G. Călinescu – autor canonic; romanul obiectiv; romanul interbelic

Enigma Otiliei de G. Călinescu

Redactează un eseu de 2 - 3 pagini (600 – 900 de cuvinte) în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume reflectate într-un roman studiat din creaţia lui G. Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:- evidenţierea tipului de roman pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;- prezentarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în romanul ales.

Romanul constituie cea mai complexă specie epică în proză, prin caracteristicile diegezei, discursului şi personajelor, ca şi prin variatele forme de realizare pe care le-a cunoscut în evoluţia lui istorică. A fost şi este o specie deschisă modificărilor de structură şi îmbogăţirilor de conţinut. De aici, numeroasele tipuri de roman pe care le-au inventariat şi clasificat teoreticienii literaturii şi criticii literari: roman de creaţie/ de analiză (G. Ibrăileanu), roman rural/ urban (Eugen Lovinescu), roman doric/ ionic/ corintic (Nicolae Manolescu), istoric/ contemporan/ de anticipaţie; memorialistic/ epistolar/ autobiografic/ Bildungsroman; obiectiv/ subiectiv/ simbolic; clasic/ romantic/ realist/ postmodernist etc.

Enigma Otiliei, opera călinesciană la care mă voi referi în continuare, are trăsăturile uneia dintre cele mai celebre formule ale romanului universal, cea impusă de Honoré de Balzac la mijlocul secolului al XIX-lea prin vastul sistem epic al Comediei umane. Fiind al doilea roman al autorului, publicat la 1938, după ce, în 1933, apăruse Cartea nunţii, Enigma Otiliei este un roman realist, obiectiv, de tip balzacian. Aceste caracteristici se pot observa atât în diegeză, cât şi în discurs.

Balzacianismul a fost asumat în mod deschis de G. Călinescu. Pe fondul preferinţei tot mai susţinute a prozatorilor noştri interbelici pentru romanul subiectiv-psihologic şi pentru romanul experienţei, el şi-a motivat opţiunea în articole şi studii teoretice. Călinescu afirmă că orice creaţie majoră se constituie pe universal şi tipologic, fiind convins că scopul artei nu este originalitatea, ci valoarea, iar valoarea nu se realizează în absenţa unei dimensiuni universale. Prozatorul s-a delimitat de experimentele epice ale unor contemporani, precum Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, ca şi de proustianism, apreciind că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv”, adică tolstoian şi balzacian. Literatura, crede el, trebuie să observe natura umană din unghiul caracterelor şi tipurilor, aşa cum o face romanul balzacian: „Totul este fundamental la Balzac, orice individ înfăţişează un caracter. Numai scena pe care eroii joacă poartă notele epocii.”

Balzacianismul din Enigma Otiliei se observă în caracteristicile discursului, temele şi principiile care stau la baza ficţiunii realiste. Naraţiunea este la persoana a III-a (naraţiune heterodiegetică auctorială, nonfocalizată, viziune „din spate”, „dindărăt”). Naratorul este demiurgic, omniscient, omniprezent şi impersonal. El nu face comentarii moralizatoare şi nu-l orientează pe cititor în adoptarea unor anumite atitudini faţă de eroii romanului. Structura operei este masivă, riguroasă, bine studiată, iar compoziţia simetrică: în final/ desinit, eroul-martor Felix se reîntoarce pe strada Antim şi revede casa lui moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica iniţială a bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.” Călăuză a cititorului, Felix deschide şi încheie lumea ficţională, precum „drumul” din „Ion” al lui L.Rebreanu.

Incipitul este realizat, de asemenea, după formula balzaciană: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli” etc. Ca şi expoziţiunile din romanele lui Balzac, incipitul are caracter situativ, datarea şi localizarea fiind precise. Se creează astfel, încă de la început, impresia de veridicitate. Personajul, rămas deocamdată anonim („un tânăr de vreo optsprezece ani”), va juca rolul de observator şi martor al mediului în care pătrunde. Ulterior, în prima scenă dezvoltată a romanului (jocul de cărţi şi de table din casa Giurgiuveanu), naratorului balzacian va introduce în grup celelalte personaje de prim-plan.

Romanul călinescian, ca şi cele balzaciene, începe printr-o amplă descriere (a străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu), care instalează acţiunea într-„un decor de epocă ” (N.Manolescu – Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, cap. Ochiul estetului), adică într-o atmosferă specifică („o atmosferă sociologică”). Descrierea balzaciană are funcţie sociologizantă, psihologizantă şi caracterologică, iar toate descrierile din Enigma Otiliei – interioarele din casa Giurgiuveanu, camera Otiliei, interiorul casei lui Pascalopol – îndeplinesc aceste funcţii. Prin trăsăturile cadrului şi ale mediului intuim trăsăturile oamenilor care le locuiesc, scriitorul balzacian având convingerea că omul este un produs al mediului său de viaţă. Sugestivă este pentru viziunea bazată pe determinismul social descrierea arhitecturii caselor de pe strada Antim. Forma clădirilor, a ferestrelor, ciubucăria „ridicolă prin grandoare”, amestecul inestetic de stiluri (clasic, gotic, renascentist) şi de elemente decorative, varul dezghiocat de umezeală şi

neîngrijire ne „vorbesc” despre locuitorii şi stăpânii caselor, oameni lipsiţi de gust şi de educaţie, dar cu pretenţii de emancipare, care au prosperat rapid, imitând fără discernământ tot ce era mai impozant în materie de arhitectură. Această „caricatură în moloz a unei străzi italice” le trădează gândirea îngustă, instinctul de parvenire, meschinăria sufletelor şi mediocritatea.

