CUVINT INAINTE

Cind Schopenhauer a fost intrebat unde si-ar dori sa fie ingropat, el a raspuns: "Oriunde; ei ma vor descoperi.", iar piatra ce este asezata pe mormintul sau din Frankfurt, poarta doar inscriptia: "Arthur Schopenhauer", fara sa fie insotita nici macar de data nasterii sau a mortii. Pesimistul Schopenhauer a avut convingerea suficient de optimista ca mesajul sau catre omenire va fi in ultima instanta inteles - o convingere care niciodata nu a dat gres intr-o viata plina de dezamagiri, de desconsiderari; si de la care probabil ca a avut cele mai inalte asteptari; o resemnare ce a aratat primele semne ce ar fi justificat-o doar cu citiva ani inainte de moartea sa. Schopenhauer n-a fost un oportunist; el n-a fost nici macar conciliator; n-a ezitat niciodata sa-si declare credinta in sine, in principiile sale, in filosofia sa; n-a cerut sa fie ascultat ca o chestiune de curtoazie, ci ca un drept - un drept pentru care va face eforturi, pentru care s-a luptat si care in cursul trecerii timpului, tirziu, ii va fi recunoscut. Desi tot ce-a scris Schopenhauer a fost mai mult sau mai putin scris pentru a sustine principalele sale teze filosofice, principiul sau filosofic unificator reprezentat de eseurile din acest volum au un anume interes, daca nu cu totul aparte, cel putin suficient de independent pentru a ne indreptati sa le consideram la nivelul meritelor lor reale, fara a le pune in legatura cu ideia sa principala. Si disociidu-le, daca cineva poate face asta pentru moment (desi autorul lor nu ar fi permis asta!), se poate considera ca el intra in acest fel pe teritoriul criticismului, unde opiniile pot cu greu varia. Pina acum, asa cum a fost preocupata de filosofia sa, aceasta unanimitate nu exista; el este unul din cei mai contestati filosofi; a fost de nenumarate ori explicat si condamnat exhaustiv si fara indoiala asta se va mai repeta inca de nenumarate ori si de aici inainte. Care era directia principala a filosofiei sale, explicatiile sale metafizice asupra lumii, reiese aproape in fiecare din aceste eseuri, dar in principal din "Metafizica dragostei", cea care reuseste cel mai bine sa le transmita cititorului. Aceste eseuri sint o valoroasa critica asupra vietii, realizata de catre un om care are o larga experienta de viata, un om al lumii care poseda o facultate inspirata de observatie. Schopenhauer a observat cel mai bine dintre toti oamenii viata; si asta intr-un mod nemijlocit. Nu exista niciun ecou academic in exprimarea lui; el nu apartine unei anumite scoli; vocea sa nu are o intonatie formala; cuvintul sau este adinc, rostit din tot sufletul sau, purtind intregul rasunet al amaraciunii nascute din acea trasatura individuala ce-l caracterizeza, fara nicio lauda, dar izvorita dintr-o convingere statornica. El a reprezentat pentru tara si pentru timpul sau un adept al formei literare; dar pe

care el a utilizat-o doar ca pe o cale. Sentintele sale sint uneori complicate, el spune multe lucruri taioase, multe stralucitoare, multe aforisme, are maniera unui faimos eseist, este paradoxal (si cite dintre paradoxurile sale nu sint acum truisme!); unele din aceste fantezii au putut fi ascultate odata in opera lui Moliere, dar aceste vorbe de duh nu sint doar manifestari literare, ele sint utilizate pentru a ilumina ceea ce el considera ca ar fi adevarul. Rien n'est beau que le vrai; le vrai seul est aimable (Nimic nu e mai frumos ca adevarul; singur adevarul este demn de-a fi iubit) cita el; a fost un cautator deliberat si perseverent al adevarului, straduindu-se totdeauna sa atinga miezul lucrurilor pentru a ajunge la cunoasterea primelor principii. Nu este lipsit de un soi de umor necrutator, adesea prea accentuat, de la care adeptii vivisectiei psihologice se asteapta sa infatiseze in intreaga ei goliciune scheletul mintii umane, sa indeparteze toate micile sentimente, atit de fascinante, dar si toate ipocriziile care in cursul timpului au devenit o parte integranta din complicata tesatura a vietii umane. Un om influentat de atitea motive si posedind o limba clara si caustica nu e posibil sa atinga o foarte larga scara de popularitate; sau sa fie considerata o persoana prea sociabila. Tesatura vietii sociale este imbinata cu o multitudine de eschivari discrete, ale unor mici ipocrizii, formele materiale ale unor sentimente ce stralucesc inselator; relatiile sociale ar fi imposibile in absenta lor. Aici nu este posibila niciun fel de experienta sociala pentru o persoana ce este destul de sincera pentru a spune intotdeauna ceea ce gindeste si multi vor fi de-a dreptul multumiti daca aici nici nu va exista o astfel de persoana. Obiectele destul de naturale pentru a forma subiectul unui astfel de diagnostic si expuneri critice; unele alegeri pentru prieteni sint ipocriziile agreabile ale vietii ce pot sustine pentru ei iluziile in care isi doresc sa traiasca. Conceptia pura a lumii clar explicate este socotita a aduce unul din ultimile grade de disperare; este o conceptie intolerabila. Cu toate acestea este un bine pentru omenire in a avea pe scena ei un vorbitor deschis, un "tulburator al petrecerilor". Un vrajitor, care planuieste pentru noi spectacolul deziluziei si care ne permite pentru un moment sa vedem lucrurile asa cum el le concepe, onest, ca si cum ar fi si nu doar asa cum noi ne-am fi dorit sa fie. Pentru a estima valoarea unei astfel de lectii de acest gen nu este nevoie sa fim purtati prea departe, nici macar nu este nevoie in a fi cu totul convinsi de autor. Prima data putem sa intram in starea pe care el o traieste; si ne putem intreba: "Este aceasta viziune a sa perfecta?". Ne putem consola cu un diagnostic superficial, insa asta pe propria noastra socoteala. Si acest gen de examinare, ca si aceasta experienta a lui Schopenhauer, este un izvor de incintare, daca nu il vom gasi chiar a fi un succes complet. Ceea ce ne izbeste, este aceea ca el sufera probabil de o mica forma de privatiune ereditara, pentru ca stim ca aici, in familia sa, este o forma evidenta de

