1

Dislalia

Definiţie: Din punct de vedere etimologic, dislalia provine din gr. „dys” care înseamnă greu,

dificil, lipsă, şi „lalein” care înseamnă a vorbi, ceea ce se traduce prin „dificultatea vorbirii”.

Atunci când tulburarea de pronunţie este provocată de afecţiuni de tip organic sau

funcţional ale organelor periferice ale vorbirii ce conduc la imposibilitatea emiterii corecte a

unui sunet (sau mai multe) vorbim de dislalie periferică. Dacă tulburarea de pronunţie,

articulaţie se manifestată, după caz, prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi

inversarea sunetelor, vorbim de o dislalie centrală sau de evoluţie.

Caracteristici. Această tulburare nu apare doar la anumiti subiecţi. Dimpotrivă, o

întâlnim atât la indivizi normal dezvoltaţi din punct de vedere psihic, cât şi la indivizi care

au deficienţe senzoriale şi/sau de intelect. De asemenea, nu există condiţionări legate de

vârstă. Astfel, în perioada antepreşcolară dislalia apare pe fondul dezvoltării insuficiente a

aparatului fonoarticulator, precum şi a sistemelor cerebrale responsabile de actul vorbirii. De

cele mai multe ori, în această etapă de vârstă eventualele tulburări de pronunţie nu constituie

motiv de îngrijorare pentru părinţi, mai ales dacă este vorba despre copii normal dezvoltaţi

din punct de vedere intelectual şi al aparatului fonoarticulator. Totuşi, dacă în intervalul 3-

6/7 ani se constată persistenţa tulburării de pronunţie, adultul trebuie să solicite începerea

terapiei logopedice individualizate, ştiut fiind faptul că recuperarea este posibilă şi cu atât

mai eficientă, cu cât începe mai timpuriu. Dislalia este uşor de recunoscut, deoarece copiii

dislalici fac sistematic aceleaşi greşeli la anumite sunete, silabe sau cuvinte. Deşi înţeleg

vorbirea celor din jur şi stăpânesc conţinutul cuvintelor, ei nu-l pot reda corect sub aspectul

fonetic.

Etiologie. Apariţia dislaliei poate fi pusă în legătură cu diferiţi factori. Unii specialişti

consideră că dislalia este dependentă de factorii ereditari, moşteniţi pe linie paternă şi

asociaţi şi cu unele insuficienţe motorii. Alţi autori (Verza, E., 2003, p. 190) apreciază că

dislalia se poate datora: imitării unor persoane cu o pronunţie deficitară; metodelor

inadecvate de educaţie care nu duc la stimularea vorbirii; încurajării copilului de către adult

2

în pronunţarea peltică, pentru amuzament; implantării defectuoase a dinţilor; anomaliilor

aparatului buccal (buză de iepure şi gură de lup); deficienţelor cerebrale; insuficientei

dezvoltări psihice a subiectului; deficienţei auzului (hipoacuzie, surzenie uşoară); slabei

dezvoltări a auzului fonematic.

Tipologie. Dislalia se poate manifesta sub diferite forme, ceea ce a permis clasificarea

acesteia după diferite criterii (Vrăşmaş, E.; Stănică, C., 1997, p. 110):

A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor: dislalia organică, generată de

anomalii ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, dinţi, limbă, boltă palatină; dislalia

funcţională, ca urmare a funcţionării deficitare a aparatului fono-articulator (neexersarea

muşchilor limbii, buzelor, vălului palatin, dezvoltarea insuficientă a atenţiei auditive).

B. După gradul de extindere a dislaliei: dislalie simplă (este afectat un singur sunet);

dislalie generală (sunt afectate mai multe sunete).

C. După întinderea şi structurarea fonemului afectat:

a) dislalia sunetelor: prin omisiune de sunete (în pronunţie, sunetul afectat lipseşte); prin

alterare (în pronunţie, sunetul este alterat); prin înlocuire de sunete (în locul sunetului corect

se pronunţă alt sunet);

b) dislalia silabelor - cuprinde tulburările în pronunţia unor cuvinte.

D. După sunetele afectate: betacism şi parabetacism (cand este afectat sunetul “b”);

capacism şi paracapacism (cand este afectat sunetul “c”); deltacism şi paradeltacism

(tulburarea sunetului “d”); fitacism şi parafitacism (tulburarea sunetului “f”); gamacism şi

paragamacism (afectarea sunetului “g”); hamacism şi parahamacism (tulburarea sunetului

“h”); lambdacism şi paralambdacism (afectarea sunetului “l”); mutacism şi paramutacism

(tulburarea sunetului “m”); nutacism şi paranutacism (cand este afectat sunetul “n”);

rotacism şi pararotacism (afectarea sunetului „r”); sigmatism şi parasigmatism (afectarea

sunetelor „s”, „ş”, „z”, „ţ”, „j”, „ci”, „ce”); teltacism şi parateltacism (tulburarea sunetului “t”);

3

vitacism şi paravitacism (tulburarea sunetului “v”). După cum se poate observa, în cazul

dislaliilor de sunete denumirile specifice în cazul alterării sau omiterii unui anumit sunet se

construiesc din numele grecesc al fonemului afectat şi terminaţia „cism”. În cazul înlocuirii

sunetului, cuvântului astfel format i se adaugă „para”.

E. După numărul fonemelor afectate: dislalii monomorfe (este afectat un singur fonem);

dislalii polimorfe (sunt afectate mai multe foneme).

