UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARAFACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE

SECŢIA: PSIHOLOGIE

CÂND ŞI DE CE NU ÎŞI MAI DOREŞTE CLIENTUL SĂ SE TERMINE TERAPIA?

NECHITA DANIELAANUL IIIGRUPA 4

Timişoara2009

„Pacienţii apelează la terapie fiindcă vor să-şi uşureze într-un fel sau altul suferinţa; această uşurare (şi, adeseori, necesara schimbare concomitentă de personalitate) constituie beneficiul principal – raţiunea de a fi a psihoterapiei. Nu rareori însă, pacientul resimte o anume satisfacţie, deloc neglijabilă, din faptul în sine că se află într-un proces de terapie; foarte posibil să-i facă plăcere solicitudinea neîntreruptă şi fără sfârşit, atenţia totală acordată fiecărui gând al său, prezenţa liniştitoare a terapeutului atotoştiutor şi proteguitor, starea de animaţie suspendată în care nu trebuie luată nicio decizie importantă. Nu de puţine ori, satisfacţiile secundare pot fi atât de mari, încât dorinţa de a rămâne în terapie devine mai puternică decât dorinţa de vindecare”.Irvin Yalom şi Ginny Elkin, Cu fiecare zi mai aproape: O psihoterapie povestită de ambii participanţi, 2009, p. 327

Din analiza citatului de mai sus se poate desprinde ideea centrală a existenţei unor beneficii secundare pe care pacienţii le pot obţine într-un proces terapeutic, beneficii care pot uneori surclasa şi împiedica obţinerea beneficiului principal al psihoterapiei, acela de a uşura durerea existenţială.Oglindind această idee în contextul mai amplu al psihoterapiei relatată din dubla persectivă a terapeutului şi pacientei, aşa cum este acesta conturat în cartea mai sus menţionată, în cadrul demersului meu eseistic voi analiza implicaţiile acestei idei din mai multe perspective.În primul rând, voi arăta că există nevoi specifice cu care clienţii intră în terapie, nevoi a căror satisfacere este echivalentă cu obţinerea beneficiilor secundare menţionate în citatul de mai sus. De asemenea, expectanţele clienţilor, care joacă un rol important în realizarea transferului, contribuie la stabilirea coordonatelor relaţiei psihoterapeutice în cadrul căreia clientul poate deveni dependent.În al doilea rând voi sublinia rolul terapeutului, care, folosind ca instrument relaţia psihoterapeutică, îi asigură clientului anumite beneficii secundare, însă poate şi trebuie să urmărească atingerea scopului principal al terapiei, ajutându-l şi pe clientul său să nu se mulţumească cu obţinerea acestor beneficii care-l menţin într-o relaţie de dependenţă ci să se dezvolte într-o persoană autonomă şi integrată. Nu întotdeauna pacienţii sau clienţii obţin o satisfacţie deosebită din faptul că se află într-un proces de terapie. În literatura de specialitate găsim mai frecvent situaţii în care clienţii renunţă la terapie sau în care alianţa terapeutică suferă rupturi, decât situaţii de dependenţă de terapie.Pacienta care-şi expune povestea de psihoterapie în cartea din care este extras citatul supus analizei, avusese mai multe experienţe terapeutice anterioare celei relatate, experienţe fără miză, din care ieşise cu destulă uşurinţă, ba chiar încerca

