ENIGMA OTILIEI de G. Călinescu

CONSTRUCŢIA ROMANULUI REALIST OBIECTIV CITADIN

„Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste,

aparţinând prozei interbelice şi având caracter social şi citadin. Este specific categoriei doricului, potrivit

încadrării făcute de N. Manolescu în studiul asupra romanului românesc „Arca lui Noe”.Ca teoretician

Călinescu respinge proustianismul în romanul românesc, susţinut de C. Petrescu, optând pentru romanul

realist, balzacian, obiectiv, cu tipuri de personaje ca în clasicism. Deşi îşi propune un anume program estetic,

îl depăşeşte deoarece se raportează polemic și critic la formula de artă, traversând mai multe curente literare.

Astfel că realismul clasic devine, în romanul „Enigma Otiliei”, „un balzacianism fără Balzac” ( N.

Manolescu ).

ELEMENTELE REALISMULUI BALZACIAN:

-dezvoltă teme şi motive specifice precum: familia, societatea, paternitatea, averea;

-expoziţiunea are un rol important în fixarea cadrului spaţio-temporal, în descrierea mediului de la exterior

spre interior şi în prezentarea unei scene de masă, prin care se fixează o schiţă portret a personajelor şi se

conturează relaţiile dintre acestea;

-caracterizarea personejelor se face prin fizionomie, vestimentaţie, cadru ambiant, existând tendinţa spre

generalizare ( avar, parvenit etc. );

-notarea amănuntului semnificativ;

-descrieri minuţioase, tehnica detaliului semnificativ;

-lipsa de idealizare;

-simetria incipitului cu finalul;

-perspectiva narativă obiectivă, focalizare 0, viziunea „dindărăt”.

VIZIUNEA DESPRE LUME: Criticul Ghe. Glodeanu în lucrarea sa „Poetica romanului românesc

interbelic” obseva că la G. Călinescu „romanul trebuie să fie neaparat epic, să dea impresia de viaţă, să fie

autentic, obiectiv şi să refuze lirismul”. Autorul pleacă de la datele realităţii pentru a-şi exprima propria

viziune despre lume prin temă, structura simetrică, tehnica descriptivă, balzaciană, realizarea personajelor,

printr-o atentă observare a socialului. El înfăţişează imaginea societăţii burgheze, bucureştene, de la începutul

secolului al XX-lea urmărindu-se mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor, al

plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică si preocupările oamenilor pentru carieră, căsătorie, parvenire prin

orice mijloace. Însă romanul depăşeste modelul realismului clasic, prin elemente specifice viziunii clasice,

romantice şi moderne. Despre romanul lui Călinescu același Ghe. Glodeanu afirma: Atenta observație a

socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanității sub latura

1

morală, fresca Bucureștiului de dinainte de primul război mondial, narațiunea la persoana a treia și

menținerea naratorului omniscient constituie trăsături predilecte ale romanului de tip balzacian... Analiza

atentă a romanului susține această afirmație în mare măsură dar opera se dovedește mai mult decât atât prin

formula estetică modernă care aduce ambiguitatea personajului, în special în cazul Otiliei, interesul pentru

procesele psihice precum alienare, senilitate, dedublarea conștiinței, reflectarea poliedrică sau realizarea

scenică a capitolului al XVIII-lea. Latura modernă este susținută și de prezența grotescului care oferă note

comice. Grotescul este generat de deformarea monumentalului în arhitectură și de transformarea lui în

caricatură, strada bucureșteană nefiind altceva decât o caricatură în moloz a unei străzi italice. Aceeași

perspectivă ironică se regăsește și în descrierea interioarelor casei lui moș Costache: Ceea ce ar fi surprins

aici ochiul unui estet era intenția de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite. În sfera

comicului se înscriu și aparițiile histrionice prin excelență ale lui Stănică Rațiu, un veritabil parsonaj de

comedie caragialiană. Paginile care însoțesc iubirea dintre Felix și Otilia sunt de un autentic lirism și

împreună cu spectaculoasa descriere a Bărăganului, unde dimensiunea temporală se dilată constituie

romantismul romanului. Arta scenică și dialogul, realizarea unei umanități „canonice” prin arivist, parvenit

sau cochetă sunt corespunzătoare clasicismului. Toate acestea constituie premisele de la care se construieste

romanul.

TITLUL iniţial, „Părinţii Otiliei”, reflectă tema balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare din

personajele din jurul Otiliei se erijează în rolul de protector, de „părinte”, determinând soarta acesteia. Din

motive editoriale însă titlul este schimbat în forma actuală, deplasând accentul de la un aspect tradiţional la

unul modern, la tehnica reflectării poliedrice prin care se construieşte portretul personajului.

TEMA generală a romanului este reflectarea veridică a societăţii burgheze bucureştene de la începutul

secolului al XX-lea, urmărindu-se aspectele ei esenţiale. Pe acest fundal se proiectează maturizarea tânărului

Felix care înainte de a-şi face o carieră , trăieşte experienţa primei iubiri. Roman al unei familii şi istorie a

unei moşteniri, romanul este realist –balazacian prin motivul moştenirii şi al paternităţii.

