Esenienii

Istoricul iudeu Iosif Flaviu vorbeste de esenieni ca de a "treia dintre filozofiile" sau scolile de gandire evreiesti, dupa cea a fariseilor si saducheilor. Tot dupa informatiile acestui istoric se pare ca esenienii au aparut in istorie sub domnia lui Ionatan 160-142 i.Hr. si probabil, provenind, ca si fariseii, dintre "hasidimii" epocii Macabeilor.

In privinta numarului lor, Filon din Alexandria informeaza ca pe vremea lui aceasta se ridica la circa 4.000 de persoane si ca locuiau in satele si oraselele Iudeii indeletnicindu-se cu agricultura, dar dedicand mult timp insa studiului comun al moralei si problemelor religioase, inclusiv interpretarea cartilor sfinte.

Tot Filon interpreteaza denumirea lor ca insemnand "piosi", aducand la cunostinta si faptul ca esenienii respectau cu scrupulozitate puritatea ceremoniala, detineau toate proprietatile in comun, nu aduceau jertfe de animale, practicau celibatul, nu detineau sclavi, se ingrijeau de aceia dintre ei care nu puteau lucra din cauza bolii sau batranetii, nu faceau juraminte, nu luau parte la activitati militare si cultivau, in general, toate virtutile.

Intre cauzele care au determinat aparitia acestei grupari se numara, in primul rand, decadenta clerului de la templul din Ierusalim. Se cunoaste ca inca pe timpul regelui sirian Antioh al IV-lea Epifanes, o mare parte dintre preoti, in special cei tineri, se indepartasera de traditiile iudaice stravechi, acceptand influente straine, mai ales elenistice.

Astfel, se rusinau de circumciziune, isi abandonau indatoririle sacerdotale pentru a participa si chiar a concura la jocurile de pe stadioanele pagane, care aparusera si la Ierusalim. in sfarsit, regii sau parintii Macabei, din randurile carora a facut parte si Ioan Hircan I, au comasat in persoana lor arbieria si regalitatea, fapt care a dus la compromiterea functiei arhieresti ca urmare a abuzurilor comise din functia regalitatii.

In fata unor astfel de situatii, esenienii, rupand legatura cu iudaismul oficial, reprezentat de preotii de la templu, au ales o viata retrasa, grupandu-se in mici comunitati, cu reguli severe, cu avere comuna si mese sacramentale.

Cat priveste procedura intrarii in comunitate si de initiere a esenienilor, dupa informatiile lui Iosif Flaviu, aceasta includea o perioada de 3 ani de noviciat., Dupa un an de noviciat cu purtarea alba a hainei gruparii, candidatul era admis la ritualul purificarii in apa, dar la masa comuna a comunitatii, inteleasa ca simbol al initierii depline, nu era acceptat decat dupa trecerea a inca doi ani de noviciat, inainte de a trece de la noviciat la statutul de membru, candidatului i se cerea sa depuna mai multe juraminte solemne, dar infricosatoare, prin care se angaja sa cinsteasca dupa cuviinta pe Dumnezeu, sa se poarte cu dreptate fata de oameni, sa nu insele pe nimeni, sa-i apere pe cei drepti si sa-i deteste pe cei rai, sa nu minta, sa nu fure si sa nu divulge secretele comunitatii.

"Cei ce doresc sa intre in secta lor - spune Iosif Flaviu - nu sunt primiti numaidecat. Acela care face dovada de infranare este ingaduit, dupa un an, sa ia parte la botez in apa foarte curata, in vederea curatirii, dar nu e primit la ospatul comun. Dupa o incercare de inca doi ani, daca e aflat vrednic, e primit in cin. Cei prinsi in greseli mici sunt alungati din cin."

Dupa informatiile aceluiasi istoric, ziua esenienilor incepea inainte de rasaritul soarelui, cu rugaciunile de dimineata, adresate soarelui "ca si cum l-ar implora sa rasara". Apoi fiecare isi lua in primire sarcina incredintata, sub indrumarea unui supreveghetor si lucra pana la amiaza, cand membrii comunitatii se imbaiau si luau parte la o masa comuna simpla, dupa care continua lucrul pana seara.

Hippolyt nu spune nimic despre rugaciunea adresata de esenieni soarelui dimineata: el spune ca "ei staruiesc in rugaciune din zori de zi si nu rostesc nici un cuvant pana cand nu canta un imn de lauda lui Dumnezeu".

Esenienii aratau un mare respect Torei. Ei tineau cu strasnicie la ziua de sabat, trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, dar nu participau la cultul de la templu, socotind ca acesta a fost profanat de Ionatan si urmasii sai, ca unii care au uzurpat demnitatea arhiereasca.

Despre esenieni vorbeste si un alt scriitor antic, Pliniu cel Batran, care ii prezinta ca fiind o comunitate situata pe tarmul de Vest al Marii Moarte, undeva la Nord de Enghedi. "Ei au locuit acolo de nenumarate generatii - spune el - au renuntat la femei si la bani; cu toate acestea numarul lor a fost menpnut in permanenta, deoarece multi oameni veneau in mod obisnuit si se alaturau existentei lor solitare, fiind istovip de viata obisnuita".

Pliniu se refera de fapt la comunitatea de la Qumran, unde au si fost descoperite importante ruine ale asezarii eseniene. Pe membrii acestei comunitati, Pliniu ii numeste, asadar, "esenieni". De altfel pentru marea majoritate a cercetatorilor contemporani nu exista nici o indoiala ca asezarea de la Qumran adapostea o comunitate de esenieni, desi acest nume nu apare in documentele descoperite aici.

Sapaturile arheologice facute in anul 1951 si in anii 1954-1956 in campul de ruine de la Qumran au scos, intr-adevar, la iveala ruinele unui locas cum nu se poate mai potrivit cu nevoile unei comunitati eseniene.

Cladirea fusese inzestrata cu incaperi pentru trebuintele obstii, cu cisterne pentru spalarile zilnice, cu trapeza pentru ospatul sfant luat in comun, cu incaperi cu mese si calimari pentru copiatul cartilor sfinte etc. Langa cladire s-a aflat si un mare cimitir apartinator respectivei comunitatii eseniene.

Sapaturile amintite au scos la iveala in peste zece grote descoperite ale aceleasi regiuni si un numar impresionant de manuscrise, pe pergament si papirus ale comunitatii de la Qumran, si care cuprindeau fragmente din mai toate cartile Vechiului Testament ebraic, cu exceptia cartii Esterei, Tobit si intelepciunii lui Sirah.

Cladirea care adapostea comunitatea de la Qumran s-a zidit in vremea lui Ioan Hyrcan (135-104 i.Hr.) si-a dainuit, dimpreuna cu comunitatea, pana in anii 68-70 d.Hr., cand a fost distrusa in intregime de legiunile romane, in timpul razboiului iudaic.

Cat priveste insa soarta esenienilor dupa razboiul iudaic si distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr., parerile qumranologilor sunt grupate, in general, in jurul a doua teze:

a) teza disparitiei complete a esenienilor dupa anul 70, sustinuta intre altii de M. Simon si S. Baron.

b) teza trecerii esenienilor la crestinism dupa anul 70, incetand deci sa mai existe ca secta separata. in acest sens O. Cullman si J.T. Milik sustin ideea ca dupa impartirea comunitatii de la Qumran, dupa anul 70, ramasitele comunitatii au fost asimilate de catre grupurile crestine de la est de Iordan, care au suferit cu timpul tot felul de influente sincretiste.

Pr. dr. Athanasie Negoita este insa de parere ca dupa anul 70 d.Hr. esenienii n-au disparut, ci si-au continuat existenta timp de secole, "transformandu-se cu timpul intr-o secta iudaica, care exista si azi"su. Dintre argumentele sale amintim cateva:

1. Esenienii erau protejati de regii din familia lui Irod cel Mare si astfel implicit de catre romani. Din acest motiv ei au fost porecliti de contemporani "irodieni", fiindca se asezasera la adapostul regilor irodieni.

2. Aparitia pe la mijlocul sec. II d.Hr. a sectelor gnostico-iudaice care profesau unele doctrine observate numai de esenieni precum: celibatul obligatoriu, oprirea de la consumul de carne, genealogiile angelice etc., duc la concluzia conservarii esenienilor si a doctrinelor lor si dupa anul 70 d.H.

3. Sfantul Epifanie, care a trait ins sec. IV d.Hr., vorbeste de secta "oseenilor" ca vietuind dincolo de Iordan, dimpreuna cu alte secte ca cea a nazareeilor, sampseienilor s.a. de a caror existenta se cunoaste in sec. IV si V d.H.

Documentele descoperite la Qumran sunt de cea mai mare importanta nu numai pentru intelegerea miscarii eseniene, ci si pentru intelegerea Noului Testament. Veacul care a precedat imediat nasterii lui Iisus Hristos reprezinta o perioada relativ obscura a istoriei iudaice. Textele descoperite la Qumran in 1947, si dupa aceea, au ridicat intr-o oarecare masura valul care umbrea aceasta perioada.

