 elevi, în 1950 de şcoli

- 49.7% fete - 4.8% elevi au urmat şcoli private - 21.2% elevi străini - media elevilor din clase a fost de 18,8

Superior: - este compus din învăţământ general şi învăţământ profesional (învăţământ profesional, şcoli pentru diploma intermediară, şi şcoli Matura). - durează 4 ani şi include 4 linii majore de studiu: Maturitatschulen/Ecoles preparant a la maturite (Matura schools) pregăteşte elevii pentru continuarea studiilor la nivel terţiar, şi anume la o universitate. Ele nu oferă calificări profesionale. După promovarea examenului de matura, elevii atinge un certificat de matura la o vârstă medie de 19 ani. Acest certificat este o condiţie prealabilă pentru admiterea

66 73

la o universitate cantonală, Institutul Federal de Tehnologie sau la învăţământul universitar de profesor ; Şcoli specializate de mijloc (Specialised middle school)pregătesc elevii pentru educaţie şi formare profesională în cadrul colegiilor de învăţământ superior şi formare, precum şi la universităţile de ştiinţe aplicate, în special în domeniile de sănătate şi asistenţă socială, educaţie şi design / arta. - trebuie să fie recunoscute de către Conferinţa cantonală elveţiană a Miniştrilor Educaţiei (EDK). - planul de învăţământ cuprinde -discipline generale : - Limbă şi comunicare: prima limbă naţională, a doua limbă naţională, a treia limbă - a treia limbă naţională sau o limbă străină- şi tehnologia informaţiei - Matematică şi ştiinţe naturale: matematica, biologie, chimie, fizica - Ştiinţe sociale: istorie şi geografie, economie ş drept, psihologie filosofie şi sociologie - Artă şi sport. - discipline vocaţionale: - încep în anul doi de studii - elevii aleg 1-2 câmpuri profesionale; - specifice profesiei de bază în următoarele domenii: sănătate, asistenţă socială, educaţie, comunicare şi informaţii, design şi arte, muzică şi teatru, - psihologie. - practica de specialitate - proiect Berufsausbildung/Formation Professionelle( Vocational education): absoarbe marea majoritate a elevilor, în vederea formării lor vocaţionale iniţiale, în sistem de frecvenţă completă sau în sistem de frecvenţă parțială şi ucenicie, în acelaşi timp. Aproximativ două treimi dintre adolescenţi urmează acest proces de educaţie şi formare profesională de bază - pot alege între aproximativ 250 de profesii ; include toate tipurile de profesii, de la artizanat (mecanic, tamplar, brutar, coafor, etc) la lucrător de birou (secretar, contabil, specialist IT etc.) - oferă mai multe căi de instruire: a. 2 ani învăţământ de bază şi formarea profesională -finalizat cu certificat federal de bază ale educaţiei şi - pregăteşte pentru practicarea unei meserii b. 3 sau 4 ani învăţământ de bază şi formarea profesională - finalizat cu un certificat federal de educaţie şi formare profesională - pregăteşte pentru practicarea unei anumite profesii, pentru învăţământul superior şi cursuri de formare profesională. c. programul de bacalaureat profesional - finalizat cu bacalaureatului profesional federal - este o extensie şi constituie o îmbunătăţire a educaţiei de bază de 3 sau 4 ani şi formare profesională. - educaţia poate fi completată prin şcolarizare suplimentară: - fie prin parcurgerea de discipline suplimentare faţă de cele de bază - fie ulterior prin frecventarea unei instituţii

66 74

corespunzătoare de învăţământ (curs de 1 an cu normă întreagă sau 1 ½-la- de 2 ani, part-time,

- instruirea se face la o companie sau organizaţie, elevii, participând la cursuri teoretice una sau două zile pe săptămână. - profesorii/instructorii activează ca practicieni în domeniul pe care-l predau - unele companii oferă clase suplimentare pe cont propr - după ucenicie şi în funcţie de educaţia lor, tinerii pot ocupa un loc de muncă sau continuă educaţia, inclusiv în aşa-numitele Fachhochschulen Toate aceste şcoli secundare, fie de şase ani şi jumătate sau de patru ani şi jumătate se finalizează cu aşa-numitele Eidgenössische Matura ("diploma de absolvire federală"), care este recunoscută la toate universităţile din Elveţia şi de cele mai multe universităţi din lume.

- 220.631 adolescenţi şi adulţi tineri au finalizat educaţia de bază şi formare profesională în anul şcolar 2007/2008. Cele mai căutate domenii profesionale au fost administrarea afacerilor, vânzarea cu amănuntul, agent comercial, electrician, bucătar, sănătate, mecanică şi frizerie

d. Nivel terţiar include următoarele tipuri de instituţii.   d.1 Universităţi tradiţionale: - Universităţi cantonale - oferă o gamă largă de cursuri de studiu, în următoarele domenii: teologie şi studii religioase, drept şi criminologie, economie şi ştiinţe politice, medicină, farmacie şi sănătate, ştiinţe sociale şi asistenţă socială, lingvistică şi studii de literatură, comunicare şi informaţii, istorie şi arheologie, istoria artei şi umaniste, ştiinţe naturale şi matematică, informatică şi telecomunicaţii, ştiinţele sportului şi mişcării umane. - Institute Federale de Tehnologie [ETH]) - oferă, printre altele, cursuri în matematică şi ştiinţe naturale, inginerie si arhitectură, precum şi informatică şi telecomunicaţii - Universităţi de ştiinţe aplicate, inclusiv universităţile de artă şi muzică, -oferă cursuri orientate preponderent spre practică în domeniile ingineriei şi tehnologiei informaţiei, arhitectură, inginerie, chimie şi ştiinţele vieţii, agricultură şi silvicultură, afaceri, management şi servicii, sănătate, asistenţă socială, design, psihologie, muzică, teatru şi lingvistică aplicată. - Universităţi de pregătire a cadrelor didactice - sunt responsabile pentru educaţia iniţială şi continuă a profesorilor.  - toate universităţile sunt publice, percepând însă taxe. - taxe de şcolarizare pentru studenţii autohtoni: 1000 - 4000 franci elveţieni ( ex. : taxa de şcolarizare la Universitatea Geneva este comparabilă cu cea impusă de universităţile româneşti: 670 de euro pe an.) - taxa de şcolarizare pentru studenţii străini: 1000-8000 franci elveţieni - universităţile cantonale sunt:, - cinci universităţi în limba germană (Basel, Berna, Zurich, Lucerna, St Gallen), - trei universităţi în limba franceză (Geneva, Lausanne, Neuchâtel). - o universitate bilingvă, germană-franceză (Fribourg). - o universitate în limba italiană( Lugano). - institutele federale de tehnologie sunt: - Technische Hochschule Eidgenössische Zürich (ETHZ),în limba germană

66 75

- Ecole Polytechnique Federale de Lausanne (EPFL), limba franceză; - admiterea se face pe baza diplomei eliberate de Ecole de Degree Diplome sau pe baza altor tipuri de ”maturitat”.     d.2 Ecole Professionelle Superieure, care pregătesc în cadrul educaţiei vocaţionale superioare, specialişti în colegii tehnice de nivel nonuniversitar. Admiterea se face pe baza certificatului de aptitudini profesionale cu caracter federal. -oferă educaţie similară cu cea din Institutele Federale de Tehnologie, dar nu cu aceiaşi extindere. Un absolvent inginer ETH (Institut Federal de Tehnologie) are o pregătire teoretică mai solidă pe când un absolvent inginer FH (absolvent al uneia dintre colegiile tehnice) are, de obicei, mai multă experienţă practică pentru că a terminat o ucenicie de patru ani. Studiul durează trei ani şi jumătate. d.3 Teknikerschule/Ecole Technique - pregătesc specialişti de nivel mediu prin cursuri fie cu frecvenţă completă, timp de 2 ani, fie cu frecvenţă parţială, timp de 3-4 ani, permiţând astfel studenţilor să lucreze în acelaşi timp. d.4 Cursuri preparative pentru examene profesionale superioare - durează de la câteva săptămâni până la maximum 1 an, fiind suportate financiar fie de persoana în cauză, fie de firma sau compania angajatoare. Confederaţia şi cantoanele sunt responsabile pentru instituţiile de învăţământ. În conformitate cu Constituţia Federală, Confederaţia are puteri de reglementare peste învăţământul superior şi al formării, cantoanele organizează punerea în aplicare a educaţiei şi formării profesionale şi, alături de furnizorii privaţi, sunt responsabile pentru instituţiile de învăţământ din învăţământul superior şi al formării. Domeniul învăţământului superior (universităţile cantonale şi institutele federale de tehnologie, universităţile de ştiinţe aplicate, universităţile de formare a cadrelor didactice) este supus unui amplu proces de reformă prevăzut a se finaliza în anul 2012. Principalele direcţii ale reformei vizează: - sporirea cooperării între cantoane şi Confederaţie pentru a dezvolta o înaltă calitate, a coordonat mai eficient sistemului de învăţământ în toată Elveţia - finalizarea Legii federale privind progresul universităţii şi coordonarea în domeniul învăţământului superior elveţian ca bază juridică. Aceasta aduce în atenţie următoarele obiective: - echilibrarea universităţilor la nivelul ţării şi a direcţiilor de cercetare cu scopul creşterii calităţii învăţământului, a cercetării şi serviciilor - simplificarea sistemului de gestionare a educaţiei terţiale , - standardizarea şi simplificarea mecanismelor şi procedurilor de gestionare financiară a universităţilor - crerea de mecanisme pentru a îmbunătăţi distribuirea sarcinilor între universităţile din zonele deosebit de costisitoare. Din 2001, universităţile elveţiene şi-au adaptat rapid programele pentru a se conforma cu Declaraţia de la Bologna. Scopul este de a crea o „zonă europeană pentru învăţământul superior" prin coordonarea duratei şi structurii

Evalurea în liceu: - în cele mai multe cantoane, este utilizată scara 1-6: 6 – F.B ; 5- B; 4 - S; 3-2-1 NS) în instituţiile de învăţământ superior: - există trei sisteme de evaluare numerică utilizate de către universităţi: o scară de 1-6, o scară de 6-1 (uneori, o scară de 5-1), şi scara 10-1. Cele mai mari note sunt: 6/1/10, cu 4 / 3 (3) / 6 eşti reuşit, cu 1 / 6 (5) / 1 pierzi examenul

66 76

Educaţia continuă  

Pentru a actualiza şi a îmbunătăţi abilităţile profesionale, după terminarea studiilor formale, mulţi oameni se pregătesc în continuare. Cursurile sunt oferite în principal de către instituţii private, indiferent dacă urmăresc sau nu profitul. Cele non-profit sunt organizate, de exemplu, de sindicate şi organizaţii profesionale. Universităţile şi alte institute de învăţământ superior, găzduiesc cursuri de această factură ca formă de educaţie suplimentară ( further education). Educaţia suplimentară poate lua forme diferite: -cursuri organizate, - studiu individual acasă folosind texte din cărţi, materiale audio- vizuale sau programe asistate de calculator. În principal, responsabile cu educaţia continuă sunt cantoanele iar Confederaţia gesationează educaţia profesională continuă; oricum, fondurile necesare lipsesc de multe ori. Doar anumite cantoane au propriile legi privitoare la educaţia continuă. La nivelul Confederaţiei responsabilităţile pentru educaţia continuă sunt împărţite între mai multe Birouri federale: Bundesamt für Berufsbildung und Technologie - BBT (Biroul Federal pentru Educaţie Profesională şi Tehnologie) care este deosebit de activ, alături de Staastsekretariat für Wirtschaft - Seco (Secretariatul de Stat pentru Probleme Economice), Bundesamt für Kulur - BAK (Biroul Federal pentru Cultură) şi Bundesamt für Bildung und Wissenschaft - BBW (Biroul Federal pentru Educaţie şi Ştiinţă). Educaţia continuă este organizată în cea mai mare parte de instituţii de învăţământ private. Organizaţia care se ocupă cu acest tip de educaţie este Schweizerische Vereinigung für Erwachsenenbildung - SVEB (Federaţia Elveţiană pentru Educaţia Adulţilor). SVEB a fost înfiinţată în 1951 şi are în prezent aproximativ 420 de membri. Pentru majoritatea cursurilor de formare continuă nu există cerinţe speciale de admitere. Oricine se înscrie şi plăteşte taxa de înscriere poate frecventa cursurile. După anul 2000 cerinţele privind transparenţa, coordonarea şi asigurarea calităţii educaţiei continue au crescut şi au condus la fondarea Forumului pentru Educaţie Continuă Elveţiană şi a Conferinţei Inter-cantonale pentru educaţie continuă.   Confederaţia a primit competenţa de a specifica principiile de educaţie continuă. Instituţiile care se ocupă cu educaţia continuă sunt certificate sub aspectul calităţii de către eduQua – reprezintă certificatul de calitate elveţian- pe baza unor criterii diverse şi cerinţe minime. Numai sub această etichetă instituţiile pot beneficia de fonduri publice. Există o serie de activităţi pe Internet care sunt legate de educaţie:   - Centrul pentru formarea continuă al ETH Zurich - oferă informaţii actualizate la zi despre toate oportunităţile în domeniul educaţiei continue la ETH Zurich (studii post-universitare, cursuri post-universitare, cursuri scurte).    - EducETH, Server de educaţie al ETH Zurich - oferă o platformă pentru schimbul de sub-domenii, cât şi informaţii pentru Sekundarschulen

Pregătirea personalului didactic -se află sub jurisdicţia cantoanelor, existând variaţii semnificative în formare şi calificare, de la un canton la altul. Profesorii sunt pregătiţi: - pentru ciclul preprimar şi primar, în şcolile normale (Lehrer Bildung); - pentru ciclul secundar-inferior, în colegii de profesori afiliate marilor universităţi, sau în departamentele pedagogice ale universităţilor.

- pentru ciclul secundar-superior, profesorii trebuie să fie absolvenţi ai unei facultati cu licenţă, urmând în plus o formare pedagogică generală şi

66 77

specifică (1-2 ani) în departamentul pedagogic al universității.

PROMO PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL DIN ELVEŢIA

Ştiu că aveţi atât de multe opţiuni de a studia în străinătate, dar de ce cred că Elveţia ar trebui să devină destinaţie de studiu!?? De exemplu, ştiaţi că în Elveţia poţi studia în patru limbi diferite, germană, engleză, franceză şi italiană?! Ştiaţi că ETH Zürich este situată a treia universitate din Europa?! şi că Universitatea din Basel a fost înfiinţată în urmă cu 550 ani?!! fiind una dintre cele mai vechi universităţi din lume! Ştiaţi că şcolile elveţiene sunt clasificate printre cele mai bune pe plan internaţional! Oricare ar fi criteriile de Top există, în general, trei la cinci universităţi elveţiene situate în primele 150 din lume!