predispozitie fata de melancolie; stim de exemplu ca bunica sa dupa tata atinge o forma de alienatie catre sfirsitul vietii, ca doi dintre fii sai sufera de o anumita forma de incapacitate mentala si ca cel de-al treilea, tatal lui Schopenhauer, a fost un om cu un temperament curios si ca aceasta a pus probabil capat vietii sale. El insusi ar fi avut in vedere acest aspect atunci cind spunea ca mama sa in momentul in care s-a casatorit a actionat in interes individual in loc de-a indeplini acea sarcina inconstienta pe care o impunea vointa speciei; iar urmasul acestei uniuni a suferit toate consecintele acestui act. Totusi, vorbind despre toate acestea pentru a fi explicate si atasindu-le importanta pe care el considera ca ar avea-o, oricine poate fi uimit de claritatea viziunilor sale, de vigoarea sa si la un moment dat, de subtilitatea perceptiei sale. Daca nu a vazut viata in intregul ei, ceea ce a vazut prin propri sai ochi si ce ne-a transmis despre aceasta viziune este mai presus de orice indoiala o marturie sincera si in cea mai mare parte naturala, simpla si magnifica totodata. Nu poate fi alocata o mare importanta acestei proprietati de a vedea lucrurile de unul singur; ea este marca unei minti marete si originale; este calitatea principala a ceea ce unii numesc geniu. In ratiunea lui Schopenhauer, lumea poseda o personalitate - fertilitatea; a carei personalitate poate fi ceva cam guraliva; o personalitate curioasa, capricioasa si sensibila; plina de cele mai obisnuite superstitii, cele mai extravagante vanitati, egoista, uneori violenta, mult mai rar generoasa; un om pe care in timpul vietii sale nimeni nu l-a putut intelege, o creatura izolata, absorbita de sine, exclusiv concentrata in elaborarea unei explicatii a lumii si posedind subtilitati ce de cele mai multe ori au scapat perceptiei semenilor sai, un pustnic si un om de lume totodata. El a fost intr-un mod esential un mare temperament; intreaga sa viata a fost o viata a ideilor, o viata intelectuala. Si munca sa, rodul vietii sale, poate fi privita a fi infruntat cu succes testul tuturor marilor opere - testul timpului. Nu este mai putin curios ca cineva care a realizat atit de putin in zilele vietii sale, cineva care a iubit atit de putin si a fost atit de putin iubit, ar putea sa ne vorbeasca acum din paginile sale cu ceva din forta unor declaratii personale, ca si cum ar fi acum impreuna cu noi si ca si cum l-am cunoaste, asa cum ii cunoastem pe Charles Lamb si Izaak Walton, personalitati de calibru atit de diferit. Si sa realizam ca acest om nu ne impresioneaza defavorabil; si daca el este lipsit de sarm, este insa cu siguranta plin de interes si extraordinar de atragator; este atit de puternic in convingerile sale intelectuale, este atit de eliberat de nesinceritate, este un egocentrist generos, plin de atita din naivitatea umana; este atit de nemilos, onest si independent si la un anumit moment (isi pot permite sa gindeasca unii!), atit de gresit. RUDOLF DIRCKS

NOTA BIOGRAFICA

Arthur Schopenhauer s-a nascut la Dantzig, pe Heiligengeist Strasse, No. 117, pe 22 februarie 1788. Ambii sai parinti aveau origini olandeze, strabunicul dupa mama ocupind o anumita pozitie in ierarhia ecclesiastica din Gorcum. Dr. Gwinner in "Viata" sa nu a urmat linia olandeza a stramosilor din partea tatalui, dar stabileste ca strabunicul lui Schopenhauer a arendat o ferma, Stuthof, in apropiere de Dantzig, la inceputul sec. XVIII-lea. Acest stramos Andreas Schopenhauer, a primit aici cu ocazia unei vizite neasteptate pe Petru cel Mare si Catherina si este relatat ca nu existau sobe in camera in care cuplul regal si-a petrecut noaptea, astfel ca insotitorii sai au aprins pe podeaua de piatra citeva butoaie de brandy pentru a incalzi locuinta. Fiul sau, Andreas Schopenhauer, a calcat pe urmele tatalui, combinind cariera de comerciant cu ocupatiile vietii de la tara. El moare in 1794 la Ohra, unde a achizitionat o mosie si s-a retras pentru a-si petrece aici ultimii ani ai vietii. Sotia sa (bunica lui Arthur) i-a supravietuit citiva ani, desi la scurta vreme dupa moartea sa a fost declarata dementa si incapabila sa-si mai administreze afacerile. Acest cuplu a avut patru fii, cel mai virstnic, Michael Andreas, a fost slab de minte; al doilea, Karl Gotfried, a fost deasemenea slab de minte si si-a parasit apropiatii in favoarea unor persoane funeste, cel mai tinar fiu, Heinrich Floris, a avut fara indoiala o serie de calitati considerabile care au lipsit fratilor sai. El a posedat inteligenta, un caracter puternic si o mare perspicacitate comerciala; in acelasi timp a avut un interes pentru ocupatii intelectuale, l-a citit pe Voltaire, caruia i-a si fost, mai mult sau mai putin, discipol, dar si alti autori francezi, avind o mare admiratie pentru viata politica si de familie tipic englezeasca, mobilindu-si pina si casa dupa aceasta moda. A fost un om cu un temperament inflacarat, iar infatisarea sa era chiar atragatoare; era scund si robust, avea o fata luminoasa, nasul putin ridicat si o gura larga. El este tatal filosofului nostru. La treizeci si opt de ani, Heirich Schopenhauer s-a casatorit in 16 Mai 1785 cu Johanna Henriette Trosiener, o tinara domnisoara de optsprezece ani, fica unui consilier al orasului Dantzig. Era la vremea aceea o tinara persoana atractiva si cultivata cu o dispozitie calma, ce s-ar fi maritat mai mult pentru avantajele pe care i le-ar fi oferit casatoria, o viata confortabila si asigurarea unei pozitii sociale, decit dintr-o afectiune pasionala pentru pretendetul sau, pe care se pare ca n-o impartasea. Heinrich Schopenhauer a fost atit de mult influentat de ideile venite din Anglia, incit si-a dorit ca primul sau copil sa se nasca acolo; si s-a indreptat intr-acolo doi ani mai tirziu dupa casatorie, dupa ce cuplul a facut mai intii un detoure pe Continent. Dar dupa ce au petrecut citeva saptamini in Londra, doamna Schopenhauer a fost cuprinsa intr-atit de dorul de patrie, incit sotul sau a consimtit dorintei ei si s-au reintors la Dantzig

unde s-a nascut la scurt timp copilul ce va fi viitorul filosof. Primii cinci ani din viata i-a petrecut la tara, in parte la Stuthof, la ferma care i-a apartinut cindva lui Andreas Schopenhauer, ce intrase de curind in proprietatea bunicului sau maternal. Cinci ani dupa nasterea fiului sau, Heinrich Schopenhauer, ca urmare a crizelor politice ce pareau sa-i afecteze profund afacerile din orasul Hanseatic Dantzig, s-a hotarit sa-si transfere toate activitatile de aici, acasa in Hamburg, acolo unde se va naste in 1795 cel de-al doilea copil, Adele. Doi ani mai tirziu a decis sa-i ofere copilul o educatie comerciala si l-a luat cu sine in acest scop la Havre, urmind calea Parisului; aici au petrecut un scurt timp impreuna, iar mai apoi, chemat de indatoriri il va incredinta lui M. Gregoire, un partener al sau de afaceri. Arthur va ramine la Havre pentru doi ani, tinarul va primi aici instructie privata alaturi de Anthime, fiul acestui partener de afaceri al tatalui sau, cei doi vor lega o prietenie trainica; reintors la Hamburg, va constata ca abia isi va putea reaminti citeva cuvinte din limba sa materna. Aici va urma cursurile unei importante scoli private pentru urmatorii trei ani. In aceasta perioada ambii sai parinti, dar in special mama sa, au cultivat in casa lor, Klopstock, societatea oamenilor literari. In vara ce a urmat reintoarcerii sale de la Havre, i-a insotit pe parintii sai intr-o calatorie pe Continent, avind printre altele opriri la Weimar, unde l-a intilnit pe Schiller. Mama sa avea deasemenea, remarcabile gusturi literare si un dar literar distinct, pe care mai tirziu il va folosi pentru a obtine unele avantaje ce o vor duce la elaborarea unor scrieri literare de calatorii si fictiune ce i-au adus si o anumita recunoastere, nu intru-totul lipsita de reputatie. De aceea nici nu a fost de mirare, ca aceste tendinte literare au inceput sa se arate la fiul sau, in care a inceput sa creasca in aceasi masura antipatia fata de cariera comerciala pe care tatal sau isi dorea s-o urmeze. Heinrich Schopenhauer, desi condamna aceste tendinte si se gindea chiar la cumpararea unui loc intr-un astfel de colegiu pentru fiul sau, in cele din urma el va renunta la aceasta idee, ca urmare a pretului destul de ridicat. Atunci i-a propus tinarului Schopenhauer sa-l ia intr-o lunga calatorie in Franta, unde-l va putea intilni pe tinarul sau prieten Anthime si apoi in Anglia, daca va renunta la chemarea sa literara; propunerea a fost acceptata. In primavara lui 1803 i-a insotit pe parintii sai la Londra si dupa vizitarea obiectivelor turistice il vom intilni la scoala lui Mr. Lancaster, la Winbledon. Va ramine aici pentru urmatoarele trei luni, din iulie pina in septembrie, formindusi cunostintele de baza in limba engleza; intre timp, parintii sai vor continua calatoria catre Scotia. Formalismul tipic englezesc si ceea ce el va intelege ca fiind ipocrizie englezeasca, va contrasta puternic cu experienta sa timpurie si fericita din Franta si ii vor produce o puternica impresie defavorabila ce-si va gasi expresia in scrisorile catre prietenul si mama sa. Dupa reintoarcerea din aceasta calatorie prelungita peste hotare, il vom regasi la Hamburg in biroul unui senator Jenisch, dar avea tot atit de putina chemare catre o cariera comerciala ca si pina acum si se va sustrage in secret de la sarcinile sale, pentru a-si putea urma studiile. Putin mai tirziu, se va petrece o calamitate, cumva, inexplicabila. Cind Dantzig va inceta a mai fi un oras liber si Heinrich Schopenhauer, cu o considerabila pierdere materiala, va reusi totusi transferarea afacerilor sale la Hamburg, acest