Aceleaşi funcţii ale descrierii le regăsim şi în prezentarea camerei Otiliei prin ochii lui Felix. Dezordinea obiectelor (partituri, romane franţuzeşti şi germane, jurnale de modă, sertare neînchise, cutii de pudră, flacoane de parfum, panglici colorate, rochii, pălării, mănuşi, batiste brodate, aruncate sau uitate pretutindeni ), dar şi mobilierul scump şi stilat reflectă caracterul paradoxal al fetei, amestec de ingenuitate, senzualitate, profunzime şi superficialitate. Într-o altă secvenţă, interiorul casei lui Pascalopol, cu mobile rare, picturi clasice, tapiserii scumpe, porţelanuri fine etc., oglindeşte spiritul lui subţire, educaţia estetică solidă, nobleţea originii.

Un alt aspect balzacian îl constituie temele romanului: mediul social, moştenirea, paternitatea, matrimoniul.

Enigma Otiliei este o frescă socială citadină, un tablou al moravurilor bucureştene din primii ani ai secolului al XX-lea, în care relaţiile umane sunt dominate de mitul banului. În centrul observaţiei se află mediul familial marcat de cupiditate şi de rivalităţi, ilustrat prin clanul Giurgiuveanu - Tulea, cu zgârcitul Costache, dezumanizata Aglae, nebunul Simion, ratatul maniac Titi, insensibila Olimpia, acrita Aurica. Spaţiul principal de desfăşurare a întâmplărilor este casa Giurgiuveanu, dar, în diferite împrejurări, pătrundem şi în alte medii: viaţa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, viaţa publică bucureşteană cu negustori, afacerişti, industriaşi, curtezane, parveniţi, universitari.

Plasat în acest mediu, subiectul romanului prezintă istoria unei moşteniri. Costache Giurgiuveanu, bătrân avar, dar simpatic, agoniseşte de-a lungul vieţii o avere care devine obiectul confruntărilor dintre cei care-i sunt loiali (Otilia, Felix şi Pascalopol) şi familia surorii sale (Aglae, Simion, Stănică, Olimpia, Aurica, Titi), pentru ca, în cele din urmă, să-i fie furată de escrocul Stănică Raţiu, arivist brutal şi fără scrupule.

Tema paternităţii apare în variaţiuni, atât în „Enigma Otiliei”, cât şi în romanul anterior, „Cartea nunţii”, încât criticul Ov.S.Crohmălniceanu afirmă că paternitatea e tema obsedantă a scriitorului. Dintr-o obligaţie morală ori dintr-un interes material, personajele din Enigma Otiliei se străduiesc sau au pretenţia să hotărască soarta orfanei Otilia Mărculescu şi, într-o anumită măsură, pe a orfanului Felix Sima. (De altfel, scriitorul intenţiona să-şi intituleze romanul „Părinţii Otiliei”, titlul final fiind cel propus de editor.) Tema este ilustrată prin Costache Giurgiuveanu (scindat între avariţie şi dragostea paternă), Aglae (cu un suflet matern atrofiat şi o „pedagogie” dictatorială; faţă de Otilia manifestă o atitudine de „mamă vitregă”), Stănică Raţiu (demagogul paternităţii care, după moartea unicului copil, vorbeşte mereu despre datoria morală şi patriotică de a avea „fii” şi care pretinde că-i poartă de grijă Otiliei, complotând alături de clanul Tulea împotriva ei), Simion Tulea (care o reneagă absurd pe Olimpia). Cei doi tineri, Felix şi Otilia, manifestă o grijă paternală reciprocă, iar Leonida Pascalopol nutreşte faţă de Otilia sentimente paternale amestecate cu pasiunea. Temei paternităţii i se asociază motivul orfanului, care trece din registrul grav la caricatură. Pe lângă cei doi orfani, Otilia şi Felix, care trebuie, cu un anume dramatism, să se descurce într-o lume ostilă, există în roman orfani ca moş Costache sau Stănică, ridicol în lamentaţiile şi autocompătimirea permanente. Şi Pascalopol renunţase la studiile în străinătate îndată ce i-a murit tatăl, întorcându-se în ţară „să îngrijească de mamă şi de moşie”.

