ESEU
-
Upload
stelian-alin-dumitru -
Category
Documents
-
view
9 -
download
0
description
Transcript of ESEU
Educația – o componentă importantă a societății umane
Odată cu societatea umană a apărut şi educaţia, care va continua să existe de-a lungul
întregii evoluţii a acesteia. Nu trebuie să vedem în educaţie o simplă prelungire a sistemului
social, ea fiind doar o componentă a acestuia, după cum educaţia nu trebuie limitată la ceea ce
oferă instituţiile şcolare. Ea este un proces în continuă desfăşurare, cu particularităţi distincte de
la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-umană în ansamblul său se află în
continuă devenire.
Numeroase sunt definiţiile privitoare la acţiunea educaţională, ea fiind studiată de
psihologi, pedagogi, sociologi, filosofi, de oamenii politici, de făuritorii de legi care în încercarea
de o oferi cel mai bun model de educaţie („ideal educaţional”), i-au stabilit limite, caracteristici şi
modele umane perfecte care pot contribui la creşterea gradului de cultură a unui neam.
Educaţia diferă nu numai de la o perioadă istorică la alta, de condiţiile materiale ale unui
popor, ci şi de condiţiile spirituale şi de particularităţile izvorâte din experienţa fiecărui popor, de
modul în care ştim să oferim copiilor o educaţie în concordanţă cu moralitatea şi spiritualitatea
poporului din care face parte, de strategiile didactice folosite. Nu negăm în realizarea acestui
ideal educaţional experienţele oferite de alte popoare. Acestea sunt preluate şi integrate în
propriul sistem naţional adaptîndu-se la specificul vieţii sociale, culturale şi spirituale.
Ca practică spirituală și socială, nu constă doar din activitatea de transmitere pasivă, de
perpetuare mecanică a unui cumul de spiritualitate existentă sau propagată la un moment dat.
Ea este în același timp îmbogățire, resemnificare, înzestrare cu sens, reajustare și retraducere
a stimulilor morali și spirituali din perspectiva unor fundamente axiologice, a unor repere
valorice stabile.
Etimologic, „educaţie” provine din latinescul „educo-are” ce înseamnă „a creşte, a instrui,
a forma, a scoate din”. Am putea spune că educaţia înseamnă a scoate individul „din starea de
natură” şi a-l introduce „în starea de cultură”.1
Din perspectiva relaţiei copil-societate, educaţia a fost privită ca o activitate socială
complexă care se realizează printr-un lanţ nesfîrşit de acţiuni exercitate în mod conştient,
sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect-individual sau colectiv, în vederea
1 Ioan Nicola,Domnica Farcas, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996, p. 42.1
transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât
condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual.
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea se
realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale, istorice
dar si tehnice bine determinate.
Cele două mari scopuri ale educaţiei: primul este “să dăm copilului cunoştinţe generale
de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să
pregătim în copilul de azi pe omul de mâine şi aceasta este educaţia.”2
Observăm că din perspectiva educaţională, educaţia are un caracter finalist. Ea este
produsul acţiunii oamenilor, motiv pentru care poate fi explicată prin obiectivele urmărite şi
rezultatele obţinute. Urmărirea unui scop precis, presupune o anticipare în plan mental a
finalităţilor acţiunii educaţionale, finalitate urmărită pe tot parcursul intervenţiei educaţionale.
Finalităţile acţiunii educaţionale îmbracă forma idealului educaţional, aceasta fiind
modalitatea prin care se exprimă corelaţia dintre societate şi acţiunea educaţională.
Raportându-se întotdeauna la om, la ceea ce acesta trebuie să devină, la personalitatea ideală,
finalităţile educaţiei trebuie să fie formulate cât mai aproape de realitate în scopul împlinirii
obiectivelor şi scopurilor propuse.
Schimbările pedagogice determinate de reforma educaţiei de la noi au ca obiectiv
transformarea profundă a sistemului de învăţământ, obiectivată la nivelul finalităţilor educaţiei, a
structurii învăţământului şi a conţinuturilor. Obiectivele reformei proiectate în ultimele decenii
anticipează dar şi pregătesc trecerea de la idealul pedagogic al societăţii industrializate,
formarea unei personalităţi multilaterale, adaptabilă la cerinţele sociale complete, dar repetabile,
la idealul educaţional al societăţii post-industriale, care vizează formarea personalităţii creative,
adaptabilă la condiţiile speciale create de o societate într-o permanentă schimbare.