Principalele motive pentru care ar trebui să vă decideţi să învăţaţi în Elveţia:

1. Vrei să studiezi în ţara în care elevi din întreaga lume vin la studiu? Dacă răspunsul este DA, atunci credem că ar trebui să alegeţi Elveţia: Elveţia (locul 1,17% studenţi străini), Australia (12%), Germania (9%), Franţa (7%), Statele Unite ale Americii ( 4%)

2. Vrei să studieze într-o ţară stabilă politic şi într-un mediu sigur? Dacă răspunsul este DA, atunci credem că ar trebui să alegeţi Elveţia: Elveţia (locul 19), Statele Unite ale Americii (72), 3. Vrei să studiezi acolo unde există o infrastructură de calitate?) Dacă răspunsul este DA, atunci credem că ar trebui să alegeţi Elveţia: Elveţia (locul 1), Statele Unite ale Americii (9), Marea Britanie (24), Australia (25)

4.Vrei să studiezi acolo unde viteza I nternetului este foarte mare? Dacă răspunsul este DA, atunci credem că ar trebui să alegeţi Elveţia, : Elveţia (locul 8), Statele Unite ale Americii (11), Marea Britanie (15), Australia (18)

5.Doriţi să lucraţi într-un mediu de lucru care să sprijine creaţia şi inovaţia? Dacă răspunsul este DA, atunci credem că ar trebui să alegeţi Elveţia: Elveţia (locul 2), SUA (5), Marea Britanie (12), Australia (30)

6.Doriţi să aveţi la dispoziţie servicii de formare asigurate? Dacă răspunsul este DA, atunci credem că ar trebui să alegeţi Elveţia: Elveţia (locul 1) Statele Unite ale Americii (2), Marea Britanie (9), Australia (15)

7.Vreţi să studaţi într-un mediu etic? Dacă răspunsul este DA, atunci credem că ar trebui să alegeţi Elveţia: Elveţia (locul 9), Australia (10), Marea Britanie (17), Statele Unite ale Americii (22)

66 78

( Sursa: Internet)

Tema 9

Educaţia în Suedia

1. Date preliminarii 2. Structura generală a sistemului de educaţie 3.Caracterizarea componentelor sistemului de educaţie

1. Date preliminarii

- Suedia este membră a Uniunii Europene din anul 1995 - nu este membră a Uniunii Monetare Europene – Zona Euro. Suedia îşi foloseşte încă propria monedă, coroana suedeză - ţară de dimensiune medie cu 9 milioane de locuitori - populația şcolară reprezintă 32% din totalul pupulaţieiSuprafața țării este de 450 000 kmp, Religia. Populaţia ţării este:: - majoritar protestantă (evanghelic/luterană), toţi cetăţenii aparţin naştere acestui cult - 8% catolică, - 2% alte religii. Limba oficială este limba suedeză, care face parte din trunchiul limbilor scandinave.Forma de guvernământ: monarhie constituțională din 1809, guvernarea acţionând la 3 nivele: - național; - districtual (25 districte);

66 79

- municipal (286 municipalități). Administrarea sistemului naţional de educaţie - există Ministerul Educaţei şi Ştiinţei, ale cărui prerogative vizează:

- finalitățile educației; - curriculum-ul nucleu; - finanțarea de bază; - formarea iniţială a profesorilor; - structura sistemului de educaţie pe vârste, cicluri, filiere; - structura anului şcolar; - educaţia adulţilor. Fiecare municipalitate are în consiliul ei o comisie pentru educaţie, care are în vedere ca toţi copiii şi tinerii să primească o educaţie adecvată. Conform Legii Suedeze a Învăţământului: - toţi copiii şi tinerii au acces egal la educaţie. - educaţia obligatorie durează 9 ani (7-16 ani), incluzând învăţământul primar şi secundar inferior şi este gratuită (manuale, hrana elevilor, transport, cazare, dacă este cazul). - educaţia secundară superioară, pe durata a 3 ani (16-19 ani) este neobligatorie, însă gratuită în privința taxelor şcolare şi, de multe ori, în ceea ce priveşte materialele curriculare şi transportul.

2. Structura generală a sistemului naţional de educaţie Sistemul de învăţământ este unitar, compact, simplificat şi flexibil pe anumite cicluri de învăţământ, incluzând: - educaţia preprimară (Forkskola), - educaţia primară şi secundar-inferioară (Grundskola), - educaţia secundar-superioară (Gymnasieskola), - educaţia terţiară. (Colegii universitare şi universităţi).

ORGANIGRAMA SISTEMULUI DE EDUCAŢIE

66 80

3. Caracterizarea componentelor sistemului de educaţie Educaţia preprimară - face parte din sectorul public de îngrijire a populaţiei şi este reglementată în cadrul Serviciilor Sociale -obiectivele şi capacitatea publice de îngrijire a copilului sunt decise de către Parlament , în timp ce Ministerul Sănătăţii şi Afacerilor Sociale este responsabil pentru elaborarea de legi şi propunerile legate de îngrijirea copiilor la nivel naţional. - Parlamentul a decis, în decembrie 1993, modificări la unele prevederi ale serviciilor sociale: localităţile sunt obligate, cu începere de la 1 ianuarie 1995, să ofere fiecărui copil în vârstă de la unu la doisprezece ani, a cărui părinţi lucrează sau prestează alte activităţii, un loc în serviciile, publice sau private, de îngrijire a copilului. La dispoziţia copiilor stau următoarele forme ale serviciilor de îngrijire: - centre de îngrijire de zi, pentru copii cu vârsta de 1-6 ani ai căror părinţi sunt salariaţi sau studiază. Sunt deschise între orele 06:30 - 18:30, de luni până vineri, tot anul.

- grupuri de part-time, pentru copii cu vârsta între 4-6 ani. Aceste grupuri funcţionează în timpul anului şcolar, trei ore pe zi, dimineaţa sau după- amiaza.- iniţiere în pre-şcoală, pentru copiii de vârstă preşcolară care nu frecventează alt tip de pre-şcoală.. Copiii sunt primiţi aici de câteva ori pe săptămână, în compania unui părinte sau asistent maternal. - centre pentru copii după orele de şcoală pentru copii cu vârsta între 6 / 7 la 12 ani. Sunt deschise înainte şi după şcoală şi în timpul vacanţelor şcolare. Menirea lor este de a furniza servicii post-şcoală şi a satisface opţiunile variate de învăţare, diferite de cele cuprinse în programa şcolară

66 81

Începând cu anul 1975, toţi copiii cu vârsta de şase ani şi peste, precum şi copiii cu handicap de la vârsta de patru ani, sunt îndreptăţiţi la educaţia pre-şcoală pentru cel puţin un an. Aici se combină metodele pedagogice de pre-şcoală cu cele ale şcolii obligatorii. Serviciile publice de îngrijire a copilului sunt finanţate în comun de către municipalitate şi prin taxele plătite de părinţi. Cele care găzduiesc copiii până la 6 ani sunt gratuite. În perioada pre-şcoală nu se oferă educaţia şcolară în sine, aceasta acoperind următoarele domenii principale: activităţi culturale, cum sunt limbă, teatru, muzică şi artă, pictură şi ceramică; studiul naturii şi viaţa comunităţii. Personalul care se ocupă de educaţia copiilor în instituţiile publice (format din profesori, însoţitori de îngrijire a copiilor, instructori de recreere şi de îngrijire a copilului ) are statutul de funcţionar publici, angajator fiind municipalitatea. Părinţii sunt încurajaţi să participe la activităţile acestora ori de câte ori este posibil.

- În anul şcolar 2008-2009 s-au înscris pentru a urma una din formele educaţiei preşcolare 804.000 copii dintre care 433.000 în grădiniţe publice.

Educaţia primară şi secundar-inferioară: - şcolarizarea elementară obligatorie a fost introdusă oficial în Suedia în 1842.

- este obligatorie timp de nouă ani pentru copii cu vârsta între 7-16 ani - din anul 1991 copiii au dreptul de a începe şcoala obligatorie la vârsta de şase

ani, în cazul în care părinţii doresc acest lucru şi în cazul în care municipalitatea are capacitatea de a furniza acest serviciu.

Sistemul de învăţământ obligatoriu de bază cuprinde:- şcoala normală obligatorie, - sami -şcoală pentru copii vorbitori ai limbii Sami localizaţi în partea de nord a

ţării, - şcoli speciale pentru copii cu handicap (de exemplu, copii cu afecţiuni ale

auzului, văzului şi vocii) - şcoala obligatorie pentru handicapaţi mintal .

Există şcoli publice şi şcoli private - peste 98% din elevi frecventează şcoli conduse de municipalităţi, de obicei în zona de reşedinţă. – există un singur nivel de şcolarizare

Evaluarea se realizează cu ajutorul unei scări formate din trei grade: - reuşit - reuşit cu distincţie - reuşit cu distincţie excepţional

Formal nu există treapta „nereuşit”, dar în realitate aceasta este aplicată atunci când elevul nu deţine cerinţele pentru un grad

- se aplică teste naţionale. - de diagnostic la citire, scriere şi aritmetică - în toate şcolile municipale, la sfârşitul celui de-al doilea an - teste la limbile suedeză, engleză şi la matematică - la sfârşitul anilor cinci şi nouă de şcoală

Planurile de învăţământ nu sunt rigide încurajând pregătirea individuală fiecare elev având posibilităţi de opţiune şi mijloacele specifice de a le îndeplini. De pildă, la vârsta de 13 ani (uneori chiar 12), mai multe opţiuni devin disponibile: elevii pot alege între un curs mai ambiţios de matematică şi cele de chimie / fizica, biologie, artă şi muzică. Le stau la dispoziţie şi cursuri practice, de tâmplărie sau electronică.. Toţi elevii între 12-15 ani parcurg disciplinele matematică, engleză, suedeză, limba străină, fizica, chimie, biologie, tehnologie,

66 82

studii sociale, istorie, religie, geografie, educaţie fizică, artă, muzică, iniţiere în economie. Elevii sunt încurajaţi să participe prin consiliile elevilor la organizarea şi desfăşurarea propriei lor pregătiri: aleg şi decid împreună cu profesorii educaţia pe care o doresc, ce cărţi să citească şi cum să echilibreze practica cu teoria pentru ca învăţarea să fie cât mai plăcută.

Educaţia secundar-superioară (Gymnasieskola)

Actualul model al învăţământului secundar superior a fost pus în aplicare începând cu anul şcolar 1995-1996. Durează trei aniExistă şcoli; -publice - sunt în general situate în municipii mai mari, iar elevii vin din zone diferite - numărul de eleviîntr-o şcoală variază între 300 şi 1500 - numărul de elevi din clasă nu depăşeşte de obicei 30 în şcolile teoretice şi 16 în cele profesionale. - private Orientarea, profilul şi conţinutul lor sunt diferite: - se axează pe aşa numitele pedagogii alternative (de exemplu Montessori ), - străine / internaţionale - religioase (de exemplu, catolici sau musulmani) - pentru elevi cu nevoi speciale (de exemplu, surditate) - sportive - în1992 s-a introdus sistemul de vouchere de educaţie ceea ce înseamnă că şcolile pot fi conduse de grupuri de caritate sau de companiile non-profit. În acest fel este acceptat că "Suedia este un lider mondial în piaţa educaţiei libere". - sunt finanţate cu bani publici de la municipii fiind similare cu şcolile charter din Statele Unite şi academiile din Regatul Unit. - începând cu 2008, mai mult de 10% din elevi s-au înscris în şcolile private Educaţia secundară este compusă din16 filiere de pregătire, diferite de la şcoală la şcoală: - 2 filiere pentru conţinuturi academice, care-i propulsează pe absolvenţi în universităţile clasice ( cele mai frecvente programe sunt "ştiinţele sociale" şi "ştiinţele naturii") - 4 filiere pentru învățământul vocaţional superior (universităţi tehnice);

- 8 filiere pentru pregătirea vocaţională iniţială (de nivelul şcolilor profesionale); - 2 filiere de completare de studii, în regim de ucenicie şi frecvenţă parţială.. - majoritatea cursurilor naţionale sunt împărţite în ramuri care sunt elaborate la nivel central; municipalităţile pot alege să înfiinţeze programe locale, adaptate la nevoile şi condiţiile locale. - elevii care au alte cerinţe decât cele prevăzute în cadrul programelor naţionale pot opta pentru un program special, conceput de către elev în colaborare cu şcoala. - după ce a studiat într-un program individual elevul se poate transfera la unul din programele naţionale, la un alt program special conceput sau la un program de formare profesională. În domeniul vocaţional cursurile sunt orientate, cel puţin 15% din totalul de timp, pentru formare profesională într-un loc de muncă.

66 83

- peste jumătate din elevii din învăţământul secundar superior urmeză una din cele 14 programe în domeniul formării profesionale La încheierea studiilor de nivel secundar-superior, pe baza unei evaluări severe se acordă un certificat de absolvire, care, în cazul filierelor cu conţinut academic permite accesul direct în universităţi sau colegii universitare.

Educaţia terţiară Învăţământul superior este gratuit, atât pentru suedezi cît şi pentru străini. Studenţii suedezi primesc ajutor economic de la Consiliul Naţional pentru Ajutorarea Studenţilor (CSN) - agenţie guvernamentală în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, responsabilă de gestionarea tuturor chestiunilor referitoare la sprijinirea studenţilor în anii de studenţie. - fiecare student are dreptul la împrumuturi, limitele pentru credite şi alocaţii pot să crească substanţial în anumite condiţii . La data de 1 iulie 2007 educaţia terţială a început să funcţioneze după următoarea compoziţie:

Pentru a fi admis la un program la nivelul de bază, candidatul trebuie să fii absolvit nivelul secundar de pregătire (gymnasieskola) sau echivalentul acestuia. Responsabilitatea pentru selecţie revine instituţiilor înseşi capabile să decidă ce criterii vor utiliza pentru admiterea la cursurile lor şi dacă procedura de admitere se desfăşoară la nivel local sau prin utilizarea serviciului central furnizat de Agenţia Naţională pentru Învăţământ Superior. Aproximativ 30% din absolvenţii liceului urmează o formă a învăţământului superior. În afară de cei care provin direct din liceu, o parte semnificativă a studenţilor provine din cei care au parcurs cu mai mulţi ani în urmă ciclul liceal sau şi-au completat studiile pe parcurs ( studenţii maturi) Cele mai utilizate criterii sunt:

- prestigiul şcolii absolvite - rezultatele la testul de aptitudini universitare, comun pentru toate instituţiile de învăţământ superior - test special (de exemplu, interviuri) - educaţia anterioară - experienţa de muncă

66 84

Programele de studii sunt plasate în trei cicluri după modelul Bolonia: - primul ciclu (undergraduate / Bachelor 's)      - al doilea ciclu (studii postuniversitare / Master 's)      - al treilea ciclu (studii postuniversitare / doctorat) Fiecare ciclu se bazează pe cunoştinţele, aptitudinile şi înţelegerea conceptuală de la ciclul precedent. La dispoziţia studenţilor stau 61 de instituţii de învăţământ superior: - 14 universităţi publice - 22 colegii universitare publice - 3 universităţi particulare - 9 colegii universitare particulare - 13 organizaţii independente recunoscute Anul universitar cuprinde 40 de săptămâni, împărţit în două semestre Studenţii sunt examinaţi continuu, scris şi / sau oral ceea ce înseamnă că trebuie să facă dovada pregătirii lor la fiecare trei sau patru săptămâni. Există şi examenele finale, care acoperă un an întreg. Evaluarea se face pe trei nivele: Fail (nereuşit), Pass (reuşit) şi Pass cu distincţie. Unele cursuri sunt clasificate doar Fail şi Pass, iar unele facultăţi, de pildă Ingineria şi Dreptul, au alte sisteme de evaluare. În funcţie de anii de studiu promovaţi, universităţile acordă:

- diplomă de studii superioare (după 2 ani); - licență de studii universitare (după 4 ani); - diplomă de master, după alți 1,5-2 ani, finalizați cu o dizertație; - doctorat, după licență, 4-6 ani, sau după masterat, 3-5 ani, finalizat cu susținerea unei teze. Colegiile universitare durează 3 ani şi acordă numai diplomă, fiind orientate spre domenii cum sunt: educaţia, serviciile, comerţul, asistenţa socială, paramedicina, administraţia publică.