Spre exemplu, documentele de la Qumran pun in lumina, printre altele, un aspect necunoscut pana acum al teologiei iudaice, anume un oarecare dualism, care deosebeste doua duhuri, cel al lui Dumnezeu si cel al lui Veliar, adica al diavolului; lumina se opune intunericului, atat in lume, cat si in sufletul omului.

Totusi, acest dualism ramane monoteist, caci Dumnezeu este cel care a creat amandoua aceste duhuri. Dualismul acesta iese in evidenta si pe plan moral: influenta duhului adevarului apare in practicarea virtutii, in timp ce pacatul apare ca o manifestare a duhului intunericului. Lupta aceasta va avea un sfarsit, terminandu-se cu nimicirea completa a raului si cu biruinta "fiilor luminii".

Ierarhia si doctrina sectei eseniene Secta esenienilor apare in istorie in urma conflictelor religioase interne. Astfel, "Piosii" se

despart de restul poporului iudeu (socotit a se fi indepartat de credinta stramoseasca) si se autoexileaza in desertul Iudeii, unde isi vor elabora propria teologie. Separarea de religia oficiala de la Templul din Ierusalim a dus la o individualizare a acestei secte, ale carei caracteristici le vom observa in urma studierii ierarhiei si a doctrinei.

Iesita din cadrul religiei iudaice, care avea la baza Legea lui Moise sau Tora, esenismul avea o

structura ierarhica bine definita. Membrii acestuia se considerau a fi adevaratul Israel, adica cel care se va mantui sau Israelul eschatologic. Spre deosebire de partidele religioase iudaice existente la acea vreme, esenienii faceau clar diferenta intre fiii lui Aaron si leviti, pe de o parte, si laici pe de alta parte. Astfel, puterea legislativa si cea judecatoreasca reveneau de drept fiilor lui Aaron, adica descendentilor din aceasta familie.

Esenienii erau condusi de doi sefi, dintre care unul era preot si purta titlul de "Preotul

inspectoral celor numerosi" (CD XIV, 6) iar celalalt era laic, supranumit "Superintendentul tuturor taberelor" (CD XIV, 8). Membrii sectei erau impartiti in grupuri de cate cincizeci si de cate zece (1QS II, 21). Acestia aveau un intendent care ii instruia pe candidati in legatura cu invataturile sectei (CD XIII, 7). In plus, semnalam si existenta unui "consiliu al comunitatii" compus din doisprezece laici si tei preoti (1QS VIII, 1), ce reprezenta cele douasprezece triburi ale lui Israel si cele trei familii sacerdotale, descendente din Levi, prin fiii sai Gerson, Qehat si Merari. Ultimul nivel al ierarhiei acestei secte il reprezenta existenta asa numitelor "celule" compuse din cel putin zece laici, ce erau conduse de un preot. Analizand toate aceste aspecte, constatam ca, desi miscarea de la Qumran era fundamental sacerdotala (ierarhia ei constand exclusiv din preoti), laicii formau totusi majoritatea. Admiterea in cadrul comunitatii de noi membri se facea in urma parcurgerii mai multor etape, in care intendentii decideau care vor fi viitorii alesi. Prima etapa se derula pe parcursul uni an, timp in care candidatul era supus unei seriide verificari. inca de pe acum el traia conform preceptelor sectei, insa avea totusi in orice moment posibilitatea de a se intoarce la traiul anterior. Odata depasita aceasta etapa, urma noviciatul, care se desfasura pe o perioada de doi ani si care oferea candidatului posibilitatea de a participa la o serie de actiuni comunitare precum ablutiunile (spalari rituale). Dupa aceasta perioada, novicele devenea frate cu drepturi depline, calitate ce reclama renuntarea la toate bunurile personale, ce urmau a fi utilizate in folosul comunitatii (acest lucru il vom intalni in cadrul organizarii Bisericii primare). Incadrarea solemna in interiorul sectei avea loc in urma unei ceremonii adecvate, in care noul membru promitea sa se supuna ierarhiei, sa respecte invataturile sectei si sa nu o paraseasca.

Conform celor prezentate mai sus se pot desprinde urmatoarele caracteristici ale ierarhiei sectei esenienilor: accentul sacerdotal fundamental al acesteia, existenta unei structuri de conducere piramidale bazate pe o disciplina stricta si etapizarea procesului de admitere a celor ce urma a face parte din comunitate.

Kirbet Qumran si cele 11 grote cu manuscrise eseniene Dupa ce a trecut de piatra care marcheaza nivelul marii, drumul care coboara de la Ierusalim

la Ierihon serpuieste inca de-a lungul catorva kilometri, inainte de a oferi privirii un peisaj incantator pe care il marginesc la orizont, aspru dar calm, muntii Moabului. Privelistea este o adevarata cufundare in vatra celei mai adanci depresiuni a pamantului, un desert de un alb impunator, imbibat ici si colo cu alte culori, pe care il onduleaza in departare dunele Iordanului si pe care il limiteaza, la dreapta, scantaietoarea oglinda a Marii Moarte. Ajungand in partea de jos a depresiunii, crezi ca regasesti tarmul, cand, deodata, drumul coteste la dreapta, in directia unei terase care se profileaza pe fondul unui lant de faleze stancoase. O scurta escaladare si iata-ne in prezenta ruinelor manastirii eseniene de la Qumran. Marea Moarta este in fata vizitatorului, nemiscata si sumbra. La dreapta, o pata verde inveseleste monotonia acestui tarm incolor : oaza de la Aim Feshkha.

"Telegraful roman" si revistele centrale bisericesti au avut deseori prilejul sa prezinte cititorilor

ceea ce s-a convenit sa se numeasca "descoperirile de la Marea Moarta", insa, implinirea a 40 de ani de la prima descoperire ne ofera prilejul unei necesare si utile rememorari. O reluare, oricat de sumara, a problemelor pe care le-a ridicat si le ridica inca abordarea acestor epocale descoperiri este imposibila, daca tinem cont de spatiul restrans al unui articol. Ne vom multumi sa prezentam pe cateva pagini situatia geografica-geologica a locului acestor descoperiri si etapele identificarii celor 11 grote de la Qumran, in care au fost gasite manuscrisele.

Regiunea Qumranului se intinde intre tarmul Marii Moarte (-395 m astazi) si muchia falezei

abrupte care limiteaza perspectiva (aproximativ -100 m). Se pot distinge aici trei etaje, despartite de pante mai mult sau mai putin povirnite si decupate. Sa pornim de la nivelul cel mai de jos, pe unde trecea drumul antic, si unde se afla si azi cel modern de la Sodoma la Ierihon.

Plaja de marna, cu o mare concentrare de sare (marna peninsulei Lisan), se prelungeste in

panta foarte lina sub nivelul marii. Ea se largeste spre nord, unde se continua lin, prin cimpia Ierihonului, Ghor-ul.

Spre sud, ea se ingusteaza, spre a se sfarsi la Ras Feshkha, la 5 km de Qumran. In dreptul lui

Kirbet-Qumran (sau ruinele de la Qumran), latimea ei este de aproape 2 km. Ea urca lin pana la pantele primei terase. Terasa marnoasa, cu aproximativ 50 m deasupra nivelului actual, este ramasita unui stravechi nivel al Marii Moarte. Este inclinata, dar in mod foarte uniform, astfel incat te poti aseza si poti circula aici fara dificultate. Pe aceasta terasa se afla ruinele de la Qumran si, de cativa ani, micul Kibhutz, care ocroteste peisajul si cultiva o plantatie de palmieri in jurul izvoarelor Ain Feshkha si Ain Ghazal, pe aproximativ 100 de hectare.

Intre aceasta terasa si plaja pe care o domina, pantele sunt abrupte, dar adanc brazdate de

rigole care coboara dinspre masiv, sapate in decursul secolelor in marna moale. Chiar de la primele sapaturi arheologice a fost destul de usor sa se traseze o cale stabila si sa se realizeze drumul actual. Putin spre sud de ruine, terasa este taiata de Wadi Qumran, o rapa a unui torent sezonier, care iese dintr-o crapatura a masivului. Cascada pe care o formeaza uneori apa acestui "wadi", deosebit de puternica, a maturat totul in calea ei si a indepartat roca dura pana la nivelul de baza. Vazand-o curgand, in timpul sapaturilor din 1955, ea a fost pentru arheologi un spectacol tulburator.

Terasa calcaroasa se ridica deasupra celei precedente cu ceva mai mult de 150 m. Este

marginita de un banc de roca cenomaniana foarte dura, crestata in mari blocuri masive, cu pereti aproape verticali. Intre ele, pante de grohotis foarte abrupte lasa sa se scurga apele ploilor, rare, dar uneori violente.

