Eseu - Culisele Clipei de Ecaterina Pavel
2
Eseu - Culisele clipei de Ecaterina Pavel http://agonia.ro/index.php/essay/242088/index.html[11/11/2012 3:40:44 PM] Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Concurs Comunităţi Special Tehnica Literara Multimedia agonia romana v3 Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te Promo: Login Parola Trimite Fă-ţi un cont! Ai uitat parola? agonia texte comentarii membri Colecţii atelier Librărie virtuală Biblioteca virtuală Chat literar Galerie fotografie Top siteuri literare Linkuri culturale Linkuri culturale Texte Recomandate de-aţi putea citi tequila Fabula punguţei cu doi bani aleargă sub zodia foarfecelui muting the noise Scrisori Scriitorul român Adrian Munteanu premiat la Târgul Internaţional de Carte de la Milano auto - market 30.10 şi inima mea are o umbră a ei mă striveşte text bonjour tristesse starea de a fi dezdrăgostirea Romanian Spell-Checker Poezie - Poezii Dictionar de rime proza, eseuri, literatura Top siteuri literare noutati IT, jocuri Romanian Trends Laptop Contact Contact Email Trimite o scrisoare catre editor Culisele clipei eseu [ ] din volumul "Culisele clipei" - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Ecaterina Pavel [morfeus ] 2007-04-16 | | „Trăim clipa! Ne înfruptăm şi noi din roadele vieţii!”...ne măgulim noi adesea... Însă după ospeţe şi benchetuială, sclipirile prefabricate devin inutile; iar mijirea zilei are o spontaneitate indiscretă, aproape brutală: despoaie chipurile şi gesturile de strălucirea lor nocturnă, divulgându-le proporţiile reale, cele groteşti, ale trivialului. Clinchetele răsună dogit, iar scăpărările de cristal se arată opace, imperceptibile de sub straturile de ruj şi amprente soioase. Zăbovirile în mijlocul unor asemenea puzderii de uscăciuni brodate nu te vor învăţa nimic despre viaţă, bucurie sau trăirea clipei. Pentru că esenţialul rămâne invizibil ochilor, atunci când sufletul putrezeşte în vin sau în...van. Iar esenţa unei ore nu stă în orologiul care dă semnalul trecerii ei şi nici în nisipul clepsidrei; ci în intensitatea timpului scurs. Ospeţele, însă, şi cearcănul de după înghit recifuri de secunde; ba chiar momente. Viaţa reală se găseşte în casele de jale, aşa cum bine tânguia Propovăduitorul crimele împotriva clipei. Şi clipa nu poate fi altfel decât trăită, simţită, visată. Niciodată risipită în ospeţe care nu triumfă în transcendere. Un ospăţ al spiritului durează o clipă de eternitate şi nu este niciodată de prisos, pentru că nu aparţine existenţei pure, ci trăirii depline. După clipa aceea poate urma totul sau nimic – bogăţia există temeinic şi rămâne a Omului. Clipa, deşi coincizând uneori cu acea convenţie a secundei, nu este niciodată coincidentă cu ea; şi nici cu momentul. Prea adesea târâm după noi secunde, ore, zile (sau vai! ele ne târăsc pe noi...); prea adesea înaintăm sau reculăm, câştigând sau pierzând momente! Şi des ne sunt furate. Aşa ne amăgim, ne închipuim că trăim viaţa, când, de fapt, parcurgem de-a buşilea ore şi ore, zile, şi luni, şi ani...care nu întotdeauna însumează vieţi. Câştigând secunde, pierdem clipe şi ne pierdem pe noi înşine, fugind de bogăţia clipei. O secundă lângă o altă secundă şi lângă o alta formează, într-o limită finită, doar minute, nefiind, deci, decât o expresie pur tehnică a cuantificării (artificiale) a trecerii. În vreme ce clipele contopite zămislesc stări; împerecherea clipelor are un rod cu sâmburi care nu sunt în mod necesar dulci, dar care nu pun