3.5. Educaţia continuă Suedia are o reţea extinsă de posibilităţi în ceea ce priveşte educaţia continuă şi educaţia adultului. Gama de posibilităţi începe cu materii predate în şcoală şi se încheie cu formări profesionale avansate pentru muncitori cu experienţă. Grundvux şi Komvux sunt cele mai cunoscute programe de îmbunătăţire a rezultatelor din învăţământ primar şi secundar. Rezultate Komvux bune pot deschide chiar şi calea studiilor universitare. Acest tip de educaţie a adultului intră în răspunderea autorităţilor locale. Grundvux , este oferit, sub forma învăţământului la distanţă, de către Nationellt centrum för flexibelt lärande (Centrul Naţional pentru Învăţare Flexibilă). Studieförbund (asociaţii de învăţământ), Folkuniversitetet (universităţi populare) şi Folkhögskolor (centre pentru educaţia adultului). Oficiile Serviciului de Cariere oferă informaţii şi sfaturi asupra tuturor aspectelor formării şi educaţiei continue.

Pregătirea personalului didactic - revine în sarcina Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei (pregătirea iniţială), precum şi a municipalităţilor (formarea continuă). - cadrele didactice de Grundskola, care predau în primii 6 ani de studiu obligatorii, sunt absolvenți de colegii universitare pedagogice, cu durata de 3 ani, care asigură pregătire pedagogică şi competenţe în predarea unui grup de discipline. - profesorii specializați care predau în ultimii 3 ani de Grundskola, trebuie să aibă diploma universitară şi alţi 2-3 ani de pregătire pedagogică, din care ultimul predominant de practică.

66 85

- cadrele didactice care predau în Gymansieskola trebuie să fie absolvente ale Institutului Superior de Educație de 4 ani, sau pe lângă licența într-un anumit domeniu, să efectueze 1-2 ani de pregătire pedagogică.

Tema 10

Educaţia în Anglia

Tezele temei

1. Date preliminare2.Scurtă istorie a educaţiei şcolare3. Structura generală a sistemului naţional de educaţie4. Educaţia continuă5. Formarea pesonalului didactic

1. Date preliminare

Anglia face parte din Marea Britanie împreună cu Scoţia şi Ţara Galilor; acestea,

alături de Irlanda de Nord, formează Regatul Unit (până în anul 1707 Anglia a fost un regat

independent, Regatul Angliei):

- este unul din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene, - până în prezent este în afara Uniunii monetare şi economice.

66 86

- Canalul Englez, Strâmtoarea Dover şi Marea Nordului îl separă de continentul

European.

- numele său întreg este Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. - numele ţării, Anglia, vine de la Ţara anglilor (în engleză: England pentru Land of the Angles) referindu-se la angli, trib germanic de vest, care s-a aşezat în insulă în secolul V şi care provenea din peninsula Iutlanda (azi Germania şi Danemarca). Alături de aceştia s-au aşezat încă alte 2 triburi germanice de vest: iuţii (tot din peninsula Iutlanda) şi saxonii (din nord-vestul Germaniei de azi). Numele Angliei în limba cornică este Pow Sowse, care înseamnă Ţara Saxonilor.

Populaţia Angliei : la mijlocul anului 2008 a fost estimată la 51.440.000. Este una

dintre cele mai dens populate ţări ale lumii, cu 383 persoane pe kilometru pătrat.

Limba oficială : limba engleză

Populaţia şcolară: 11,7 milioane

Suprafaţa : 130.447 km pătraţi

Capitala: Londra cu o populaţie de 7.172.091 (recensământ în 2001)

Religia: este majoritar creştină, cu o predominanţă a protestanţilor faţă de catolici, la

care se adaugă un procent mic de musulmani, hinduşi, evrei.

Forma de guvernământ: monarhie constituţională/parlamentară. Este primul stat

democratic (parlament şi constituţie) din lume, adoptând această formă de guvernământ din

1643.

66 87

2.Scurtă istorie a educaţiei şcolare

Cel mai vechi şcoli din Anglia datează din secolul al VI-lea. Acestea au existat pe lângă mânăstiri şi catedrale şi aveau drept scop să instruiască preoţi şi călugări destinaţi să efectueze şi să înţeleagă serviciile proprii bisericii, să citească Biblia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Erau două tipuri de şcoli de cele mai multe ori conectate: şcoala de gramatică în care se învăţa limba latină şi şcoala de cântec în care fiii claselor superioare erau instruiţi să cânte în corurile de pe lângă catedrale Secolele XII-XVI au format perioada în care s-a produs expansiunea instituţională şi dezvoltarea curriculumu-lui. Numărul şcolilor a crescut şi au apărut primele universităţi. S-au produs importante schimbări în programa şcolară. Pentru elevii mai mici retorica a devenit la fel de importantă ca gramatica, în timp ce pentru elevii mai mari a sporit accentul pus pe logică. Deşi era considerată ca o intreprindere creştină educaţia a încorporat şi ceea ce astăzi numim educaţia liberală, studiul unor specialităţi ca drept, medicină, teologie şi cele şapte arte (trivium format de gramatică, retorică şi dialectică, quadrivium format din muzică, aritmetică, geometrie şi astronomie). Profesorii erau specializaţi în această meserie, controlul bisericii a intrat într-un tot mai accentuat declin (Între 1545 şi1547 dizolvarea mănăstirilor catolice sub Henric al VIII-lea a blocat existenţa şcolilor religioase pentru mulţi ani). La începutul Reformei Anglia avea în jur de 400 de şcoli pentru o populaţie de 2,25 milioane, adică o şcoală pentru fiecare 5625 de persoane. Ele erau rezervate exclusiv populaţiei de sex masculin. Renaşterea şi Reforma nu au adus schimbări semnificative în educaţie. Se apreciază că în timp ce şcolile au fost reorganizate de Reformă procesul de învăţare a fost direcţionat către Renaştere.

66

Bugetul naţional de învăţământ (2008-09)

Buget: 62.2 miliarde lire sterline

Detalii generale

Limba în şcoli Engleza

Tip sistem: National

Învăţământ obligatoriu din 1880

Grad de alfabetizare a populaţiei

Total: 99 %

Masculin: 99%

Female: Feminin: 99%

Populaţia şcolară

Total: 11.7 milioane

Învăţământ primar: 4.4 milioane

Învăţământ secundar: 3.6 milioane

Învăţământ post secundar: 3.7 milioane

Studii finalizate

D iplomă învăţământ secundar 50,6%

Diplomă învăţământ postsecundar 30,9%

88

În secolele 17 şi 18 au existat progrese importante în teorie educaţională ( Comenius este acela care a relansat procesul de învăţare). In 1640, Camera Comunelor a invitat pe Comenius în Anglia să participe la o agenţie de promovare a învăţării. I s-a cerut să publice cărţi şi să conducă înfiinţarea de şcoli pentru băieţi şi fete. La începutul războiului civil, în 1642, Comenius a părăsit Anglia, dar planul săua fost promovat de către Samuel Hartlib cu sprijinul lui Oliver Cromwell.Cea mai importantă schimbare în această perioadă, însă, a fost faptul că universităţile au început să-şi piardă monopolul asupra formării profesionale Ca rezultat, s-au deschis academii noi în care se studiau dreptul şi medicina, comerţul, ingineria, artele şi serviciile armatei. În secolul al 18-lea, curriculum-ul a început să ia forma sa modernă, cuprinzând matematică, geografie, limbi moderne, ştiinţele fizice. Industrializarea ( 1800-1860) a născut nevoia de educaţie în masă. Populaţia a crescurt considerabil: în 1751 populaţia de pe continent britanic sa ridicat la şapte milioane, în 1821 la paisprezece milioane, şi în 1871 la douăzeci la şase milioane. În Anglia anilor 1840 existau aproximativ 700 de şcoli de gramatică şi mai mult de 2.000 de şcoli non-clasice . Secolul XIX a confirmat tipul de şcoală divizată în conformitate cu structura sa de clasă. Raportul Taunton ilustrează în mod clar acest fapt prin cele trei clase de liceu: - prima, destinată băieţilor din clasele superioare care obţin "educaţia liberală", pregătirea pentru universităţi şi profesiile mai complexe; - a doua, destinată băieţilor mari din clasa de mijloc care rămân în şcoală până la 16 ani şi sunt pregătiţi pentru armată, profesii noi şi departamente ale Serviciilor Publice;     - a treia, destinată băieţilor mai mici din clasa de mijloc, durează până la vârsta de 14 ani şi îi pregăteşte pentru a deveni mici agricultori, mici negustori, meşteşugari .La evoluţiile sectorului economic şi ale democraţiei şcoala a răspuns printr-o masivă reorganizare a învăţământului preuniversitar şi universitar, în dublă direcţie, schimbări în tipurile şcolilor şi stiluri de educaţie oferit. Pot fi identificate, de asemenea, două idei noi: educaţia pentru toţi şi definirea educaţiei liberale. Înainte de 1870, estimările sugerează că aproximativ 40% din populaţie era analfabetă, deşi este probabil ca majoritatea oamenilor erau analfabeţi funcţional (ar fi putut face ceva mai mult decât să scrie numele şi să citească numai cuvinte simple).Secolul XX a furnizat o mulţie de schimbări care s-au succedat cu mare repeziciune generând sistemul educativ de astăzi. Cele mai semnificative: - Legea Educaţiei din anul 1918 -cunoscută ca Actul Fisher- a legalizat obligativitatea învăţământului secundar până la vârsta de 14 ani şi a dat responsabilitatea pentru şcolile secundare de stat. A inclus, de asemenea, dispoziţii pentru învăţământul obligatoriu part-time pentru copiii de vârstă cuprinsă între 14-18 de ani Actul 1918 nu a fost pusă în aplicare imediat, ci după 1921. - Legea învăţământului din anul 1944 - autor Rab Butler - cunoscută sub numele de "Actul Butler"a consacrat diviziunea modernă între învăţământul primar şi învăţământul secundar , la vârsta de 11 ani, şi a prevăzut ridicarea nivelului de absolvire a şcolii la vârsta la 15. Actul a stabilit " tripartit System ". Acesta a definit şcoala de gramatică, loc de educaţie pentru elevii supradotaţi (admiterea era condiţionată de reuşita la un test de selecţie riguros. Copiii care nu au treacut testul de selecţie urmează şcoli tehnice sau şcoli secundare. Legea din 1944 nu a fost pusă în aplicare din cauza efectelor pe plan economic şi social ale celui de al doilea război mondial, fiind operativă începând cu anul 1947. - Reforma învăţământului din 1988 a generat modificări considerabile în sistemul deînvăţământ menite să creeze o "piaţă" în educaţie, concurenţă între şcoli, în favoarea elevilor. Reforma a inclus următoarele măsuri :

- s-a introdus Curriculumul Naţional;

66 89

- evaluările naţionale au fost introduse la toate stadiile cheie 1-4. La stadiul cheie 4 (16 ani), evaluările cuprind examen GCSE;

- statisticile de performanţă ale şcolilor sunt publicate cu regularitate în ziare şi pe internet, astfel încât părinţii şi publicul să poată vedea rezultate pentru şcolile din fiecare zonă a ţării; - s-au modificat formulele de finanţare a şcolilor aceasta fiind dependentă de numărul de elevi înscrişi în fiecare şcoală. Marea Britanie şi implicit Anglia, nu are o constituţie scrisă, astfel încât nu există dispoziţii constituţionale cu privire la educaţie. Ea este gestionată de: - Departamentul pentru educaţie - Departamentul pentru mediul de afaceri, inovare şi aptitudini . - La nivel local, autorităţile locale îşi asumă responsabilitatea pentru punerea în aplicare a politicii de educaţie publică şi şcolile de stat . Administrarea sistemului de învăţământ este descentralizată. Responsabilitatea este distribuită între guvernul central, autorităţile locale, biserici, organizaţii independente, organismele administrative ale şcolilor şi profesori. Şcolile sunt:a. publice - finanţate de către autorităţile educaţionale locale, care îşi primesc finanţarea prin granturi de la guvernul central şi din bugetul autorităţilor locale. Fiind finanţate de la bugetul de stat nu pot pretinde taxe de studiu sau pentru materialele didactice. b. finanţate din alte surse - taxe şcolare şi donaţii; sunt cunoscute ca private sau independent schools şi colleges (şcoli şi colegii private sau independente). Nu sunt obligate prin lege să urmeze curriculum-ul şcolilor din sistemul public.( Atenţie! În literatură se numesc şcoli publice) Cele mai multe dintre şcolile independente mari sunt integral sau parţial şcoli-internat. Selectează elevii după criterii proprii care nu pot cuprinde norme ce fac posibilă şi evidentă discriminarea. Condiţiile principale de selecţie sunt financiare şi academice. Ponderea şi numărul elevilor şi şcolilor care aparţin bisericii sunt următoarele: - 25,3% din toate şcolile primare, adică 4470 şcoli.      - 5,8% din toate şcolile secundare, adică 220 şcoli.      - 18,6% din elevii din ciclul primar şi 5,8% din elevii ciclului secundar fac parte din aceste şcoli. Există trei tipuri distincte de şcoli ale bisericii în parteneriat cu autorităţile locale: - Voluntar asistată: şcoala este deţinută de către biserică, profesorii sunt numiţi şi angajaţi de către organismul de conducere, educaţia religioasă şi cult sunt anglicane, organismul de conducere este autoritate de admitere;     - Voluntar controlată: şcoala este deţinută de către biserică, profesorii sunt angajaţi de către autoritatea locală pentru educaţie, educaţia religioasă urmează programă locală convenită, cultul este anglican;     - Fundaţie: Fundaţia deţine şcoala, organismul de conducere angajează personalul şi este autoritatea de admitere, educaţia religioasă urmează o programă convenită O mică parte dintre părinţi îşi pot permite taxele de şcolarizare în medie de peste 23,000 £/an, la care se adaugă costuri suplimentare pentru uniforme, echipamente şi variate facilităţi suplimentare. Şcolile independente sunt adesea criticate pentru caracterul lor elitist. O statistică arată că: - o mare parte dintre liderii politici ai Angliei au fost educaţi la şcoli independente ( Winston Churchill, Lord Byron şi mulţi alţii au fost educaţi la şcoala Harrow, la Gorgonstoun a fost educat Prinţul de Wales); - în 2003, 84% din judecători din Anglia şi Ţara Galilor au fost elevi ai acestui tip de şcoală.

