Enigma Otiliei

George Calinescu

Literatura română din perioada interbelică înregistrează un salt important spre modernism prin scriitori ca Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, şi George Călinescu ce îmbină în romanele sale realism-balzacianismul cu tehnici moderne de analiză psihologică. George Călinescu a scris pe lângă istorie şi critică literară, teatru, poezii şi romane (,,Cartea nunţii”, ,,Scrinul negru”, ,,Enigma Otiliei”) demonstrând în toate scrierile sale plăcerea regiei, a monumentalului şi grnadiosului, a jocului presupunerilor, a elementelor cosmice. În ceea ce priveşte romanele sale, tendinţa lui Călinescu este de a fi realist, modern şi original, trăsături pe care le descoperim şi în opera literară ,,Enigma Otiliei”, apărut în anul 1938. Titlul acestui roman transmite ideea misterului, care învăluie dragostea. Pentru foarte tânărul Felix, dar şi pentru moşierul Pascalopol, Otilia rămâne o enigmă:,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată.Pentru mine e o enigmă”. Citind romanul descoperim la Otilia sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă enigmatică. Intenţia iniţială a autorului a fost de a-şi intitula romanul ,,Părinţii Otiliei”, fiindcă fiecare dintre personajele literare, care gravitează în jurul ei îi influenţează destinul. Din punctul de vedere al perspectivei narative, avem spre lectură o proză obiectivă, deoarece relatarea se face la persoana a III-a, naratorul este omniscient şi omniprezent şi un personaj observator, Felix: ,,Rămas singur, Felix căută o scăpare din această ciudată situaţie şi se retrase spre fundul odăii...”, iar timpul este cronologic ( acţiunea începe într-o seară de iulie a anului 1909 şi se sfârşeşte după Primul Război Mondial). Realismul abordat în acest roman este în stil balzacian (prin tehnica detaliului, a grandiosului şi problematica paternităţii, a moştenirii şi matrimoniului), dar şi cu note de originalitate prin culoarea locală dată de Bucureştiul antebelic şi dialog ,vestimentaţie şi preocupări. La acestea Călinescu adaugă şi tehnica modernă a oglinzilor paralele prin care personajele devin rând pe rând reflectorii celorlalte. Incipitul şi finalul romanului asigură circularitate prin prezenţa personajului-observator, Felix, pe aceeaşi stradă, Antim a Bucureştiului de altădată: ,,...un tânăr de vreo oprsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim”. Subiectul romanului se referă la burghezia în decădere reprezentată prin familia Tulea şi Costache Giurgiuveanu şi iubirea dintre cei doi tineri, Felix şi Otilia, care din păcate nu rămăn împreună.