Destul de numeroasele grote de aici, sapate in peretii stancilor, dovedesc un fost climat ploios, contemporan cu glaciatiile din Europa si, deci, cu mult anterior vremurilor biblice. Cum insa eroziunea se manifesta inca, peisajul are un aspect cu totul aparte.

Avantajele naturale ale Qumranului. Regiunea nu este, desigur, o gradina a Edenului. Ea insa

ofera cateva avantaje celui ce doreste sa se stabileasca in desert, si anume : - Un climat ceva mai bland si, mai ales, un aer mai placut de respirat decat cel de pe tarmul

Marii Moarte; cei 50 m diferenta de nivel conteaza mai mult decat ne-am putea imagina, pentru aceasta;

- Locul este aprovizionat cu apa dulce, este adevarat, putina, dar inteimitenta, incat exista

posibilitatea crearii de rezerve; - Prezinta conditiile pentru o buna aparare, datorita rapelor destul de abrupte, care izoleaza

aproape complet promontoriul pe care este asezata, in sfarsit, la o ora de mers de la Qumran spre Sodoma, prezenta unor izvoare, salcii dar abundente, permite irigarea unei plantatii de palmieri.

Iata motivele care au determinat asezarea in acest loc a esenienilor, comunitate din sanul

careia provin manuscrisele. Totul a inceput in 1947, cand, pe piata de antichitati a Ierusalimului, au aparut sapte mari suluri de piele fina, acoperite cu scriere ebraica veche. Ulterior, s-au adus pe piata si cele doua ulcioare de pamant ars, in care se spunea ca s-ar fi aflat aceste manuscrise. Niste beduini din desertul Iudeii, din tribul Ta'amireh, le-au prezentat unui anticar din Betleem, orasul in care isi faceau de obicei cumparaturile.

Grotele in care s-au gasit manuscrisele. Patru suluri au fost cumparate de episcopul de rit

sirian Mar Athanasie Jose Samuel; care le-a lasat sa fie examinate si fotografiate de catre cercetatorii J. C, Trever si W. H. Brownlee, de la American School of Oriental Research. Celelalte trei suluri au fost cumparate de Dr. Sukenik, specialist de laUniversitatea ebraica, care a recunoscut indata autenticitatea lor.

Incepand cu 1948, apar primele dari de seama, carora le urmeaza intr-un ritm accelerat,

comentarii, critici si ipoteze. Ar fi fost indispensabila examinarea arheologica a locului pentru studierea multor materiale si culegeri de date literare si paleografice. Dar evenimentele care au urmat in regiune, legate de sfarsitul Mandatului britanic, din 14 mai 1948, au facut ca Serviciul Antichitatilor sa nu mai fie in stare sa-si exercite rolul moral de supraveghere si cercetare a regiunii.

In ianuarie 1949, a fost semnat armistitiul intre evrei si arabi. Chiar la sfarsitul acelei luni au

fost trimisi oameni de paza in acest pustiu si, numai dupa cateva zile, a fost descoperita grota manuscriselor, stiuta din 1947 numai de beduini. Directorul Serviciului de Antichitati a venit sa verifice descoperirea : pestera fusese scormonita recent, dar numeroase ramasite de olarie si tesaturi prezentau un autentic aspect antic. Prima dare de seama a descoperirilor din cea dintai grota, facuta de Scoala Biblica si Arheologica Franceza din Ierusalim si de Muzeul Arheologic al Palestinei (sau Muzeul Rockefeller), in perioada 15 februarie - 5 martie 1949, a aparut in "Revue Biblique" din acelasi an. Rezultatele cercetarilor au fost edificatoare : o gramada de cioburi de olarie elenistica a permis reconstituirea unui ulcior, asemanator cu celelalte doua, care ajunsesera mai demult in comert. O multime de fragmente de ceramica a aratat ca grota continuse odinioara vreo cincizeci de vase asemanatoare. Preocuparea celor din vechime de a conserva scrierile in acest mod este atestata in literatura egipteana, incepind cu a XX-a dinastie (sec. al XH-lea i.Hr..). dar si in Sfanta Scriptura (Ier. 32, 14) si in unele texte mai tarzii. Asocierea sulurilor scrise cu ulcioarele in care se conservau a surprins pe moment pe unii eruditi, pana ce s-a stabilit ca acest mod de pastrare avea o traditie bine stabilita.

In sfarsit, in grota s-au mai gasit aproape 600 de fragmente de manuscrise, al caror material

(o piele fina) si mai ales scrierea lor (o ebraica bine conturata, cu scriere patrata) au lasat posibilitatea formularii ideii ca faceau parte din grupul sulurilor mari.

Istoria descoperirilor Discutand cu membrii tribului Ta'amireh, pe atunci seminomazi, din pustiul Iudeii, si cu

muncitori arabi, L. Harding, directorul Serviciului de Antichitati si Roland de Vaux, directorul Scolii Biblice Franceze, au putut stabili urmatoarea istorie a descoperirilor de la Qumran :

Ciobanul Mohamed el-Dib (lupul), insotit de varul sau Ahmed Mohamed, a descoperit, in februarie 1947, pe cand cauta o capra ratacita, o spartura in stanca. A doua zi, au intrat in ea si vazand ulcioarele de pamant ars, le-au sfaramat. Unul din ele continea suluri scrise, care deindata au fost duse la un anticar din Betleem. Era vorba, probabil, de marele sul al cartii lui Isaia, de comentariul la cartea "Habacuc" si de "Manualul de disciplina" (numit atunci "Regula Comunitatii" - titlu ce se gaseste in text).

Ta'ramireh-ii, vazand interesul acordat descoperirii lor si avand in vedere efortul ce se facea

pentru a le completa, au inteles ca aflarea de noi manuscrise le putea aduce castiguri. In decembrie 1951, un nou lot de "Manuscrise de la Marea Moarta"- cum li se spunea pe atunci - a starnit curiozitatea oamenilor de stiinta. Ele proveneau dintr-o alta parte a desertului. Acest lucru se datoreste faptului ca, specificul climatic al zonei nefiind propice pretutindeni conservarii textelor, esenienii le-au depozitat in locuri diferite, pentru a nu fi pierdute in intregime, dupa cum ar fi putut crede ei.

Agitatia a sporit cand au aparut noi fragmente, in februarie 1952, mai ales ca proveneau din

imprejurimile grotei 1. Scoala Biblica, Scoala Americana si Muzeul Rockefeller si-au unit fortele materiale pentru a explora in amanuntime faleza terasei calcaroase, incepand de la Ras Feshkha, pe o distanta de 8 km spre nord, ingloband in largime sectorul primei grote. In aceasta expeditie, cu investigatii in 25 de adancituri sau crevase, s-a gasit numai olarie. Insa, tot acum s-au descoperit alte doua grote : grotele 2 si 3, care s-au dovedit foarte bogate in fragmente de ma-nuscrise, in cea de-a treia s-au aflat doua enigmatice foi de cupru rulate si foarte greu de desfacut din cauza oxidarii lor, care le corodase pana in interior. A trebuit mult timp pana s-au putut citi aceste rulouri de cupru ; ele contineau o lista de tezaure, a carei semnificatie ramane controversata.

S-au depus multe stradanii pentru a descoperi adevaratul tezaur, despre care se credea ca

este foarte aproape. Un fost vanator si-a amintit ca vazuse mai demult o anumita adancitura, unde a banuit ca poate afla ceva. In septembrie 1952, doi tineri aventurieri au mers acolo sa vada ce era si, coborand cu franghii, au scos la lumina un nou lot de fragmente scrise. Se stia prea bine acum ca si cea mai mica ramasita de manuscris isi avea importanta ei si ca un adevarat curs al valorilor fusese fixat de aici inainte intre trib si arheologi. Grota astfel descoperita urma sa pqarte numarul 4. Imediat, de la 22 la 30 septembrie, o noua expeditie a fost organizata pentru a o degaja complet. Au iesit la iveala mai multe manuscrise.

Aceasta grota este in realitate o pivnita sapata de mana omului in terasa marnoasa, foarte

aproape de ruina de la Qumran. Savantii au trecut pe alaturi fara sa-i vada deschizatura. Spre consolarea lor, ei au gasit alaturi de grota 4, o alta, mult mai bine ascunsa, adica grota nr. 5.

Cu acelasi prilej, s-a descoperit in faleza o alta adancitura, neobservata pana atunci, adica grota nr. 6. Interesul s-a concentrat atunci asupra ruinei de la Qumran, a carei situare centrala atragea atentia. In 1955 s-au cautat locuri analoge celui al grotelor 4 si 5. Astfel, au fost des-coperite grotele 7, 8, 9, 10, surpate aproape cu totul si, deci, foarte sarace, dar continand totusi cateva vestigii, printre care, exceptionale ramasite scrise in limba greaca.