eveniment va determina o puternica amaraciune in spiritul tatalu sau. La Hamburg afacerile sale au cunoscut numeroase fluctuatii. Care din aceste doua evenimente i-au afectat mai mult spiritul, nu este inca stabilit cu precizie, este insa mai mult decit evident ca au avut o anumita influenta, actionind asupra unei anumite particularitati a personalitatii sale, astfel incit temperamentul sau a devenit mult mai violent. In orice caz, intr-o zi de aprilie 1805, fie s-a aruncat, fie ca a cazut singur de la ultimul etaj al unui hambar, cert este ca a fost gasit intr-un canal si s-a ajuns la concluzia generala ca a fost cazul unui suicid. Schopenhauer avea saptesprezece ani la data acestei catastrofe, de care a fost in mod natural foarte afectat. Desi la moartea tatalui sau influenta pe care incercase s-o exercite asupra lui pentru a imbratisa o cariera comerciala era deja inlaturata, veneratia pe care i-a purtat-o il va urmari intreaga sa viata si cu o anumita ocazie, a descoperit o modalitate de a-i aduce un curios tribut memoriei disparutului; intr-o dedicatie (care oricum n-a fost tiparita), cu ocazia celei de-a doua editii a operei Die Welt als Wille und Vorsellung. "Astfel am putut folosi si cultiva in directia potrivita intreaga putere pe care natura mi-a harazit-o, am putut urma impulsul natural, am putut lucra si gindi pentru nenumarati alti oameni, fara insa a putea ajuta pe niciunul dintre ei; si pentru asta trebuie sa-i multumesc tatalui meu, activitatii lui, inteligentei si chibzuintei sale fata de viitor. De aceea aduc azi multumirile mele catre nobilul meu tata. Si in orice deriva din munca mea, in orice placere, consolare sau invatamint, ar trebui auzit numele sau si ar trebui cunoscut, ca daca Heinrich Floris Schopenhauer nu ar fi fost omul care a fost, Arthur Schopenhauer ar fi fost de sute de ori ruinat." In anul urmator mortii sotului, Johanna Schopenhauer s-a mutat impreuna cu fica sa la Weimar, dupa ce mai intai s-a ocupat de afacerile sotului, care a lasat-o in posesie unor venituri insemnate. La Weimar s-a dedicat literaturii si tinea de doua ori pe saptamina intilniri literare de salon, ce erau frecventate de Goethe, cei doi Schlegels, Wieland, Heinrich Meyer, Grimm si alte personalitati literare marcante. Fiul sau a continuat pentru inca un an activitatea sa de birou, pina cind, intr-un final, mama sa sub influenta prietenului Fernow, a consimtit spre marea sa bucurie sa-l lase sa-si urmeze chemarea literara. In timpul anilor ce au urmat, il vom descoperi pe Schopenhauer devotat unei munci asidue de acumulare a cunostintelor necesare unei cariere de erudit; prima oara la Gimnasiul din Gotha, unde a compus citeva versuri satirice unuia din maestrii sai, care i-au si adus anumite neplaceri. In consecinta, s-a mutat la Weimar, unde si-a urmat studiile clasice sub directia lui Frantz Passow, in a carui casa a si locuit. Din nefericire, in timpul sejurului la Weimar, relatiile cu mama sa au devenit incordate. Unii considera ca de aici ar veni si un interes autobiografic in eseul sau despre femeie, punctul sau de vedere ar fi prin urmare in mare masura influentat de relatiile cu mama sa, la fel cum unele trairi ce constituie argumentele sale specifice din eseul asupra educatiei, ar fi in mare masura influentate de traseul urmat in propria sa evolutie.

La atingerea virstei majoratului, Schopenhauer va capatat drepturile asupra averii parintesti, din care ii va reveni un venit anual de 150 Lire sterline. Acum va intra la Universitatea din Gottingen (octombrie 1809), unde s-a inregistrat ca student la medicina si s-a devotat studiului stiintelor naturii, mineralogiei, anatomiei, matematicii, si istoriei; mai tirziu va include logica, psihologia si etnografia. Intotdeauna a fost insa pasionat de muzica si a gasit o metoda de relaxare in lectiile de flaut si chitara pe care le urma. Studiile sale din acest moment nu-i dau niciun ragaz, astfel incit sa poata fi preocupat de problema izolarii; se simte nestingherit in mijlocul colegilor sai si recunoastem printre ei prieteni si cunoscuti ca, F.W.Kreise, Bunsen, si Ernst Schultze. In timpul unei vacante, pleaca intr-o expeditie la Casel si pe Muntii Hartz. In aceasta perioada se va afla sub influenta -si in parte dator- lui Schultz, autorul lui Aenesidemus si mai apoi profesor la Universitatea din Gottingen; acum Schopenhauer va realiza chemarea sa catre filosofie. In timpul unei vacante la Weimar a avut o discutie cu Wieland, atunci in virsta de saptezeci si opt de ani, care probabil indemnat de d-na Schopenhauer, incerca sa-l indeparteze de vocatia pe care singur si-a ales-o. In replica, Schopenhauer a spus: "Viata este o problema dificila; m-am decis sa-mi petrec viata meditind asupra ei." Apoi, dupa ce conversatia a mai continuat putin, Wieland va declara hotarit ca a facut alegerea cea mai buna. "Inteleg natura ta", a spus el; continua cu filosofia." Iar mai tirziu i-a marturisit Johannei Schopenhauer ca el crede ca fiul sau va fi intr-o buna zi un om mare. Catre sfirsitul verii lui 1811, Schopenhauer se va muta la Berlin si va urma cursurile Universitatii. Aici va continua studiile sale asupra stiintelor naturii, va audia insa si cursurile lui Schleiermacher de Istorie a filosofiei, precum si cele sustinute la catedra de Literatura greaca si antica de F.A. Wolf, dar si "Informatii asupra Constiintei" si "Teoria stiintei" de Fichte, de la care, asa cum rezulta din referintele frecvente din cartile sale, nu a lipsit niciodata. Un an mai tirziu, cind a ajuns in Germania vestea dezastrului lui Napoleon in Rusia, intreaga tara a fost cuprinsa de un mare entuziasm, incepind a se face pregatiri de razboi. Schopenhauer a contribuit in acest scop echipind voluntari pentru armata, dar nu a intrat in serviciul activ; mai tirziu, cind s-a aflat rezultatul bataliei de la Lutzen si Berlinul parea a fi in pericol, a plecat pentru mai multa siguranta la Dresda si apoi la Weimar. Putin mai tirziu il vom gasi la Rudoltstadt, unde a plecat ca urmare a diferentelor avute cu mama sa si a ramas aici din junie 1813, fiind angajat in compunerea unui eseu: "Un Tratat Filosofic in Patru Parti despre Principiul Ratiunii Suficiente", pe care il va inmina Universitatii din Jena ca pe un exercitiu pentru a-l califica la titlul de Doctor in Filosofie, pentru care era garantata fara nicio indoiala si diploma. Catre sfirsitul anului a publicat eseul pe cheltuiala sa, dar se pare ca a fost distrus complet de presa, desi argumentele sale au atras atentia lui Goethe si i-au adus simpatia sa, cel pe care l-a si intilnit la intoarcerea sa la Weimar, in noiembrie, discutind cu el propria teorie asupra culorii. Citiva ani mai tirziu, Goethe, care era oponent al teoriei newtoniene asupra luminii, a prezentat

