Studiu de caz

Profesor coordonator :

Rotaru Maria

Realizatori :

Cornea Andreea

Lazurca Daniela

Nedelcu Mihai

Rotar Adrian

Clasa a XI-a EIanuarie, 2011

CAZUL:

Mihai Eminescu a cultivat în operele sale lirice tema efemerităţii iubirii raportată la condiţia geniului pornind de la filozofia lui Schopenhauer.

SOLUŢIA :

Mihai Eminescu a preluat ideea pesimismului filozofului Arthur Schopenhauer, dar consideră că iubirea poate fi unul din sentimentele profunde specifice omului de geniu.

Potrivit lui Arthur Schopenhauer, alǎturi de alte instincte este cel al perpetuǎrii speciei, şi deci şi a suferinţei în lume; la atât se reduce destinaţia femeii.

„Azi adeseori femeia, ca şi lumea e o şcoalǎ,Unde-nveţi numai durere, înjosire si spoialǎ. ”

(Scrisoarea a II-a)

Aceastǎ perspectivǎ sumbrǎ apare şi la Eminescu cu completarea cǎ accentul cade mai degrabǎ pe unele însuşiri detestabile atribuite de filozoful german femeii : superficialitatea, infidelitatea, ingraditudinea sau nedreptatea.

Filozoful german crede că din cauza nivelului intelectual oarecum redus, femeia se complace în nimicuri, preferând aspectele nesemnificative ale lucrurilor în locul celor esenţiale pe care le abordeazǎ geniul. 

„ Nu uita cǎ doamna are minte scurtǎ, haine lungi. ”(Scrisoarea a V-a – Dalila)

Pesimismul eminescian pus în relaţie cu filozofia schopenhauerianǎ prezintǎ imaginea femeii ca simbol al josniciei și falsităţii.

Schopenhauer vede iubirea ca o exprimare a instinctului de supravieţuire uman, adicǎ o înzestrare a naturii pentru om.

„ Eu fǎcut-am zeitate dintr-o palidǎ femeie, Cu inima stearpǎ, rece şi cu suflet de venin. ”

(Venere si madonă)

Eminescu consideră că femeia nu e în stare să trăiascǎ decât formele particulare ale existenţei și ea nu se poate ridica la viziunea geniului; dorinţele ei nu sunt decât forme elementare ale voinţei de a fi, de aceea iubirea provoacǎ suferinţǎ.

 Pornind de la ideea lui Arhur Schopenhauer,

Mihai Eminescu prezintǎ iubirea ca un dar elementar al naturii ; forţa irezistibilǎ a iubirii este motivatǎ de

angrenarea ei în straturile profunde ale naturii. 

Eminescu trece cu vederea ce i se datoreazǎ nu ei, ca femeie, ci societǎţii, moravurilor acesteia şi relevă contrastul dintre formele trecǎtoare ale vieţii, momentele oferite de femeie în iubirea ei, şi devenirea ei eternă.

„ Lângǎ salcâm sta-vom noi noaptea întreagǎ, Ore întregi spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă. ”

(Sara pe deal)

În contrast cu frumuseţea şi armonia iubirii, Mihai Eminescu constată mulțimea problemelor sociale care îl îndeamnă la o critică destul de aspră. Această critica poate fi considerată şi de natura constructivă conţinând speranţa unei îndreptări.

Filozoful german prezintă ideea că lumea omului simplu e dominată de instinct și că iubirea

aparținând unei astfel de lumi nu e potrivită cu starea de contemplație.

“În loc de a fi un soare al astei lumi întregi,

Îmi ucizi gandirea, căci nu mă înţelegi”

(Nu mă înţelegi)

Prin faptul cǎ femeia rǎspunde unei iubiri simbolizeazǎ însǎşi bucuria de a trǎi, fericirea vieții împlinite, lucru care la filozoful german înseamnǎ doar o singurǎ clipǎ de uitare a suferinţei, specifică oamenilor şi nu geniului.   

,,Și adânc privind în ochii-i, ți-ar părea cum că înveți Cum viața preț să aibă și cum moartea s-aibă preț.”

(Scrisoarea a V-a) 

Eminescu dǎ o şansǎ iubirii ca element de o profunzime specificǎ geniului şi nu o desfiinţeazǎ propunând impasibilitatea sau aprofundarea în sine însuşi într-o stare de contemplaţie. Profunzimea pasiunii, unicitatea iubirii și construirea cuplului adamic fac parte din orizonturile geniului.

Arthur Schopenhauer

-răul se manifestă peste tot, atât în natură, cât şi în societate. -a contemplat cu indiferenţă, răceală şi detaşare spectacolul lumii.

Mihai Eminescu

-răul nu se manifestă în natură, ci numai în societate. -a fost un luptător pătimaş pentru eradicarea răului social.

Arthur Schopenhauer este un misogin care dispreţuieşte capacitatea intelectuală a femeilor. Mihai Eminescu n-a fost misogin decât numai faţă de femeia cochetă şi superficială, vicleană, al cărei prototip rămane Dalila, din legenda biblică, cu care începe "Scrisoarea V".