Profesorul Roland de Vaux a apreciat atunci ca cheltuielile unei expeditii nu erau mai mari

decat pretul de cumparare a manuscriselor. Prin organizarea unei expeditii stiintifice, care a avut loc, nici tribul nu era lezat: ceea ce nu primea pentru materialele descoperite, era compensat de ceea ce primea ca salariu din partea expeditiei. Dibaci si cu spirit de observatie, prin insasi natura lor, beduinii n-au pierdut din materialul existent. La aceasta se adauga, pentru specialitate, avantajul de a cerceta stiintific toate manuscrisele, lucru care era mai presus de orice.

Si, totusi, beduinii sunt cei care au avut ultimul cuvant. In 1956 ei au descoperit in terasa calcaroasa grota nr. 11, care a fost tot atat de bogata ca si grota nr. 1. Ea a fost exploatata complet in februarie-martie, ale aceluiasi an.

In rezumat : grotele 1, 2, 3, 6, 11 sunt deschideri naturale ale primei faleze calcaroase. Grota

11, asemanatoare cu prima, este o ascunzatoare, unde niste oameni au adapostit manuscrise intr-un moment de restriste. Aici nu s-a gasit nici o urma de locuinta, desi nu incape indoiala ca a putut sa fie locuita. Celelalte grote si vreo douazeci crevase, in care s-a gasit olarie, par sa fi fost adaposturi precare, unde niste oameni au putut trai ca eremitii, lipsiti de orice confort.

Grotele 4, 5, 7, 8, 9, 10 sunt, dimpotriva, anexe ale asezamantului comunitar situat la Kirbet-

Qumran. Ele sunt pivnite racoroase, vara, si calduroase iarna, in consecinta, relativ confortabile. Una dintre ele, nr. 4, a continut cu siguranta o mare biblioteca, dupa cum arata abundenta si

varietatea fragmentelor care au provenit de acolo. Din februarie 1947, data cand s-au descoperit primele manuscrise si de cand, apoi, cu anul

1948 au aparut primele publicatii despre "afacerea qumraniana", in decursul celor 4 decenii, a fost antrenata o multime de cercetatori-si arheologi din Tara Sfanta si din lumea intreaga, la un adevarat asalt de a da la lumina noi manuscrise si alte asezari umane din preajma-Marii Moarte.

Manuscrisele, fragmentele scrise, olaria si alte obiecte gasite aici dezvaluie, o data in plus, ca

la Kirbet-Qumran a existat o asezare umana religioasa, al carei caracter a devenit bine cunoscut. Gandirea si principiile religioase ale esenienilor, "oameni ai pustiului", au fost descrise de Iosif

Flaviu, contemporan cu ei, de Filon si de Pliniu cel Batran. Acesta din urma spune ca esenienii erau oameni singuratici, fara familie, fara bani, care, departe de lume fiind, "traiau in tovarasia palmierilor" (Ist naturala, I, Vr cap. XVII). Nici unul din ei nu vorbeste despre originea, evolutia si disparitia esenienilor. Arheologia moderna socoteste, totusi, ca sfarsitul lor s-a intimplat in anul 68 d.Hr., la 150 de ani de la fixarea lor in aceasta pustie, cand armatele romane conduse de Vespasian au nimicit, dupa Ierihon, si centrul comunitatii eseniene. Membrii comunitatii, care n-au putut sa fuga, au fost, dupa toate probabilitatile, ucisi sau vanduti ca sclavi. Prevazand cucerirea romana, acestia si-au pus in siguranta pretioasa biblioteca in grotele din apropierea lor, pe care nadajduiau s-o regaseasca dupa trecerea primejdiei, unde insa nu s-au mai intors, se pare, niciodata sa-si ia manuscrisele.

Continutul bibliotecii eseniene Descoperirile facute pe lungimea coastei occidentale a Marii Moarte si, in particular, cele 11

grote de la Qumran, au livrat insemnate cantitati de documente eseniene, estimate la mai mult de 15 000 de manuscrise si fragmente. S-au gasit bucati din toate cartile Vechiului Testament si fragmente din lucrarile compuse de comunitatea de la Qumran.

- Manuscrise biblice. Printre manuscrisele biblice, cel mai cunoscut este "Marele manuscris" (1

Q.Is), aflat in grota nr. 1. Este vorba de un manuscris dupa cartea profetului Isaia. Este un rulou de 7,34 m lungime care contine 54 de coloane bine conservate. Se crede ca a fost realizat intre anii 125-100 i.Hr. Fara a intra in detalii de ortografie, retinem ca textul este foarte apropiat de cel al Bibliei oficiale, numit textul masoretic, in concordanta cu cel al Septuagintei si cu vechea traducere siriaca "Pesito". Aceasta, de altfel, da valoare deosebita textului.

Manuscrisul Psalmilor (10 Q. Ps.) cuprinde psalmi canonici si unele poeme de compozitie mai

recenta. Textul lui este apropiat de textul masoretic. Manuscrisul Ecclesiastic (sau Bem Sira) era deja cunoscut in mai multe versiuni : ebraica,

greaca si latina. Cel de Ta Qumran a fost realizat, probabil, la inceputul secolului I i.Hr. Targumul Iov (11 Q Tg Job) este o copie dupa o traducere aramaica, la inceputul erei crestine.

Traducerea literala a targumului a fost mult folosita ia editarea critica a textului biblic.

Pe langa acestea, s-au mai descoperit multe alte fragmente de manuscrise, care sunt foarte

importante, pentru urmatoarele motive: - sunt conforme cu textul masoretic, necunoscut pana acum; - sunt in concordanta cu vechile

versiuni biblice, garantandu-se astfel fidelitatea textului oficial; - ele sunt si punctul de reper in procesul de reconstituire a arhetipului. Se poate spune ca s-au gasit fragmente din majoritatea cartilor Vechiului Testament. Nu s-au

gasit, insa manuscrise de la doua cartii cartea intai a Macabeilor si cartea Estir. Acest fapt este explicabil : traitorii de la Qumran respingeau cartea I Macabei, pentru ca erau in conflict permanent cu dinastia hasmoneilor. Respingeau, de asemenea, cartea Estir pentru ca istoriseste casatoria unei evreice cu un barbat pagan.

Manuscrise nebiblice. Comunitatea eseniana de la Qumran a folosit si diferite comentarii

facute la cartile Vechiului Testament, avand continut cu reglementari juridice, meditatii poetice si compozitii liturgice.

Comentariile, denumite deseori "peser" (pl. peserim) scoteau in evidenta prezicerile din cartile

profetilor si a psalmilor, punandu-le (aceste preziceri) in situatia prezenta, implinite in istoria si viata comunitatii qumraniene si a oamenilor de aici. Intre lucrarile "peser" citam : peser Habacuc (1 Q p Hab), peser Naum (4 Q p Nah) si Psalmul 37 (4 Q Ps.).

Compozitii apocrife. Printre acestea se numara cartea ebraica a Jubileelor si cartea Enoh,

aflate fragmentar. Pana la Qumran ele se cunosteau numai din unele traduceri facute in diferite epoci.

Comunitatea de la Qumran, prin conducatorii ei, a elaborat reguli in limba ebraica (serek),

valabile pentru viata de toate zilele, avand drept scop dobandirea vietii viitoare si anume: "Regula comunitatii" (1 Q s); "Documentul de la Damasc" (CD), cunoscut inca din Evul Mediu; "Cartea Razboiului" (1 Q M) si a "Congregatiei" (1 Q Sa) ; "Manualul de disciplina" si altele. Ele contin ample expuneri teologice, care ofera detalii pretioase asupra gmdirii religioase a autorilor lor si asupra modului de viata al celor ce le foloseau.

Imnele (Hadayot 1 Q H) cuprind culegeri de meditatii poetice, scrise, probabil, de "Invatatorul

dreptatii". Din continut se vede ca autorul lor avea o experienta profund religioasa. El face dese referiri la cartile profetice si la psalmi.

Compozitii liturgice. Cu continut liturgic sunt lucrarile : "Fericirile" (1 Q sb), in care se descrie

"Ierusalimul cel Nou", si "Regula Cantarilor", folosite la serviciile de sambata, in care Dumnezeu era laudat pe pamant, asemenea cum in ceruri se lauda de catre ingeri.

La toate aceste manuscrise si fragmente biblice descoperite la Qumran se adauga altele care

n-au fost inca descifrate sau publicate si care vor completa in viitor cunostintele oamenilor de stiinta despre valoarea bibliotecii biblice de la Marea Moarta.

Se stie apoi ca textele descoperite si publicate in decursul celor patru decenii au o importanta

deosebita atit pentru textul biblic, cat si pentru teologi, filologi si istorici. Ele sunt documente prin care se cunosc mai bine viata si gandirea religios-morala din Palestina, in vremea, Mantuitorului Hristos.

O importanta mentionare a esenienilor facuta de Sfantul Apostol Pavel

In Predica de pe munte Mantuitorul indemna pe cei ce-L ascultau: "Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinlauntru sunt lupi rapitori" (Matei VII, 16; cf.