teoria sa Farbenlehre (teoria culorii). Numele lui Schopenhauer apare frecvent in jurnalul zilnic al lui Goethe si pe 24 noiembrie 1813, el ii scria lui Knebel: "Tinarul Schopenhauer este un om remarcabil si interesant... Il gasesc un intelectual, dar sint nedecis in ceea ce priveste viitorul." Rezultatul acestei asocieri cu Goethe a fost Uber das Sehn und die Farben ("O viziune asupra culorilor"), publicata la Leiptzig, in 1816, o copie inmanindu-i lui Goethe (care deja vazuse manuscrisul), in 4 mai a aceluiasi an. Citeva zile mai tirziu, Goethe ii scria distinsului om de stiinta Dr. Seebeck, rugindu-l sa-i citeasca opera. In Viata lui Gwinner, vom gasi o copie in engleza a scrisorii catre Sir C.L Eastlake: "In anul 1830, cind doream sa public in latina acest tratat ce insoteste in limba germana scrisoarea de fata, m-am dus la Dr. Seebeck la Academia din Berlin care este recunoscuta unanim ca fiind prima in filosofie naturala din Germania; el descoperise termo-electricitatea si citeva alte adevaruri ale fizicii. L-am intrebat asupra opiniei sale in ce priveste disputa dintre Goethe si Newton; a fost extrem de precaut si m-a facut sa promit ca nu voi publica nimic din ceea ce poate ca imi va marturisi, ca la sfirsit, fiind indelung presat de mine, s-a confesat recunoscind ca intr-adevar, Goethe avea perfecta dreptate si Newton gresea, dar el nu avea niciun motiv sa spuna lumii asta. Atunci a si murit; un batrin las !" In mai 1814, Schopenhauer se va muta de la Weimar la Dresda, ca urmare a noilor diferente avute cu mama sa. Aceasta va fi ultima ruptura dintre cei doi si nu va mai avea s-o mai revada niciodata in cei douazeci si patru de ani ce vor urma pina la sfirsitul vietii, desi vor relua corespondenta cu citiva ani inaintea mortii. Este cu totul lipsit de importanta sa dezgropam mortii asupra acestor diferente nefericite dintre Johanna Schopenhauer si fiul sau. Ruptura fost cauzata ca urmare unor temperamente diferite; ar trebui invinovatiti amindoi si niciunul dintre ei. Nu exista niciun motiv pentru a presupune ca Schopenhauer a fost vreodata un fiu impaciuitor sau o persoana prea sociabila; de fapt, sint o multime de motive care indica ca poseda un temperament dificil si suparator, precum si faptul ca a avut o atitudine critica fata de mama sa, care poate ca n-a fost cea mai fericita in toate situatiile. Pe de alta parte, Anselm Feuerbach, in Memoriile sale, ne furnizeaza o imagine nu tocmai placuta asupra d-nei Schopenhauer: "Madame Schopenhauer", scrie el " o vaduva bogata. A facut o profesie din eruditie. Scriitoare. Vorbeste mult si bine; inteligent; fara inima si suflet. Multumita de sine, dornica de-a fi aprobata si zimbind constant doar catre sine. Dumnezeu sa ne pazeasca de femeile al caror suflet s-a topit numai in intelect!" In acest timp Schopenhauer va lucra la propriul sau sistem filosofic; ideea principiului sau filosofic functiona: "In mainile mele, inca si mai mult, in mintea mea, creste ceva, o filosofie care va fi o etica si o metafizica inglobate intr-una singura, doua branse care au fost pina acum divizate intr-un mod la fel de fals cum omul a fost divizat in trup si spirit. Lucrarea creste, incet si cu masura, ca un copil in uterul mamei sale. Si care devine constient mai intii de unul din membrele sale, apoi de unul din organele de simt cu care este inzestrat, treptat, si unul urmand celuilalt. In alte cuvinte, am pus fiecare fraza pe

hirtie fara nicio neliniste asupra modului cum va fi realizat intregul: pentru ca stiu ca toate se ridica plecind de la o singura temelie. Astfel cum toate lucrurile isi au o obirsie organica si asa cum singure vor vietui... Sansa, tu, conducatoare a luciditatii lumii ! Lasa-ma sa traiesc si sa am pace pentru inca citiva ani, pentru ca-mi iubesc munca asa cum o mama isi iubeste copilul. Cind acesta va fi matur si va trebui sa se nasca, abia atunci datoria ta va capata interes pentru mine pentru o aminare. Dar daca ma voi cufunda inaintea acestui timp intr-o virsta a fierului, atunci ingaduie ca aceste miniaturi, aceste inceputuri, aceste studii ale mele, sa fie daruite lumii asa cum sint si pentru ceea ce sint: poate ca intr-o zi se vor ridica spirite inrudite care vor putea imbina intrun intreg toate aceste membre separate si sa restaureze "fragmentul antic"; scria el in 1813. [1] In martie 1817, a terminat munca pregatitoare pentru sistemul sau si a inceput sa aseze lucrurile singulare impreuna; un an mai tirziu, Die Wellt as Wille und Vorstelung: vier Bucher, nebst einem Anhange, der die Kritik der Kantischen Philosophie enhalt (Lumea ca vointa si reprezentare; patru carti cu un appendix continind o critica asupra filosofiei lui Kant"). Intimpinind unele aminari la publicarea operei sale, Schopenhauer i-a scris lui Brockhaus, editorul sau, una din scrisorile sale caracteristice pline de exagerari; acesta i-a replicat astfel: 'ca el va trebui sa refuze toata corespondenta viitoare cu autorii unor astfel de scrisori, care in divina stingacie si vulgaritate au o mireasma mai degraba de vizitii decit de filosofi" si incheaia cu o speranta pornita doar din ingrijorare, 'ca o astfel de opera de va fi tiparita, nefiind buna de nimic, doar va irosi hirtia, astfel putindu-se intimpla ca aparitia ei nici sa nu se realizeze'.[2] Aceasta lucrare va apare la sfirsitul lui decembrie 1818, inceputul lui 1819, cu un titlu generic. Schopenhauer intre timp, in septembrie, a plecat in Italia unde a revazut testele finale. Astfel, daca la primirea raspunsului lui Brockhaus avea destule motive de ingrijorare ca temerile acestuia in legatura cu opera sa, se vor implini, ajunge sa creada ca practic asa va si fi. Dar in fata acestei necunoscute, fata de care dorea o apreciere, Schopenhauer a gasit o mica consolare. Sora sa i-a scris in martie (era pe atunci la Neapole), ca Goethe: "a primit cartea cu mare bucurie, a taiat imediat paginile numeroase si a inceput pe data s-o citeasca. O ora mai tirziu mi-a trimis o nota in care spunea ca-ti multumeste foarte mult si gindeste ca intreaga carte este buna. El a marcat cele mai importante pagini pe care ni le-a citit si noua si a fost o mare incintare... Esti singurul autor pe care Goethe l-a citit vreodata serios, asa mi s-a parut si am simtit o mare bucurie." Cu toate acestea, cartea nu s-a vindut. Saisprezece ani mai tirziu, Brockhaus il informa pe Schopenhauer ca o mare parte din copiile cartii au fost vindute la pret de maculatura si ca mai detine inca citeva exemplare in stoc. Totusi, in timpul anilor 1842-1843, Schopenhauer a examinat problema scoaterii unei editii secunde si a facut o revizuire a cartii in acest scop; cind a terminat lucrul s-a deplasat la Brockhaus si a fost de acord sa lase chestiunea platii deschise. In anii urmatori editia secunda a fost epuizata (500 de copii la primul volum si 750 din cel de-al doilea) si pentru asta autorul n-a primit niciun ban. "Nu pentru contemporanii mei" spunea Schopenhauer cu convingerea sa ferma in prefata acestei editii, "nu pentru compatriotii mei - ci pentru