66 90

- în 2006, 43,4% din cei selectionaţi pentru locuri la Universitatea Oxford şi 38% dintre cei selecţionaţi la Universitatea Cambridge au urmat şcoli independente (avem în vedere că doar 7% dintre toţi copiii britanici sunt educaţi în şcoli independente). Există aproximativ 500 de şcoli publice în Anglia şi Ţara Galilor, populaţia celor mai multe fiind unisex, aproximativ jumătate sunt destinate fetelor. Cele mai cunoscute şcoli publice sunt: Eton, Harrow, Rugby, Winchester, Oundle, Uppingham, Charterhouse, faimoase pentru abilitatea de a pune bazele unui viitor de succes elevilor lor. Şcolile private sunt inspectate de către Inspectoratul şcolilor independente. - Învăţământul obligatoriu are o durată de 11 ani (de la 5 ani pâna la 16 ani). În 2008 s-a hotărât ca învăţământul obligatoriu să continue până la 18 ani. Sistemul de învăţământ se divide în patru stadii: - învăţământul pre-primar, vârsta cuprinsă între 3 şi 5 ani; - învăţământul primar, până la vârsta de 11 ani; - învăţământul secundar, până la vârsta de 16 ani; - învăţământ aprofundat post-obligatoriu, pentru cei care au depăţit vârsta de 16 ani. Funcţionează, în paralel, atât un sistem binivelar alcătuit din şcoli primare şi secundare, cât şi un sistem pe trei niveluri alcătuit din first, middle şi upper school (şcoli elementare, medii şi superioare). Autorităţile educaţionale locale sunt cele care aleg unul dintre aceste două sisteme pentru regiunea respectivă. Învăţământul secundar se realizează în general în comprehensive schools (şcolile comprehensive). Restul elevilor frecventează grammar schools (şcolile generale) sau secondary modern schools (şcolile moderne secundare). Din 1998, există patru tipuri principale de şcoli care fac astfel încât sistemul educaţional să fie deosebit de diversificat: - şcoli comunitare (community schools), comunitatea locală gestionează personalul şi baza materială, controlează şi conduce procesul de învăţământ. - şcoli voluntare controlate (voluntary controlled schools), aproape toate sunt proprietatea bisericii sau a unei fundaţii de caritate. Comunitatea locală angajează personalul şi se ocupă de procesul de învăţământ. - şcoli voluntare asistate (voluntary aided schools), legate de o varietate de organizaţii. Ele pot fi şcoli pe lângă biserici (confesionale) sau non-confesionale (pe lângă fundaţii). Baza materială şi conducerea şcolii sunt desemnate de biserică sau de organizaţii non- confesionale ( de regulă caritabile) -şcoli fundaţie (foundation schools), în care personalul organismului de conducere desemnat de fundaţie are şi responsabilitatea principală de admitere. Terenurile şi clădirile şcolii sunt deţinute de către organismul de conducere sau de către o fundaţie de caritate. În 2005, guvernul laburist a permis ca orice şcoală, dacă dorea, să devină şcoală fundaţie. Toate şcolile finanţate de stat sunt inspectate periodic de către Oficiul pentru Standarde în Educaţie (OFSTED - departament guvernamental nonministerial, independent de Departamentul Educaţiei şi Aptitudinilor, responsabil de inspectarea tuturor şcolilor şi începutul ani dispoziţie care beneficiază de finanţare guvernamentale în Anglia. Scopul inspecţiilor efectuate este de a asigura guvernul, părinţii şi publicul că educaţia finanţată este de o calitate acceptabilă.), care publică rapoarte ale calităţii învăţământului. Şcolile la care Ofsted constată un nivel scăzut de performanţă didactică intră sub supraveghere şi sunt supuse unor măsuri administrative speciale care pot include înlocuirea persoonalului de conducere. c. familiile pot refuza înscrierea copiilor la una dintre şcoli atunci când copiii lor motivează această opţiune. Organele LEA (Autoritatea Locală Educaţională), în momentul în care se confruntă cu cazuri de fobie/anxietate faţă de şcoală, cu cazuri de refuz de a participa la un proces educaţional în şcoli, încurajează familiile să ia legătura cu una din grupurile de

66 91

sprijin a educaţiei la domiciliu, în vederea obţinerii de ajutor şi de sfaturi. Această acţiune deschide calea unei alternative acceptabile, deoarece dacă eforturile organelor oficiale sunt îndreptate spre a exercita presiuni asupra copilului cu problemele mai sus menţionate să se reîntoarcă la şcoala pe care doreşte să o părăsească, întreaga familie (ca şi copilul) va suferi în continuare din cauza stresului cauzat de intenţia de a se sustrage de la muncă şi din cauza bolilor nervoase care vor fi inevitabile. Educaţia la domiciliu este în măsură să prevină eventualele neplăceri în continuare şi dă posibilitatea copilului să opteze pentru reîntoarcerea, mai târziu, la şcoală. Părinţii nu au nevoie de permisiunea de a educa proprii copii. Nu există nicio obligaţie în ceea ce priveşte Curriculumul Naţional sau lecţiile formale. Nu există obligaţia ca părinţii să fie cadre didactice calificate dar trebuie să aibă posibilitatea de a finanţa prestarea didactică.

3. Structura generală a sistemului naţional de educaţie

Organigrama structurii sistemului de educaţie

66 92

66 93

Învăţământul pre-primar

Copiii pot participa, la alegerea părinţilor, pentru aşi forma primele componente educaţionale, în diferite instituţii educaţionale până la vârsta de cinci ani Istoric vorbind, în Anglia, nu a existat intervenţia guvernului în furnizarea de servicii educative pentru preşcolari, în realizarea programei de pregătire şi în implementarea curriculum-ului. Recent, în scopul de a ridica standardele şi de a îmbunătăţi calitatea instituţiilor care se ocupă de educaţia copiilor mici, intervenţia guvernului a crescut semnificativ. În 1996, guvernul a introdus un cadru pentru un curriculum propriu educaţiei preşcolare,. Elemente ale îngrijirii copiilor preşcolari au început să apară în secolul al optsprezecelea, de regulă pe bază de voluntariat., Prima grădiniţă în Regatul Unit a fost deschisă pentru copiii lucrătorilor de la moara de bumbac din New Lanark, în Scoţia, în 1816, de către Robert Owen Ideile lui Owen au stimulat interesul pentru educaţia timpurie a copiilor şi au contribuit la înfiinţarea grădiniţelor. Principiile-cheie care stau la baza educaţiei copiilor mici sunt: individualism, joc liber, dezvoltare, centrare pe copil. Sistemul de îngrijire a copiilor în Anglia este foarte divers. Alături de organizaţiile finanţate de stat, există, de asemenea, o varietate de oferte private de îngrijire:     - Creşe - oferă îngrijire ocazională pentru copii sub opt ani. Nu le oferă mai mult de două ore de îngrijire pe zi ; acestea sunt obligate să se înregistreze la Ofsted.      - Grup pentru sugari: grupuri informale, care sunt conduse de către părinţi sau bone. Au activităţi periodice, în locaţii private.      - Pre-şcoală şi grupuri de joacă: oferă o combinaţie între joc şi educaţie timpurie pentru copiii sub cinci ani. Aceste două forme de grup sunt înregistrate de către autorităţi şi oferă servicii de îngrijire temporară şi educaţie pentru copiii între trei şi cinci ani. Perioada de servicii individuale nu poate depăşi cinci ore pe zi. Există în prezent aproximativ 15.000 de astfel de organizaţii. Multe dintre ele sunt private.     - Childminders: oferă îngrijire pentru copii sub doisprezece ani în case specialede. Pot lucra în strânsă colaborare cu Centrele de copii. Funcţia de Childminder necesită o scurtă de instruire. Childminders trebuie să primească recunoaşterea şi înregistrarea de către Ofsted     - Home-Childcarers: îngrijirea copilului se face la domiciliu; nu trebuie înregistrat la autorităţi.      - Doica – reprezintă o ofertă de îngrijire a copilului pe termen lung, pentru toate grupele de vârstă, în ţara de origine a copilului. Timpul de formare pentru doici este, de obicei, doi ani. Formarea are loc adesea la şcoli private. Bonele sunt angajate preponderent de familii cu posibilităţi materiale sporite, numai pentru îngrijirea copiilor dintr-o familie.     - Asistente medicale pentru copii: după naşterea unui copil familiile bogate îşi permit să angajeze o asistentă medicală de maternitate. Acest obicei se practică pentru îngrijirea copilului, în familie, în primele luni.    - Grădiniţe de cartier: Aceste instituţii au fost fondate în 2001 în cadrul programului Start Sigur. Până în 2004, 45.000 de noi locuri de îngrijire a copiilor au fost create. Scopul a fost de a servi mai bine copiii care trăiesc în cartiere defavorizate / comunele în care nu există sau există puţine facilităţi de îngrijire. Ele oferă o îngrijire full-time pentru copii şi oferă deseori informaţii pentru părinţi. Suportul logistic este oferit de organizaţii private şi diverse organizaţii comunitare.     - Grădiniţe: sunt organizate pentru copiii de trei-cinci ani. Scopul urnărit este pregătirea pentru intrarea în ciclul primar. - Centrele de Excelenţă timpurie- create la începutul anilor '80 ca parte a programului naţional Start Sigur.

66 94

Costurile de îngrijire a copiilor pentru copii de pre-şcoală în Anglia sunt relativ ridicate

Un loc full-time pentru un copil sub doi costă acum 152 lire sterline pe săptămână - mai mult de o treime din veniturile medii de £ 447 pe săptămână. Cele mai mari costuri sunt în Londra şi în sud-estul Angliei, cca £ 180 - £ 200 pe săptămână. Cele mai mici costuri în grădiniţe sunt în regiunea centrală şi cele mai mici costuri childminder în nord-vest. Guvernul ajută financiar părinţii pentru acoperirea costurilor de îngrijire a copiilor prin sistemul de credit fiscal şi prin scutirea de impozit (prin contribuţia angajatorului şi prin intermediul tichetelor de îngrijire a copiilor). Părinţii sunt nevoiţi să plătească aproximativ 70% din costul de îngrijire a copilului, comparativ cu părinţii din alte ţări europene, care plătesc cca. 30%.

Învăţământul primar şi secundar

Învăţământul primar (5-11 ani) începe la vârsta de cinci ani .

În conformitate cu Legea Învăţământului 1996, şcolile de stat prevăd obligaţia de a oferi un curs de Educaţie religioasă. Părinţii au dreptul să refuze pentru copiii lor acest curs . Şcolile independente nu sunt obligate să respecte acest curriculum. O şcoală de prestigiu de acest gen este London Christian School. Orarul săptămânal destinat elevilor cuprinde câte o oră în fiecare zi de engleză şi matematică. În jurul lor gravitează discipline ca: geografie, istorie, educaţie religioasă, sănătate personală, educaţie şi societatea, educaţie fizică, design şi tehnologie, muzică, artă şi dramă.

Învăţământul secundar (11-16 ani) Majoritatea copiilor de la vârsta de 11 ani trece, de obicei, lor cea mai apropiată şcoală secundară, deşi legea permite părinţilor să-şi exprime preferinţele pentru alte şcoli . Cele mai multe şcoli secundare sunt mixte, pentru ambele sexe. Aproape 88 la sută din elevii de gimnaziu urmează şcoli neselective care oferă o gamă largă de direcţii de pregătire. Unii elevi urmează Grammar School, şcoli selective care oferă educaţie orientată academic în general. Intrarea se face pe baza unui test de competenţă iar componenţa lor este, fie de băieţi fie de fete. Absolvenţii învăţământului secundar pot urma încă două clase, continuarea liceului, “Sixth Form”, în vederea obţinerii diplomei de bacalaureat, până la vârsta de 18 ani, aşa numitul nivel- A care permite intrarea la facultate. Acest nivel de studii nu este obligatoriu.O proporţie îngrijorătoare de copii părăsesc şcoala la vârsta de 16 ani sau la scurt timp după această vârstă iar peste zece la sută din copiii de 16-18 ani nu-şi fructifică forţa de muncă, necesitatea de educaţie sau de formare profesională. Acest grup de tineri au rezultate negative constante la o serie de indicatori, cum ar fi şomajul, starea de sănătate precară, naşteri la adolescente, sărăcie. Abandonul este mai intens la băieţi decît la fete şi în general la cei care provin din medii defavorizate socio-economic. Uniforma la elevi a fost introdusă pentru prima dată pe scară largă în timpul domniei regelui Henric al VIII-lea. Prima şcoală care a introdus uniforma a fost Spitalul lui Hristos aceea fiind şi cea mai veche uniformă. În 1870, Legea învăţământului elementar a introdus gratuitatea învăţământului primar pentru toţi copiii iar uniformele au continuat să fie purtate de elevi până în anii 50 ai secolului XX. Astăzi, Guvernul emglez consideră că uniformele şcolare joacă un rol important, contribuind la materializarea etosului şcolii; Departamentul pentru Copii, Şcoli şi Familii încurajează şcolile să aibă o uniformă, deoarece aceasta poate insufla mandrie, disciplină, încurajează identitatea şi promovează bunele relaţii

66 95

între diferite grupuri de elevi.Uniformele şcolare trebuie să fie echitabile pentru ambele sexe, la un preţ acceptabil şi să pemită manifestarea libertăţilor religioase.Şcolile din Anglia sunt împărţite în 4 „stadii cheie”:

VÂRSTA STADIUL CHEIE

CLASA TIPURI DE ŞCOALĂ

5-6 ani UNU I Preşcolari

Primară

6-7 ani II 7-8 ani

DOI III

8-9 ani IV Şcolari 9-10 ani V

10-11 ani VI 11-12 ani

TREI VII

Secundară 12-13 ani VIII 13-14 ani IX 14-15 ani X 15-16 ani PATRU XI

Conform regulamentului şcolar din Anglia, toţi elevii trebuie să susţină o serie de examene obligatorii în funcţie de vârsta lor. Aceste examene sunt cunoscute sub numele de Key Stage National Curriculum Tests:- Key Stage 1 (KS1) - în timpul anului şcolar clasa a II-a- Key Stage 2 (KS2) —la sfarşitul anului şcolar clasa a VI-a- Key Stage 3 (KS3) —la sfârşitul anului şcolar clasa a XI-a- Key Stage 4 (KS4) —în timpul clasei a X-a şi a XI-a Tabelul de mai jos evidenţiază componenţa Curriculumului Naţional aşa cum este stipulat în Legea învăţământului din anul 2002 (partea a 6-a), actualizată.

