Programul: Curs postuniversitar Modul psihopedagogic nivel IAnul 2015 – 2016Materia: Pedagogie II Profesor curs: Ion-Ovidiu PânişoarăStudent: Florea ( Gheorghe ) Georgiana

Atunci când copilul are emoţii ... la lecţii

(preluare de pe site-ul www.performante.ro / Ion-Ovidiu Pânişoară)

„Copilul e un om viu.El nu este câtuşi de puţin un ornament în viaţa noastră, ci e o viaţă individuală,

complexă şi bogată”. Anton S. Makarenko (educator rus, 1888-1939)

Am dorit să încep cu acest citat deoarece acesta înglobează tot adevărul, spus în doar

câteva cuvinte, despre copii. Viaţa lor complexă şi bogată începe o dată cu emoţiile emanate

de aceştia. Prin emoţiile lor reuşim să trăim şi să ne exprimăm noi, adulţii, din ziua de azi.

Astfel, deseori, aflându-mă în poziţia de elev, precum şi în cel de profesor, mai târziu, m-am

întâlnit adesea cu această stare care poate fi controlată cu greu, şi anume, emotivitatea.

Această stare de emoţie puternică se manifestă mai ales la orele de la clasă, în faţa unui

profesor, când elevul este evaluat. Copiii, în general, devin emotivi când sunt ascultaţi la

lecţii. Motivele pot fi nenumărate, începând de la simplul fapt cum că copilul nu şi-a învăţat

lecţia până la faptul că, în momentul evaluării lui în faţa celorlalţi, îi este cumva creată acestă

stare.

Consider că, în primul rând, profesorul trebuie să fie un model pentru elevi pentru ca

elevii să îl iubească şi să îl asculte cu atenţie la lecţii. Când profesorul devine autoritar, unii

elevi, din cauza emotivităţii excesive, nu se mai pot concentra să răspundă întrebărilor

profesorului.

Ar fi bine ca elevii să înveţe cât mai multe lucruri noi în şcoală. Profesorii trebuie să

fie cât mai clari şi expresivi, ei, astfel, fiind nevoiţi să găsească diverse resurse şi metode de a

îi salva pe aceşti copii de la o evaluare globală negativă, de gândirea iraţională, de emoţii

distructive. Emoţiile elevilor se dezvoltă odată cu fiecare etapă de vârstă şi potrivit

temperamentului fiecărui copil. Dacă dorim să îmbunătăţim abilităţile emoţionale ale copiilor,

este important că, mai întâi, să vedem care sunt punctele lor tari şi ce tipuri de comportamente

pot fi dezvoltate.

1

Studiile arată că preşcolarii pot fi extraordinar de pricepuţi în gestionarea abilităţilor

emoţionale. Copiii pot învăţa despre emoţii şi pot fi ajutaţi să înţeleagă aceste lucruri prin

întrebări: „Cum te simţi? Ce simţi când vezi acest lucru?” Astfel, reuşim să creem o punte de

comunicare şi să aflăm cum să dăm un sens în cuvinte emoţiilor pe care le simte fiecare copil

în parte.

Exersând diverse jocuri precum cel de mimă, putem folosi expresiile faciale ale

emoţiilor de bază. Copiii se pot familiariza, ulterior, şi cu denumirea acestora: tristeţe,

fericire, furie, frică, încântare. Când observăm că un copil trăieşte mai intens o anume emoţie,

insistăm să ne explice ce simte. În acest fel, ei vor învăţa că este totuşi normal să

experimenteze diverse emoţii şi să vorbească despre ele. Este foarte importantă încurajarea

lor, întărirea pozitivă atunci când au făcut faţă unei situaţii frustrante.

De asemenea, copilul trebuie lăudat în permanenţă, bineînţeles într-un mod

constructiv, pentru faptele bune, gesturile frumoase precum şi pentru capacitatea de a-şi

controla emoţiile îndată ce acestea au fost descoperite. Doar asa va putea câştiga încredere în

propriile forţe şi se va implica în activităţi şi relaţii noi.

Încercând, însă, să răspund câtorva întrebări precum „Cum ne pregătim copiii pentru

viață? Cum îi învățăm să-și gestioneze emoțiile, ce lecții le oferă în acest sens școala și ce

lecții vin din partea familiei?”, am înţeles de fapt că şcoala românească nu ne poate ajuta prea

mult ca să găsim răspunsurile potrivite. Copiii sunt mai mult pregătiţi doar în teorie, practica

refuzând să se facă văzută. Datorită faptului că în ultimii ani sistemul nostru nu a avut o şiră a

spinării încontinuu susţinută, ci mereu în schimbare teoretică şi niciodată practică, nu s-a pus

accent suficient pe consilierea psihică şi psihologică a copiilor. Ducem lipsă de psihologi în

şcoli, de personal calificat în acest sens pentru a putea ajuta copiii de azi să devină adulţi cu

auto-control. Părinţii pun accent deosebit pe studiu, pe orele petrecute în bancă, uitând să îşi

dezvolte copiii pentru a fi pregătiţi pentru viaţă, în general, şi nu doar pentru o lecţie la şcoală.

Acest lucru, însă, ne dezvăluie un fapt la fel de trist, şi anume, că familia nu este educată la

rândul său pentru a fi capabilă să dezvolte constructiv emoţiile copiilor lor.

Aşadar, „cât din procesul de învățământ este bazat pe stres și nu pe dorința de a

învăța?” Din punctul de vedere al unui elev care a fost suficient de emotiv şi până la vârsta de

adult care a reuşit prin condiţii proprii să îşi dezvolte o parte din autocontrolul emoţional,

consider că procesul de învăţământ este unul foarte stresant, accentul punându-se clar doar pe

o dezvoltare partajată de procesul de notare la clasă, şi nu pe dezvoltarea personală corelată cu

dezvoltarea profesională de mai târziu. Dorinţa de a învăţa este de fapt o dorinţă forţată

imprimată de părinţi în mintea copilului pentru a „reuşi mai departe în viaţă” şi nicidecum

2

observarea copilului pentru a fi îndrumat să facă ceea ce îi place captându-l prin diverse

metode şi îndemnându-l spre dorinţa de a învăţa.

În încheiere, consider că trebuie să ne restabilim alte puncte de referinţă atunci când

vine vorba despre tratarea unui astfel de subiect delicat care are nevoie de multă atenţie. Vom

reuşi acest lucru mai ales prin înţelegerea subiectului în sine, prin încurajarea eforturilor

copiilor emotivi, prin sprijinirea şi aprecierea pozitivă în realizarea sarcinilor şcolare fără a

crea dependenţă. Trebuie creat un climat confortabil, afectiv, iar centrarea învăţării să se facă

îndeosebi pe activitatea practică şi mai puţin pe cea teoretică folosindu-ne de învăţarea

afectivă. Copilul emotiv va fi sprijinit să devină membru al unui grup pentru a căpăta mai

multă încredere în sine şi să participe în activităţi de grup care să îi stimuleze comunicarea şi

relaţionarea interpersonală, punându-se accent pe sprijinul emoţional. Şi, nu în ultimul rând,

cel mai important factor de luat în considerare este răbdarea. Doar aşa copilul va avea toate

şansele pozitive spre a deveni adultul încrezător în propriile forţe.

3