omenire am realizat acum opera mea completa, cu increderea ferma ca nu va fi lipsita de valoare pentru ei, chiar daca aceasta recunoastere va veni tirziu, asa cum se intimpla in general cu tot ceea ce este valoros. Pentru ca ea n-a fost scrisa pentru generatiile trecatoare, preocupate de deziluziile momentului; pentru ca mintea mea aproape impotriva vointei mele a fost necontenit impinsa la aceasta munca de-a lungul unei lungi vieti. Insa in timp ce curgerea timpului nu a fost in stare sa ma faca sa ma indoiesc de trainicia operei mele, nici nu am simtit nevoia de compasiune; pentru ca am avut permanent in fata ochilor mei falsul si uritul, si in final, absurdul si prostia, asezate in fata admiratiei universale si in deplina onoare si mi-am reamintit mie insumi, ca aici nu era cazul, ca aceia care sint capabili sa recunoasca adevarul si autenticul, sint asa de rari, astfel incit voi putea astepta zadarnic timp de douazeci de ani si ca cei care sint capabili sa-l produca pot sa nu fie decit citiva, astfel ca munca lor va reprezenta o exceptie, o forma supusa prefacerii la care sint condamnate toate lucrurile pieitoare si pamintesti; si astfel toate vor fi pierdute, doar pentru a renaste in perspectiva posteritatii, cea in fata careia fiecare om asezat fata in fata cu sine, nazuieste sa gaseasca cea mai inalta forma de confirmare." Cind Schopenhauer a pornit catre Italia, Goethe i-a dat o scrisoare de prezentare pentru Lordul Byron care se afla la Venetia, dar Schopenhauer na folosit niciodata aceasta scrisoare; spunea ca n-are curajul de-a i se prezenta: "Stii," spunea intr-o scrisoare, "trei mari pesimisti se afla in acelasi timp in Italia - Byron, Leopardi si eu. Si inca niciunul dintre noi n-a facut pina acum cunostinta cu ceilalti..." Va ramine in Italia pina in iunie 1819, cind se va indrepta catre Milano, unde va primi de la sora sa stiri ingrijoratoare despre firmele de comert din Dantig, care au devenit insolvabile; aici el si mama sa aveau investit intregul capital, la care el mai contribuise intre timp cu cite ceva. Schopenhauer le-a propus imediat sa imparta veniturile proprii cu ele. Dar mai tirziu, cind una din firmele de comert ce nu si-a indeplinit obligatiile catre creditori le va oferi treizeci%, Schopenhauer nu va accepta mai putin de saizeci% si asta in cazul unei plati imediate, sau in intregime in cazul unor plati intirziate; si a fost atit de indignat de felul cum mama si sora sa au esuat in clarificarea afacerilor cu debitorii, incit nu va mai coresponda cu ele din nou, timp de unsprezece ani. In legatura cu afacerile sale, scria: "Pot sa-mi imaginez ca din punctul tau de vedere, conduita mea ti se poate parea dura si nedreapta. Dar asta este o simpla iluzie ce va dispare imediat ce vei reflecta ca n-am dorit sa mi se ia nimic din ceea ce era de drept si incontestabil al meu, pentru ca asta inseamna mult mai mult decit atit, e vorba de intrega mea fericire, de libertatea mea, de timpul meu de a invata, totul, depinde de asta - o binecuvintare de care in lume oameni ca mine se bucura asa de rar, incit ar trebui sa fie la fel de inconstienti ca si vitele ca sa nu isi apere in cel mai inalt grad si sa caute sa pastreze cu orice chip, ceea ce de drept este al lor. Vei spune poate, ca toti creditorii tai au acest mod de-a gindi. Sint deplin constient

ca si eu pot ajunge foarte usor fara bani. Dar daca toti oamenii ar gindi asa cum gindesc eu, atunci lucrurile ar fi aici pe pamint alcatuite cu mai multa intelepciune si in acest caz, probabil ca nici nu vor mai exista falimente, nici razboaie, nici mese de joc." [4] In iulie 1819, cind se afla la Heidelberg, i-a venit ideea de-a deveni lector universitar si a prins forma in vara urmatoare, cind i-a fost oferit un curs de filosofie la Universitatea din Berlin. Dar experimentul n-a fost incununat de succes. Cursul nu a atins asteptarile si asta in momentul in care Hegel avea in acelasi timp si loc un curs ce se bucura de o asistenta suprapopulata si entuziasta. Acest esec l-a amarit si mai mult si in urmatorii ani si-a reamintit tot mai des de aceste momente. Aici a avut loc un incident pe care detractorii sai l-au amplificat mai mult decit ar fi cintarit, cu toate acestea a fost suficient se stinjenitor pentru Schopenhauer - ne referim la afacerea Marquet. Incidentul s-a petrecut intr-o zi pe cind se reintorcea acasa, cind a descoperit trei femei barfind in fata usii sale; una dintre ele era o croitoreasa care ocupa o alta camera in acea casa. Prezenta lor l-a iritat pe Schopenhauer (a carei sensibilitate in aceasta privinta poate fi estimata in eseul "Despre zgomot"), care gasindu-le ocupind aceeasi pozitie si intr-o alta ocazie, le-a cerut sa plece; dar croitoreasa i-a raspuns ca ea este o persoana onesta si refuza sa paraseasca locul. Schopenhauer a disparut in apartamentul sau de unde a iesit cu un bat. Conform propriei sale marturii, i-a oferit femeii bratul pentru a o conduce; dar ea nu a acceptat si a continuat sa ramina unde se afla. Schopenhauer a amenintat ca o va indeparta cu forta si si-a pus amenintarea in practica, luind-o de talie si incercind s-o dea afara. Femeia a inceput sa tipe si a incercat sa revina in locul de unde a fost indepartata. Schopenhauer a inceput acum a o impinge pentru a o da afara; croitoreasa a cazut si a ridicat intreaga casa in picioare. Aceasta femeie, Caroline Luise Marquet, a declansat o actiune impotriva lui solicitind daune si pretinzind ca a fost batuta si data afara. Schopenhauer si-a aparat singur cazul si actiunea a fost respinsa. Femeia a facut apel, iar Schopenhauer, care avea planificata o calatorie in Elvetia nu si-a aminat vizita, astfel ca actiunea a avut loc in lipsa; judecata a fost reconsiderata si Schopenhauer a fost amendat cu douazeci de taleri. Dar nefericita poveste nu s-a sfirsit aici. Schopenhauer a plecat din Elvetia in Italia si nu s-a mai intors la Berlin pina in mai 1825. Caroline Marquet si-a reinoit plingerea in fata curtii, sustinind ca datorita acestui rau tratament la care a fost supusa, a suferit o febra in urma careia si-a pierdut puterea unuia din brate, astfel ca intreaga stare generala a organismului a avut de suferit si cerea plata lunara a unei compensatii. A cistigat cazul; acuzatul a fost condamnat la plata a trei sute de taleri si la o contributie de saizeci de taleri pe an, pe intreaga durata a vietii victimei sale. La intoarcerea la Berlin, Schopenhauer a incercat tot ce se putea face pentru a schimba decizia; dar fara succes. Femeia a mai trait douazeci de ani; Schopenhauer a scris pe cerificatul mortii ei: "Obit anus, obit onus" Ideea casatoriei pare sa-l fi stapinit mai mult sau mai putin pe Schopenhauer in timpul vietii, dar nu l-a putut determina ca in final sa faca acest pas. Este suficient sa aratam in ce lumina a privit el femeia, asa cum reiese din eseurile sale. Casatoria este o datorie, contractata la tinerete si achitata la batrinete.