Învăţământ primar Teste Curriculum Naţional, la

citire, scriere, matematică şi ştiinţe (SAT).

Învăţământ secundar ExamenCertificat General de Învăţământ Secundar(GCSE)

DisciplineStadiul cheie

1 Vârsta 5-7

Stadiul cheie 2

Varsta 7-11

Stadiul cheie 3

Varsta 11-14

Stadiul cheie 4

Varsta 14-16

Engleză Matematică Ştiinţă Art & Design Cetăţenie Design & Tehnologie Geografie Istorie Tehnologia informaţiei şi comunicare

Limbi Moderne

66 96

Muzică Educaţie fizică Legate de muncă, de învăţare

Învăţământul universitar Învăţământul superior este asigurat de trei tipuri principale de instituţii:

- universităţi, oferă oportunităţi pentru studii de scurtă durată în anumite domenii.

- instituţii de învăţământ superior- colegii de educaţie permanentă, sunt centrate preponderent pe un singur

domeniu de studiu Toate universităţile sunt instituţii autonome, în special în materie de cursuri. Este cunoscută tradiţia învăţământului superior din Anglia. În 1150 s-a deschis Universitatea Oxford, urmată în 1200 deUniversitatea din Cambridge.Trebuie semnalat că admiterea femeilor la universitate a fost drastic restricţionată (regele James I, succesorul la Elizabeth, a respins propunereaca fiica lui să primească o educaţie clasică spunând : " A permite femeilor să înveţe şi îmblânzirea vulpilor conduc la acelaşi efect: ambele devin mei viclene") până în sec.XIX când Stuart John Mill, un influent filozof şi puternic susţinător al egalităţii sexelor a publicat eseul celebru intitulat Supunere femeii(1869). Universitatea Oxford, aflată pe locul 4 în topul mondial, şi pe doi în cel european, percepe o taxă de şcolarizare pentru studenţii ce provin din UE de 3.500 de lire sterline pe an. Studenţii care nu îşi permit să achite taxa anuală pot beneficia de reduceri de taxe sau burse de până la 2.000 de lire sterline, universitatea britanică remarcându-se prin una dintre cele mai bogate oferte de burse şi reduceri. Astfel de burse şi reduceri sunt extrem de folositoare, având în vedere că întreţinerea ca student la Oxford a fost estimată pentru anul universitar 2010 la 6.500 de lire.  James Vernon, profesor la Universitatea Berkeley, într-un studiu intitulat "Sfârşitul Universităţii publice în Anglia", constată deplasarea tot mai accentuată a cheltuielilor pentru educaţia superioară de la stat la individ: „La absolvirea Universităţii din Manchester în 1987 nu aveam nici o datorie. Nu am plătit taxe şi am primit o bursă de întreţinere. Dacă fiul meu, de şaptesprezece ani, doreşte să-mi urmeze pregătirea el ar absolvi aceiaşi universitate cu datorii de cel puţin 50.000 de lire sterline iar dacă doreşte să studieze la Londra, datoriile sale s-ar putea ridica la 90,000 lire sterline. În spaţiul unei generaţii am asistat la distrugerea universităţii publice”.

Intenţia guvenului conservator de a tripla taxele de admitere în învăţământul superior au generat în noiembrie 2010 mişcări violente de mare amploare ale studenţilor la Londra . Cele mai multe universităţi sunt împărţite în facultăţi care, la rândul lor, pot fi împărţite în departamente. Sunt şapte rute diferite de studiu în învăţământul superior:- ruta pentru formarea continuă a profesorilor şi lucrătorilor din comunitate; - ruta postuniversitară (incluzând o rută de calificare superioară); - ruta pentru obţinerea licenţei; - ruta pentru obţinerea Diploma of Higher Education (Diploma de Învăţământ Superior); - ruta pentru obţinerea Higher National Diploma - HND (Diploma Naţională Superioară) sau a Higher National Certificate - HNC (Certificatul Naţional Superior) oferite de Business and Technology Education Council (Consiliul pentru Afaceri şi Educaţie Tehnologică) sau Diploma in Management Studies (Diplomă în studii de Management); - ruta pentru obţinerea Certificate in Education (Certificatul în Educaţie); - ruta de pregătire pentru o examinare profesională de nivel superior.

66 97

4. Educaţia continuă

Învăţarea permanentă este considerată ca acea învăţare ce are loc după ce tânărul a terminat educaţia formală. Educaţia şi formarea profesională continuă vizează persoanele de peste 19 ani şi cuprinde: - educaţia şi formarea la zi şi fără frecvenţă, - formarea centrată pe practică (inclusiv pentru şomeri), - cursurile de formare pentru adulţi, proiectate să răspundă unei game variate de nevoi sociale şi comunitare. Principalele organisme responsabile cu dezvoltarea şi implementarea politicilor naţionale pentru formarea continuă au cunoscut schimbări majore prin diferite măsuri de reformă, prin crearea în 2001 a National and local learning and skills councils (consiliilor naţionale şi locale pentru învăţare şi competenţe). Principalele organisme implicate sunt:

- Department for Education and Skills (Departamentul pentru Educaţie şi Competenţe);

- Jobcentre Plus, subordonată Department for Work and Pensions (Departamentului pentru Muncă şi Pensii);

- National Institute for Adult and Continuing Education – NIACE (Institutul Naţional al Adulţilor şi Educaţiei Permanente);

- Local education authorities – LEA (Autorităţile educaţionale locale). Furnizorii, din sectorul public şi privat, oferă o gamă largă de cursuri centrate pe practică şi alte forme de învăţare permanentă..

5. Formarea pesonalului didactic se realizează prin două modalităţi principale:- parcurgerea unui curs de formare iniţială, care durează 4 ani şi conduce la obţinerea Bachelor of Education;- parcurgerea uni curs de 1-2 ani, pentru abolvenţii unei specializări universitare, finalizat cu obţinerea unui Post Graduate Certificate in Education; la angajare noul profesor: urmează o perioadă de ”practică de probă” timp de 2 ani, sub monitorizarea directorului şcolii.

Tema 11

66 98

Educaţia în S.U.A.

Tezele temei

1.Date preliminare 2.Organizarea sistemului educativ şcolar 3. Pregătirea personalului didactic 4. Educaţia continuă

1. Date preliminare

S.U.A. este amplasată pe jumătatea sudică a continentului America de Nord. - este un stat federal cuprinzând 50 state şi un district federal (Columbia). Fiecare stat deţine suveranitate legală, are propriul parlament (în general numit adunare - assembly), adesea bicameral, guvernator ales prin vot direct de populaţia statului, guvern condus de acesta şi sistem juridic propriu, inclusiv curte supremă de justiţie. - guvernul federal american, numit Administraţie, este condus de Preşedintele Statelor Unite. Preşedintele este ales o dată la 4 ani, aceeaşi persoană putând ocupa maximum 2 mandate. Deciziile executive sunt luate de preşedinte, iar membrii cabinetului sunt oficial consideraţi consilieri ai preşedintelui pe domeniile legate de responsbilităţile oficiilor lor. Cabinetul include Vice-preşedintele şi 15 şefi ai departementelor executive. Aceştia sunt Secretarii pentru Agricultură, Comerţ, Apărare, Educaţie, Energie, Sănătate şi servicii umane, Securitatea patriei, Locuinţe şi dezvoltare urbană, Interne, Muncă, de Stat, Transport, Finanţe, Afacerile veteranilor, şi Justiţie.

. Populaţia S.U.A. este de cca 280 milioane de locuitori, fiind al treilea stat din lume din acest punct de vedere, după China şi India.

Ca suprafaţă, cu cei 9 364 000 kmp, S.U.A. se situează printre primele 5 state din lume.

Religia este majoritar creştină, divizată între catolici (67%) şi protestanţi (23%), restul procentelor corespunzând cultului iudaic (1,3%), islamismului( 0,5%), budismului (0,5%), etc.

Limba oficială a confederaţiei este limba engleză, fiind limba maternă pentru majoritatea cetăţenilor americani. Din punct de vedere al etnicităţii, S.U.A. este un stat multietnic, chiar multi-rasial, în care trăiesc: negrii (40 milioane), hispanici (20 milioane), evrei (10 milioane), chinezi, indo-pakistanezi, italieni, polonezi, români, etc.

În ceea ce priveşte administrarea sistemului naţional de educaţie, în pofida autonomiei statelor federale, inclusiv la nivelul politicii educaţionale, există o armonizare la nivel federal, ceea ce legitimează existeuţa unui sistem federal de educaţie nord-american. În fiecare stat federal există un Departament de Stat pentru Educaţie, în a cărui responsabilitate intră educaţia de pe întregul teritoriu aferent. Deşi se vorbeşte despre un sistem federal de educaţie este cert că, în realitate, încercarea de a identifica unul sau mai multe sisteme educaţionale în America, prin evidenţierea unei componente conducătoare şi a celor subordonate, este sortită

66 99

eşecului. Educaţia în SUA este într-o schimbare perpetuă, iar o structură ierarhică, prin definiţie, este conservatoare.

Populaţia şcolară cuprinde aproximativ 46 de milioane persoane în sistemul public de şcolarizare (aproximativ 85%) începând cu grădiniţa şi terminând cu clasa a 12a din liceu. 6 milioane frecventează şcolile private. Cei mai mulţi elevi merg la şcoală 6 ore pe zi. Vacanţa de vară durază aproximativ 2 luni şi jumătate. Şcolarizarea este obligatorie pentru toţi copiii din Statele Unite, dar numărul claselor urmate variază de la stat la stat. 

2. Organizarea sistemului educativ şcolarSistemul educativ cuprinde o ofertă bogată formată din şcoli publice, şcoli private şi educaţia la domiciliua. şcoli publice- sunt finanțate de la: - bugetele locale ale oraşului sau localităţii în care funcţionează, - statul din care face parte localitatea respectivă - fondurile federale. - şcolarizează tinerii care locuiesc în zona de dispunere a şcolii, iar cei care locuiesc la mai mult de 1km depărtare de şcoală, beneficiază de transport cu autobuzul şcolii. Cei care nu se pot încadra într-o rută eficientă a autobuzului, pot beneficia de serviciile de taxi pentru a veni şi pleca de la şcoală; - nu percep taxe de la elevi. În cadrul acestui sistem există şi Charter Schools şi   Magnet Schools Charter Schools - reprezintă alternative "autonome" ale sistemului public de Ele au fost începute la inițiativa părinților. profesorilor, organizațiilor comunitare din zona și companiile care realizează profit din această activitate. - finanţate prin contribuţii publice dar şi de la părinţi, profesori şi organizaşţii comunitare la iniţiativa cărora au luat naştere,; - de regulă, planul de învăţământ este identic cu cel din şcolile publice dar administratorii şcolii îl pot modifica adăugând sau renunţând la discipline, în concordanţă cu interesele elevilor;. - sunt specializate pe anumite domenii fiind astfel competitoare, uneori neloiale, ale altor forme de şcolarizare standard; - clasele au un număr mai mic de elevi fiind mai uşor de supravegheat Magnet Schools – considerate a fi cele mai competitivitate între şcolile cu un anumit caracter public, - prezintă un grad avansat de selectivitate, candidaţii la aceste şcoli trebuind să reuşească la un test foarte riguros şi dificil - planurile de învăţământ conţin programe speciale, atractive pentru elevi, de un standard academic superior; -unele dintre aceste şcoli au internate în care elevii beneficiază de condiţii deosebite. b.şcoli private - peste 25% din şcolile elementare şi licee sunt private (peste 25.000 de şcoli); - fondurile provin de la: - părinţi; - împrumuturi de la guvern, care, după terminarea şcolii trebuie returnate cu dobândă acceptată de comun acord între creditor şi debitor; - organizaţii religioase, fonduri de investiţii;

66 100

- donații caritabile. - admiterea este relativ lejeră; - cuprind elevi de ambele sexe, unele sunt numai pentru fete sau numai pentru băieţi. Şcolile private însumează trei tipuri de şcoli: independente, parohiale şi în proprietate Şcoli independente - sunt conduse de un consiliu compus dintr-un număr variabil de profesori, dependent de numărul de elevi. - include unele dintre cele mai faimoase şcoli private din SUA. - fondurile provin din: - taxe plătite de elevi, - contribuţii caritabile, - fonduri de investiţii - sunt înregistrate aproximativ 1.500 şcoli independente, două treimi dintre ele fiind membre ale Asociației Naţionale a Şcolilor Independente, ceea ce înseamnă că sunt acreditate şi recunoscute de stat sau de consiliul zonal ; - costul şcolarizării unui elev/an poate ajunge până la 20.000 de dolari. Şcoli parohiale- sunt dependente de biserici şi finanţate de parohiile catolice, protestante şi ale cultului ebraic; - planurile de învăţământ sunt suplimentate cu conţinuturi religioase; - cadre didactice sunt profesionişti ai cultelor respective şi profesori care împărtăşesc credinţa cultului de care aparţine şcoala; - taxele pretinse elevilor sunt cuprinse între 1.200 şi 2.400 dolari pe an pentru învţământul primar şi între 4.600 și 7.500 dolari pe an, pentru învăţământul liceal.

Şcoli în proprietate – se particularizează în rândul celor private prin: -urmăresc obţinerea unui profit; - construcţia planului de învăţământ este atributul exclusiv al şcolii; - sunt destinate scopului de a răspunde cât mai rapid profesiilor cerute pe piaţa muncii; - unele aparţin Asociaţiei Naţionale a Şcolilor Private Independente; - taxele percepute sunt asemănătoare cu cele pretinse de şcolile private nonprofit.c. Educaţia la domiciliu- cea modernă a început în anii 1970, cu un impuls venit din partea unor grupări religioase precum şi din parte adepţilor întârziaţi ai moştenirii filosofico-pedagogice lăsate de Jan-Jacques Rousseau. Este preferată de unii părinţi pentru copiii lor mai ales din motive morale sau religioase dar şi din nevoia resimţită de a beneficia de avantajele educaţiei non-standard.