Expoziţiunea ne prezintă o stradă ,,pustie şi întunecată”, cu locuinţe ale căror ferestre, din spirit de economie, erau prea mari. Aici se află şi casa veche cu un cat a lui moş Costache, tutorele lui Felix, un tânăr orfan venit în capitală ca să studieze medicina. Imediat ce intră în locuinţa cu miros de mucegai, o cunoaşte pe verişoara Otilia, iar la etaj ii este prezentat ,,clanul” Tulea format din Aglae, sora lui Costache, soţul acesteia, Simion, şi copii: Aurica, Titi, Olimpia şi bărbatul ei, Stănică Raţiu. Se remarcă încă o prezenţă a cărui trăsură este trasă la poartă, moşierul Pascalopol. Intriga presupune dorinţa ,,clanului” Tulea de a intra în posesia averii lui moş Costache, motiv pentru care ,,stăteau la pândă” sub pretextul de a juca table sau cărţi. Desfăşurarea acţiunii începe cu intrarea lui Felix în această casă. Se îndrăgosteşte din prima clipă de Otilia, iar între el şi Pascalopol se instalează, din acest motiv, rivalitatea. Este ironizat de Aglae, care se simte incomodată de prezenţa lui şi a Otiliei în casa frateleui său, deoarece speră ca ea să pună mâna pe banii moşului, curtat de Aurica, acaparat de Titi, care îi arată reproducerile sale după cărţi poştale. Felix este întristat de prezenţa în permanenţă a lui Pascalopol pe lângă Otilia şi de cochetăriile pe care şi le permite aceasta cu moşierul, care-i oferea o viaţă decentă de când era mică, fără a-i pretinde ceva în schimb. Ieşirile la moşiile lui Pascalopol, plecarea Otiliei la Paris cu acesta, îi înteţesc gelozia lui Felix. Între timp Stănică Raţiu se ocupă de iniţierea lui tânărului în tainele amorului, prezentându-l Georgetei, o femei întreţinută de un personaj bătrân cu influenţă în societate. Ginerele lui Aglae reaminteşte de câte ori prinde prilejul că Olimpia nu avusese zestre, iar după moartea pruncului lor, pe care îl lăsaseră nesupravegheat, încearcă să obţină ,,ajutor bănesc” de la cunoştinţe şi de la rudele cu care intră în contact. Punctul culminant se înregistrează în momentul în care bătrânul Costache face atac de apoplexie, pentru că neputincios asistase la propria jefuire de către Stănică. Deznodământul este previzibil: Otilia este alungată din casă, pentru că nu exista niciun document care să demonstreze înfierea sa de către moş Costache. Ea se căsătoreşte cu Pascalpol, iar Felix îşi continuă studiile şi devine profesor universitar, însurându-se şi el cu o tânără de condiţie materială bună. Se întâlneşte în tren cu Pascalopol, care îi redase libertatea Otiliei, aceasta măritându-se cu un conte şi plecând în străinătate. Se poate spune că personajul principal al acestui roman este burghezia în decădere, dar şi Otilia, în jurul căreia se ţes pânze de paianjen. Reprezentanţii burgheziei sunt oameni bolnavi patologic: moş Costache este avar, Aglae nu manifestă dragoste fraternă sau maternă, ea îşi pândeşte fratele pentru a pune mâna pe avere; Aurica trăieşte obsesia căsătoriei, Titi este retardat, ca şi tatăl său şi reproduce mecanic imagini de pe vederi, Olimpia, asemeni mamei ei, nu are instinctul matern dezvoltat. Printre ei se infiltrează şi Stănică Raţiu, tipul

parvenitului, al oportunistului. Pentru a pune mai bine în evidenţă această societate bolnavă, autorul o proiectează pe un fundal adecvat şi anume acela al unei străzi întunecoase cu locuinţe scunde roase de ,,umezeala, care dezghioga varul...care umfla lemnăria”. În caracterizarea personajelor sale George Călinescu apelează, mai întâi, la tehnica amănuntului şi la cea a contrastelor. Astfel, moş Costache îmbrăcat cu nădragi largi de stambă colorată şi purtând în picioare ghete de gumilastic legate cu bucăţi de sfoară groasă trăieşte într-o casă ai căror pereţi sunt mâncaţi de mucegai, iar treptele scării interioare scârţâie sub fiecare pas, în timp ce Pascalopol, elegant, cu mustaţa căruntă elegant tăiată, părul rar ,,bine ales într-o cărare”, ,,lanţ greu de aur, ,,haine de stofă fină” locuieşte într-o casă cu încăperi înalte şi uşi largi, cu frontoane de lemn bogat ornamentate, cu tablouri cu gust. În acelaşi timp Otilia deşi locuieşte într-o casă veche, neîngrijită, are o cameră în nuanţe plăcute, zugrăvită, cu dantele şi reviste de modă aduse de la Paris. Această cameră este reprezentativă pentru temperamentul energic al Otilie, care aleargă, vorbeşte, râde, zburdă la moşiile lui Pascalopol, intră-n apă. Ţinuta sa vestimentară: ,,îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri” trădează o spiritualitate modernă. Scena în care moş Costache pică bolnav la pat asistând la asediul casei, este semnificativă în caracterizarea personajelor, deoarece acestea sunt urmărite de cu încetinitorul în exprimarea preocupărilor în jurul cărora îşi derulează viaţa. În afară de Otilia, Felix şi Pascalopol, care erau sincer impresionaţi de boala bătrânului, ceilalţi reacţionează la propriile obsesii: Stănică Raţiu o anunţă pe soacră că moartea lui moş Costache îi va umple de bani, în timp ce aceasta se plânge de junghiuri reumatice, Aurica e preocupată de măritiş: ,,Dacă n-ai noroc, e degeaba!”, Titi: ,,Să-l tratez în creion numărul 1”, Olimpia despre bărbaţii care nu pot sta două zile fără femei. Referitor la tehnica grandiosului, Călinescu o utilizează în descrierea moşiilor şi proprietăţilor lui Pascalopol, pentru a face o paralelă între bunăstarea moşierului şi decăderea burgheziei. Din punct de vedere al problematicii paternităţii aceasta manifestă astfel de sentimente pentru Otilia, pe care îi plăcea s-o alinte cu o viaţă de lux de când era mică. El recunoaşte, referitor la sentimentele sale actuale, într-o discuţie cu Felix: ,,N-am prea stat să disting ceea ce este patern şi ceea ce easte viril în dragostea mea.”. Costache Giurgiuveanu manifestă afecţiune pentru fiica sa nelegitimă, dar handicapul de a nu fi deposedat de bunuri, îl determină să amâne mereu adopţia. În ceea ce priveşte matrimoniul, obsesia acestuia o trăieşte Aurica, tipul fetei bătrâne, care-şi plimbă fratele pe Calea Victoriei în speranţa că va cunoaşte pe iubire, Otilia cineva, merge la preot, la ghicitoare, la nunţi şi vede în fiecare bărbat intrat în casă un posibil soţ. Până la urmă acceptă serviciile ,,medicale”

