ETAPELE PROCESULUI DE CONSILIERE - TEHNICI SPECIFICE

Termenul de consiliere este adesea confundat cu cel de psihoterapie. În contextul

teoriilor psihosociale termenul de consiliere se referă la suportul imediat acordat indivizilor

într-o situaţie de criză sau într-un moment de schimbare care necesită o adaptare a individului

la condiţii de viaţă cu care nu este familiarizat. În ultimii ani metodele de consiliere s-au

extins pentru a răspunde unor categorii mai largi de populaţie, existând consilierea

individuală, consilierea familiei, consilierea acordată grupurilor sau

comunităţilor/organizaţiilor, în vederea adaptării la schimbare în mod special.

„Consilierea reprezintă o acțiune complexă prin care se urmărește sugerarea modului

de a proceda sau a modului de comportare care trebuie să fie adoptat într-o situație dată sau în

general, în viața și în activitatea cotidiană.” (Ștefania Zlate)

Ea presupune o relație ca o formă specială de comunicare ce implică ascultare, cu rol

proactiv, bazată pe principiul dezvoltării personale și care se ghidează după anumite teorii și

după metode specifice.

“Consilierea” de către învăţător sau profesorul diriginte este primul pas în stabilirea şi

corectarea disfuncţionalităţilor ce acţionează asupra elevului. Aceasta însă nu trebuie

confundată cu discuţia din timpul şedinţei cu părinţii. Ea este un act voluntar manifestat de

ambii parteneri: dascăl-elev sau dascăl-părinte, un act care necesită o bună documentare şi

pregătire anterioară a celui care consiliază.

Din punct de vedere ştiinţific, consilierea este un proces în care un profesionist

stabileşte o relaţie bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Această relaţie

asigură exprimarea ideilor şi sentimentelor în legătură cu o problemă şi oferă sprijin în

clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor pattern-uri valorice pe baza cărora

se pot formula soluţii. Prin procesul de consiliere se poate ajunge la o înţelegere mai profundă

a gândurilor, a trăirilor emoţionale care asigură şansele unui nivel optim de dezvoltare a

resurselor personale.

Consilierea asigură asistenţa individului în explorarea şi înţelegerea propriei identităţi,

îl sprijină în dezvoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor şi luare a deciziei. În

consiliere s-au conturat patru direcţii de abordare a problemelor cu care se poate confrunta

individul pe parcursul evoluţiei sale: intervenţia în situaţii de criză, intervenţia ameliorativă,

prevenţia, intervenţia formativă şi de dezvoltare. Consilierea individuală este o interacţiune

personală între consilier şi client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea

problemelor mentale, emoţionale sau sociale. Se desfăşoară în şedinţe care oferă clientului

maximă confidenţialitate ceea ce permite explorarea ideilor, sentimentelor sau atitudinilor

problematice. Consilierul şi persoana consiliată formează împreună o echipă.

Un principiu esenţial în consiliere îl constituie respectarea dreptului consilierului la

autodeterminare, cu prezervarea subsecventă a autonomiei acestuia. Deşi termenul de

consilier este uneori confundat cu cel de sfătuitor, ceea ce caracterizează consilierea

profesional realizată este abilitarea clientului de a găsi soluţii viabile şi eficiente pentru

situaţia în care se află sau cu care urmează să se confrunte. De aceea, consilierul nu dă sfaturi,

ci indică anumite alternative, stimulând clientul să găsească şi să aleagă cele mai potrivite

răspunsuri. Se întăreşte astfel sensul de răspundere personală şi asumarea acestei răspunderi

de către fiecare individ, în situaţia sa specifică. O altă caracteristică o constituie centrarea pe

resursele personale pe care clientul le aduce cu sine şi totodată, folosirea resurselor existente

cu care clientul intră în contact.

Există mai multe tipuri de clasificări ale consilierii. Acestea pot fi:

Clasificarea în funcţie de momentul la care a fost solicitată:

a) consiliere în criză – consilierea persoanelor diagnosticate ca fiind seropozitive;

b) consiliere precriză – consilierea oferită înaintea efectuării testului HIV;

c) consiliere postcriză – consilierea oferită după stadiul acut al unei crize, în vederea

adaptării la o nouă situaţie de criză.