Adepţii educaţiei la domiciliu resping instituţiile de învăţământ, fie pentru că ei aparţin conservatorilor religioşi şi consideră educaţia non-religioasă ca fiind contrară sistemele lor morale sau religioase( promovează presiunile sociale negative cum sunti hărţuirea, droguri, criminalitatea, sexul dăunătoare pentru dezvoltarea corespunzătoare a unui copil) fie că doresc ca urmaşii lor să nu fie văduviţi de educaţie religioasă la care au aderat ei dar nu au posibilităţi să-i înscrie la o şcoală privată cu o astfel de orientare ( există dovezi că familiile religioase protestante, în special evanghelice, preferă pentru copiii lor acest tip de educaţie). Alţii consideră că pot promova mai eficient un curriculum adaptat trăsăturilor psiho-fizice ale copilului, în special a celor cu nevoi singulare sau cu handicap. De cele mai multe ori parinţii formează grupuri pentru a se ajuta reciproc în procesul educaţional la domiciliu.

66 101

Se manifestă şi o opoziţie destul de vehementă la adresa acestui tip de educaţie. Principalii opozanţi sunt organizaţiile cadrelor didactice. Acestea reclamă calitatea slabă a educaţiei, pierderea de venituri pentru şcoli, promovarea extremismului religios sau social, lipsa de socializare a copiilor. Cele mai multe state au început un proces de supraveghere sau de monitorizare a progresului academic înregistrat de copiiir supuşi acestui tip de educaţie. Deşi nu există statistici precise este foarte probabil că cel puţin 1 milion de copii se pregătesc la domiciliu ( date din 2006).

a. Organigrama educaţiei şcolare în SUA Ciclurile educaţiei şcolare sunt similare cu cele proprii ţărilor din vestul Europei:

- ciclul preşcolar (3-6 ani);- ciclul elementar (6-10 ani, 6-12 ani, 6-14 ani);- ciclul secundar I, şcolarizarea diferenţei rămasă până la 15-16 ani;- ciclul secundar II, şcolarizare între 15-16 ani și 18-19 ani, cu rute

alternative;- educaţia terţiară, de la 18-19 ani până la 24-25 ani, cu filiere

universitare şi nonuniversitare. Mai jos prezint două tablouri care evidenţiază structura educaţiei şcolare din SUA:

66 102

Educaţia preşcolară: pentru preşcolari nu există grădiniţe publice obligatorii sau creşe. În ultimii ani însă tot mai multe state sunt interesate să investească în învăţământul preşcolar. Începând cu anul 2008, 38 de state şi Districtul Columbia au investit în unele programe de pre-grădiniţă şi multe cartiere furnizează servicii preşcolare pe cont propriu, folosind fonduri federale şi locale. Costul mediu anual pentru un copil este de 6.582 dolari. Creştere continuă a preocupării statelor pentru învăţământul pre-obligatoriu îşi are sursa deopotrivă în realitatea socio-economică: sporirea ratei ocupării forţei de muncă materne, lupta anti-sărăcie, dar şi în conştientizarea unui adevăr ştiinţific care arată legătura dintre experienţele din copilăria timpurie şi dezvoltarea creierului copiilor. Cei mai mulţi copii încep educaţia elementară cu grădiniţa (de obicei la 5-6 ani). Se realizează atât în instituţii publice (kindergarten), cât şi private (nursery schools), fiind obligatorie doar pentru ultimul dintre cei 3 ani. Se tinde, în cele mai multe grădiniţe, spre introducerea Curriculumu-lui Preşcolar Internaţional (IPC)

Educația elementară. După pre-grădiniţă şi grădiniţă, copiii urmează şcoala elementară. Părinţii îşi pot trimite copii la o şcoală publică sau privată. Potrivit datelor guvernamentale, 10% dinte elevii sunt înscrişi la şcolile particulare. Vârsta de intrare la învăţământul obligatoriu în SUA variază, în funcţie de stat, între 5 şi 7 ani, 6 fiind cele mai frecvente. Vârsta la care se termină şcolarizarea obligatorie variază între 16 şi 18 ani, cel mai frecvent la 16 ani.

66 103

- durata învăţământului primar variază între patru şi şapte ani cuprinzând clasele 1-4, 1-7, etc Fiecare stat determină calitate şi durata învăţământului primar, numit educaţie elementară. Funcţie de lungimea sa, educaţia elementară poate fi urmată (sau nu) de un număr de ani de învăţământ şcolar de mijloc (în general trei ani. Învăţământul secundar are loc în clasele 7-12, în funcţie de legile şi politicile de state şi districte şcolare locale). - este obligatorie - fără a avea un curriculum încărcat, urmăreşte o orientare pragmatică, vizând pregătirea copiilor pentru integrarea în viaţa socială. Acestea se realizează prin activități practice, creative şi recreative. Curriculum include arii educaţionale intedisciplinare de genul:- educaţia primei copilării-sprijin inițial-sprijin secundar;- educaţie compensatorie;- educaţie ambientală:- educaţie cooperativă;- educaţie ştiinţifică;

- educaţie bilingvă;-educaţie internaţională-educaţia consumatorului;- educaţia media;- educaţia antidrog;- educaţia pentru viaţa profesională.- educaţia gândirii critice.

Educaţia secundară: - este foarte complexă ca organizare. După cum se vede din organigramă, organizarea este dependentă de parcursul primar al elevului şi cuprinde nu mai puţin de cinci variante de urmat de către absovenţii ciclului elementar: - high school (14-17ani). - junior high school (12-15 ani) - senior high school (15-18/19 ani). - middle schools (10-13 ani) - combined junior-senior high schools (12-17 ani)Educaţia obligatorie se reduce numai la ”junior high school”, aceasta neincluzând rute educaţionale. Educaţia secundar-superioară include 3 rute:

- academică;- vocaţională;- tehnică.

Liniile academice pregătesc pentru universităţi, cele tehnice pentru colegii şi institute, iar cele vocaţionale pentru ”professional school”. Educaţia secundară se finalizează prin obţinerea de către absolvent a High School Diploma. Nu ca urmare a unui bacalaureat, ci pe baza creditelor obţinute. Un număr tot mai mare de şcoli publice şi private oferă, opţional, Bacalaureatul International (IB); îndeplinirea cerinţelor IB, necesită un semestru de studiu după clasa a12-a. Nu există un sistem unitar de notare. Cele mai multe şcoli apelează la notarea literală specifică ţărilor anglo-saxone. Ordinea alfabetică e corelată cu ordinea descrescătoare a rezultatelor. Tabelul de mai jos prezintă o conversie orientativă şi ne ajută să înţelegem sistemul american de notare.Nota Valoare Sistem românescA+ 4.3 10+ A 4 10A- 3,67 9,5B+ 3,33 9B 3,0 8,5B- 2,33 8C+ 2,00 7,5C 1,67 7C- 1,33 6,5

D+ 1,0 6D 1.0 5F 0 0-4 audit curs audiat fără

notă withdrawn retras de la curs incomplete îndatoriri

neîndeplinite pass trecut fail picat

66 104

Teste standardizate şi etalonate stabilesc, în funcţie de un punctaj, nota literală, astfel:

A– 100 de puncte (excelent)B- 80-90 de puncte (bun)C- 70-80 de puncte (mediu)D- 60-70 de puncte (slab)E- 50-60 de puncte (eşec)

66 105

O altă notare utilizată este cea în 3 trepte, respectiv:H-    Honor: performanţe foarte bune;S- Satisfaction: satisfăcător, mediu;U- Unsatisfaction: nesatisfăcător.

Educaţia terţiară – învăţământul superior american are reputaţia de a fi cel mai bun din lume. În Statele Unite există peste 3.000 de universităţi, fiecare gestionându-se autonom. Acest lucru presupune că fiecare universitate, fiecare facultate sau departament în parte din cadrul universităţii, fiecare profesor au o putere foarte mare de decizie şi poate să-şi organizeze autonom activitatea didactică. - Cele mai multe statistici vehiculează cifra 48.6% atunci când analizează procentul de absolvenţi ai educaţiei secundare care urmează educaţia terţială. - Universităţile sunt împărţite în două categorii: de stat şi particulare. Principala diferenţă dintre ele este modul în care studenţii îşi plătesc studiile şi modul în care universitatea se finanţează. Studiile costă la o universitate de stat aproximativ 9.000 de dolari pe an de student, iar la o universitate particulară de vârf, peste 25.000 de dolari pe an (poate chiar 30.000$). Pentru cei mai mulţi studenţi plata studiilor, chiar la o universitate de stat, este un efort financiar considerabil. Cei mai mulţi studenţi muncesc pentru a obţine aceşti bani (46% din studenţii ``full-time'' muncesc în timpul facultăţii), sau se împrumută de la bancă cu dobânzi mici (mai mult de 50% din absolvenţi sunt datornici din cauza plăţii studiilor; datoria medie a unui student în1995 era de 11950$). - Sistemul de învăţământ superior din SUA este caracterizat prin accesibilitate, diversitate şi autonomie fiind cunoscut atât pentru dimensiunea cât şi pentru calitatea sa. Guvernul federal nu are nici o competenţă sau autoritate asupra recunoaşterii instituţiilor de învăţământ, asupra calităţii corpului profesional, programe sau curricula. - Accesul la învăţământul superior nu este un drept constitutional garantat. Prin urmare, deciziile cu privire la condiţiile de admitere aparţin fiecărei instituţii de învăţământ superior. De regulă admiterea presupune trecerea unui test standardizat( cele mai importante teste sunt coordonate de organizaţia numită Educational Testing Service şi sunt, în majoritate, de tip grilă , cu un răspuns posibil din 4 sau 5) şi o probă scrisă sau un test de aptitudini . În SUA există trei nivele în educaţia terţiară: - nivelul I - admiterea se face pe baza următoarelor criterii: -  număr de credite (condiţie cantitativă); -  condiţie calitativă: se admit numai creditele A şi B; - cursuri specifice liceale şi un anumit nivel de curs; -   recomandări din partea profesorilor; -   probe, teste psihologice, medicale, cunoştinţe practice: - evaluările externe acreditare (când este cazul ). - Unele instituţii de învăţământ apelează şi la Numerus clausus ("număr închis", sumă fixă ca număr maxim în admiterea de persoane) deşi, la nivel naţional nu sunt precizate restricţii de vreun fel. Restricţiile existente sunt determinate de către fiecare universitate care se străduieşte să răspundă condiţiilor locale sau standardelor specifice ale unor profesii pe care le propun studenţilor. - Rutele pe care nivelul I le pune la dispoziţie sunt: - universităţi – sunt publice şi private, în fiecare studiindu-se o specializare însăţit de o riguroasă muncă de cercetare

- colegii- diferă de universităţi prin absenţa studiilor post-graduate (master/doctorat) şi a cercetării ştiinţifice. Există şi colegii de formă scurtă, cum sunt cele vocaționale:

- Juniorcollege (2-3 ani),

106

- Community College (3 ani), - Teachers College (3-4 ani)- institute tehnice superioare: - şcoli profesionale -durează 2-3 ani fiind destinate unei specializări medii

şi imediate - se înscriu în primul rând cei care-şi propun să fie

practicieni şi nu cadre universitare ( cercetători). - includ şcoli de jurnalism, şcoli de afaceri, şcoli

medicale, facultăţi de drept, şcoli veterinare, şcoli de farmacie, şi facultăţi de medicină dentară.

Dupa terminarea studiilor universitare, absolventul care vrea să se specializeze şi să facă cercetare urmează graduate school.  Există două categorii majore de studii ``graduate'': Master  şi Doctorat , adică nivelul II şi nivelul III. - nivelul II- se poate obţine pe două rute: -master de cercetare, necesită frecventarea unor cursuri avansate şi satisfacerea cerinţelor de seminar, examinări cuprinzătoare şi o teză . - master fără cercetare necesită, în general, finalizarea unui proiect special, precum şi cursuri şi examene. - sarcina principală a acestor cursuri de master este de a pregăti studentul să rezolve practic unor probleme complicate ale domeniului pe care. aprofundează.

- nivelul III: Doctorat -Doctorandul trebuie să rezolve două sarcini: - să aprofundeze un subdomeniu; - să cerceteze  cu succes, creator, în acest domeniu, iar rezultatele să se constituie într-o teză de doctorat. Activitatea doctorandului se împarte pe aceste sarcini: - circa 2 ani frecventează cursuri şi dă examene - alege subiectul tezei, realizează cercetarea care-i permite să scrie teza.Doctoratul este de d două tipuri: a. de cercetare - a fost acordat prima dată în SUA la Yale University în1861 - este acordat în discipline academice şi profesionale. Cel mai frecvent este Doctor of Philosophy (Ph.D) - numărul mediu de ani parcurşi până la finalizare pentru toate domeniile este de şapte ani. - aspiranţii la doctoratul de cercetare trebuie să aibă o diplomă de master, dar în ultimul timp sunt acceptaţi şi fără aceste studii universitare - sunt cca. 20 de domenii în care se acordă titlul de doctor în cercetare: Doctor în Arte (DA), Doctor de Administrarea afacerilor (DBA), Doctor în Muzică bisericească (DCM), Doctor în drept Canon (JCD / DCL), Doctor de Design (D. Des.), Doctor în Educaţie (Doctorat), Doctor în Inginerie (D.Eng. / DESc. / DES), Doctor în Arte Plastice (DFA), Doctor de Sănătate Ştiinţă (DHSc.), Doctor în Litere ebraice (DHL), Doctor de Tehnologii Industriale (DIT), Doctor în Ştiinţe juridice (JSD / SJD), Doctor în Muzică (DM), Doctor în Arte Muzicale / (DMA / A.Mus.D. / D.Mus.A.), Doctor în Educaţia muzicală (DME), Doctor de Limbi Moderne (DML), Doctor în Ştiinţe Nursing (DNSc.), Doctor of Philosophy (Ph.D.), Doctor de Administraţie Publică (DPA), Doctor de Educatie Fizica (DPE), Doctor de Sănătate Publică (Dr. PH),), Doctor în Ştiinţe (D.Sc. / Sc.D.), Doctor de Asistenţă Socială (DSW) şi Doctor în Teologie (Th.D.). b.profesional - doctoratul profesional s-a dezvoltat în Statele Unite în secolul XIX în scopul

107

formării profesioniştilor de elită; - prima diplomă de doctorat profesional a fost acordată în 1861; - astăzi se acordă această diplomă în următoarele domenii:Doctor Osteopatic (DO), Doctor Dentist -chirurgie dentară- (DDS), Doctor de Medicină (DMD), Doctor Farmacist (Pharm.D.), Doctor Chiropractor (DC)),Doctor în Medicină Veterinară (DVM), Doctor Pediatru(PDM), Doctor Optometrist (OD), Doctot în Audiologie (Au.D.), Doctor Avocat şi Doctor de Jurisprudenta (JD) , Doctor Medic Asistent (DScPA), Doctor în Ştiinţele Sănătăţii (DHSc.), Doctor în Sănătate Publică (Dr.PH.), Doctor în Terapie Fizică (DPT), Doctor în Terapie ocupaţională (OTD), Doctor în Teologie practică (DPT sau D.Th.P.), Doctor Psiholog . Anual, revista U.S.News and Word Report publică informaţii despre ierarhizarea universităţilor şi colegiilor din SUA pe baza câtorva criterii considerate esenţiale: - cheltuielile anuale pe student; - rata de absolvire; - selectivitatea; - mediile studenţilor din anul I; - indicatori ai calităţii.