jaloane trecerii, risipei, ci dimpotrivă: clipa este pasul împlinirii, desăvârşirii. Secundele – le petrecem, poate, dar nu le trăim, pentru că nu au intensitate şi, într-un fel, nu sunt petrecute ci...se petrec. Impersonal, neimplicat. Secundele se petrec pe lângă noi, printre noi, iar noi le suntem martori chiori, neatenţi, neatinşi. Momentul, coincizând şi el uneori cu secunda, se detaşează de ea prin...participare. Momentul trebuie prins sau, mai bine zis, nu trebuie scăpat. El le este propriu oamenilor de acţiune şi absoarbe energie; ba are chiar o inteligenţă a sa, mai mult speculativă şi mai deloc contemplativă. De aceea este trăit în goană şi în exteriorul fiinţei; pentru că ţine de pragmatic, de confort, de binefacerea materială a sinelui. Clipa, însă, arde. Te arde. Clipele sunt un foc cu cenuşă fertilă, în care fiecare scânteie devine pântece roditor de alte înflăcărări. Gândire şi visare, sentiment şi judecată, amintire şi profeţie, devenire şi desăvârşire. Iată suma clipelor... Sunetul de ticăit acordat la cifre, tabele şi calendare nu devine parte a vreunei armonii; e doar un zumzet cu sonoritate lâncedă, agresivă sau cel mult neutră. Şi astfel, seara convenţiei lumii poate descifra duiumuri de zori, de înserări sau ieşiri din spaţiul picurat de secunde. Însă o seară învăluită în tăriile clipei măsoară cât vecia. Pentru că lumina de o clipă a lunii, cuibărită în inimă, valorează infinit mai mult decât peisajul continuu, mort pentru sensibilitatea ochiului. Cei dedaţi secundelor iubesc doar noaptea, nu însă şi cerul în care stă întrupat farmecul nopţii; nu însă şi greierii, mirosul răcorii sau visele. Trăitorii de momente observă noaptea doar prin apropierea sau trecerea semnalelor şi ocaziilor sale palpabile. Iar cel ce tropoteşte nerăbdător în aşteptarea momentului nu va cunoaşte niciodată întâlnirea cu clipa înfrăţită lui. Semnele trecerii şi spasmele vieţii, iubirii şi morţii atârnă de limba unui orologiu cosmic răsfrânt spre pământ în clipe. Cei ce le caută în secunde sau momente sunt asemenea neghiobului care, încercând să pună stăpânire pe timpul altuia, îi fură ceasul. Culisele clipei capătă viaţă doar atunci când se nasc dincolo de cortina cerului. Pe drumul spre capătul vremii sunt puţini călători care nu uită să se mai aşeze şi în şanţ pentru a contempla bolta printre sălcii, ignorând praful de pe tălpi şi rănile gleznelor. Ei sunt nebunii călătoriei spre care lumea grăbită arată cu degetul zeflemitor. Şi cum să descrii clipa, cum să o binecuvântezi altfel decât trăind-o? Ce cuvinte, ce gesturi ar putea să o explice acelora prădaţi de simţul timpului divin? Cum să îi spui surdului, arătându-i o partitură: „priveşte! asta este muzica”? Ce atingere sonoră i-ar putea alina sufletul, atâta timp cât urechea muzicală a spiritului îi este ferecată?! Şi amar este adevărul că inima îţi rămâne încătuşată atunci când străbaţi căile în goană şi în irosire. Cei ce se grăbesc să ajungă la final de drum uită că, de fapt, limita înseamnă abisul, în faţa căruia nu este bine să fie surprinşi în fugă, pentru a avea vreme de oprit. Dar ei îşi fură timpul cu gesturi hulpave, şi sar peste secunde, forţând întâlnirea cu momentele. În muzica înghiontirilor şi în strofocările întrecerii ei îşi grăbesc ajungerea la capătul vremii, deci la capătul unei vieţi şi aşa netrăite. Şi capătul acesta nu este decât prelungirea, devenirea oficială a morţii, dincolo de care nu mai urmează nimic, căci cine nu îşi merită viaţa nu îşi merită nici moartea