Clasificarea în funcţie de grupul de populaţie:

a) consilierea în şcoală;

b) consilierea adolescenţilor;

c) consilierea gravidei;

d) consiliere premaritală;

e) consiliere preadopţie;

f) consiliere pre şi postdivorţ;

g) consiliere pentru persoanele cu diferite boli cronice sau în faze terminale;

h) consiliere oferită unor grupuri etnice;

i) consiliere pastorală;

j) consilierea famliei;

k) consilierea şomerilor.

Consilierea în funcţie de modelul teoretic folosit.

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere, şi anume una centrată pe

rezolvarea de probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de

consiliere nondirectiv, însemnând că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta şi în ce

succesiune, rolul consilierului fiind doar de a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai multe

ori, acesta se concentrează asupra lumii emoţionale ale clientului şi nu asupra unor probleme,

deoarece acestea pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul

trebuie să fie împreună cu clientul încă de la începutul procesului. Empatia este fundamentul

procesului de consiliere, la care se adaugă căldura nonposesivă, acceptarea şi autenticitatea.

„Acest tip de consiliere centrată pe persoană, este constituită din următoarele etape:

1. Identificarea problemei clientului – constă în a asista clientul în definirea şi

clarificarea problemelor prin:

a) clientul trebuie să simtă respectul faţă de el, demonstrat prin atitudinea şi comportamentul

consilierului:

- preocupare pentru interesele clientului;

- atitudinea de ai privi capabili să-şi exercite controlul asupra vieţii lor personale;

- suspendarea prejudecăţilor;

- cultivarea resurselor de schimbare;

- ascultare activă şi înţelegere;

- manifestarea unei călduri sufleteşti.

b) clientul trebuie ajutat să-şi ordoneze propriile idei ;

c) clientul trebuie determinat să renunţe la autodefensivă, autoapărare, pentru a putea fi

capabil să-şi dezvolte atributele de schimbare şi dezvoltare;

d) consilierul trebuie să fie deschis cu clientul, discutând orice problemă pe care acesta o are.

2. Identificarea scopurilor de către client – scopul acestei etape este de a ajuta clientul

să găsească soluţii pentru problemele sale şi nu să facă un inventar al acestora.

3. Încurajarea clientului să acţioneze – clientul trebuie asistat în dezvoltarea şi

evaluarea strategiilor de autodeterminare şi în a-şi crea propria viziune asupra lumii:

a) identificarea şi evaluarea strategiilor de acţiune;

b) stabilirea programului de acţiune.

4. Formularea contractului – contractele sunt folositoare pentru evaluarea

rezultatelor.”

Modelul consilierii centrate pe rezolvare a problemelor, este constituit din

următoarele etape:

A) Faza de contact

I. Identificarea şi definirea problemei

1. Problema aşa cum o vede clientul.

2. Problema aşa cum este ea definită de sistemele semnificative cu care clientul

interacţionează.

3. Problema aşa cum o percepe asistentul social.

4. Problema pentru intervenţie (locul de unde începe activitatea comună).

II. Identificarea scopului

1. Cum vede, sau cum doreşte clientul să fie rezolvată problema?

a) scopuri pe termen scurt;

b) scopuri pe termen lung.

2. Ce crede clientul că e necesar pentru a soluţiona problema?

3. Ce aşteaptă clientul de la agenţie ca mijloc de a soluţiona problema?

4. Care sunt scopurile asistentului social pentru această problemă?

5. Ce crede asistentul social că poate sau trebuie să ofere clientului pentru a

realiza aceste scopuri?

III. Contractul preliminar

1. Clarificarea realităţii şi limitelor serviciilor posibil de oferit.

2. Dezvăluirea naturii viitoarei activităţi comune.

3. Necesitatea determinării contractului pentru a putea continua explorarea sau

evaluarea, astfel încât clientului să-i fie confirmate drepturile, aşteptările şi autonomia, iar

asistentului social dreptul de a interveni.

IV. Explorarea şi investigarea

1. Motivaţia

2. Posibilitatea

3. Capacitatea clientului.

B) Faza de contract

V. Evaluarea şi determinarea

1. Dacă şi cum e legată problema identificată de nevoile clientului.

2. Analiza situaţiei pentru a identifica factorii ei esenţiali.

3. Considerarea factorilor semnificativi care contribuie la menţinerea nevoii,

lipsei sau dificultăţii.