108

La toate nivelele educaţiei terţiale este organizat şi învăţământul la distanţă destinat în special persoanelor care nu se pot deplasa, din varii motive, la sediul facultăţii sau condiţiile de muncă nu le permit prezenţa la şcoală. Acesta nu este considerat a fi un tip separat de învăţământ. Multe programe de acest fel sunt oferite pentru credite şi obţinere de certificate, diplome şi grade; altele sunt concepute pentru studii de petrecere a timpului liber, îmbogăţire personală sau pentru educaţie şi formare profesională.. Programele de învăţământ la distanţă sunt acreditate de către asociaţii recunoscute pe plan naţional.

3. Pregătirea personalului didactic

Cadrele didactice pentru ciclul preşcolar şi elementar se pregătesc într-un ”teacher college”. Absolvenţii sunt certificaţi prin trecerea unor examene succesive iar învăţarea continuă este condiţia păstrării certificatului de competenţă. Profesorii de şcoală elementară - în special pentru clasele inferioare – deţin un certificat care le atestă competenţa în a preda cursul primar complet.

Cadrele didactice pentru ”junior highschool” trebuie să fie ”bachelor”, dublându-şi pregătirea într-un ”teachers training departament” (pentru încă 1-2 ani), afiliat universităţilor. Profesorii pentru ”senior high school” trebuie să aibă titlul de ”masters” și să parcurgă 2-3 ani de pregătire pedagogică în ”teachers training departaments”. Profesorii sunt atestaţi ca fiind competenţi în una sau mai multe discipline academice. În toate statele profesorii sunt certificaţi în fincţie de specializarea lor.

Profesorii care conduc clase în care elevii au diferite dizabilităţi solicitând o educaţie specială de educaţie specială sunt instruiţi, în majoritatea statelor, prin programe specializate, atât la nivelul de licenţă cât şi la postuniversitar şi sunt, de asemenea, certificaţi separat în conformitate cu specialitatea fiecăruia. În 2009, existau peste 6.2 milioane de profesori în şcolile primare şi secundare. În învăţământul superior nu sunt reglementări specifice. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la postul de cadru didactic universitar sunt fixate de către fiecare universitate şi pot varia în funcţie de nivelul facultaţii, de calitatea ei ( dacă presupune cercetare sau numai activităţi didactice), de poziţia pe care se va situa ( titular sau plata cu ora). Cerinţa generală este să deţină doctorat sau echivalent în obiectul de specializare şi, pentru unii, să arhiveze practici de succes şi cercetare aplicată.

Se discută tot mai mult despre necesitatea organizării unor şcoli clinice, după modelul spitalelor în care lucrează medicii rezidenţi; acestea activează în colaborare cu universităţile care pregătesc cadre didactice. Studenţii şi stagiarii îşi însuşesc cele mai noi tehnici de predare de la colegii cu experienţă, prin discuţii, analize, demonstraţii. De asemenea "şcolile clinice" îi ajuta pe universitari să nu se depărteze de realitaţile claselor de elevi. Reformatorii sugerează că "şcolile clinice" ar permite evitarea superficialităţii în pregătirea cadrelor didactice

4. Educaţia continuă

Există numeroase forme şi modalităţi, organisme specializate care se ocupă de educaţia continuă, educaţie dezvoltată distinct de cea formală.. Educaţia continuă se desfăşoară la locul de muncă, prin "extindere" sau " formare continuă ", la şcolile

secundare, la colegii sau universităţi, în licee populare, colegii comunitare şi centrele de învăţare pe tot parcursul vieţii. Ea vizează mai multe obiective: - a obţine certificate, diplome sau grade; - a oferi oportunităţi de studiu şi de petrecere a timpului liber general . Acestea includ cursuri şi programe oferite de biblioteci, muzee, parcuri şi autorităţi de recreere, cluburi şi altele; - a oferi educaţie şi formare pentru profesioniştii care deţin deja calificări de bază (poartă denumirea pregătire profesională continuă). Programele sunt oferite de angajatori sau prin contract de către facultăţi, asociaţii profesionale, sindicate sau organizaţii de consultanţă. De pildă, Access Continuig Education, Inc. se ocupă cu organizarea şi dsfăşurarea de cursuri pentru cei care activează în sănătate. Educaţia de acest gen poate fi furnizată la locul de muncă sau în altă parte. Multe organizaţii profesionale solicită membrilor lor să urmeze astfel de cursuri în scopul de a-şi maximiza abilităţile şi pentru a menţine poziţia lor profesională; - a oferi noilor veniţi în SUA informaţii utile despre ţara de adopţie fără a trece printr-un colegiu ce presupune proces de admitere sau taxe semnificativei. Cele mai multe studii care sondează motivaţia oamenilor de a participa la educaţia continuă constată următoarele motive-forţă: - necesitatea actualizării competenţele de locuri de muncă - începerea unei afaceri; - nevoia de cunoaştere lărgită a realităţii; - pentru a crea relaţii sociale; - pentru a dezvolta încrederea în sine; - pentru a dezvolta abilităţi personale;

EDUCAŢIA ÎN JAPONIA

Tezele temei

1Date preliminare 2. Structura generală a sistemului de educaţie şcolară

3. Pregătirea personalului didactic

1. Date preliminare

Conform legendelor şi documentelor japoneze, Japonia (în japoneză 日本, se

citeşte Nippon sau Nihon, sens literal: originea soarelui. Denumirea oficială este 日本国 Nipponkoku, textual Ţara de la originea soarelui. Este cunoscută în româneşte şi sub numele de Ţara Soarelui Răsare) are o istorie de aproximativ două milenii şi jumătate.

Japonia este localizată în Asia de Est, în nordul Oceanului Pacific, fiind formată din 4 insule importante, ce reprezintă un procent de aproximativ 95% din teritoriul Japoniei: Honshu, Hokkaido, Kyushu şi Shikoku, plus încă 4000 de insule mai mari sau mai mici. La acestea se adaugă arhipelagul Ryukyu cu insula principală Okinawa , realipită patriei la 15 mai 1972. Este a doua putere economică a lumii, după S.U.A. Suprafaţa totală este de 377 835 kmp. Populația Japoniei este de cca. 127.076.183 (în martie 2009) locuitori, având o densitate foarte mare, 337locuitori/km pătrat. Capitala şi cel mai mare oraş din Japonia este Tokio. În anul 2005 zona metropolitană Tokyo avea aproximativ 35 de milioane de locuitori, depăşind zonele Ciudad de México şi New York

29% din populaţie reprezintă populaţia şcolară. Religia Principalele religii în Japonia sunt Budismul şi Şintoismul. Totuşi,

majoritatea japonezilor nu sunt adepţii unei singure religii, ci încorporează în viaţa lor de zi cu zi caracteristici din ambele religii, într-un proces numit sincretism. Coexistă cu acestea confucianismul şi catolicismul/protestantismul, în procente mici.

Limba vorbită este limba japoneză. Din punct de vedere etnic, Japonia este considerată un stat monoetnic, minorităţile de chinezi, coreeni sau alte etnii, fiind nesemnificative. Japonezii sunt foarte diferiţi din punct de vedere cultural, unicitatea lor fiind generată îndeosebi de trei factori esenţiali: istoria caracterizată de izolare; densitatea impusă de cadrul natural şi limba japoneză. Forma de guvernământ - monarhie constititională condusă de împărat; guvernarea, prin intermediul guvernului, acţionează la 4 nivele: -central; -prefecturi (47); -districte (280); -municipalităţi (2800). Administrarea sistemului naţional de educaţie. Ministerului Educaţiei, Ştiinţei şi Culturii îi revine această responsabilitate pe care o exercită prin comisii guvernamentale pentru educaţie. reprezentate teritorial. Educaţia se realizează prin instituţii de stat, publice şi private (în ceea ce priveşte universităţiile, în 1998 erau 98 de stat, 53 publice -finanţate parţial de stat- şi 425 private) Ultima lege a educaţiei, datând din 1984, are în vedere 3 coordonate majore: -acceptarea tuturor schimbărilor pentru informatizarea şi internaţionalizarea educaţiei naţionale; - considerarea elevilor ca fiind diferiţi şi cu dreptul de a beneficia de un serviciu educativ diferenţiat;

- necesitatea prelungirii educaţiei dealungul întregii vieţi a indivizilor (educaţia continuă/educaţia adulţilor). Japonia consideră că şcolile moderne sunt performante dacă îndeplinesc, la parametrii superiori, patru roluri cheie: 1. Oferta de cunoştinţelor cognitive; 2. Socializare şi aculturaţie; 3. Selectarea şi diferenţierea tinerilor; 4. Concordanţa între ceea ce se oferă şi cerinţele vieţii sociale. Accentul pus pe fiecare dintre aceste roluri variază în cursul anilor de şcolarizare şi pentru fiecare segment component al sistemului de învăţământ. Politica naţională se schimbă constant în ceea ce priveşte priorităţile şi rolurile pe care educaţia trebuie să le satisfacă.

2. Structura generală a sistemului de educaţie şcolară Sistemul educaţiei obligatorii a fost introdus în Japonia în anul 1872, ca rezultat al restaurării Meiji. Astăzi, sistemul de învăţământ japonez are o structură 6-3-3-4 (adică 6 ani şcoala elementară, 3 ani gimnaziu, 3 ani liceu şi 4 ani învăţământ superior). Din 1947, educaţia obligatorie constă în şcoala primară şi gimnaziul, care durează 9 ani, (de la vârsta de 6 la 15 ani). Aplicat cu mare stricteţe, acest comandament social cu privire la educaţie a făcut ca populaţia să fie complet alfabetizată. Exită iniţiative guvernamentale începute încă din 2005 prin care se intenţionează modificări în Legea Învăţământului pentru a permite fuzionarea ciclul de 6 ani cu cel de 3 ani. Scopul principal vizează utilizarea în comun, de către şcolile elementare şi medii, a bazei materială care devine astfeli mult mai bogată şi mai diversificată . Există deja şcoli private care oferă un program de şase ani încorporând gimnaziul şi liceul iar altele, şcoli specializate oferă un program care cuprinde cinci ani de liceu şi doi ani de colegiu. Coexistă şcoli publice, private şi individuale

- şcolile publice tind să fie diferite de cele private, urmând orientările de politică naţională mai strâns decât cele private;

- şcolile individuale, de asemenea, se călăuzesc după o filosofie proprie, bazată pe tradiţie şi pe caracterul corpul profesoral şi de conducerei.

Este cert că peisajul şcolar din Japonia este deosebit de divers, conţinuturile învăţământului şi practicile didactice sunt de mare complexitate Un an şcolar are trei perioade de desfăşurare a activităţilor didactice: vara, iarna şi primavara, prima urmată de o vacanţă de o lună iar primăvara şi iarna sunt urmate de vacanţe mult mai scurte. - Statisticile din 2003 arată că în Japonia existau: -14174 grădiniţe - 23633 şcoli elementare, - 11134 şcoli medii, - 995 şcoli pentru persoane cu handicap,

ORGANIGRAMA SISTEMULUI DE EDUCAŢIE ŞCOLARĂ

Age Grade Educational establishments

3-4Kindergarten

Special School

4-55-66-7 1

Elementary schoolCompulsory Education

7-8 28-9 39-10

4

10-11

5

11-12

6

12-13

1

Middle school / Lower secondary schoolCompulsory Education

13-14

2

14-15

3

15-16

1

High school / Upper secondary school

College of technolog

y

16-17

2

17-18

3

18-19

University: Undergraduate

)

National Academy

Medical School

Veterinary school

Dentistry School

Pharmaceutical SchoolNational Defense Medical College

Community College

Vocational School

19-20

Associate

20-2121-22

Bachelor

22-23

Graduate School: Master

National Academy: Master23-

24Master

24-25

Graduate School: Ph.D

National Defense

Academy: Ph.D

Medical School: Ph.D

Veterinary School: Ph.D

Dentistry School: Ph.D

Pharmaceutical School: Ph.D

25-2626-27

Ph.D

27-28

Ph.D

Educaţia preşcolară se realizează în:

- grădiniţe publice (Yochein) şi private (Hokuen. Acestea reprezintă 58% din grădiniţe, cuprinzând 77% din toţi copiii înscrişi); sunt supervizate de către Ministerul Educaţiei, dar nu fac parte din sistemul de învăţământ oficial. - centre de zi ( Hoikuen), supervizate de către Ministerul Muncii, considerate ca instituţii de securitate socială, fiind definite astfel de Legea protecţiei copilului. Peste 95 la sută din copii urmează o astfel de formă de pregătire. Grădiniţele şi centrele de zi sunt destinate pentru a dezvolta abilităţile cognitive ale copiilor de vârstă cuprinsă între 3 şi 6 ani în scopul de a-i pregăti pentru şase ani de scoala elementară obligatorie care urmează ciclu de studii pentru preşcolară, Ambele tipuri de instituţii, pregătesc copiii în domenii precum relaţii umane, sănătate, mediu, cuvinte (limba) şi exprimare. Începând din martie 2008, curriculum-ul a fost împrospătat fiind adaptat la cerinţele noi pe care le impune evoluţia Japoniei formării populaţiei acestei ţări. Părinţii sunt deosebit de preocupaţi în realizarea educaţiei timpurii a copiilor şi apelează nu numai la grădiniţe, ci şi la fenomenul ojuken Termenul se referă la părinţii care doresc înscrierea copiilor lor la şcolile cele mai competitiveşi a căror copii frecventează, în acest scop, învăţământ preşcolar special. Aceste grădiniţe sunt

extrem de competitive, concurenţa este foarte mare(este admis doar 1 din fiecare 20 de solicitanţi). Efortul financiar al părinţilor este considerabil ( cca 10.000 dolari/an ) mulţi dintre ei apreciind fenomenul ojuken ca alternativă la mediocritatea învăţământului public.

