Enigma Otiliei, de George Călinescu

Particularitățile romanului realist-balzacian

În perioada interbelică romanul românesc cunoaște o evoluție spectaculoasă, racordându-se și integrându-se valorilor universale. Aria tematică s-a lărgit considerabil, prin anexarea problematicii intelectualului și a spațiului citadin, G. Călinescu optând pentru romanul de tip realist-balzacian, ce radiografiază societatea și caracterele umane. Strucura romanescă este îmbogățită însă cu elemente estetice clasiciste, romantice și moderniste, probând teza călinesciană, potrivit căreia ”nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic”.

Enigma Otiliei este un roman de inspirație socială ce însumează ”dosare de existență” ale unor tipuri umane determinate de circumstanțe sociale, dar și de factorul ereditar sau ”datul” psiho-afectiv. În același timp, este și un roman de problematică morală, roman de dragoste și bildungsroman, ce surprinde treptele devenirii celor doi adolescenți, Felix și Otilia. Ca specie epică, romanul este o narațiune amplă, cu acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri, la care participă personaje complexe, puternic individualizate. Tema fundamentală a romanului este cea a existenței societății burgheze bucureștene în primul sfert al secolului XX. Această temă majoră se dezvoltă în trei arii tematice: tema moștenirii, a paternității și cea a iubirii. Dacă titlul inițial ”Părinții Otiliei” sublinia tema paternității, titlul final reliefează eternul mister feminin (”enigmă este tot acel amestec de luciditate și ștrengărie, de onestitate și ușurătate” ce caracterizează eroina omonimă), dar și misterul unei vârste și al vieții înseși. Această ultimă semnificație este luminată de replica lui Felix din finalul romanului, ”Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși”.

Fiind o operă realist-balzaciană, romanul urmează principiile curentului prin reflectarea veridică a realității, determinare socială, lipsa idealizării și veridicitatea detaliilor. Compozițional, romanul este organizat după principii clasiciste. Cele 20 de capitole fără titlu se succed cronologic. Axa unui timp obiectiv, lent la început, apoi într-un ritm tot mai accelerat, este marcată obsesiv prin sintagmele temporale cu care debutează mai toate capitolele (”Într-o seară pe la începutul lui iulie 1909...”, ”A doua zi...”, ” În ziua următoare...”, etc). Principiul simetriei și circularității ce guvernează intrarea și ieșirea în/din universul cărții sunt evidente în incipitul, respectiv în finalul romanului. Cele două tablouri cu același decor, casa din strada Antim, evidențiază însă și o tehnică a contrastului (descrierii ample balzaciene din incipit îi corespunde imaginea sintetică din final). Arta compoziției valorifică și alte tehnici moderne, precum cea a contrapunctului (juxtapunerea planurilor), a colajului (decorul spațiului citadin este brusc substituit de peisajul vast al Bărăganului), al discontinuității discursului (cap. XVIII).

Structura romanescă însumează două planuri narative și un plan cadru, în care este surprinsă existența burgheziei bucureștene la începutul sec. XX. În strânsă legătură cu acest plan, se află și planul principal ce urmărește destinul clanului familial, alcătuit din familiile înrudite Giurgiuveanu, Tulea, Rațiu. El se ordonează în jurul istoriei moștenirii, fiind deci dinamizat de un conflict economic (lupta nesățioasă pentru avere se va da în final între Aglae și Stănică, adevărate fiare citadine). Cel de-al doilea plan narativ urmărește povestea de iubire dintre Felix și Otilia, eroi surprinși în devenire, în confruntare cu lumea și cu ei înșiși. Conflictul ce însuflețește acest plan este de ordin interior, psihologic și moral, între nevoia de împlinire prin iubire și afirmare în plan social.

Subiectul romanului este linear. După modelul balzacian, romanul debutează prin fixarea coordonatelor spațio-temporale: ”Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în str. Antim venind dinspre str. Sf. Apostoli...”. Descrierea casei din str. Antim este realizată din perspectiva personajului ce-și începe călătoria inițiatică într-un spațiu străin, într-o existență nouă. Odată cu Felix Sima descoperim treptat strada, fațada, ușa, interiorul. Detaliile dezvăluie dubla realitate, cea a aparenței (pretențioase decoruri gotice, ornamentele arhitecturale sugerează pretențiile de cultură ale eroilor) și ce a esenței (totul e o banală copie, imitație, un fals ce dezvăluie prostul gust). Atitudinea autorului față de lumea pe care o descoperă este cea a naratorului omniscient, evidențiată prin utilizare persoanei a treia, dintr-o perspectivă obiectivă, deși mimează uneori descoperirea unor realități împreună cu cititorul (aproximarea vârstei eroilor). Intrarea în universul cărții se realizează printr-o tehnică a cercurilor concentrice prin care ne apropiem succesiv de un orizont existențial din ce în ce mai îngust. Descrierii inițiale îi urmează o scenă-cheie, caracteristică tablourilor expozitive călinesciene. Reuniunea familială din salonul casei Giurgiuveanu prilejuiește prezentarea eroilor în ipostaze definitorii pentru surprinderea relațiilor dintre personaje și fixarea conflictului.