Oamenii casatoriti vor purta pe umerii lor intreaga povara a vietii, in timp ce cei necasatoriti vor purta doar jumatate din aceasta povara, suna una din maximile sale egoiste. N-au fost oare toti adevaratii filozofi celibatari - Descartes, Leibnitz, Malebranche, Spinoza, Kant? Scriitorii clasici nu vor fi considerati, deoarece femeia ocupa o pozitie subordonata in viata lor. N-au fost toti marii poeti casatoriti si asta cu consecinte catastrofale? Sincer, Schopenhauer n-a fost omul care sa-si sacrifice personalitatea, vointei speciilor! In august 1831 a facut o expeditie neprevazuta la Frankfurt pe Main, o expeditie in parte datorata izbucnirii holerei la Berlin si partial datorita unui vis (era foarte credul in asemenea materie), care ii prevestea moartea la inceputul acelui an. Aici va ramine practic pina la sfirsitul vietii sale, ce va deveni de-o regularitate mecanica si pe care o va dedica in intregime dezvoltarii ideilor sale filosofice; la inceput izolat, dar pe masura ce timpul trecea devenea cumva lacom de succesul pe care si l-a refuzat in zilele tineretii sale. In februarie 1839 are un moment de exaltare, cind afla de la Societatea Stiintifica din Drontheim ca a cistigat premiul pentru cel mai bun eseu, la intrebarea: "Daca libertatea poate fi dovedita din punctul de vedere al constiintei" si ca a fost ales membru al acelei Societati; si un moment ce corespunde unei mari disperari, cind a fost informat de Academia Regala Daneza de Stiinte, din Copenhaga, ca la o competitie similara, eseul sau, "Daca sursa si fundatiile eticii au scopul de-a cauta ideea morala intuitiva si in analiza altor conceptii morale derivate, sau in alte principii ale cunoasterii", a esuat, tocmai pe terenul unde avea nevoie de respectul ce era aratat opiniei principalilor filosofi. A publicat aceste eseuri in 1841, sub titlul "Doua probleme Fundamentale ale Eticii" si zece ani mai tirziu, Parerga si Paralipomena, lucrare asupra careia si-a concentrat atentia cinci sau sase ani. Munca sa tirzie, ce se va dovedi a fi cea mai populara, a fost refuzata de trei edituri si cind a fost acceptata de Hayn din Berlin, autorul a primit doar zece copii ca plata a muncii sale. Din aceasta carte au fost selectate toate eseurile, cu exceptia "Metafizicii dragostei", care va apare ca supliment a celei de-a treia din principalele sale opere. Editia secunda a principalei sale opere, Die Welt als Wille und Vorstellung - Lumea ca vointa si reprezentare, apare in 1844 si a fost primita cu aprecieri din ce in ce mai mari. Pina acum, el a fost cunoscut in Frankfurt ca fiu al vestitei Johanna Schopenhauer, de acum, va incepe sa aiba discipoli, care desi putini numerosi, erau insa suficient de entuziasti; si ei vor dovedi ca reputatia de care se arata odata ingrijorat, ii va fi intr-adevar de folos. Artistii ii picteaza portetrul; un bust al sau a fost realizat de Elizabeth Ney. In numarul din aprilie 1853, din 'Weisminster Review', intr-un articol intitulat "Iconoclasmul in Filosofia Germana" scris de John Oxenford, acesta va profeti recunoasterea sa ca scriitor si ginditor in Anglia; trei ani mai tirziu, Saint-Rene Taillandier in 'Review des Deux Monde', ii va face un serviciu similar in Franta. Unul dintre admiratorii sai cei mai entuziasti a fost Richard Wagner, in 1854 i-a trimis o copie a operei sale Inelul Nibelungilor purtind inscriptia:"In semn de admiratie si gratitudine." Facultatea de Filosofie a Unversitatii din Leiptzig i-a oferit un premiu pentru expunerea si criticismul sistemului sau filosofic. Doi francezi, M. Foucher de Careil si M. Challemel Lacour, care l-au vizitat pe Schopenhauer in ultimile zile ale vietii, au lasat o marturie a impresiei ce le-a

lasat-o acest interviu intr-un articol de mai tirziu, intitulat: "Un Budist Contemporan in Germania.", ce va apare in 'Revue des Deux Mondes', in 15 martie 1870. M. Foucher de Careils ne-a lasat o fascinanta imagine: Quand je le vis, pour la premire fois, en 1859, la table de lhtel dAngleterre, Francfort, ctait dj un vieillard, loeil dun bleu vif et limpide, la lvre mince et lgrement sarcastique, autour de laquelle errait un fin sourire, et dont le vaste front, estomp de deux touffes de cheveux blancs sur les cts, relevait dun cachet de noblesse et de distinction la physionomie petillante desprit et de malice. Les habits, son jabot de dentelle, sa cravate blanche rappelaient un vieillard de la fin du rgne de Louis XV; ses manires taient celles dun homme de bonne compagnie. Habituellement rserv et dun naturel craintif jusqu la mfiance, il ne se livrait quavec ses intimes ou les trangers de passage Francfort. Ses mouvements taient vifs et devenaient dune ptulance extraordinaire dans la conversation; il fuyait les discussions et les vains combats de paroles, mais ctait pour mieux jouir du charme dune causerie intime. Il possdait et parlait avec une gale perfection quatre langues: le franais, langlais, lallemand, litalien et passablement lespagnol. Quand il causait, la verve du vieillard brodait sur le canevas un peu lourd de lallemand ses brilliantes arabesques latines, grecques, franaises, anglaises, italiennes. Ctait un entrain, une prcision et des sailles, une richesse de citations, une exactitude de dtails qui faisait couler les heures; et quelquefois le petit cercle de ses intimes lcoutait jusqu minuit, sans quun moment de fatigue se ft peint sur ses traits ou que le feu de son regard se ft un instant amorti. Sa parole nette et accentue captivait lauditoire: elle peignait et analysait tout ensemble; une sensibilit dlicate en augmentait le feu; elle tait exacte et prcise sur toutes sortes de sujets. Schopenhauer a murit la 20 septembrie 1860, la saptezeci si trei de ani, impacat si singur, asa cum a trait intreaga sa viata; dar nu fara a primi avertismente. Intr-o zi din aprilie, in timp ce facea obisnuita sa plimbare dupa cina, a suferit de palpitatii ale inimii, de-abia putind respira. Aceste simptome s-au intensificat in urmatoarele luni si Dr. Gwinner l-a averizat sa-si intrerupa baile reci si sa ia micul dejun in pat; cu toate acestea, Schopenhauer tinea la regimul sau si era putin inclinat sa asculte pescriptiile medicului. In dimineata zilei de 18 septembrie a avut o discutie cu Dr. Gwinner in care isi exprima dorinta de-a pleca in Italia si ca va fi de compatimit daca va muri tocmai acum, cind intentiona sa faca citeva adaugiri importante la Parerga si Paralipomena; a vorbit despre munca sa si despre calda recunoastere ce a primit-o pina si in cele mai indepartate locuri. Dr. Gwinner nu l-a vazut niciodata pina atunci atit de inflacarat si prietenos si l-a parasit fara nicio tragere de inima; fara sa-si imagineze ca l-a vazut pentru ultima oara. In cea de-a doua dimineata dupa aceasta intrevedere, Schopenhauer si-a facut obisnuita baie rece, urmata de micul dejun. Servitorul i-a deschis fereastra pentru a lasa sa patrunda aerul rece al diminetii. Putin mai tirziu, a sosit Dr. Gwinner, care l-a gasit culcat intr-un colt al canapelei; fata sa purta aceiasi expresie obisnuita. Nu era niciun semn care sa arate ca aici s-ar fi dat o lupta. Nici nu a fost data

nicio batalie cu moartea; el a murit asa cum spera sa se intimple, usor, fara sa simta nicio durere....