ale doctorului Weissmann contra cost. Titi, după divorţul cu Ana Sohaţki, rămăne un veşnic pretendent la căsătorie. Pascalopol este un alt personaj, care nu se poate realiza matrimonial, deşi este căsătorit de două ori cu două femei frumoase, iar Felix nu se-nsoară cu marea lui Stănică Raţiu vorbeşte afectat de scopul căsătoriei şi de familie, care e ,,ţărişoara” lui, dar o părăseşte pe Olimpia imediat ce pune mâna pe banii lui moş Costache, pentru a se căsători cu Olimpia. În tipologia personajelor îl înscriem pe Giurgiuveanu la avari, asemeni lui pere Garandet, pe Stănică Raţiu la parveniţi ca şi Julien Sorel. Aglae e acritura, geniul rău, Aurica-fata bătrână, Felix, intelectualul superior O altă problematică de tip balzacian este moştenirea. Aceasta influenţează destine. Pentru Aurica şi fratele său Titi ar fi importantă pentru că şi-ar găsi mai uşor un partener pentru căsătorie, iar Olimpia n-ar mai fi fost părăsită de Stănică. Nefiind adoptată oficial, Otilia este alungată din casa, in care copilărise. Prin tehnica modernă a oglinzilor paralele, personajele se caracterizează unele pe celelalte. Astfel Otilia este pentru Aglae ,,o venetică”, pentru Aurica o fată de moravuri uşoare pentru că atrage toţi bărbaţii care o cunosc, Stănică are încredere în spiritul ei practic şi nutreşte sentimente ascunse pentru ea, pentru Felix e marea iubire, o enigmă prin maturitatea pe care o descoperă în comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, pentru Pascalopol este o fată fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. Felix este pentru Otilia un tânăr exuberant, studios, dar căruia îi lipseşte ,,răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol”, pentru Pascalopol un rival, dar şi un orfan care cere ocrotire. Pascalopol este caracterizat de Otilia ca ,,un om delicat”, ,,un bărbat şic şi singur, săracul”. Moş Costache are încredere în el, Aurica l-ar dori ca soţ, iar Felix îl vede ,,un bărbat subţire”. Analiza sentimentului de iubire face din romanul lui George Călinescu unul de dragoste, ceea ce-l face romantic, însă prin abordare este realist-balzacian, deoarece conturează viaţa societăţii burgheze într-o perioadă istorică bine determinată, şi modern prin tehnica oglinzilor paralele..