Piaţa Capitoliului (1547)Arhitect Michelangelo Buonaroti

“Creşterea populaţiei urbane sub impulsul dezvoltării forţelor de producţie, a prilejuit apariţia de nuclee alcătuite din clădiri monumentale sau ansambluri de clădiri- ex: Piazza Annunziata din Florenţa şi Piaţa Capitoliului din Roma. Pe de altă parte mulţi dintre arhitecţii Renaşterii n-au ezitat să intervină asupra operelor predecesorilor, fie dărâmând şi construind, fie adaptându-le noilor nevoi si gusturi, prin restructurări de faţade, etc”

“În Renaştere, Noţiunii de commoditas i se adaugă cea de voluptas. Oraşul nu caută să fie numai practic. El trebuie să fie şi frumos. Dacă Alberti menţine străzile sinuoase, este pentru raţuni estetice căci ele vor aduce „stimă oraşului mai mare şi mai falnic." Apoi plasează acest principiu: „Oraşul nu are a se face doar pentru confort şi pentru necesarul de locuit, ci şi pentru a fi orînduit de aşa natură încît să conţină şi tare desfătătoare şi cinstite locuri." După dînsul, idealul de frumuseţe pentru un oraş ar fi să înmănuncheze în planul său legea numerelor şi cosmosul pitagoreic. Intr-al său Tratat de arhitectură civilă fi militară, Franceso di Giorgio reia la rîndul său ideea că oraşul este locul unde se întrupează frumuseţea. Trebuie, scrie el, să se construiască „edificii proporţionale şi agreabile... Plăcute la privit şi prielnice traiului." Oraşul şi fiecare clădire dintr-însul ar urma să oglindească înlănţuirea minunată a corpului omenesc, „fiind trupul omului mai bine cîrmuit decît orice altceva şi perfect... rămîne stabilit că se poate asemui cu oricare edificiu." Frumuseţe omenească, frumuseţe citadină, prestigiu pentru arhitectură; trei întrunite descoperiri - sau redescoperiri - din Renaştere. Căci a construi înseamnă a zămisli. „A construi, asigură Filaret, nu este altceva decît plăcere desfătătoare, ca atunci cînd omul este îndrăgostit."Renaşterea a moştenit în perioada feudală reţeaua stradală, masivele construite şi spaţiile libere, organizate strâns în jurul primăriei şi bisericii.”

“Michelangelo(1475-1564) geniu creator multialteal, exprimă spiritul epocii printr-un limbaj artistic viguros şi personal. Operele sale de arhitectură capela Medici si biblioteca laurenţiana din Florenţa, Piaţa Capitoliului din Roma, sunt exemplele unei remarcabile vizuni de plastică a volumelor şi decorului. Michelangelo lucrează cu mase mari, folosind ordinul colosal, articulând marile volume, întărindu-le expresia prin contraste de umbră şi lumină. “

“Acceptă reamenajarea Pieţei Capitoliului, care va deveni unul din renumitele ansambluri urbane ale Romei. Aşezată pe venerabila colină Captiolina ce domina forul antic, piaţa – de plan trapezoidal cu un paviment rafinat conceput şi în care pentru prima oara în Renaştere apare ovalul ca motiv principal al compoziţiei- este destinată amplasării anticei statui ecvestre a lui Marc Aureliu, si desfăsurării unor ceremonii în aer liber. Clădirile care străjuiesc piaţa pe trei laturi sunt: Palatul Senatorilor în ax – veche construcţie a cărei faţadă este refăcuta în perioada Barocă, Palatul Conservatorilor şi Muzeul Capitloian pe laturile lungi, construcţii pentru care Michelangelo concepe noi faţade. Accesul principal se face printr-o lungă scară monumentală care debusează pe latura îngusta a pieţei rămase degajată de construcţii. Proiectele lui Michelangelo pentru Palatul Consrevatorilor şi Muzeul Capitolian utilizează din plin ordinul colosal, piaţa având un caracter dinamic, de factura proto-barocă. Construcţiile au fost terminate de generaţia următoare de arhitecţi, în stil Baroc. “

“Piaţa trapezoidală cu latura lungă spre faţada principală a fost începută de Michelangelo şi terminată în secolul XVII. Compoziţia creează un spaţiu urban reprezentativ cu vădite preocupări pentru simetrie şi grandoare. Compunerea spaţiului şi plastica faţadelor în care este întrebuinţat cu generozitate ordinul colosal anunţă formele viitoare ale arhitecturii Baroce.”

După cum se poate remarca în citatele anterioare construirea şi adaptarea pieţei pentru noile cerinţe ale Renaşterii şi a scopului pentru care a fost proiectată aceasta piaţă- aducerea statuii ecvestre a lui Marc Aureliu şi amplasarea acesteia ca centru de interes pentru a afilia simbolic imperialismul- precum şi tratarea într-un mod cu totul inedit Renaşterii, se poate concluziona apropierea sfârşitului acestei perioade, evoluţia fiind aproape o necesitate. Modul de compunere a spaţiului anunţă manierismul : descoperirea contradicţiilor, cosmosul în sine apare plin de probleme, opoziţii, contrast, iar omul divin al Renaşterii se transformă in omul- problematic.