4. Identificarea factorilor care par cei mai critici, definirea interrelaţiilor

acestora şi selectarea celor asupra cărora se poate acţiona.

5. Identificarea resurselor disponibile, a punctelor forte şi a motivaţiilor.

6. Selecţia şi folosirea generalizărilor, principiilor şi conceptelor potrivite din teoria

asistenţei sociale.

7. Fapte organizate conform ideilor teoretice – judecata persoanală.

VI. Formularea unui plan de acţiune – un ghid al intervenţiei

1. Considerarea şi stabilirea unui scop realizabil.

2. Luarea în considerare a alternativelor.

3. Determinarea modalităţii potrivite de a oferi servicii.

4. Concentrarea eforturilor de schimbare.

5. Rolul asistentului social.

6. Considerarea forţelor din interiorul şi exteriorul clientului care pot zădărnici

sau împiedica planul.

7. Considerarea cunoştinţelor şi deprinderilor asistentului social şi a timpului

necesar pentru aplicarea planului.

VII. Prognoza – câtă încredere are asistentul social în succesul planului.

C) Faza de acţiune

VIII. Ducerea la îndeplinire a planului – stabilirea sarcinilor, resurselor şi serviciilor

care să fie utilizate; metodele prin care ele vor fi folosite, ce e de făcut şi când.

XI. Încheierea

1. Evaluarea cu clientul a realizării sarcinilor şi a semnificaţiilor procesului.

2. Atitudinea faţă de încheierea relaţiei.

3. Menţinerea câştigurilor obţinute.

X. Evaluarea

După autorul american Charles Zastrow procesul de consiliere, din perspectiva

consilierului, cuprinde 3 principale etape din perspectiva asistentului social:

1. Constituirea relaţiei: consilierul trebuie să ţină cont de anumite aspecte:

a) să întreţină o atmosferă non-directivă, unde clientul trebuie să se simtă în siguranţă;

b) să obţină încrederea clientului;

c) să analizeze în mod obiectiv cele relatate de client având reacţii empatice faţă de cele

relatate, fără a se lăsa antrenat în izbucniri emoţionale;

d) să abordeze o atitudine nemoralizatoare întrucât asistentul social este chemat să sprijine

clientul nu să îl judece;

e) să privească clientul ca pe un egal;

f) să utilizeze un vocabular adecvat puterii de înţelegere a clientului;

g) să păstreze confidenţialitatea celor discutate în limitele în care cele dezvăluite nu reprezintă

un pericol social grav şi iminent, sau un pericol iminent la adresa clientului.

2. Explorarea în profunzime a problemelor:

a) ar putea exista şi alte probleme, legate de cele expuse, dar care nu sunt la fel de evidente;

b) fondul problemei ar putea să nu fie atât de clar pentru client, astfel încât trebuie cercetate în

profunzime reacţiile clientului faţă de problemele, nevoile şi aşteptările sale;

c) explorarea problemei ca şi întregul lucru de caz se face împreună cu clientul şi pentru

client.

d) chiar dacă aria problemei a fost cercetată, pot rămâne detalii neluate în considerare care

ulterior se pot dovedi semnificative;

e) dacă problema poate fi împărţită în probleme mai mici, se va aborda cu prioritate problema

care apare a fi cea mai stresantă pentru client.

3. Explorarea soluţiilor alternative.

După aceste 3 etape, poate urma procesul de evaluare, în urma căruia se vor putea

analiza reuşitele procesului de consiliere.

În consilierea din perspectiva clientului, procesul trebuie să fie util, clientul trebuie să

ajungă la o serie progresivă de afirmaţii conştiente. Astfel au fost determinate următoarele

etape, care pot duce la obţinerea rezultatelor dorite:

Etapa I – Conştientizarea problemei

Primul pas pe care o persoană aflată în dificultate trebuie să îl facă, pentru a putea fi

ajutată, este să accepte faptul că are o problemă, sau să devină conştientă de existenţa unei

anumite probleme. În acest fel ea poate să se adreseze unui specialist, care îl poate îndruma

spre găsirea unor soluţii.