Iubirea devine o temă balzaciană prin reducerea la matrimoniu. Ca autentic roman de dragoste, Enigma Otiliei se constituie în jurul cuplului romantic, idealizat Felix – Otilia, pentru care iubirea înseamnă comuniunea sufletelor şi idealurilor, un sentiment „delicat ca o floare”. În acest context, se dezvoltă cel de-al doilea conflict din roman, rivalitatea Felix – Pascalopol ambii pretendenţi la iubirea Otiliei. În schimb, problema căsătoriei angajează expuneri teoretice şi implicaţii practice atinse de caricatură. Aceasta apare ca simplu contract social (opinia Aglaei), ca singura cale de realizare în viaţă (Aurica) sau ca un mod de parvenire (Stănică Raţiu). Un întreg lanţ de eforturi se desfăşoară în vederea matrimoniului. Cuplurile se fac sau se desfac, imaginar sau real, după toate combinaţiile posibile. Felix visează la căsătoria cu Otilia, dar e dorit ca soţ sau ca iubit de Aurica şi de Georgeta; Pascalopol nu-şi ascunde iubirea pentru Otilia şi se va şi căsători cu ea, dar e râvnit în taină de aceeaşi Aurica; Titi, stăpânit de turbulenţe fiziologice, caută asiduu o parteneră şi se căsătoreşte pasager cu Ana Sohaţki. Lili – Felix, Lili – Titi, Titi – Georgeta sunt variante de cupluri. Stănică nutreşte gânduri ascunse pentru Otilia, se va despărţi de Olimpia şi se va însura cu Georgeta. Obsesia căsătoriei o are Aurica şi autorul îşi plimbă personajul pe străzi, la nunţi, la ghicitoare, la preot, iluminându-l mereu din unghiul fixaţiei sale. Bărbaţii cu care vine în contact sunt interesanţi pentru ea numai în măsura în care îi pot fi viitori parteneri. La Felix, Pascalopol, Weissmann visează pe rând fata bătrână a romanului.

În fine, o altă dimensiune balzaciană a operei priveşte realizarea personajelor ca tipuri şi caractere prin care se ilustrează trăsături etern-umane. Cu „Enigma Otiliei” G. Călinescu creează romanul citadin cu cea mai bogată galerie de caractere din literatura română. Costache Giurgiuveanu este avarul afectuos faţă de pupila sa, dar incapabil să facă ceva pentru ea. Stănică Raţiu e arivistul intrepid, decis să se îmbogăţească printr-o lovitură. Felix e tânărul ambiţios

şi îndrăgostit, Leonida Pascalopol, bărbatul matur, generos şi altruist, Simion Tulea e un senil alienat, Titi, un apatic rămas prea mult timp sub tutela maternă, Aglae, femeia avară şi voluntară care îşi nenoroceşte cu autoritatea ei familia, Olimpia, soţia care, prin platitudine, e predestinată părăsirii, Aurica, fata bătrână, înrăită în frustrări, Georgeta, o demimondenă şi, în sfârşit, Otilia, ingenua exponentă a misteriosului etern feminin. Scriitorul, precum Balzac, observă umanitatea pe latura ei morală şi face clasificări caracterologice, „studii de caz”. Naratorul omniscient şi omniprezent îşi conturează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu o consecvenţă caracterială perfectă. Mai mult decât atât, destinul lor pare o urmare a calităţilor şi defectelor pe care le etalează în cuprinsul operei. Aceste personaje tipice acţionează în împrejurări tipice de viaţă.

În opinia mea, autorul român a valorificat balzacianismul într-un mod creator, original, ajungând în cele din urmă la formula unui „balzacianism fără Balzac” (N.Manolescu, op.cit.). Maniera balzaciană se complexifică prin tehnici narative moderne (comportamentismul, intertextualitatea, dramatizarea discursului epic) şi prin amestecul de stiluri, rezultând un joc scriptural ingenios. Îndepărtarea de Balzac se observă mai ales în descrieri: naratorul călinescian priveşte cu „un ochi de estet” care parcă face o expertiză a obiectului. Aşa se întâmplă în prezentarea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu, unde limbajul e tehnic, de specialist („rozetă gotică”, „frontoane clasice”, „console”, „casetoane”, „stil antic” etc.), deşi privirea observatoare îi este atribuită lui Felix. De-a lungul romanului, naratorul dovedeşte şi competenţă muzicală, plastică, psihologică, sociologică. Atitudinea lui e uşor pedantă, iar metoda narativă devine „artificială şi extravagantă” (N. Manolescu), adică „nebalzaciană”.

De asemenea, problematica gravă din romanele lui Blazac se răstoarnă în farsă, comedie, caricatură. Scriitorul îngroaşă convenţiile balzaciene, încât pare că dă titlului marii opere a lui Balzac, „Comedia umană”, un sens propriu.

În concluzie, prin concepţie şi scriitură, dar mai ales prin galeria de personaje, Enigma Otiliei rămâne unul dintre cele mai puternice romane din literatura noastră interbelică.