diferite metode terapeutice simultan, datorită sentimentului că ceea ce face nu o ajută prea mult. Şi, totuşi, cu ce a fost diferită experienţa despre care vorbim?Elementul esenţial care diferenţiază acest caz de celelalte este reprezentat de faptul că terapeutul a folosit ca instrument relaţia psihoterapeutică, o relaţie care s-a instituit, încă de la primul contact al protagoniştilor, într-una specială, de tip transferenţial.După 18 luni, pacienta nu făcuse niciun progres în cadrul terapiei de grup, iar terapeutul menţionează că avea motive să creadă că aceasta a continuat terapia în primul rând pentru a nu pierde contactul cu el. În foarte scurt timp, înainte de începerea terapiei de grup, pacienta obţinuse suficientă energie din relaţia ei cu terapeutul ca s-o ţină un an şi jumătate. Pacienta mărturiseşte „din chiar acea primă întrevedere cu el, sufletul meu şi-a pierdut capul” (Yalom şi Elkin, 2009, p.28). Care sunt elementele care contribuie la crearea unei legături atât de puternice, într-un timp atât de scurt, între un pacient şi terapeutul său? În cazul menţionat mai sus, pacienta fusese implicată în diverse terapii cu mai mulţi terapeuţi despre care relata, distant, că au eşuat în încercarea lor de a avea un impact pozitiv asupra vieţii ei. În primul rând este vorba despre nevoia, conştientă sau mai puţin conştientă, cu care pacienta a intrat în terapie, şi care a apărut la suprafaţă în diferite faze ale procesului terapeutic, care era o nevoie stringentă de ataşament. Sentimentul de neajutorare, nevoia de a primi dragoste protectoare, convingerea că va fi abandonată, sentimentul că „numai fiind nebună” s-ar putea bucura de atenţia şi grija terapeutului (p.181) relevau tiparul disfuncţional de ataşament al pacientei.Putem deduce din relatările pacientei că regresia emoţională a acesteia în relaţia cu terapeutul ei era foarte puternică. Ea menţionează, la un moment dat, că ceea ce doreşte să obţină din această relaţie este sentimentul de securitate şi dragoste al unui bebeluş îngrijit de mama lui: „nu-mi doresc decât să fiu înfăşată şi legănată de tine” (Yalom şi Elkin, 2009, p.65). Cu altă ocazie, pacienta recunoaşte că nu doreşte să se facă bine, ca să nu-l piardă pe terapeut (p.95). Bowlby (1988, apud. Greenspon, Dales şi Jerry, 2008) credea că terapeutul este privit ca o figură de ataşament, indiferent dacă clientul este sau nu conştient de acest construct. Prin intermendiul interacţiunilor clientului cu terapeutul, structurile relaţionale implicite ale clientului sunt exprimate şi proiectate. Acesta este materialul pe care clientul îl aduce în contextul terapeutic. Rupturile, reunirile şi legăturile care apar natural în terapie sunt cele ce probabil activează răspunsurile bazate pe ataşament (Baldwin, 2007 apud. Greenspon, Dales şi Jerry, 2008). Aşadar, blocajul survenit în evoluţia procesului terapeutic în discuţie, generat de dorinţa mai mare a pacientei de rămânere în terapie decât de vindecare, poate fi un astfel de răspuns bazat pe ataşament. Terapeutul notează la un moment dat că pacienta „se