Planul epic central urmărește lupta clanului Tulea pentru moștenirea averii lui Costache Giurgiuveanu. Acesta întârzie s-o înfieze pe fiica sa vitregă, asigurându-i astfel dreptul de succesiune, amână depunerea la bancă a celor 300.000 lei obținuți din vânzare unor case. Când este doborât de primul atac al bolii de inimă, Aglae și familia ei ocupă militărește casa. Scena (cap. XVIII) este antologică, evidențiind odiosul, grotescul și tragicul unei lumi în care oamenii sunt dominați de o obsesie. După cel de-al doilea atac al bolii, rapacele clan Tulea începe să-i care din casă toate lucrurile de valoare. Scena jafului nocturn reliefează încă o dată înspăimântătoarea lăcomie și lipsă de omenie a personajelor. Revenindu-și acum, C.G. îi dă lui Pascalopol o treime din bani pentru a-i deschide Otiliei un cont în bancă, restul de bani fiindu-i smulși cu forța de către Stănică Rațiu, ceea ce va declanșa moartea bătrânului.

Planul erotic al romanului surprinde povestea romantică de iubire dintre doi adolescenți, Felix și Otilia, urmărind ”anotimpurile” primei iubiri, de la fascinația atracției spontane, la incertitudinea sentimentului deja cristalizat, de la inițierea erotică la decizia lucidă de a pune capăt idilei. Sfârșitul poveștii de iubire vorbește despre caracterul iluzoriu al libertății de a alege și de a-și asuma iubirea într-o lume în care totul este puternic determinat social și economic. Otilia înțelege atotputernicia acestui mecanism și de aceea renunță la visul fericirii prin iubire, alegând să se căsătorească cu Pascalopol, care îi va reda libertatea când va realiza că nu mai este fericită. Felix ajunge o somitate în domeniul medicinei și se realizează în plan personal printr-o căsătorie reușită. În roman, iubirea este un concept și o realitate care determină diferențierea eroilor, ca și problema paternității. Pentru Felix, iubirea este o comuniune de idealuri, aspirații, pe când, pentru Otilia, dragostea este asemenea unui sentiment delicat ca o floare ce are nevoie de un decor mereu schimbat, ofilindu-se în lupta dură pentru existență.

Personajele călinesciene, precum cele balzaciene, sunt caractere bine individualizate, corespunzând unor tipuri general-umane. Astfel, Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului care nu se îndură să se despartă nici măcar de o mică parte din avere, concurat îndeaproape de Stănică Rațiu, tipul arivistului, ce urmărește cu obstinație averea bătrânului. Aglae Tulea, baba absolută, este secondată de Aurica, fata bătrână, aflată într-o jalnică goană după pretendenți. În opoziție cu aceștia se situează Felix, tipul intelectualului sensibil ce dorește să se afirme prin carieră, sau Pascalopol, rafinatul

aristocrat ce face o pasiune pentru Otilia. Otilia Mărculescu este un personaj de factură modernă, prezență complexă și enigmatică, surprinsă în devenire. Este o prezență memorabilă, cu un farmec inefabil, amestec de candoare și rafinament, copilărie și maturitate, inconștiență și luciditate, conturată predominant prin mijloace indirecte. Portretul său fizic evidențiază și el natura contradictorie a fetei, ” capul prelung și tânăr, încărcat cu bucle căzând până la umeri”; astfel, sub aparența frivolității, a cochetăriei, a mirajului luxului se disimulează convingerea fermă a eroinei că într-o lume a bărbaților, o fată fără zestre nu-și poate afla un loc acceptabil decât prin lumina frumuseții, a tinereții, a spiritului și sensibilității. Relativizarea personajului se realizează din însumarea perspectivelor multiple asupra Otiliei. Pentru Costache , ea este ”fe-fetița”, ”Otilica” sa scumpă ce-i luminează bătrânețea, în timp ce pentru Felix este tânăra admirabilă, fata superioară pe care n-o înțelege sau tânara strălucitoare cu suflet capricios de artistă dezinteresată, așa după cum este percepută de Pascalopol. În opoziție cu aceste percepții asupra personajului, Otilia este văzută de către Aglae și Aurica ca o ”dezmățată” ce sucește mințile bărbaților. Figura complexă a personajului se conturează astfel din însumarea tuturor acestor modalități, tradiționale și moderne, prin care se sugerează eternul mister feminin.

Planul-cadru surprinde viața Bucureștiului în preajma anului 1909. Fără nicio intenție vizibilă de frescă socială, romanul evocă un București inedit, cu o viață ascunsă în case mohorâte, în izolări de gradini, în care oamenii se simt iremediabil singuri. În antiteză cu mediul urban, este descris Bărăganul, ca spațiu al nemărginirii, în care ființa citadină poate recupera sentimentul cosmic.

Arta narativă dezvăluie uluitoarea putere a scriitorului de a da viață caracterelor. Străpungând opacitatea banalului, naratorul omniscient, obiectiv sondează psihologii, deplasând adesea accentul de pe epic pe evenimentul interior, obsevând totul din spatele personajelor sale ( perspectivă ”din dărăt”). Cele mai multe personaje ființează mai ales la nivelul limbajului, acesta fiind încărcat de termeni citadini, neologisme, termeni abstracți, de referințe culturale. ”După Caragiale, niciun alt scriitor român nu a dovedit un mai autentic geniu al vorbirii citadine. Fiecare om vorbește exact limba lui individuală și în acealși timp pe a epocii, a clasei, a cercului din care face parte” (Radu Popescu).

În concluzie, ”Enigma Otiliei”, de George Călinescu este un roman realist-obiectiv de tip balzacian prin tematica abordată, moștenirea, declanșatoare a unor energii umane latente, surprinzând în aceași timp în mod veridic, realist, moravurile burgheziei bucureștene la începutul secolului XX. .