Idealul educaţional este dinamic, putând suferi transformări permanente, transformări
impuse de condiţiile sociale, prin calităţile pe care societatea doreşte să le imprime indivizilor în
devenirea lor. Aceste variabile sunt stabilite după anumite dimensiuni ce sunt supuse şi ele
dinamicului permanent: dimensiunea socială, dimensiunea psihologică şi dimensiunea
pedagogică.
Idealul educaţional al şcolii româneşti, astăzi, este: „dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a personalităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în însumarea unui
sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru
2 Constantin Cucoş, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 28.2
dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru
incluziune socială şi angajare pe piaţa muncii”(Articolul 2, alineatul 3 Legea educaţiei naţionale).
Conform acestui ideal educaţional, competenţele pe care trebuie să şi le însuşească
orice copil, tânăr sau adult ce intră într-un sistem de învăţământ în ţara noastră, vizează
formarea de cunoştinţe, abilităţi, deprinderi şi aptitudini necesare în plan idividual dar şi social.
Educaţia religioasă în şcoală trebuie să fie făcută după standardele pedagogiei moderne, prin
reformarea curriculumului şi promovarea acelor idealuri şi valori care ajută la formarea
personalităţii creatoare, adaptabile condiţiilor existenţiale actuale.
Remarcăm o grijă deosebită pentru formarea acelor abilităţi de comunicare socială,
prevăzute în articolul 4 al legii, se pot dobândi prin „noile educaţii”, apărute ca răspuns la
cerinţele societăţii: educaţia morală, educaţia psihofizică, educaţia intelectuală, educaţia
tehnologică şi educaţia estetică.
Având permanent în vedere îmbunătăţirea procesului instructiv-educativ dar mai mult
dezvoltarea unei personalităţi religios-morale la elevi, am pornit de la convingerea că prin
exemplu, lectură, voinţă, perseverenţă, descoperire, elevii pot înţelege că religia nu este o
simplă asimilare intelectuală de cunoştinţe, ca nişte idei filozofice abstracte, ci însuşirea lor vie
în reflecţia şi experienţa duhovnicească, precum şi în comportamentul de zi cu zi. In acest scop,
in activitatea didactica am introdus calculatorul ce este foarte apreciat de elevi.
Pregǎtirea elevilor pentru a participa activ şi constructiv la activitatea şi viaţa socialǎ implicǎ,
cu necesitate, printre altele, şi dobândirea unor priceperi şi deprinderi de muncǎ. Acestea nu se
pot forma decât prin implicarea elevilor în diverse activitǎţi practice, fundamentate pe
cunoştinţele teoretice însuşite de ei.
Evoluţia educaţiei religioase de la didactica tradiţională spre didactica modernă şi
valorizarea cuceririlor ştiinţifice din domeniul educaţional în cadrul orei de religie prezintă este
un act de normalitate, de firesc, aşa cum ancorarea Religiei în precepte şi metode educaţionale
perimate, anacronice, ar însemna iremediabila condamnare la scoaterea materiei din
curriculumul şcolar.
Astfel am descoperit modalităţi de dinamizare a procesului de învăţare la ora de religie,
punând la dispoziţia elevilor resursele materiale şi procedurale de care au nevoie, de a optimiza
actul de predare-învăţare din perspectiva exigenţelor unui învăţământ formativ prin mijloacele
moderne de predare-învăţare, de a forma, cultiva, consolida trăirile interioare ale unei vieţi
religioase şi morale, şi de a le exterioriza.
3
Implicarea elevilor în activităţile de transmitere de cunoştinţe, jocul de rol, schimbul de roluri,
problematizarea, dialogul, îi determină pe elevi la participare. Esenţial în ora de religie este
evitarea predicilor, a monologului. Misiunea dascălului de religie nu se măsoară în volumul de
cunoştinţe acumulate, ci în deprinderile, capacităţile, comportamentele pe care a reuşit să le
sădească în sufletul elevilor.
Cursul “Cadrul didactic un profesionist în sistemul de învățământ”, mi-a întărit
convingerea că utilizarea calculatorului in activitatea didactica, indiferent ca este vorba de
predare, invatare, evaluare, fixare-consolidare, sporeste interesul elevilor pentru ora, gradul de
implicare; Cunostintele dobandite sunt retinute intr-o mai mare masura.
4