Marcu XV, 22). Cine sunt insa acesti prooroci mincinosi ce traiau in vremea Mantuitorului si cautau sa atraga la ei cat mai multi lesne-crezatori? Acesti prooroci mincinosi erau numerosi, nu izolati si putini, fiindca Mantuitorul spune despre ei mai apoi: "Multi imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne au nu in numele Tau am proorocit?" (Matei VII, 22).

Acesti prooroci mincinosi trebuiau sa fi fost o grupare, o secta iudaica ce cuprindea multi membri, asa cum erau acei homines religiosi care pretindeau ca poseda darul profetiei. Iar acesti profeti mincinosi trebuie sa fie bine cunoscuti de catre toti iudeii in acea epoca, caci Mantuitorul in Predica de pe munte se exprima in asa fel ca sa fie inteles de catre toti auditorii sai, chiar daca vorbeste in chip aluziv.

Denumirea de prooroci mincinosi pare asadar a fi o porecla data de Mantuitorul acelei grupari de homines religiosi contemporani cu El, pentru ca Hristos vorbeste folosind un verb la prezent - "paziti-va", dar mai ales fiindca in aceeasi Predica de pe munte sunt mentionate si alte grupari religioase care traiau in vremea sa: carturarii (Matei V, 20), vamesii (Matei V, 46), paganii (Matei V, 47; VI, 32) si mai ales fatarnicii (Matei VI, 2, 5, 16; VII, 5), care trebuie identificati in chip sigur cu fariseii; pentru ca fariseii sunt numiti cu acest nume al lor in alta parte a Predicii de pe munte (Matei V, 20); pentru ca Hristos pomeneste cu privire la acesti fatarnici sinagogile (Matei VI, 2 si 5), case de rugaciune intemeiate de farisei si frecventate de ei; apoi pentru ca fariseii sunt numiti expressis verhis "fatarnici" de catre Mantuitorul (Matei XV, 7; Luca XII, 1); in fine fiindca fariseii se rugau in chip ostentariu, fatarnic (Matei VI, 5 si Luca XVIII, 9-14).

Dar pentru a stabili cine ar putea fi acei prooroci mincinosi de care vorbeste Mantuitorul in Predica de pe munte, trebuie sa analizam carora dintre gruparile religioase iudaice ce existau in secolul I d.Hr. putea sa li se aplice mai exact porecla de "prooroci mincinosi", adica trebuie sa cercetam care dintre sectantii iudei din acea epoca aveau printre aderentii lor membrii care prooroceau, care faceau profetii numite de Hristos mincinoase.

I. - Este putin verosimil ca Mantuitorul sa fi numit pe farisei "prooroci mincinosi". Desigur Iosif Flaviu scrie ca printre fariseii din vremea lui Irod cel Mare erau oameni "asa de dragi lui Dumnezeu" incat El le facea cunoscut poruncile Sale si le arata lucrurile viitoare. Dar nicaieri in Noul Testament fariseii nu primesc porunci de la Dumnezeu si nu prezic viitorul.

Iar partile cele mai vechi ale literaturii rabinice (care au fost scrise, dupa parerea tuturor cercetatorilor, de catre farisei) afirma in mod categoric ca ultimii prooroci au fost Agheu, Zaharia si Maleahi, de unde reiese ca nu au mai fost prooroci printre farisei.

Tot in cartile rabinice se precizeaza: "Cand au murit cei din urma prooroci Agheu, Zaharia si Maleahi, Duhul Sfant s-a retras din Israel" (Bab. Sanhedrin, 11 a): "Din ziua in care Templul a fost nimicit, darul proorocirii a fost luat de la prooroci si dat inteleptilor".

Tot astfel R. Yose ben Halafta declara (in tratatul Seder Olam Rabba, 30): "Pana acum (epoca lui Alexandru cel Mare ?) proorocii au proorocit prin puterea Duhului Sfant; de acum inainte ascute-ti urechile si asculta cuvintele inteleptilor". Dar apelatia aceasta de "intelepti" este numele ce si-l dadeau fariseii in tratatele cele mai vechi ale literaturii talmudice.

De asemenea in cartea intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah (36, 17-18), in rugaciunea pentru iudei din acest capitol citim: "Da marturie lucrurilor Tale celor din inceput si desteapta proorocirile celor ce sunt intru numele Tau. Da plata celor ce Te asteapta pe Tine, si proorocii Tai credinciosi sa se dovedeasca", ceea ce inseamna ca rugaciunea cere sa se iveasca prooroci in Izrael in acea epoca (sec. III-II i.d.Hr.), caci nu se mai aratasera la acea vreme prooroci adevarati. In acelasi fel se poate citi in I Macaibei (IX, 27): "Si s-a facut un mare necaz in Israel cum nu s-a facut din ziua din care nu se mai aratase prooroc intre ei".

Asadar se poate afirma cu certitudine ca printre farisei nu se aflau prooroci in vremea Mantuitorului. Pe langa aceasta fariseii sunt numiti "fatarnici" de catre Hristos in Predica de pe munte, si prin urmare "proorocii mincinosi" nu puteau sa fie aceleasi personaje ca fariseii.

II. - Se cunosc putine lucruri despre doctrinele teologice ale saducheilor dar, dat fiind ca aceasta grupare era a marilor preoti, este putin probabil ca ea sa fi admis existenta unor prooroci printre ei, altii decat proorocii canonici.

De altfel saducheii trebuie sa fi admis impreuna cu fariseii ca fusese inchis canonul, adica lista scrierilor sfinte ale Scripturii, ceea ce inseamna ca era oprit ca o noua profetie sa fie adaugata ia cartile profetice ale Scripturii.

De altfel Iosif Flaviu scrie: "Nimeni nu si-a ingaduit nici o adaugire" (la cartile canonice) si aceasta inseamna ca nici saducheii, nici fariseii nu au admis alti prooroci decat cei canonici.

III. - Unii exegeti moderni au scris ca acesti prooroci mincinosi pe care ii pomeneste Hristos erau "oameni ca Iuda Galileanul", deci zeloti, intrucat acesta a fost creatorul celei de a patra secte iudaica in epoca celui de al doilea Templu. Dar Iuda Galileanul nu si-a arogat calitatea de prooroc si nu se stie sa fi facut proorociri; de aceea nu putea fi prooroc mincinos.

Este drept insa ca sursele noastre istorice, cartile lui Iosif Flaviu si Faptele Apostolilor ne relateaza activitatea unor prooroci mincinosi zeloti inainte de daramarea celui de al doilea Templu.

Sub procuratorul Custpius Fadus (44-46 d.Hr.) se iveste un prooroc mincinos Theuda care spunea despre sine ca "este cineva mare" (Fapte V, 36), deci un trimis al lui Dumnezeu, un prooroc, fiindca textul Faptelor nu vrea sa reproduca exact numele ce si-l dadea Thjeuda, iar Iosif Flaviu spune despre el ca era un impostor, un sarlatan. Sub procuratura lui L. Anitonius Felix (52-60 d.Hr.) numarul acestor prooroci mincinosi a crescut mult si sub pretextul ca sunt insuflati de Dumnezeu ei inselau oameni.

Acesti iprooroci mincinosi erau zeloti fiindca chemau in pustie, locul de ascundere al zelotilor, pe iudei, fagaduindu-le ca acolo Dumnezeu avea sa le arate "semnele libertatii". Or, se stie ca zelotii luptau impotriva romanilor pentru libertatea poporului iudeu.

Putin mai tirziu un iudeu din Egipt, care spunea despre sine ca este prooroc, a adunat in jurul sau patru mii de sicari, deci de zeloti, si i-a adus cu el in pustie. Sub procuratura Iui Porcius Festus (60-62 d.Hr.) un nou "impostor", deci un prooroc mincinos, zelot, s-a ivit, promitand mantuirea si sfarsitul tuturor relelor, dar el a fost prins si ucis de trupele romane.

Numarul proorocilor mincinosi zeloti a sporit insa mult in vremea impresurarii Ierusalimului de catre romani: "Tiranii (adica zelotii) au pus atunci pe multi oameni sa apuna ca trebuie sa se nadajduiasca in ajutorul lui Dumnezeu": un astfel de prooroc mincinos a provocat moartea a 6000 de iudei intr-o sala a Templului, fagaduindu-le sa vada "semnele mantuirii".

Dar acesti prooroci mincinosi pe care ii arata Mantuitorul nu puteau fi in nici un caz zeloti si aceasta din urmatoarele motive:

1. Proorocii zeloti apar mult mai tarziu, caci primul prooroc zelot pe care il cunoastem (dupa spusele lui Iosif Flaviu), a fost Theuda in vremea procuraturii lui L. Cuspius Fadus.

Drept urmare proorocii mincinosi zeloti nu sunt deloc contemporani cu Hristos care vorbeste de ei la prezent: "Feriti-va de proorocii mincinosi" (Matei VII, 15) si descrie felul lor de a fi si imbracamintea lor tot la prezent, ceea ce presupune ca acestia erau bine cunoscuti de catre iudeii ce ascultau pe Mantuitorul.