PERSPECTIVA NARATIVĂ aparţine unui narator omniscient și omniprezent, obiectiv comportându-

se ca un regizor universal care ştie totul despre personajele sale şi le direcţionează ca pe nişte marionete.

Naraţiunea este la persoana a III-a, focalizarea 0, viziunea „dindărăt”. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul

nu este absent, ci comunică din postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu

instanţele narative. Naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de

limbajul uniformizat. Succesiunea secvenţelor narative este redată prin tehnica înlănţuirii, respectându-se

cronologia faptelor dar apare şi inserţia unor micronaraţiuni care nu ţin de firul narativ principal. Dialogul nu

este doar un simplu mod de expunere ci are şi rol de caracterizare indirectă şi contribuie la dramatizarea

acţiunii, unele scene din capitolele I şi XVIII ( jocul de cărţi din casa lui moş Costache şi privegherea

acestuia de cei din jur, înaintea morţii ) fiind asemănătoare scenelor din piesele de teatru. În spiritul prozei

2

realiste în text descrierea are un rol foarte important fixând cadrul spaţial in incipit, prin tehnica detaliului

semnificativ, dar oferind şi numeroase detalii în alte contexte contribuind ca mijloc de caracterizare şi la

corelaţia personaj-mediu ambiant ( pentru Otilia, Pascalopol, moş Costache). Descrierea nu ţine doar de

realism ci şi de romantism ( ca urmare a îmbinării moderne a curentelor literare), descrierea Bărăganului

făcând trecerea de la realism la planul fantastic.

CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV: roman amplu „Enigma Otiliei” este alcătuit din 20 de

capitole urmărind mai multe planuri narative în care se conturează destinul orfanilor Felix şi Otilia, existenţa

banală a familiei Tulea sau eforturile de parvenire ale lui Stănică Raţiu. În mare se conturează două planuri:

primul plan narativ urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea de a o îndepărta pe Otilia pentru a moşteni averea

lui moş Costache iar al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, orfan venit în casa tutorelui său la

Bucureşti pentru a studia şi a-şi face o carieră dar confruntându-se în acelaşi timp cu prima experienţă de

dragoste. Planurile secundare legate de Stănică şi de clanul Tulea contribuie la ampla imagine a societăţii

burgheze în ascensiune.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal – într-o seară de la începutul lui iulie 1909 și

spațial – descrierea străzii Antim și a arhitecturii casei lui moș Costache.

Incipitul şi finalul sunt construite în maniera romanului realist dând simetrie textului prin descrierea străzii

Antim şi a casei lui moş Costache din perspectiva adolescentului Felix şi apoi a maturului trecut prin

experienţa realizării profesionale şi a războiului și prin replica pe care moș Costache i-o adresează tânărului –

nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc. Expoziţiunea este realizată după metoda realist-balzaciană fixând cadrul

spaţio-temporal prin detalii topografice. Caractristicile arhitectonice ale casei sunt surprinse de „ochiul unui

estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului intrus Felix, care

caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul se realizează prin trecerea de la o privire de ansamblu, la

fixarea obiectivului asupra unor detalii, mai întâi ale casei la exterior şi apoi la interioare, punându-se în

relaţie directă locatarii şi obişnuii casei cu imaginea acesteia. Se trece apoi la scena de masă care are rolul de

a oferi o schiţă-portret a personajelor dar şi de a fixa relaţiile între acestea şi a anticipa evoluţia acestora.

Intriga corespunde celor două planuri care se întrepătrund: competiţia pentru averea bătrânului Giurgiuveanu

și destinul tânărului Felix care în ciuda experienţei erotice eşuate îşi realizează ambiţiile intelectuale. Deşi

plasat iniţial în plan secundar, Stănică Raţiu este pretutindeni determinând în final destinul mai multor

personaje prin deposedarea lui moş Costache de bani. În deznodământ aflăm că Olimpia este părăsită de

Stănică pentru a se căsători interesat cu Georgeta ( curtezana care îi va facilita accesul în lumea bună), Aurica

rămâne necăsătorită şi privată de un venit consistent iar Felix o va pierde pe Otilia care după moartea lui moş

Costache nevoită fiind să plece din casă, acceptă căsătoria cu Pascalopol.

CONFLICTUL este complex, înglobând mai multe tipuri de conflict, bazate în principal pe relaţiile

dintre cele două familii înrudite. Istoria moştenirii include 2 conflicte succesorale: primul este iscat în jurul

3

averii lui mos Costache (aversiunea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia

Tulea (interesul lui Stanică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului

Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.

PERSONAJELE romanului îl determină pe autor să includă în portretizare modalităţi variate de

caracterizare specifice mai multor curente literare. Pornind de la teza „obiectul romanului este omul ca fiinţă

morală” , G. Călinescu distinge două tipuri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lumea în care

trăiesc: cei care se adaptează moral, având motivaţia propriilor gesturi: Pascalopol şi Felix şi cei care se

adaptează instinctual, ilustrând tipuri umane: cocheta-Otilia, fata bătrână-Aurica, , avarul-moş Costache,

„baba absolută”- Aglae, dementul senil- Simion.