care să cuprindă un sens. Iar sensul vieţii şi morţii se întrupează numai pe scheletul clipei. Balansul àcelor indicând secunde şi momente devine echilibrul impasibil al lipsei de sens, aşa cum numai leşurile sunt desăvârşit echilibrate. Viul, deşi funcţionează cu nespus de multe risipe, nu se risipeşte, căci cunoaşte tumultul fertil al clipei lăuntrice, surâsul, durerile şi tainele rodirii ei... Tot ceea ce se consumă în existenţă cunoaşte faceri, prefaceri, transformări şi împlinire. Căci procesul este lung şi anevoios, curgând cascade-cascade dintr-o etapă în alta. Dar desăvârşirea este una singură, aşa cum şi abisul final este unic. Etapele timpului se încheie cu devenirea, cu împlinirea vieţii sau a morţii, cu dărnicia adăugată a ogorului semănat şi cu strânsul roadelor. În lumina acestui final, trăitorul clipei devine arborele ce îşi uneşte coroana cu cerul, iar fugarul secundei – viermele care scurmă negura ţărânii. Astfel că pământul şi cerul devin scenele unite ale tuturor vremilor, în culisele cărora stă Dumnezeu, cu palmele întinse şi străpunse de piroanele verdictelor definitive: ale eternelor îndurări şi dreptăţi. | index Nu sunt permise comentarii(texte) anonime! Pentru a înscrie comentarii(texte) trebuie să te înscrii şi să te autentifici. Înapoi ! Vizionări: 1590 Share Texte de acelaşi autor Texte de acelaşi autor Creditul pentru Casă Costuri mici, rate fixe. Zero risc valutar. Solicită acum! promotiiBCR.ro/Credit -Casă OZN-urile si Biblia Iisus si Clonarea- conexiunea? Conferinta publica in Bucuresti. ro.rael.org Traduceri ale acestui text 0 Comentariile membrilor
Transcript of Eseu - Culisele Clipei de Ecaterina Pavel
Eseu - Culisele clipei de Ecaterina Pavel
http://agonia.ro/index.php/essay/242088/index.html[11/11/2012 3:40:44 PM]
Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Concurs Comunităţi Special Tehnica Literara Multimedia
agoniaromana
v3
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
Promo:
Login
Parola
Trimite
Fă-ţi un cont!Ai uitat parola?
agoniatextecomentariimembriColecţiiatelier
Librărie virtualăBiblioteca virtualăChat literarGalerie fotografieTop siteuri literareLinkuri culturaleLinkuri culturale
TexteRecomandate
de-aţi putea citi tequila Fabula punguţei cu doi
bani aleargă sub zodia foarfecelui muting the noise Scrisori Scriitorul român Adrian
Munteanu premiat laTârgul Internaţional deCarte de la Milano auto - market 30.10 şi inima mea are o
umbră a ei mă striveşte text bonjour tristesse starea de a fi dezdrăgostirea
Romanian Spell-CheckerPoezie - PoeziiDictionar de rimeproza, eseuri, literaturaTop siteuri literarenoutati IT, jocuriRomanian TrendsLaptop
Contact
Contact EmailTrimite o scrisoare catreeditor
Culisele clipei
eseu [ ]din volumul "Culisele clipei"
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Ecaterina Pavel [morfeus ]
2007-04-16 | |
„Trăim clipa! Ne înfruptăm şi noi din roadele vieţii!”...ne măgulim noi adesea... Însă după ospeţe şi benchetuială, sclipirile prefabricate devin inutile; iar mijirea zilei are o spontaneitateindiscretă, aproape brutală: despoaie chipurile şi gesturile de strălucirea lor nocturnă, divulgându-le proporţiile reale, cele groteşti, ale trivialului. Clinchetele răsună dogit, iar scăpărările decristal se arată opace, imperceptibile de sub straturile de ruj şi amprente soioase. Zăbovirile în mijlocul unor asemenea puzderii de uscăciuni brodate nu te vor învăţa nimic despre viaţă, bucuriesau trăirea clipei. Pentru că esenţialul rămâne invizibil ochilor, atunci când sufletul putrezeşte în vin sau în...van. Iar esenţa unei ore nu stă în orologiul care dă semnalul trecerii ei şi nici înnisipul clepsidrei; ci în intensitatea timpului scurs. Ospeţele, însă, şi cearcănul de după înghit recifuri de secunde; ba chiar momente. Viaţa reală se găseşte în casele de jale, aşa cum binetânguia Propovăduitorul crimele împotriva clipei.