In elaborarea acestei note, scriitorul isi recunoaste datoria fata de lucrarea Dr. Gwinner, Viata si mica lucrare a Profesorului Wallace pe aceiasi tema, la fel ca si fata de citiva alti autori pe care i-a avut la dispozitie TRANSLATORUL RUDOLF DIRCKS ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------1 2 3 4

Wallaces Life, pp. 95, 96. Wallace, p. 108. Haldane and Kemps The World as Will and Idea. Wallace, p. 145.

Tr. CasCarino

DESPRE SUFERINTELE LUMII

In afara cazului in care suferinta este obiectul direct si imediat al vietii, existenta noastra ar trebui sa fie un esec total in scopurile sale. Este absurd sa privesti o asemenea cantitate imensa de durere ce abunda pretutindeni in

lume si isi afla originile in nevoi si necesitati inseparabile de viata insasi, ca neservind niciunui scop ci doar ca un simplu rezultat al intimplarii. Fiecare nenorocire, asa cum vine, pare fara dubii a fi ceva exceptional; dar nenorocirea este in general regula. Nu cunosc o absurditate mai mare decit cea propusa de cele mai multe dintre sistemele filosofice in declararea raului ca fiind negativ in caracterul sau. Raul este doar ceea ce este pozitiv; el isi face simtita doar propria existenta. Leibnitz este preocupat in mod special de apararea acestei absurditati; si el cauta sa-si intareasca pozitia utilizind un palid si palpabil sofism. Este un bine care este negativ; cu alte cuvinte, fericirea si satisfactia implica intotdeauna implinirea unor dorinte, unele stari de durere, duse pina la capat. [Nota trad. 1: -- Leibnitz a argumentat ca raul este o calitate negativa-- i.e -absenta binelui si caracterul sau activ si aparent pozitiv este o parte accidentala si nu esentiala a naturii sale. Recele, spune el, este doar absenta puterii caldurii si puterea activa de dilatare din procesul transformarii apei in ghiata este o parte intimplatoare si nu parte esentiala a naturii recelui. Cert este, ca puterea de dilatare in inghetarea apei este de fapt o crestere a fortei de respingere intre moleculele sale; iar Schopenhauer este cit se poate de indreptatit in a numi intreaga argumentatie drept un sofism.]

Aceasta explica faptul ca vom gasi placerea in a nu fi atit de placuta cum ne-am fi asteptat, iar suferinta cu mult mai dureroasa. S-a spus ca in lume placerea ar depasi in greutate durerea; ori in orice caz, aici exista un echilibru intre cele doua. Daca cititorul doreste sa vada pe scurt daca aceasta declaratie este adevarata, il lasam sa compare respectivele simtaminte a doua animale, unul fiind angajat in devorarea celuilalt. Cea mai buna consolare in nenorocire sau mizerie, de orice fel ar fi, este gindul ca alti oameni sint intr-o nenorocire inca si mai mare decit cea in care te afli tu; si aceasta este o forma de consolare deschisa oricui. Dar ce soarta cruda inseamna asta pentru omenire in intregul ei ! Sintem asemeni mieilor pe un cimp jucindu-se sub ochii macelarului, ce alege mai intii pe unul, apoi pe un altul, pentru a-i sacrifica. La fel este si in cele mai bune din zilele noastre, in care sintem cu totii inconstienti de raul pe care Soarta il are din belsug pregatit chiar acum pentru noi ---boala, saracie, mutilare, pierderea luminii ochilor, sau a ratiunii. Nici cea mai mica parte din neajunsurile existentei nu sta in asta, acest Timp, apasa continuu asupra noastra, nelasindu-ne vreodata sa ne tragem

rasuflarea, venind mereu dupa noi ca un impartitor de sarcini cu biciul sau. Daca din clipa in clipa Timpul isi opreste mina, este doar pentru a ne da prada mizeriei plictiselii. Dar nenorocirea are rostul sau; pentru ca asa cum corpul nostru ar face explozie daca presiunea atmosferei ar fi inlaturata, la fel s-ar intimpla daca din viata omului ar fi inlaturate toate nevoile, greutatile si adversitatile; daca tot ce ar lua in mina omul ar fi incununat de succes, ar fi intr-o masura atit de mare inghitit de aroganta, incit daca n-ar exploda, ar prezenta spectacolul unei prostii nestapinite - ba chiar mai mult, ar putea innebuni. Si mai departe pot spune, ca o anumita cantitate de durere sau de necaz este necesara pentru orice om, in toate timpurile. O corabie fara balast este instabila si nu va putea sa tina drumul drept. Sigur este doar ca munca, nelinistea, truda si necazul, constituie cea mai mare parte din viata celor mai multi dintre oameni. Dar daca toate dorintele noastre ar fi satisfacute imediat ce ele s-ar ivi, cu ce si-ar mai ocupa oamenii viata ? ce-ar mai putea face cu timpul lor ? Daca lumea ar fi un paradis de lux si de confort, un tarim de lapte si de miere, unde toata lumea ar obtine ce-si doreste, imediat, fara nicio dificultate, omul ar muri de plictiseala, ori s-ar spinzura; sau ar fi aici razboaie, masacre, crime, astfel ca intr-un sfirsit omeniriea isi va produce ea insasi mai multa suferinta decit accepta azi din miinile Naturii. In tineretea noastra, asa cum intrezarim viata care vine, sintem asemeni copiilor la teatru inainte sa fie ridicata cortina, plini de entuziasm, asteptind nerabdatori ca piesa sa inceapa. Este o binecuvintare ca nu stim ceea ce urmeaza sa petreaca! Dar putem prevedea, caci este o vreme cind copiii pot parea prizonieri inocenti, condamnati nu la moarte, ci la viata si totusi, cu totii inconstienti de ceea ce sentinta lor inseamna. Cu toate acestea, dorinta fiecarui om este sa ajunga la virsta senectutii; cu alte cuvinte, la o stare a vietii in care sa poata spune: "Este rau azi si va fi si mai rau miine, si tot asa pina la tot ce poate fi mai rau ". Daca incerci sa-ti imaginezi pe cit de bine poti, la ce cantitate de mizerie, durere si suferinta de orice fel lumineaza soarele in miscarea lui, vei admite ca ar fi cu mult mai bine daca pe pamint soarele ar fi capabil sa determine fenomenul vietii tot la fel de putin ca si pe luna; si daca aici, ca si acolo, suprafata ar fi inca intr-o stare imperfecta de cristalizare. Din nou poti sa privesti la viata ca la un episod nerentabil, ce doar disturba calmul binecuvintat al non-existentei. Si in orice caz, chiar egale toate acestea, s-au pierdut impreuna cu acest bine acceptabil si cu cit mai mult traiesti, cu atit mai limpede vei simti asta; in intregul sau, viata, este o deceptie, ba mai mult inca, o amagire.