2. Apoi proorocii mincinosi zeloti apar sporadic, cate unul odata si nu este vorba de o grupare de prooroci zeloti, cum par sa arate cuvintele Mantuitorului. Caci El vorbeste de numerosi prooroci mincinosi spunand: "Multi imi vor spune in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit ?" (Matei VII, 22).

Deci proorocii mincinosi pe care ii pomeneste Hristos nu puteau an nici un caz sa fie zeloti, care au avut fara indoiala prooroci, dar cate unul odata si succesiv caci este verosimil ca fiecare prooroc zelot afirma ca este "Proorocul" care trebuia sa preceada venirea lui Mesia.

Aceasta cel putin pana la inceputul razboiului cu romanii. De altfel se stie din relatarea lui Iosif Flaviu ca zelotii urmau doctrinele teologice atle fariseilor. Iar acestia asteptau un singur prooroc care trebuia sa fie "Proorocul" cel ce trebuia sa vina inaintea lui Mesia, si nu asteptau deloc mai multi prooroci odata sau o grupare de prooroci, ori numerosi prooroci.

3. De asemenea textul Faptelor Apostolilor XIII, 6 afirma ca Variisus era un prooroc mincinos, dar el traia alaturi de proconsulul roman Sergius Paulus si era protejatul acestuia. Cum zelotii dusmaneau vajnic pe romani, si cum romanii la randul lor trebuie sa se fi ferit de zeloti, nu este cu putinta sa se afirme ca proorocii mincinosi contemporani cu Hristos si cu apostolii erau zeloti, daca proorocul mincinos Variisus era protejatul proconsulului roman Sergius Paulus si traia alaturi de el.

4. Dar mai cu seama este cu neputinta ca Mantuitorul sa numeasca pe zeloti "oi" (Matei VII, 15), adica sa le dea numele unui animal cunoscut prin lipsa sa de agresivitate si prin pasivitatea sa. Caci zelotii luptau cu arma in mana impotriva cotropitorilor romani si a slugilor lor, incat acesti oameni viteji si plini de barbatie nu puteau fi numiti "oi" de catre Hristos.

5. De fapt zelotii sunt numiti cu totul altfel in Noul Testament, unde sunt pomeniti adeseori. In adevar zelotii sunt numiti in Noul Testament fie "talhari" (Ioan XVIII, 40; Matei XXVII, 38-44 cf. si Matei XXVI, 55), fie "galileieni" (Luca XIII, 1-2), fie "zeloti" (Luca VI, 15; Fapte I, 13), fie "canaaneeni" (Matei X, 4; Marcu II, 9); sau, prin amfibologie intentionala, "trestie" cum am aratat intr-o alta lucrare. Asadar zelotii niciodata nu sunt numiti prooroci mincinosi; iar Mantuitorul nu face vreo aluzie la activitatea lor profetica.

6. De altfel zelotii nu si-au dat niciodata - ca secta si in totalitatea lor - numele de prooroci (sau de "vazatori", ceea ce are acelasi sens) incat sa poata fi numiti "prooroci mincinosi".

7. Pe de alta parte profetismul zelot constituie un aspect putin esential si secundar al acestei secte, al carui scop fundamental era lupta impotriva romanilor si a tradatorilor iudei care slujeau pe romani. Astfel proorocii zeloti, destul de putini de altfel si aparand mult timp dupa Hristos, nu erau cei mai insemnati homines religiosi din aceasta grupare, si deci nu ar fi putut da numele de "prooroci mincinosi" intregii lor secte. Secta lor era formata din oameni ce luptau cu armele in mana impotriva romanilor.

8. Desigur cei ce au fost numiti de Mantuitorul "prooroci mincinosi" trebuia sa fi fost cunoscuti de catre toti iudeii din acea vreme, sub acest nume, pe care Mantuitorul li-l da in Predica de pe munte in fata unei "multimi mari" (Matei V, 11).

Era deci neaparat necesar ca toti cei ce ascultau aceasta predica sa inteleaga exact cine sunt numiti "prooroci mincinosi" si aceasta fara ambiguitate, intrucat Mantuitorul nu putea vorbi intr-un chip obscur in aceasta predica adresata tuturor iudeilor. De aceea denumirea de "prooroci mincinosi" trebuia sa fie o apelatie comuna data unor homines religiosi foarte cunoscuti. Or, niciodata, in vreun text cunoscut noua, zelotii nu au fost numiti in acest fel.

Toate aceste ratiuni ne determina sa conchidem ca "proorocii mincinosi" despre care vorbeste Mantuitorul in Predica de pe munte nu erau zeloti.

Dar daca nu erau zeloti, atunci acesti "prooroci mincinosi" erau in mod necesar si obligatoriu esenieni, caci numai aceste doua secte iudaice aveau prooroci in randurile lor in epoca celui de al doilea Templu. Dar in afara de acest argument ex absentia exista o serie de alte ratiuni care impun neaparat concluzia ca acesti "prooroci mincinosi" erau esenienii de la Marea Moarta a caror obste a fost gasita la Qumran.

IV. - Intr-adevar esenienii de la Marea Moarta isi dadeau in scrierile lor, pe langa multe alte nume si pe acela de "vazatori" (Imnuri II, 14-15 ; Razboiul fiilor Luminii cu fii intunericului XI, 7-8; Documentul de la Damasc II, 11-13 ; Imnuri XIV, 7).

Dar "vazator" inseamna "prooroc", dupa cum citim in I Regi IX, 9; "inainte vreme in Israel cand mergea cineva sa intrebe pe Dumnezeu zicea : "Hai la vazatorul". Caci acela care astazi se numeste prooroc, inainte se numea vazatorul". Iar din alte texte - II Regi XXIV, 11; Amos VII, 77 s. u.; Isaia XXIX, 10 si XXX, 18 - se poate vedea limpede ca "vazator" era la iudei o apelatie mai veche pentru "prooroc".

Este probabil ca in conformitate cu inclinarea lor catre arhaism si catre pastrarea vechilor traditii, esenienii sa fi utilizat mai cu seama acest termen, preferandu-l celui de prooroc. Ei foloseau insa termenul de "vazator" si fiindca prooroci! lor aveau viziuni, in care li se arata prin vedere cele viitoare.

Pe de alta parte este foarte probabil ca denumirea de "esenian" isi are etimologia sau constituie un joc de cuvinte atat de des in textele eseniene, cu termenul ebraic si aramaic ce are sensul de "vazatori" (adica cu ebraicul hozeh si aramaicul hazoya sau hezvana). Amandoua aceste cuvinte deriva de la verbul ebraic si aramaic hazah "el a vazut".

Trebuie sa mentionam ca aceasta etimologie (care poate fi insa si unul din numeroasele jocuri de cuvinte asupra numelui lor facute de esenieni) a fost aratata deja de Su(i)da(s) in Lexiconul sau si ea a fost reluata acum mai bine de un secol de A. Hilgenfeld.

Tot astfel esenienii au scris si difuzat un mare numar de carti profetice in care se faceau profetii numeroase ceea ce justifica pe deplin apelatia de "prooroci mincinosi" pe care le-o atribuie Mantuitorul. Intr-adevar printre cartile gasite in pesterile de la Marea Moarta au fost aflate multe astfel de carti profetice si ura pe care-o jurau esenienii fata de toate celelalte secte iudaice ar fi impiedicat ca o carte-scrisa de vreun iudeu strain de secta de la Qumran sa fie citita, studiata si pastrata, de catre esenieni in "biblioteca" lor.

Cea mai insemnata carte profetica scrisa in mediile eseniene este Cartea lui Enoh in care viziunile profetice abunda. Apoi tot in aceste pesteri de la Marea Moarta au fost gasite Cartea Jubileelor, Testamentele celor 12 patriarhi, Ascensiunea lui Isaia, carti scrise prin urmare de esenieni. Dar si printre celelalte manuscrise de la Marea Moarta care nu ne erau cunoscute inainte de descoperirile facute la Marea Moarta, se regasesc numeroase pasaje profetice, ceea ce de asemenea justifica denumirea de "prooroci mincinosi" pe care le-o da Mantuitorul.

Asa de pilda in Regula Comunitatii citim "si inima mea este luminata de taina viitorului" (XI, 3-4), sau in Documentul de la Damasc se poate citi: "Toti cei care urmeaza aceste reguli sunt incredintati ca vor trai o mie de generatii" (VII, 5-6). Inmurile eseniene cuprind de asemenea numeroase proorociri.

De fapt esenienii sunt numiti "vazatori" chiar in textul aramaic (siriac) al Apocalipsei (XXII, 15) care ii pune la un loc cu vrajitorii, ucigatorii de oameni si inchinatorii la idoli si ii pofteste sa iasa din obstea celor dreptcredinciosi. Iar in Epistola Sfantului Iuda (vers. 8), in textul grec al epistolei, esenienii sunt numiti "vazatori, vizionari in vise".