Etapa a II-a – Relaţia cu consilierul

În procesul de consiliere, este esenţial ca asistentul social să fie capabil să obţină

încrederea clientului. El poate realiza acest lucru dacă respectă anumite condiţii:

- să construiască o atmosferă confortabilă;

- să se comporte ca o persoană înţelegătoare şi capabilă să ajute;

- să îşi păstreze calmul, indiferent de situaţie;

- să nu judece clientul şi să nu îi impună propriile convingeri;

- să îl trateze de la egal la egal;

- să folosească cuvinte pe înţelesul clientului;

- să folosească un ton al vocii adecvat;

- să respecte confidenţialitatea informaţiilor primite;

- să se detaşeze emoţional de problemele discutate, ceea ce l-ar putea determina să fie

subiectiv.

Etapa a III-a – Motivaţia

În consiliere, variabila-cheie în determinarea faptului dacă un client se va schimba sau

nu este motivaţia clientului de a se schimba, şi de a face efortul necesar pentru aceasta. Un

consilier trebuie să încerce să motiveze oamenii apatici sau descurajaţi, încercând să fie o

persoană încurajatoare.

Etapa a IV-a – Conceptualizarea problemei

Unii clienţi au impresia că problema lor este foarte gravă şi nu poate exista o soluţie

pentru depăşirea ei. Pentru a putea să-şi conceptualizeze problema, consilierul trebuie să o

explorez împreună cu clientul:

- soluţiile trebuie sugerate după o cercetare amănunţită a problemelor;

- în analizarea problemelor trebuie să se ţină cont de vechimea problemei, de resursele

clientului etc.;

- când problema principală e identificată trebuie subliniate şi subproblemele;

- când sunt descoperite multe probleme trebuie să se axeze în primul rând pe cea pe care

clientul o consideră ca fiind cea mai stresantă;

- consilierul trebuie să fie empatic faţă de client şi problemele acestuia;

- consilierul trebuie să trateze cu tact subiectele inacceptabile socialmente; trebuie să fie foarte

atent dacă vrea să dea exemple din viaţa personală, deoarece acest lucru poate afecta relaţia

consilier-client;

- consilierul trebuie să fie atent la reacţiile nonverbale;

- consilierul trebuie să fie sincer;

- consilierul trebuie să asculte cu atenţie clientul.

Etapa a V-a – Explorarea strategiilor de rezolvare

Rolul consilierului este să indice alternativele posibile şi apoi să exploreze cu clientul

avantajele, dezavantajele, consecinţele.

Etapa a VI-a – Selectarea strategiei

După ce soluţiile alternative au fost evaluate, clientul trebuie să se decidă asupra celei

mai potrivite strategii. Consilierul nu poate să aleagă în locul lui. Dacă acest lucru s-ar

întâmpla, iar soluţia s-ar dovedi nedorită de client, acesta ar putea învinovăţi consilierul

pentru sfat, iar relaţia lor ar fi afectată. Dacă soluţia aleasă de consilier s-ar dovedi a fi cea

potrivită, clientul ar putea deveni dependent de consilier, cerând sfatul acestuia ori de câte ori

s-ar afla într-o situaţie problematică.

Etapa a VII-a – Implementrea strategiei

„Recomandări pentru aplicarea unei strategii:

- când clientul îşi selectează o alternativă, el trebuie să înţeleagă care vor fi scopurile, ce

sarcini trebuie îndeplinite, cum trebuie îndeplinite şi cine le va îndeplini; este de dorit să se

scrie un contract care să poată fi consultat şi să se stabilească o limită de timp pentru fiecare

sarcină;

- clientul trebuie să aibă răspunderea realizării celor mai multe sarcini pentru îmbunătăţirea

situaţiei proprii; clientul trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru acele sarcini pe care are

capacitatea să le aducă la îndeplinire, în timp ce consilierul le va analiza pe acelea care

depăşesc puterile clientului;

- pentru unele sarcini pentru care clientului îi lipseşte încrederea sau experienţa, este bine să

se asume roluri mai întâi – jocul de roluri conferă siguranţă.”

Etapa a VIII-a - Evaluarea

Uneori clienţii nu reuşesc să respecte programul stabilit împreună cu consilierul. Dacă

îşi doreşte să continuie procesul se va stabili un nou termen. O mare atenţie o necesită şi

încheierea unei relaţii. Dacă mai există probleme pe care consilierul nu le poate rezolva,

clientul trebuie îndrumat către un alt specialist.

Contactul trebuie întrerupt cu mare grijă, astfel încât să nu se transmită sentimentul de

respingere. Dacă nu mai există probleme de rezolvat, clientul trebuie să fie asigurat că oricând

poate solicita sprijin din partea consilierului.