F. După locul de formare a fonemelor: dislalia labialelor, dislalia dentalelor, dislalia

lingualelor, dislalia guturalelor etc.

Diagnostic. Terapie. Diagnosticarea dislaliei se realizează de către specialistul logoped, dar

există şi unele exerciţii prin intermediul căruia orice cadru didactic poate suspecta această

tulburare. Diagnosticul logopedic va avea în vedere:

a) funcţionarea aparatului fonoarticulator, analiza organelor periferice ale vorbirii:

buze, dinţi, maxilare, limbă, văl palatin etc.

b) modul de tulburare a sunetului, analizat prin intermediul unor probe verbale. Astfel, în

vorbirea independentă se va urmări: pronunţia liberă a alfabetului (din alfabetul ilustrat),

denumirea unor imagini (obiecte, fiinţe, culori, mijloace de transport etc.), analizând

pronunţia sunetelor, recitarea unor poezii anterior memorate, povestirea liberă sau după

imagini etc. În vorbirea reflectată se vor urmări: pronunţia sunetelor din alfabet, rar, cu

repetarea fiecărui sunet, pronunţia reflectată a unor cuvinte (cu sunetul aflat în diferite

poziţii), pronunţia unor cuvinte care conţin grupuri de vocale şi consoane (Vrăşmaş, E.;

Stănică, C., 1997, p. 116). În manifestarea dislaliei, nu toate sunetele au acelaşi grad de

afectare. Sunetele cele mai afectate sunt: vibranta “r”, siflantele “s”, “z”, şuierătoarele “ş”,

“j”, precum şi africatele “c”, “g”, “t”, toate acestea apărând mai târziu în vorbirea copiilor.

4

Sigmatismul şi parasigmatismul

Definiţie. Reprezintă o formă de manifestare a dislaliei, o tulburare în pronunţia sunetelor

“s”, “ş”, “z”, “j”, “t”, “ce”, “ci”, “ge”, “gi”, ca urmare a deformării, substituirii, omisiunii

acestora. Tipologie. Sigmatismul se manifestă sub diferite forme, cum ar fi (Verza, E., 2003,

p. 192):

. sigmatismul interdental – se manifestă cu precădere în perioada schimbării dentiţiei şi

apare ca urmare a pronunţării sunetelor respective cu limba între dinţi;

. sigmatismul lateral – se produce prin aplicarea vârfului limbii pe incisivii superiori şi prin

scurgerea laterală a aerului, în spaţiul dintre limbă şi molari: lateral dexter (ieşirea aerului se

face prin dreapta); lateral sinister (ieşirea aerului se face prin stanga); bilateral (aerul iese

prin ambele părţi).

. sigmatismul addental - vârfului limbii se sprijină pe arcada dentară, împiedicând aerul să

iasă prin spaţiul interdental, cum este normal.

. sigmatismul palatal - sunetele siflante şi şuierătoare sunt pronunţate cu vârful limbii

ridicat spre bolta palatală.

. sigmatismul strident - se manifestă printr-o sonoritate exagerată a siflantelor, producând

perturbări la nivelul percepţiei.

. sigmatism nazal – apare atunci când aerul se scurge, parţial sau total, prin intermediul

căilor nazale, ca urmare a unei deficienţe a palatului moale. La rândul său, E. Vrăşmaş şi C.

Stănică (1997, p. 114) adaugă şi: . sigmatismul sforăit – apare atunci când sunetele se

formează pe peretele posterior al faringelui şi aerul iese nazal şi oral;

. sigmatismul faringian – sunetele apar răguşi, nazal;

. sigmatismul laringian – la pronunţie participă epiglota, sunetul fiind uşor pufăit.

5

Rotacismul şi pararotacismul

Definiţie. Reprezintă o altă formă de manifestare a dislaliei, o tulburare în pronunţia

sunetului „r”, manifestat prin deformarea, omisiunea, inversarea şi inlocuirea sunetului “r”.

În terapie, acesta este sunetul cel mai greu de obţinut şi de impostat. La copiii mici, deseori

sunetul „r” este înlocuit cu „l” şi, mai rar, cu “d”, “h”, “v”.

Tipologie. Conform specialiştilor, cele mai frecvente forme de rotacism sunt:

a) rotacismul interdental - pronunţia sunetului “r” se face cu vibrarea vârfului limbii

sprijinit pe incisivii superiori;

b) rotacism labial - realizat printr-un joc uşor al limbii şi vibrarea buzelor;

c) rotacism labiodental - apare prin vibrarea buzei superioare în atingerea cu incisivii

superiori sau vibrarea buzei inferioare în momentul atingerii incisivilor superiori;

d) rotacism apical - în momentul pronunţiei limba se află lipită de alveole, ceea ce nu-I

permite să vibreze suficient;

e) rotacism velar - vârful limbii nu vibrează aşa cum este normal, ci vălul palatal;

f) rotacismul nazal - orificiul palato-faringian nu se inchide suficient, ceea ce generează

vibraţii la nivelul părţii posterioare a palatului moale şi peretelui posterior al faringelui, iar

emisia lui “r” este stridentă, cu caracteristici nazale;

g) rotacismul uvular – este produs prin vibrarea uvulei în articulaţia sunetului “r”;

h) rotacismul bucal – aerul se scurge prin spaţiile dintre părţile laterale ale limbii, forţând

obrajii să intre în vibraţii şi dând o notă dezagreabilă pronunţiei (Verza, E., 2003, p. 193).

Agoşton Carmen

P.I.P.P. Anul I

04.12.2015