Şi clipa nu poate fi altfel decât trăită, simţită, visată. Niciodată risipită în ospeţe care nu triumfă în transcendere. Un ospăţ al spiritului durează o clipă de eternitate şi nu este niciodată de prisos,pentru că nu aparţine existenţei pure, ci trăirii depline. După clipa aceea poate urma totul sau nimic – bogăţia există temeinic şi rămâne a Omului. Clipa, deşi coincizând uneori cu aceaconvenţie a secundei, nu este niciodată coincidentă cu ea; şi nici cu momentul. Prea adesea târâm după noi secunde, ore, zile (sau vai! ele ne târăsc pe noi...); prea adesea înaintăm sau reculăm,câştigând sau pierzând momente! Şi des ne sunt furate. Aşa ne amăgim, ne închipuim că trăim viaţa, când, de fapt, parcurgem de-a buşilea ore şi ore, zile, şi luni, şi ani...care nu întotdeaunaînsumează vieţi. Câştigând secunde, pierdem clipe şi ne pierdem pe noi înşine, fugind de bogăţia clipei. O secundă lângă o altă secundă şi lângă o alta formează, într-o limită finită, doar minute, nefiind, deci, decât o expresie pur tehnică a cuantificării (artificiale) a trecerii. În vreme ce clipelecontopite zămislesc stări; împerecherea clipelor are un rod cu sâmburi care nu sunt în mod necesar dulci, dar care nu pun jaloane trecerii, risipei, ci dimpotrivă: clipa este pasul împlinirii,desăvârşirii. Secundele – le petrecem, poate, dar nu le trăim, pentru că nu au intensitate şi, într-un fel, nu sunt petrecute ci...se petrec. Impersonal, neimplicat. Secundele se petrec pe lângă noi,printre noi, iar noi le suntem martori chiori, neatenţi, neatinşi. Momentul, coincizând şi el uneori cu secunda, se detaşează de ea prin...participare. Momentul trebuie prins sau, mai bine zis, nutrebuie scăpat. El le este propriu oamenilor de acţiune şi absoarbe energie; ba are chiar o inteligenţă a sa, mai mult speculativă şi mai deloc contemplativă. De aceea este trăit în goană şi înexteriorul fiinţei; pentru că ţine de pragmatic, de confort, de binefacerea materială a sinelui. Clipa, însă, arde. Te arde. Clipele sunt un foc cu cenuşă fertilă, în care fiecare scânteie devinepântece roditor de alte înflăcărări. Gândire şi visare, sentiment şi judecată, amintire şi profeţie, devenire şi desăvârşire. Iată suma clipelor...Sunetul de ticăit acordat la cifre, tabele şi calendare nu devine parte a vreunei armonii; e doar un zumzet cu sonoritate lâncedă, agresivă sau cel mult neutră. Şi astfel, seara convenţiei lumiipoate descifra duiumuri de zori, de înserări sau ieşiri din spaţiul picurat de secunde. Însă o seară învăluită în tăriile clipei măsoară cât vecia. Pentru că lumina de o clipă a lunii, cuibărită îninimă, valorează infinit mai mult decât peisajul continuu, mort pentru sensibilitatea ochiului. Cei dedaţi secundelor iubesc doar noaptea, nu însă şi cerul în care stă întrupat farmecul nopţii; nuînsă şi greierii, mirosul răcorii sau visele. Trăitorii de momente observă noaptea doar prin apropierea sau trecerea semnalelor şi ocaziilor sale palpabile. Iar cel ce tropoteşte nerăbdător înaşteptarea momentului nu va cunoaşte niciodată întâlnirea cu clipa înfrăţită lui. Semnele trecerii şi spasmele vieţii, iubirii şi morţii