Mai insemnat este ca personajele care fac proorociri mincinoase fara ca sa fie esenieni, nu sunt numiti prooroci mincinosi in Noul Testament. De pilda despre "femeia Izabela" (Apoc. II, 20) se precizeaza ca ea "se zice pe sine proorocita, de invata si amageste pe robii mei", dar nu o numeste proorocita mincinoasa.

Tot asa in Fapte (VIII, 9-10) Simon Magul nu este numit "prooroc mincinos" desi pretindea ca "puterea lui Dumnezeu locuieste in el", deci facea proorociri.

Astfel devine limpede ca cei numiti "prooroci mincinosi" de Mintuitorul in Predica de pe munte erau esenieni, dupa cum am putut arata cu mai multe argumente inca intr-o lucrare publicata, la Paris in "Revue de Qumran" in 1969.

V. - Insa Mantuitorul a numit pe acesti "prooroci mincinosi" ce sunt esenienii, "lupi". intr-adevar El spune: "Feriti-va de proorocii mincinosi care vin la voi in haine de oi iar pe dinlauntru sunt lupi rapitori".

Or, aceeasi denumire de "lupi" este data de Sfantul Apostol Pavel unor iudei care incercau sa atraga la ei turma dreptcredinciosilor. Sfantul Apostol Pavel spune: Caci eu stiu ca dupa plecarea mea vor intra intre voi lupi puternici care nu vor cruta turma" (Fapte XX, 29).

Calificativul "puternici" credem ca reda mai exact termeaul grec din text" decat traducerea (lupi) "ingrozitori" sau "(lupi) rai" din "editiile romanesti ale Noului Testament.

In acest fel se poate afirma ca apelatia de "lupi" data de Sfantul Apostol Pavel nu se poate referi la alte personaje decat la "proorocii mincinosi" din Predica de pe munte a Mantuitorului, al carei continut, ca si ceilalti Apostoli, Sfantul Apostol Pavel il cunostea cu exactitate.

Pe de alta parte esenienii erau "puternici" prin doctrina lor, prin cartile lor, prin influenta ce o aveau asupra autoritatilor romane si prin numarul lor considerabil (Filon din Alexandria si Iosif Flaviu arata ca esenienii erau in numar de 4000, fata de fariseii care erau in numar de 6000). De aceea Mantuitorul spusese ucenicilor sai: "Feriti-va de aluatul fariseilor si al lui Irod" (Marcu VIII, 15); prin "aluat" intelegand "doctrina" fariseilor si a irodienilor care erau esenienii insisi.

Daca, dupa cum am demonstrat, se poate afirma cu siguranta ca "proorocii mincinosi" sunt esenienii, iar calificativul de "lupi" dat de Mantuitorul este reluat de Sfantul Apostol Pavel in cuvantarea sa de ramas bun catre efeseni, referindu-se tot la esenieni, credem ca putem arata printr-o amfibologie intentionala ca din cuvintele ce urmeaza imediat reiese ca acesti "lupi puternici" erau cu adevarat esenienii.

VI. - Intr-adevar citim in continuare despre acesti "lupi puternici" ca ei nu vor cruta turma" (Fapte XX, 29).

Trebuie remarcat ca in pronuntia aramaica primul participiu activ plural masculin se pronunta desigur HoSiN iar al doilea HoZiN. Iar jocul de cuvinte intre primul participiu qal (ce inseamna "care nu cruta") si cel de al doilea (care inseamna "care sunt vazatori") se face cu asezarea negatiei nu inainte; adica Sfantul Apostol Pavel spune ca "nu sunt vazatori" (sunt deci "prooroci mincinosi") acesti "lupi puternici" care "nu cruta" turma.

Am aratat ca esenienii isi dadeau numele de "vazatori", iar numele acesta de vazatori este in aramica tocmai HoZ(e)iN ST - participiulqal activ, plural masculin de la verbul HeZo.

De asemeni trebuie tinut seama si de asemanarea fonetica mare intre "esenienii" si HoZ(e)iN/Ho(i)SiN dat fiind ca H nu se pronunta in aramaica.

Asadar in Fapte XX, 29 Sfantul Apostol Pavel face aluzie la "proorocii mincinosi" numiti "lupi" de Mantuitorul, si reia apelatia aceasta de "lupi" a "proorocilor mincinosi", dupa care Sfantul Apostol Pavel arata limpede printr-o paronomasie cine sunt acesti "lupi puternici", numindu-i cu numele lor de esenieni.

VII. - Cum se poate explica prezenta acestei amfibologii intentionale in textul siro-aramaic al Faptelor Apostolilor, cu privire la acesti "lupi puternici" care fusesera numiti de Mantuitorul "prooroci mincinosi" in Matei VII, 15?

Se stie ca Faptele Apostolilor redau cele savarsite de apostoli la persoana treia descriind in stilul narativ cele savarsite de Sfintii Apostoli. Aceasta pana la capitolul XX, 5, cand incepe ceea ce teologii germani au numit Vursucke.

Adica stilul naratiunii se modifica si textul Faptelor relateaza cele savarsite de Apostolul Pavel la persoana intai plural. Astfel Fapte XX, 5: "Acestia plecand inainte ne-au asteptat la Troia"; iar mai departe XX, 6: "Iar noi dupa zilele azimelor am pornit cu corabia de la Filipi si in cinci zile am sosit la ei in Troia, unde am ramas sapte zile".

Si restul textului continua la persoana intai plural. Iar cu incepere de la capitolul XX, 18, Faptele redau cuvantarea Sfintului Apostol Pavel catre preotii Bisericii din Efes: "Si cand ei au venit la el, le-a zis" (Fapte XX, 18) si urmeaza cuvintele graite de Sfantul Apostol Pavel; aceasta constituie ceea ce teologii protestanti au numit Ichstiicke din Fapte, in care se redau insesi spusele Sfantului Apostol Pavel.

Noi credem ca Sfantul Apostol Pavel a grait in aramaica, limba obisnuita in acea vreme a iudeilor, si a indicat ascultatorilor sai prin aceasta amfibologie intentionala HoSiN/HoXiN cine erau acesti "lupi puternici" pe care Mantuitorul ii numise inainte "lupi" si spusese ca ei sunt "proorocii mincinosi".

VIII. - De altminteri amfibologiile intentionale, paranomasiile sunt intalnite relativ frecvent in textele ebraice si aramaice, vechi sau mai recente. Iar marii oratori greci si romani au folosit amfibologiile intentionale, adica jocurile de cuvinte altfel spus, si ele erau studiate in amanunte de catre vechile tratate de retorica.

Unii scriitori din antichitate, ca Apuleius si Maxim din Tyr, au folosit intr-un chip excesiv, jocurile de cuvinte, de aceea stilul lor oboseste din pricina abundentei acestei figuri retorice.

In Vechiul Testament jocurile de cuvinte sunt create plecand de la homonimii, iar cuvintele paronknice sunt folosite in scopuri variate si realizeaza efecte felurite. Unele jocuri de cuvinte explica sensul numelui unei persoane sau al uned localitati, ceea ce este foarte inrudit cu ceea ce s-a numit "etimologia populara" (sau "atractia paronimica"). Exemple de acest fel se pot afla in Facere XXIX, 34 (unde se explica numele Levi), sau in Facere XXIX, 35 (unde se explica numele Iuda), ori in Facere XXX, 6 (unde se explica numele Dan) in textul ebraic (masoretic).

Tot astfel literatura rabinica a midrasim-urilor explica adesea un episod printr-un joc de cuvinte, apropiind intre ei termeni asemanatori fonetic, dar avand sensuri diferite.

In manuscrisele esenienilor de la Marea Moarta se intalnesc foarte des jocuri de cuvinte, caci ei faceau jocuri de cuviinte chiar asupra numelui lor de esenieni. G. Betz scrie ca tot un joc de cuvinte sta la originea denumirii ce-si dadeau esenienii de "fii ai lui Sadoq", intrucat "fii al lui Sadoq" este foarte aproape din punct de vedere fonetic si grafic de "fii ai justitiei" (H(ia) raprezentind articolul ebraic).

Desigur si scrierile proorocilor sunt caracterizate prin frecventa jocurilor de cuvinte, si marele semitolog Kurt Kuhle scrie cu privire la aceasta: "The poetry of the prophets is especialy characterised by a marked addiction to playing upon words". Poezia proorocilor este mai cu seama caracterizata printr-o pronuntata inclinare spre jocurile de cuvinte.

Dar in scrisorile eseniene jocurile de cuvinte sunt mai dese si Ed. Cothenet, unul din traducatorii textelor de la Marea Moarta scrie: "jocurile de cuvinte tin un mare loc in explicatia textelor scripturistice si putem sa ne gandim la o adevarata metoda de interpretare".