Educaţia primară (Shogakko). Copiii japonezi intră în şcoala primară la vârsta de 6 ani; aceasta este obligatorie şi se desfăşoară pe durata a 6 ani, de la 6 la 12 ani. Curriculum-ul şcolii cuprinde trei direcţii principale:discipline academice, educaţia morală, şi activităţi extraşcolare. Disciplinele academice cuprind următoarele nouă teme: limba japoneză, studii sociale, aritmetică, ştiinţe, probleme ecologice, muzica, arte şi meserii, educaţie fizică şi gospodărie. În cadrul acestui segment al educaţiei, se alocă mult timp (7-8 ore/săptămână) învăţării citit-scrisului în limba maternă, dar şi caracterelor latine, cifrelor arabe şi învăţării limbii engleze. Ora de curs durează 45 minute. Educaţia morală vizează relizarea de către elevi a contactului cu importanţa valorilor personale şi sociale. Religia, ca disciplină şcolară, este permisă în şcolile finanţate din surse private. Activităţile extracurriculare includ activităţi cultural-sportive şi relaxante: activităţi de club, festivaluri, concursuri, excursiile cu clasa, atletism, ceremoniile festive prilejuite de deschiderea şcolii şi de absolvire. Elevii nu pot să facă două clase într-un an şi nici nu există clase sau şcoli speciale în funcţie de abilităţi. Trecerea de la ciclul primar la cel secundar se face printr-un examen, fiind considerată un salt de la copil la tânăr. Educaţia secundară I (Ohugakko): face parte din segmentul obligatoriu al educaţiei japoneze, desfăşurându-se pe o perioadă de 3 ani (clasele şapte, opt şi nouă, între 12 şi 15 ani). La fel ca şi în ciclul primar, profesorii predau pe arii curriculare, nu pe discipline separate, existând numeroase opţionale în cadrul ariilor curriculare. Ciclul secundar I se finalizează printr-o examinare riguroasă, pe baza căreia elevii vor primi un certificat de absolvire. Cele mai multe şcoli de acest fel, sunt publice, foarte puţine private ( costisitoare, aproximativ 4000 dolari/an). Numărul elevilor din clase este relativ mare ( 38 în medie) dar se lucrează pe grupuri de lucru mici, de patru-şase elevi. Ora de curs durează 50 minute. Programa include patru grupe principalede discipline: academice, opţionale, educaţia morală, şi activităţi extraşcolare. Disciplinele academice sunt în număr de opt: limba japoneză, studii sociale, matematică, ştiinţe, muzică, arte plastice, sănătate, educaţie fizică, arte industriale sau gospodărie. Caracteristica acestor cursuri este dată de îmbinarea conţinutului academic cu cel profesional şi tehnic ceea ce este deosebit de important, deoarece clasele de la acest nivel includ o gamă largă de elevi, formată nu doar din cei care doresc să urmeze liceul. Grupa disciplinelor opţionale include o limbă străină, muzica sau arta. Limba engleză atrage cei mai mulţi elevi fiind preferată. Este inclusă şi o oră de educaţie morală în fiecare săptămână considerată ca fiind eficientă prin desfăşurarea de activităţi colective zilnice cum sunt curăţenia în clase şi activităţile prilejuite de servitul mesei de prânz( pregătirea mesei, spălatul vaselor, etc.). Grupa disciplinelor extraşcolare include sportul, activităţi de club, ansambluri culturale, ceremonii, evenimente muzicale, excursii, instrucţiuni pentru

utilizarea bibliotecii şi recomandări de siguranţă pentru mersul pe jos în trafic aglomerat ( elevii vin la şcoală, de regulă, pe jos).

Astfel de activităţi pot avea loc în şcoală sau în afara ei. Un număr tot mai mare de elevi este atras de oferta JHS juku. (59.55% din elevii acestui ciclu de pregătire participă la oferta juku comparativ cu 23,6% din elevii de şcoală primară). Termenul juku este folosit adesea de către elevi şi profesori japonezi cu o semnificaţie ce cuprinde întreaga gamă de opţiuni academice din afara sistemului şcolar. Aceste scoli suplimentare (juku) s-au dezvoltat enorm în ultima perioadă. Cu toate că există într-o formă legală, oricine poate înfiinţa o asemenea şcoală; nu există actualmente o statistică a numărului lor. Există două tipuri principale de juku: - naraigato / okeikogoto, care oferă cursuri de sporire a competenţei personale, cum ar fi caligrafia sau pianul; - gakushu, (academic), cursuri şi îndrumare care sunt direct legate de disciplinele academicei. Academic juku oferă cursuri de recuperare, cursuri avansate şi cursuri de pregătire pentru examenele de admitere. Opiniile despre juku variază pe scară largă în Japonia grupând pe cei care le exprimă dincolo de argumentaţia deosebit de diversă la care apelează, în două grupe: - cei care acceptă - consideră juku ca un sistem paralel, ca şcoală ce completează sistemul public şi umple golul dintre ceea ce şcolile convenţional oferă şi ceea ce următorul nivel de şcolarizare şi examenelor aferente necesită. De asemenea unii îl consideră un mediu favorabil pentru relaţionarea socială a copiilor, iar alţii un substitut acceptabil al timpului limitat pe care-l pot destina părinţii supravegherii copiii lor.

- criticii ofertei juku ( îndeosebi profesori din învăţământul oficial) consideră că popularitatea acesteia reflectă lipsurile şi neîmplinirile evidente ale sistemului educaţional şcolar japonez în a pregăti elevii pentru un viitor academic. Educaţia secundară II (Kotogako) nu este obligatorie (peste 95% din absolvenţi ciclului obligator intră în această formă de pregătire; o diplomă de liceu este considerată ca un minim pentru ocuparea majorităţii locurilor de muncă de bază) şi este diversificată pe două direcţii de studiu: - academic, durează 3 ani – pregăteşte pentru învăţământul superior (aproximativ 70% din elevi se înscriu la acest program) - tehnic-pratic şi vocaţional-iniţial - permit profesionalizarea imediată şi o eventuală continuare a studiilor în regim de educaţie a adulţilor, chiar şi în segmentul terţiar non-universitar. - 94% din elevii absolvenţi de învăţământ secundar I intră în învăţământul secundar II; - 55% din toate instituţiile de învăţământ secundar superior, nu sunt publice şi nici private, sunt şcoli libere; aproximativ 5,7% din elevi frecventează şcoli private. - primul an este comun pentru cele două direcţii de studiu pentru ca în anii următori să se diversifice. Educaţia secundară II oferă educaţie generală sau specializată în trei formate principale: - full-time – durează 3 ani; - part-time –durează mai mult de 3 ani; - cursuri de seară – durează mai mult de 3 ani; - prin corespondenţă – durază mai mult de 3 ani. Liceele sunt diferite şi posibil de divizat în mai multe tipuri:

- de elită – elevii sunt cei mai buni şi se pregătesc exclusiv pentru a urma cele mai bune universităţi; - comune – elevii vor urma şcoli de specialitate private care pregătesc în domeniile contabilitate, limbi străine şi programare; - de formare - oferă cursuri în comerţ, discipline tehnice, agricultură, ştiinţe umaniste, asistenţă medicală şi pescuit. Aproximativ 60% din absolvenţi găsesc imediat loc de muncă; - prin corespondenţă - oferă o formă flexibilă de şcolarizare destinată celor care au renunţat la celelalte tipuri din diferite motive.

- seral - oferă posibilitatea elevilor săraci care sunt obligaţi să lucreze dar care doresc să sporească statutul lor educaţional şi profesional.

Pentru a fi admişi în acest ciclu de pregătire elevii trebuie să treacă un test format din itemi ce acoperă problematica din cinci domenii principale: engleză, matematică, limba japoneză, ştiinţe sociale şi ştiinţă. Concurenţa este foarte mare ceea ce determină mulţi elevi să apeleze, în vederea reuşitei la admitere, la pregătire suplimentară prin forma care se numeşte yobiko (şcoli ghiftui). Planurile de învăţământ includ următoarele domenii, fiecare cuprinzând disciplinele specificate în paranteze: limba japoneza, geografie şi istorie împreună cu educaţia civică (sunt depăşite probleme locale şi regionale pentru a studia Japonia şi Asia de Est într-un context internaţional.), matematică (include algebră, geometrie, analiză generală şi diferenţială, probabilitatăţi şi statistică), ştiinţă(obligatorii sunt

două din următoarea listă de cursuri: teoria ştiinţei, fizică chimie, biologie, ştiinţele pământului), sănătate (prevenirea bolilor, cultivarea obiceiurilor sănătoase la tineri) şi educaţie fizică( include gimnastică, atletism, înot, jocuri cu mingea de diferite tipuri, kendo, sumo, judo, şi dans), arte ( elevii aleg două din următoarele cursuri: caligrafie, muzică, pictură, desen, sculptură, desen grafic), economie şi gospodărie ( băieţii şi fetele urmează cursuri de gătit, cusut, abilităţi de consum şi utilizarea calculatorului). Limba engleză este preferată de cei mai mulţi elevi, un număr redus se orientează spre studiul limbilor franceză sau germană Observaţie. În sistemul şcolar japonez se pune un mare accent pe utilizarea de examene pentru admiterea în toate nivelurile de şcolarizare. Cele mai importante teste sunt cele prevăzute pentru intrarea la şcolile din învăţământul secundar superior (liceu) şi universităţi. Pentru a trece examenele de admitere la cele mai bune şcoli, mulţi elevi participă la pregătire particulară, privată, desfăşurată după orele de şcoală, şi / sau în instituţii private de pregătire, timp de 1-2 ani, între liceu şi universitate.

Educaţia terţiară

Pentru a fi admişi la universitate elevii trebuie să treacă, cu anumite rezultate, un examen de admitere. Acesta constă în două probe distincte, una identică la nivel naţional, standardizată, furnizată de un Centru de Teste (echivalentul bacalaureatului la noi şi însumează întrebări din limba japoneză, studii sociale, matematică, ştiinţe şi limbi străine; rezultatul obţinut la test indică fiecărui elev universitatea la care poate spera să fie, probabil, admis), iar cealaltă include examinarea în cadrul instituţiei de învăţământ superior aleasă. Concurenţa la admiterea în universităţile de prestigiu este foarte acerbă, mulţi candidaţi încercând 2-4 ani la rând. Aceştia se pregătesc suplimentar (fenomen ce se aseamănă cu meditaţiile particulare de la noi, însă oficializat şi bine organizat) până când reuşesc. Sistemul educaţiei terţiare cuprinde:

-instituţii de tip universitar propriu-zis: universităţi (Daigaku) cu 3 cicluri (2 undergraduate şi 1 postgraduate) şi colegii universitare (Tanki-Daigaku) cu un singur ciclu şi durata de 3 ani.- instituţii terţiare nonuniversitare, cu durata de 2-4 ani, ce acordă diplomă undergraduate ( colegii tehnice/vocaţionale şi şcoli profesionale).

În Japonia sunt peste 700 colegii şi universităţi ( în 2005).- nu sunt evidente distincţiile instituţiile numite colegiu şi cele numite

universitate; - există: - universităţi naţionale sprijinite de guvernul central, cum ar fi Universitatea din Tokyo; - universităţile publice

- instituţii cu finanţare privată( aproximativ 75 la sută din toate universităţile din Japonia sunt private).

După calitatea lor recunoscută, universităţile se divid în 3 categorii: - extrem de competitive, - moderat competitive- non-competitiv (destinate celor care nu pot accede la primele

două).

Universităţile publice sunt, în general, mai prestigioase decât cele private; doar 25 la sută din totalul studenţilor au acces în universităţi publice. Numai 10 la sută din universităţile private primesc resurse financiare din fonduri publice, cele mai multe fonduri publice fiind destinate universităţilor naţionale şi publice locale. Majoritar, programe universitare sunt finalizate în patru ani, cu excepţia celor medicale, stomatologice, veterinare şi profesesionale, care durează şase ani . 46,2% dintre studenţii care termină liceul sunt acceptaţi la facultate (comparativ cu 48.6% în S.U.A.; 56.4% în Marea Britanie, 34.3% în Germania). Studiile superioare se plătesc. Taxele sunt mai mici în cazul universităţilor de stat în raport cu cele particulare. Un procent infim de studenţi de la universităţile de stat beneficiază de burse sau de scutirea taxei de studii, pe principiul performanţei. O dezvoltare semnificativă a luat-o învăţământul universitar la distanţă. În 1985 fundaţia British Open University a înfiinţat University of the Air, susţinută financiar, în proporţie de 70%, de către stat, orientată exclusiv pe învăţământul la distanţă.Universitatea Waseda, la rândul său, oferă cursuri online în timp real ca parte a unui program de studiu fiind legată cu cinci universităţi din întreaga ţară. Faptul a devenit posibil după relaxarea stricteţii în ceea ce priveşte transferul de credite de la o instituţie la alta. Universităţi de prim rang în Japonia sunt considerate Universitatea din Tokyo, Kyoto University, Universitatea Keio şi Universitatea Waseda. Japonia înregistrează de câţiva ani un declin al numărului populaţiei, cu implicaţii asupra populaţiei şcolare şi, implicit, asupra populaţiei universitare. Pentru a preîntâmpina reducerea activităţii, multe universităţi s-au orientat, bazându-se pe prestigiul lor, spre atragerea studenţilor din străinătate. Educaţia terţiară cuprinde şi:

- studii masterale (în general, o combinaţie de cursuri cu cercetare) Cele mai multe programe de master necesită doi ani; excepţie fac programele medicale, stomatologice, veterinare care se desfăşoară în patru ani;

- studii doctorale - trei ani (în mare parte bazate pe cercetare). În 1999, aproximativ 65.000 de studenţi au început programe de masterat, iar aproximativ 16.000 au început programe de doctorat.

3. Pregătirea personalului didactic - se realizează prin intermediul unor studii de tip universitar, formă lungă sau scurtă: - cadrele didactice din gradiniţă trebuie să fi absolvit primul ciclu al unei facultăţi, după care să parcurgă o pregătire de 2 ani, în psihopedagogia copilului preşcolar; - cadrele didactice pentru învăţământul primar şi secundar I au nevoie de studii universitare complete undergraduate (2 cicluri) şi un stagiu similar de pregătire de 2 ani în probleme de teoria şi practica educaţiei cu elevii aflaţi la vârstele respective; - cadrele didactice pentru ciclul secundar II au nevoie de absolvirea unui curs postgraduate în specialitate, dublat de un stagiu de ”training educaţional” de 2-3 ani, în institute specializate pe formarea profesorilor, care funcționează în cadrul universităților.