atârnă de limba unui orologiu cosmic răsfrânt spre pământ în clipe. Cei ce le caută în secunde sau momente sunt asemenea neghiobului care,încercând să pună stăpânire pe timpul altuia, îi fură ceasul. Culisele clipei capătă viaţă doar atunci când se nasc dincolo de cortina cerului. Pe drumul spre capătul vremii sunt puţini călătoricare nu uită să se mai aşeze şi în şanţ pentru a contempla bolta printre sălcii, ignorând praful de pe tălpi şi rănile gleznelor. Ei sunt nebunii călătoriei spre care lumea grăbită arată cu degetulzeflemitor. Şi cum să descrii clipa, cum să o binecuvântezi altfel decât trăind-o? Ce cuvinte, ce gesturi ar putea să o explice acelora prădaţi de simţul timpului divin? Cum să îi spui surdului,arătându-i o partitură: „priveşte! asta este muzica”? Ce atingere sonoră i-ar putea alina sufletul, atâta timp cât urechea muzicală a spiritului îi este ferecată?!Şi amar este adevărul că inima îţi rămâne încătuşată atunci când străbaţi căile în goană şi în irosire. Cei ce se grăbesc să ajungă la final de drum uită că, de fapt, limita înseamnă abisul, în faţacăruia nu este bine să fie surprinşi în fugă, pentru a avea vreme de oprit. Dar ei îşi fură timpul cu gesturi hulpave, şi sar peste secunde, forţând întâlnirea cu momentele. În muzica înghiontirilorşi în strofocările întrecerii ei îşi grăbesc ajungerea la capătul vremii, deci la capătul unei vieţi şi aşa netrăite. Şi capătul acesta nu este decât prelungirea, devenirea oficială a morţii, dincolo decare nu mai urmează nimic, căci cine nu îşi merită viaţa nu îşi merită nici moartea care să cuprindă un sens. Iar sensul vieţii şi morţii se întrupează numai pe scheletul clipei. Balansul àcelorindicând secunde şi momente devine echilibrul impasibil al lipsei de sens, aşa cum numai leşurile sunt desăvârşit echilibrate. Viul, deşi funcţionează cu nespus de multe risipe, nu se risipeşte,căci cunoaşte tumultul fertil al clipei lăuntrice, surâsul, durerile şi tainele rodirii ei... Tot ceea ce se consumă în existenţă cunoaşte faceri, prefaceri, transformări şi împlinire. Căci procesul este lung şi anevoios, curgând cascade-cascade dintr-o etapă în alta. Dar desăvârşirea esteuna singură, aşa cum şi abisul final este unic. Etapele timpului se încheie cu devenirea, cu împlinirea vieţii sau a morţii, cu dărnicia adăugată a ogorului semănat şi cu strânsul roadelor. Înlumina acestui final, trăitorul clipei devine arborele ce îşi uneşte coroana cu cerul, iar fugarul secundei – viermele care scurmă negura ţărânii. Astfel că pământul şi cerul devin scenele unite aletuturor vremilor, în culisele cărora stă Dumnezeu, cu palmele întinse şi străpunse de piroanele verdictelor definitive: ale eternelor îndurări şi dreptăţi.
| index
Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!Pentru a înscrie comentarii(texte)trebuie să te înscrii şi să te autentifici.
Înapoi !
Vizionări: 1590
Share
Texte de acelaşi autor
Texte de acelaşi autor
Creditul pentru CasăCosturi mici, rate fixe. Zero riscvalutar. Solicită acum!promotiiBCR.ro/Credit-Casă
OZN-urile si BibliaIisus si Clonarea- conexiunea?Conferinta publica in Bucuresti.ro.rael.org
Traduceri ale acestui text
0
Comentariile membrilor
Eseu - Culisele clipei de Ecaterina Pavel
http://agonia.ro/index.php/essay/242088/index.html[11/11/2012 3:40:44 PM]
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri.
poezii CăUtare Agonia - Ateliere Artistice
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate
Recommend Sign Up to see what your friends recommend.