Morfologia spaţiului şi efectele rezultate sunt complexe şi definitorii pentru piaţă, perioadă, populaţie, civilizaţie şi evoluţie. Specific lui Michelangelo este conceptul de non-finit: o viziune arhitectonică în progres, o etapizare. Percepţia spaţiului este ritmică datorită pantei, unghiul este deformat, iar Palatul Senatorilor pare mai aproape decât este în realitate, iar pe masură ce urcăm se departează, percepţia realizându-se pe diagonalâ, iar distanţa sporeşte greutatea vizuală a obiectelor. Traseul drept, linear devine un element organizatoric, iar percepţia pe masura parcurgerii traseului este una treptată: pe fundalul oferit de Palatul Senatorilor se disting ca un acces cele doua statui ale fraţilor Dioscuri şi balustrada ce delimitează intrarea în piaţă, mai apoi centru de interes fiind statuia lui Marc Aureliu. Elementele pieţei sunt aranjate în aşa fel încât să satisfacă rigorile Renaşterii, dar să şi glorifice statuia ecvestră, iar în funcţie de aceasta este modificată piaţa iniţială în care se găseau Palatul Senatorilor ce nu dispunea de o faţada Renascentistă şi anume simetrica, şi palatul Conservatorilor. Faţadele celor două au fost modificate de Michelangelo în aşa fel încât ele să devină simetrice, adaugă Muzeul Capitolian ca şi imagine în oglindă a palatului conservatorilor având ca ax de simetrie statuia aşezată pe axul Palatului Senatorial.

Domină pluridirecţionalitatea, existând o divergenţă de parcursuri declansştă în locul unde axa longitudinală se intersectează cu statuia lui Marc Aureliu şi apoi cu fundalul Palatului Senatorial, împărţirea în două a scării şi masivelor laterale forţează traseul să coteasca, dezvăluind direcţii inedite pentru a exploda în final în cele două articulaţii ale trapezului dizlocat, iar cele două pasaje din capăt nu permit o percepţie omogenă, dezechilibrând vizual, ansamblului apărându-i efectul de surpriză valorificat mult în Baroc.

Suprafaţa trapezoidală, delimitată la margine de gradene şi curbată spre centru de convexitatea crescândă din jurul statuii începe să se mişte, rupându-se în zona aceluiaşi scolu şi constrângând la o abordare transversală care “alunecă” de la centrul imposibil. Calota ovoidă impregnează tot tot ambientul, iradiind prin planuri oblice spre mai multe direcţii, stelajul pavimentului imprimă o mişcare centrifugă în contrast cu statica faţadelor, în acesta fiind înscrisa parcă o revoltă impotriva ortogonalităţii şi echilibrului- contrast.

Michelangelo experimentează capacitatea spaţiului de a se infiltra prin pereţii edificiilor ca forţă expansivă capabilă să transforme forma maselor construite şi viceversa, iar arhitectura apare ca un pretext pentru a contura golul, spaţiul, neconstruitul. Astfel porticele se retrag spre a adăposti fluenţele cavităţii, se modelează spre a aspira parcursurile, directionându-le in funcţie de tangenţe, în timp ce la etajele superioare ancadramentele ferestrelor ies în afară exact contrar efectului de la parter, în acest fel porticele apar crescute organic în piaţă şi chiar şi staticul fundal al Palatului Senatorial va intra în criza, în constrast cu tensiunea indusă de cele două rampe ale scării monumentale.

Efectul dinamic pe orizontală dat de arcele porticelor din Palatul Conservatorilor şi Muzeul Capitolian imprimă o direcţie transversală care orientează perpendicular şi încetineşte mişcarea paralelă cu faţadele.

Apar mişcări multiple: de rotaţie, de dilataţie şi verticală, spaţiul devenind expansiv şi contractiv: se dilată şi se contractă în acleşi timp, având un efect pulsatoriu rezultând dizolvarea spaţiului. Mişcarea centripentă şi centrifuga îi oferă ambiguitate spaţială, bulversare, contradicţii, tensiune spaţială şi imprevizibil. Spaţiul este plin de vitalitate printr-o deosebită cantitate de propulsii cinetice ale căror traiectorii, captate şi relansate pe diagonală se revarsă prin cele 5 accese diferenţiate, anulând intenţia axială şi centripetă. Un loc de confruntare bivalentă: acest spaţiu dilatat spre colţuri distruge orice reziduu clasic şi substituie univocitatea cu disociaţia, frontalitatea cu profunzimea şi asemănarea cu diversitatea.

Ca şi semnificaţie culturala Piaţa Capitoliană are o mare importanţă redată prin evoluţia urbană a spaţiului, iar unicitatea acestuia este evidenţiată prin marca de autor. Spaţiul central exprimă o nouă manifestare a Romei ca şi “caput mundi” al cuvilizaţiei, paradigma a spaţiului circular; motivul ovalului devine un simbol cosmic, ideea de “cosmocrator” centrul lumii şi al civilizatiei.

Michelangelo risca în mod constant trădarea ideii sale originare, încredinţând altor arhitecţi traducerea sa: este vorba de o poetică a hazardului, de viziuni arhitecturale în progres sau de o teribilă suprapunere de motive externe?

Bibligrafie:Istoria Arhitecturii, N Lăzărescu, S, Voiculescu, Gh. Săsărman, Editura Didactică şi PedagogicăCivilizaţia Renaşterii, Jean Delumeau, Paris 1984Roma, Cetate Eternă

Moisescu RaduGrupa 24B13.12.2010