temea de schimbare, fiindcă orice progres ar fi însemnat să mă piardă pe mine” (Yalom şi Elkin, 2009, p.19). Al doilea ingredient esenţial al legăturii puternice care s-a format între pacientă şi terapeutul ei se referă la personalitatea terapeutului şi la competenţele acestuia. Putem face observaţia că acea satisfacţie resimţită „din faptul în sine că se află într-un proces de terapie”, este mai mult în legătură cu relaţia terapeutică decât cu procesul în sine şi, în special, cu capacitatea terapeutului de a manifesta acea „solicitudine neîntreruptă şi fără sfârşit” de a acorda acea atenţie deosebită astfel încât să creeze un mediu securizant în care clientul care explorează relaţia cu terapeutul să poată trăi o experienţă afectivă vie cu acesta.Terapeutul care intuieşte nevoia clientului şi posedă abilitatea de a crea o atmosferă de siguranţă şi securitate, de a transmite (verbal şi nonverbal) un sentiment de încredere şi de a empatiza cu clientul său, are toate şansele să-şi întâmpine clientul şi să poată stabili o alianţă terapeutică fertilă cu acesta.Stolorow şi Atwood (1996, apud. Greenspon, Dales şi Jerry, 2008) consideră că, pe măsură ce terapia progresează într-o asemenea alianţă, clientul devine capabil să înţeleagă cum anume îşi reglează afectiv stările pe calea autoreglării sau a interacţiunii cu terapeutul într-un mediu securizat şi poate să trăiască o evoluţie a afectelor – de la formele timpurii, în care acestea sunt trăite ca senzaţii corporale – la stări subiective care, treptat, pot să fie exprimate verbal. Astfel poate fi depăşită „starea de animaţie suspendată în care nu trebuie luată nicio decizie importantă”, corespunzătoare primei faze a terapiei caracterizată de fixaţia afectivă a pacientului asupra persoanei terapeutului pe modelul relaţiei părinte – copil. De asemenea, este important faptul că terapeutul recunoaşte şi utilizează transferul şi contratransferul.În cazul analizat, pacienta îşi privea terapeutul ca fiind omnipotent şi omniscient, i-a supraevaluat înţelepciunea şi abilităţile, s-a îndrăgostit de acesta. După opinia lui Dafinoiu (2007), expectanţele pacientului ocupă un loc central în definirea transferului. „Nu numai că pacienţii, clienţii vor trăi sentimente faţă de terapeuţii lor, sentimente ce nu sunt determinate sau obţinute de terapeuţi; ei vor avea şi expectaţii esenţialmente inadecvate (bazate pe transfer) cu privire la sentimentele şi comportamnetele terapeutului faţă de ei şi ale lor faţă de acest terapeut. Clienţii vor avea tendinţa de a distorsiona terapeuţii lor astfel încât să-i facă să corespundă acestor expectaţii şi îşi vor modifica inclusiv comportamentele şi sentimentele lor conform acestor expectaţii” (Gelso şi Carter, 1994, apud. Dafinoiu, 2007).Este important de subliniat faptul că terapeutul a utilizat acest transfer pozitiv, făcându-l să funcţioneze într-un mod benefic pentru pacientă.

În demersul său terapeutul trebuia să se asigure că această relaţie de tip transferenţial nu va împiedica testarea realităţii de către pacientă, capacitatea ei de a diferenţia realitatea de fantezie, iar, în final, această dependenţă de tip transferenţial trebuia lichidată (Holdevici, 1999), ceea ce, în acest caz, terapeutul a reuşit să facă.Şi contratransferul recunoscut de către terapeut a fost folosit, în acest caz, în beneficiul pacientei. „Eu am fost Pygmalion, ea mi-a fost Galateea. A trebuit s-o transform, să reuşesc acolo unde alţii eşuaseră. ...Fă-te bine pentru mine, ajută-mă să fiu un vindecător, un salvator, un făcător de minuni” (p. 350). Terapeutul admite că şi lui i-a făcut plăcere să prelungească terapia (p. 115), admite „sentimentele de confort şi intimitate” (p. 352) pe care le avea când erau împreună. În concluzie, există situaţii când clienţii nu îşi doresc să se termine terapia, situaţii în care nevoile lor cele mai profunde sunt satisfăcute în terapie, prin relaţia psihoterapeutică, iar separarea, ieşirea din această relaţie şi întreruperea procesului terapeutic ar avea un caracter privativ, frustrant pentru clienţii în cauză. Deşi situaţia de dependenţă în care se poate afla un asemenea client poate fi frenatoare pentru atingerea succesului actului terapeutic, terapeutul trebuie să se asigure că acest proces este unul intermediar, în care se construieşte un cadru de siguranţă şi încredere pentru client, în care procesul terapeutic să poată evolua spre escaladarea blocajului şi atingerea obiectivului final al psihoterapiei.

BIBLIOGRAFIE:

1. Yalom, I., Elkin, G. (2009). Cu fiecare zi mai aproape: o psihoterapie povestită de ambii participanţi. Bucureşti: Editura Trei

2. Dafinoiu, I. (2007). Elemente de psihoterapie integrativă. Iaşi: Editura Polirom3. Holdevici, I. (1999). Elemente de psihoterapie. Bucureşti: Editura All4. Greenspon, T., Dales, S. şi Jerry, P. (2008). Ataşament, reglare afectivă şi

sincronie mutuală în psihoterapia adultului. American Journal of Psychotherapy (ediţia în lb. română). Bucureşti: Editura Trei