Consilierul trebuie să fie conştient că nu va putea ajuta toţi clienţii cu care va intra în

contact. El va trebui să îi îndrume spre alţi specialişti, dacă se va confrunta cu situaţiile

următoare:

- dacă el simte că nu este capabil de empatie faţă de clientul său;

- dacă socoteşte că respectivul client alege o alternativă greşită;

- dacă simte că problema este de aşa natură încât nu îşi poate ajuta clientul;

- dacă nu poate reliza o relaițe funcţională cu clientul.

Un consilier competent ştie că el poate să lucreze şi să ajute anumiţi oameni, dar nu pe

toţi, şi că este în interesul său personal şi al clientului să transfere altor consilieri acele cazuri

unde el nu poate fi de ajutor.

Tehnici de consiliere

În prezent se folosesc următoarele tipuri de consiliere:

1. Tehnici de ascultare – ascultarea activă

În timpul consilierii, specialistul trebuie să fie în permanenţă preocupat de ceea ce

spune clientul.

Astfel arată că manifestă un interes sporit faţă de ceea ce exprimă acesta, printr-o

atitudine plină de atenţie şi solicitudine. Tehnica ascultării include, cu deosebire, atenţie

acordată unor semne nonverbale, folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru a le

ascunde.

2. Tehnici de reflectare

a) Repetiţia ecou

Consilierul reia o secvenţă din relatarea clientului, aceentuând cuvintele şi expresiile-

cheie. Astfel, clientul este încurajat să comunice şi, mai mult, acesta simte că este înţeles,

acceptat, simte că nu este singur.

b) Repetiţia pe alt ton

Consilierul reia o parte din relatarea clientului dar pe alt ton şi cu o nuanţă de umor,

tocmai pentru a schimba viziunea sa asupra unor evenimente negative.

3. Tehnici de reformulare

A reformula înseamnă a spune cu alţi termeni, într-o manieră mai concisă sau mai

explicită ceea ce clientul tocmai a exprimat. O reformulare este corect efectuată şi devine

eficientă, doar în măsura în care întruneşte acordul celui căruia îi este destinată.

a) Reformulare – reflectare

Consilierul subliniază aspectele esenţiale din relatarea clientului, păstrând însă cadrul

de referinţă propus de client.

b) Reformularea ca inversare a raportului figură – fond

Este un procedeu care se foloseşte cu deosebire atunci când clientul este nemulţumit

de modul în care a reacţionat într-o anumită situaţie. Ea permite să se obţină o nouă viziune

asupra ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din relatarea clientului.

c) Reformularea – clarificare

Este un procedeu complex prin care consilierul formulează ceea ce clientul a simţit,

dar nu poate exprima.

Consilierea devine un instrument important în prezervarea familiei şi copilului sau a

diferitelor grupe de populaţie defavorizate. Având un important rol în prevenirea escaladării

unor probleme sociale, prin ţintirea populaţiilor aflate în risc, consilierea poate fi redefinită ca

strategie în politicile sociale, intervenind în asigurarea protecţiei sociale prin abilitarea

indivizilor, familiilor şi grupurilor defavorizate şi prin crearea unor capacităţi de adaptare,

prin sprijin profesional activ şi direcţionat.

BIBLIOGRAFIE

Buzducea, Doru, Aspecte contemporane în asistenţă socială, Iaşi, Ed. Lumen, 2004.

Cojocaru, Ştefan, Proiectul de intervenţie în asistenţa socială: de la propunerea de finanţare

la proiectul de intervenţie, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.

Dumitru, Ioan, Al., Consiliere psihopedagogică: baze teoretice şi sugestii practice, Iaşi, Ed.

Polirom, 2008.

Neamţu, George (coord.), Tratat de asistenţă socială, Iaşi, Ed. Polirom, 2003.

Neamţu, George, Stan, Dumitru (coord.), Asistenţa socială: studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed.

Polirom, 2005.

Pop, Luana (coord.), Dicţionar de politici sociale, Bucureşti, Ed. Expert, 2002.

Sandu, Antonio, Ştefan, Asistenţă şi intervenţie socială, Iaşi, Ed. Lumen, 2002.

Zlate, Ștefania, ,,Consilierea psiho-pedagogică”.