Pentru portretizare, Călinescu se foloseşte predominant de de tehnicile realiste: descrierea mediului şi

a fizionomiei prin deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balazacian pleacă de la caractere clasice precum

avarul, ipohondrul, gelosul, autorul adaptându-le lumii în care le plasează. Dar intervin şi tehnici moderne

precum reflectarea poliedrică în cazul Otiliei sau ambiguitatea personajelor , astfel moş Costache nu este

un avar dezumanizat, ci doar un zgârcit cu o afectiune sinceră faţă de fiica adoptivă iar Pascalopol este

bărbatul care nu poate distinge între iubirea paternă şi cea virilă faţă de Otilia. Alt aspect modern este

interesul pentru procese psihice deviante, motivate de ereditate şi mediu, precum senilitatea lui Simion şi

demenţa lui Titi. În general caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin

tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale

existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor. La acestea

contribuie mijloacele clasice de caracterizare.

Un rol deosebit în structura acestui roman în ceea ce priveste construcția personajelor o are scena de

masă. Prezentat celor din casa lui moș Costache, Felix în calitate de personaj –reflector le observă

fizionomiile și le fixează trăsăturile dominante. Aglae, femeia vârstnică, îmbrăcată prețios și pedant, se

remarcă prin fața gălbicioasă, gura cu buzele subțiri, acre și nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de

câteva cute mari, permițând încadrarea ulterioară în categoria babei absolute fără cusur în rău. Ea este

malițioasă, autoritară, limitată, dorind să-i domine pe toți, dovedind prin comportament instinctul matern și pe

cel al posesiunii. Aurica o secondează, ea este fata bătrână care ilustrează această tipologie nu doar prin

comportament ci și prin fizionomie fața prelungă, sfârșind într-o bărbie ca un ac. Unica preocupare a acesteia

este căsătoria, făcând-o răutăcioasă și invidioasă. Din această lume pare să se desprindă Leonida Pascalopol

definindu-se prin complexitatea sentimentelor și dimensiunea morală. Portretul fizic inițial surprinzând

eleganța, vârsta și rafinamentul - ...elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustății cărunte.... El

este permanent în preajma Otiliei, înțelegător și discret, o iubește pe fată însă nu poate distinge între latura

paternă și latura virilă a sentimentelor sale. Se va căsători cu aceasta în încercarea de a o proteja de lipsuri dar

în momentul în care realizează că această legătură este constrângătoare îi va reda libertatea.

4

Din peisajul obișnuit al casei lui moș Costache se desprinde cuplul inocenților Felix și Otilia, doi tineri

orfani care vor încerca să-și construiască un drum în viață. Felix Sima este portretizat direct din expozițiunea

urmărindu-se trăsăturile care prefigurează imaginea intelectualului în devenire: Uniforma neagră îi era

strânsă bine pe talie, ca un veșmânt militar....Fața îi era însă juvenilă și prelungă, aproape feminină... dar

culoarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.

Romanul demonstrează că iubirea juvenilă a lui Felix este sortită eșecului datorită aspirațiilor diferite din

punct de vedere profesional și social. Totuși acest eșec nu-i oprește realizarea profesională. Felix ajunge un

savant cunoscut în domeniul medicinei, se căsătorește strălucit și intră prin soția sa într-un cerc de persoane

influente.

Otilia Mărculescu este personajul eponim, care așa cum arată și titlul reprezintă misterul feminității

adolescentine așa cum se observă și din titlu. Ea este fiica vitregă a bătrânului Giurgiuveanu dar are un statut

incert datorită avariției acestuia si a respingerii de catre clanul Tulea. Mijloacele balzaciene introduc

imaginea contradictorie prin descrierea camerei și a portretului fizic. Interiorul pe care îl observă Felix arată

parțial cochetăria, preocupările aristice, curiozitatea și neliniștea fetei. Potretul fizic se conturează pentru

început prin ochii lui Felix: Fata părea să aibă vreo optsprezece-nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul

mic și ochi foarte albaștri, arăta si mai copilăroasă între multlele bucle și gulerul de dantelă. Tehnicile

moderne, pluriperspectivismul și comportamentismul relativizează imaginea Otiliei dându-i aura de mister.

EXPRIMAREA UNUI PUNCT DE VEDERE ARGUMENTAT( model): Așadar Enigma Otiliei are

ingredientele romanului balzacian precum gustul detaliului, naratorul omniscient sau caracterele bine

individualizate dar pe de altă parte depășește limitele unui roman tradițional îmbogățindu-se cu perspectiva

individului modern. În opinia mea, Otilia întruchipează eternul feminin, fiind unul dintre cele mai interesante

personaje feminine ale literaturii noastre, prin aceasta autorul ilustrând condiţia femeii în contextul societăţii

bucureştene de la inceputul secolului XX. „Enigma Otiliei” pare că se ascunde în replica de neînţeles de la

începutul romanului:”Noi nu trăim decât patru-cinci ani” al cărei înţeles se descifează treptat pe parcursul

operei.

5