Tot astfel Jean Carmignac scrie cu privire la interpretarea textelor profetice de catre autorii esenieni: "Adesea el intareste "interpretarea" sa pe o amfibologie care foloseste diferitele sensuri ale aceleiasi radacini ebraice. Adesea nu ezita sa recurga la jocul de cuvinte spre a substitui unul in locul altuia termeni de sonoritate invecinata".

Filon din Alexandria, care precum se stie a trait in vremea Mantuitorului si era fara indoiala esenian, foloseste si el deseori jocurile de cuvinte in exegeza sa. Astfel marele elenist francez E. Brehier scrie: "un oarecare numar din interpretarile alegorice ale lui Filon se intemeiaza pe asemanari verbale intre cuvinte cu sensuri diferite sau pe diversitatea de sensuri ale aceluiasi cuvios ori pe semnificatiile diferite pe care le capata un cuvint cand i se dau accentuari diferite".

Filon din Alexandria scria in greaca veche, unde se studiau in scolile de retorica acest important procedeu stilistic al jocurilor de cuvinte. De aceea Platon folosea jocul de cuvinte bine cunoscut intre "trup" si "mormant" voind sa demonstreze gratie apropierii intre aceste doua cuvinte (ce se afla in Fedon, 64, c) ca aceasta asemanare fonetica intre cei doi termeni este o dovada deplina a similitudinii acestor doua lucruri care poseda apelatii similare.

Caci pentru marele filozof Platon trupul este un mormant (al sufletului desigur) si ca dovada prezinta faptul ca "trup" si "mormant" au apelatii foarte similare.

In adevar daca numele tuturor lucrurilor si fiintelor au fost data de intelepti, cum afirma Platon (Cratylos, 401, b) sau de catre primul om Adam, inainte de caderea in pacat - cand poseda puritate si intelepciune (Fac. II, 19-20); atunci - cum se exprima bine Filon, din Alexandria - "numele dat trebuie sa se potriveasca cu obiectul si acest semn trebuie sa fie pentru toti acelasi lucru cu obiectul semnificat" (Filon din Alexandria, Legum Auegariae II, 5).

Daca asa stau faptele pentru gandirea lui Platon atunci si la esenieni orice identitate, orice similitudine intre numele a doua lucruri sau fiinte, trebuie sa insemne o similitudine sau o identitate intre aceste obiecte sau fiinte insesi, numite cu apelatii identice sau similare.

In acest fel devine de inteles insemnatatea jocurilor - de cuvinte care reprezentau un procedeu exegetic pentru a cauta asemanatorul (similis), identicul, analogicul, si deci a cauta originea, explicatia, provenienta unui nume, de persoana sau de loc, numai gratie aflarii asemanatorului (similis), analogicului si identicului cu ele.

Dar jocuri de cuvinte se gasesc si in epistolele Sfantului Apostol Pavel. De pilda in Filimon (I, 11) citim: "Te rog pe tine pentru copilul meu, pe care l-am nascut (fiind) in lanturi (te rog pentru) Onisim, cel ce altadata nu era folositor jlui, acum insa este folositor siesi si mie" Or, numele de Onisim are bensul de "util, profitabil" si vine de la adjectivul „folositor”; iar'"nefolositor" si "folositor" se opun si constituie un joc de cuvinte clar cu numele lui Onisim (cel folositor).

IX. - Sfantul Apostol Pavel nu mentioneaza pe esenieni numai in acest text studiat aici (Fapte XX, 29), ci si in alte epistole ale sale, de exemplu, in Epistola II Corinteni (II, 17). unde esenienii sunt numiti cu apelatia pe care si-o dadeau ei insisi cel mai adesea in manuscrisele de la Marea Moarta, adica "Cei numerosi". Iar unii semitologi de seama afirma ca Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel a fost in realitate adresata esenienilor sa.

In afara de aceasta, in epistolele Sfantului Apostol Pavel se intalnesc numeroase aluzii la esenieni. De pilda raspunsul pe care-l da corintenilor, care-l intrebau daca este bine sa ramana omul necasatorit (I Cor. VII, 1-17) este direct legat de faptul a numai esenienii in intreaga istorie a iudeilor nu se casatoreau.

Tot la ei face aluzie Sfantul Apostol Pavel in I Timotei (IV, 1-3) : "Dar Duhul graieste lamurit ca in vremurile cele de apoi, unii se vor indeparta de la credinta, luand aminte la duhurile cele inselatoare si la invataturile demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt infierati in insesi cugetele lor. Acestia opresc de la casatorie si de la unele bucate pe care Dumnezeu le-a facut".

Or, numai esenienii opreau de la casatorie si ei aveau numeroase interdictii alimentare printre care si untdelemnul de masline. De asemenea in Romani (XIV, 1-2) citim: "Primiti-l pe cel slab in credinta, fara sa-i judecati gandurile. Unul crede sa manance de toate, cel slab insa mananca legume".

Cel slab in credinta sa (in Hristos desigur), care nu mananca de toate ci doar legume, seamana uimitor cu un esenian care a parasit secta sa sau a fost exclus din ea; dar fiind legat prin juramantul infricosator depus la intrarea in secta esenienilor, se socoteste obligat sa-si respecte juramantul si nu poate manca decat legume poate nefierte.

In Epistola catre Coloseni (II, 18) Sfantul Apostol Pavel scrie: "Nimeni sa nu va smulga biruinta, tinand la smerenie si la slujirea ingerilor, umbland cu vedeniile lui si ingamfandu-se zadarnic in inchipuirea lui trupeasca".

Aluzia la esenieni este in acest text nespus de limpede si indica pe esenieni clar de tot, caci esenienii pretindeau ca aveau viziuni si isi dadeau numele de "vazatori", iar vedeniile socoteau ca le sunt trimise de catre Dumnezeu. In afara de aceasta ei aveau un cult al ingerilor, al caror nume il tineau ascuns; dar erau si nespus de mandri caci esenienii din treptele de sus se socoteau spurcati daca erau atinsi de cei din treptele inferioare; iar in textele eseniene ei pretind ca vad pe Dumnezeu insusi si pe Ingeri.

X. - Prin urmare cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate preotilor din Efes: "Caci eu stiu aceasta ca dupa plecarea mea vor intra intre voi "lupi puternici" (cuvinte urmate de paronimia, jocul de cuvinte, intre Ho(i)SiNlHoZ(e)iN care indica pe esenieni) erau bine intemeiate, deoarece Sfantul Apostol Pavel sosind la Efes gasise sectanti esenieni, si despre ei vorbeste el cerand efesenilor sa priveghere.

Intr-adevar textul din Faptele Apostolilor XIX, 13 mentioneaza la Efes pe cei sapte fii ai unui preot Sctoeva care cutreierau lumea scotand demoni, adica erau exorcisti. Dar exorcisti prin excelenta au fost printre iudei esenieni, care s-au indeletnicit mult de medicina si s-a putut demonstra cu multe argumente serioase ca numele de esenian insemna "vindecator".

Pe de alta parte textul din Faptele Apostolilor (XIX, 19) scrie: "Iar multi dintre cei ce facusera vrajitorie, aducand cartile, le ardeau in fata tuturor. Si au socotit pretul lor si au gasit cincizeci de arginti". Insa esenienii erau cei care faceau exorcisme adica practici magice vrajitoresti si tot ei foloseau proprietatile ascunse ale pietrelor pretioase in practicile lor magice.

Asadar la Efes oras al magicienilor se aflau si esendenii care se indeletniceau cu magia, astfel ca Sfantul Apostol Pavel a avut dreptate sa previna pe efeseni de primejdia ce-i ameninta din partea acestor "lupi puternici", pe care i-a numit cu numele lor, prin amfibologia aratata mai sus, esenieni.

XI. - Atragem luarea aminte si asupra faptului deosebit de important, ca daca din textul Fapte XX, 29 putem conchide ca esenienii erau numiti aici in mod limpede, prin amfibologie intentionala, dar si prin apelatia de "lupi" data lor de Mantuitorul, trebuie sa mai deducem din acest text vechimea de netagaduit a pericopelor mai sus citate.

Intr-adevar esenienii par sa dispara din lumea iudaica, la fel ca si saducheii, dupa razboiul cu romanii (66-71 dJHr.); in atest fel mentionarea lor in Faptele Apostolilor constiuie o dovada peremptorie ca Faptele Apostolilor au fost scrise inainte de anul 71 d. Hr.

De asemenea mentionarea esenienilor in Faptele Apostolilor marturiseste autenticitatea lor ca si a cuvantarii Sfantului Apostol Pavel. In adevar aceasta mentiune fiind facuta prin amfibologie intentionala, adica enigmatica, putea fi inteleasa doar pentru vorbitorii de limba aramaica; de unde reiese ca aceste pericope au fost pronuntate in aramaica si nu in greaca intr-o vreme cand cea mai multi dintre crestini vorbeau aramaica si nu greaca, adica inainte de razboiul cu romanii.