Daca doi oameni ce erau prieteni in tineretea lor se intilnesc din nou atunci cind vor fi batrani, dupa ce au fost separati o mare parte a vietii, sentimentul principal ce il vor avea in momentul cind vor da ochii unul cu celalalt, va fi unul al unei dezamagiri complete in fata vietii privita in intregul ei; deoarece gindurile lor vor fi purtate inapoi, spre timpurile de inceput, cind viata era fara cusur asa cum se prezenta in desfasurarea de altadata, in lumina trandafirie a rasaritului, pe cind promitea atit de multe - si din care s-a indeplinit atit de putin! Acest simtamint va fi complet predominant peste toate celelalte, incit, nici nu vor considera ca mai este necesar sa-si adreseze cuvinte; dar pe de alta parte va fi o tacere asumata si va forma fundamentul asupra a tot ce vor avea de discutat. Cine a trait sa vada doua, trei generatii, este asemeni unui om care a stat citva timp in fata cabinei unui scamator la un bilci si a fost martor la desfasurarea spectacolui de doua trei ori in serie. Trucurile erau menite sa fie vazute o singura data; cit timp ele nu mai reprezinta o noutate si au incetat sa mai induca in eroare, efectul lor s-a pierdut. In timp ce niciun om nu merita a fi invidiat pentru soarta sa, exista aici un numar nemasurat dintre cei a caror soarta pare a fi de compatimit profund. Viata este o indatorire ce-o ai de savirsit. Si este un lucru minunat sa spui defunctus est; inseamna ca omul si-a implinit aceasta sarcina. Daca copiii ar fi adusi in lume printr-un simplu act de ratiune, ar mai putea continua sa mai existe specia umana? N-ar putea mai degraba un om avea o compasiune atit de mare fata de generatiile ce vor urma, incit sa le crute de mizeria acestei existente? Ori, in orice caz, a nu lua asupra sa cu singe rece sarcina de-a impune aceasta povara. Trebuia sa fi spus, presupun ca filosofia mea este incomoda - pentru ca rostesc adevarul; si oamenii prefera sa fie asigurati ca tot ce face Dumnezeu este bun. Duceti-va la preoti atunci si lasati filosofii in pace! In orice caz, nu ne cereti sa ne punem de acord doctrina noastra cu lectiile pe care le-ati invatat. Asta este ceea ce vor face pentru voi acei pungasi de falsi filosofi. Intrebati-i de orice doctrina ati fi incintati, si o veti obtine. Profesorii din Universitatile voastre sint siliti a predica optimismul; si este o sarcina asa de usoara si agreabila sa rastorni teoriile lor. I-am reamintit cititorului ca fiecare stare de prosperitate, fiecare sentiment de satisfactie, este negativ in caracterul sau; este un fel de-a spune ca el consta in eliberarea de suferinta, cea care este elementul pozitiv al existentei. Urmeaza de aici ca fericirea oricarei existente date consta in a fi masurata nu in bucurii si placeri, ci in cantitatea ce a fost eliberata de suferinta - de raul

pozitiv. Daca acesta este adevaratul punct de plecare, animalele inferioare par sa se bucure de un destin mult mai fericit decit al omului. Sa examinam problema ceva mai de aproape. Oricit ar varia formele pe care le poate lua fericirea si suferinta umana, cear conduce un om in a cauta pe una si a incerca sa evite pe cealalta, elementele concrete ce apartin tuturor sint placerea corpului sau suferinta corpului. Aceasta baza este foarte restrictiva; ea consta in simpla sanatate, hrana, protectia fata de umezeala si frig, satisfacerea instinctului sexual; sau altfel, in absenta tuturor acestor lucruri. Prin urmare, atita timp cit placerea fizica este atinsa, omul nu este cu nimic mai bun decit o bruta, incercind sa evite pe cit de mult aceste posbilitati ale sistemului sau nervos ce-l pot face mai sensibil la orice fel de placeri, dar deasemenea trebuie sa fie reamintit, si la orice fel de suferinta. Dar apoi, comparat cu bruta, cit de inalte sint pasiunile ce se inalta in el! ce diferenta incomesurabila este in adincimea si forta emotiilor lui! - si inca intr-un caz, ca si celalat, toate doar pentru a produce acelasi rezultat in definitiv: adica, sanatate, hrana, imbracaminte, si asa mai departe. Sursa principala a tuturor acestor pasiuni este acest gind despre ce e absent si viitor, cu ajutorul caruia omul exercita o puternica influenta asupra a tot ceea ce face. Aici se afla adevarata origine a grijilor sale, a sperantelor, a temerilor - emotiilor ce-l afecteaza mult mai adinc decit ar putea fi vreodata in cazul acestui prezent cu bucurile si suferintele la care bruta este limitata. In puterea reflectiilor sale, a memoriei si previziunii, omul poseda o masinarie capabila a condensa si a stoca placerile si tristetile lui. Dar bruta n-are nimic de acest fel; tot ceea ce ea simte in durere este ca si cind suferinta era aici inca de la inceput, un gind egal, un acelasi lucru ce i s-a mai intimplat si inainte de nenumarate ori. Ii lipseste puterea de-a insuma sentimentele sale. De aici si temperamentul ei calm si indolent; si cit de mult este acest lucru de invidiat! Dar ceea ce vine in imaginea omului, toate emotiile ce ii sint date, il ridica la o stare superioara; preia aceleasi elemente ale placerii si durerii care sint comune la el si la bruta, ii dezvolta sensibilitatea la fericire si suferinta intr-un asemenea grad, incit la un anumit moment dat, omul, este adus intr-o stare presanta de fericire ce se poate dovedi a-i fi chiar fatala unui altuia, pe care-l poate arunca in abisul disperarii si-al suicidului. Daca vom duce analiza noastra un pas mai departe, putem gasi ca in dorinta de-a mari aceste placeri, omul a adaugat intentionat altele noi la cele care prin numarul si tensiunile lor erau inca limitate, care in starea lor originala nu erau cu mult mai dificil de satisfacut decit cele ale brutei. De aici a derivat luxul in toate formele sale; mincarurile delicate, folosirea tutunului si opiului, lichiorurile, hainele elegante si o mie si una de lucruri, altele decit cele considerate necesare pentru existenta sa. Si dincolo de toate acestea, aici este o o sursa separata si particulara de placere, si prin urmare de suferinta, pe care omul a stabilit-o pentru sine ca

urmare a utilizarii puterii sale de reflectie; si asta detine partea cea mai mare din valorile si negarile lui, aproape mai mult decit toate celelalte interese puse laolalta. Ma refer la ambitiile si la simtamintele de onoare si rusine; intr-un cuvint, despre ceea ce el gindeste fata de parerile pe care ceilalti oameni si le formeaza despre el. Avind mii de forme, adesea unele foarte stranii, acestea devin un scop asupra realizarii caruia sint concentrate toate eforturile pe care le face si care nu-si au radacinile in placerile sau suferintele fizice. Este adevarat, ca pe linga sursele de placere pe care le are in comun cu bruta, omul se bucura la fel de bine si de placerea pe care i-o ofera puterea mintii sale. Asta admite multe trepte succesive, de la fleacurile usuratice sau doar o simpla vilva iscata, pina la cele mai inalte realizari intelectuale; dar si aici este insotit de plictiseala, ce se ridica impotriva lui situindu-se de partea suferintei. Plictiseala este o forma de suferinta necunoscuta brutei, in orice caz, in starea lor naturala doar cele mai inteligente dintre ele sint cele care prezinta urmele ei slabe atunci cind sint domesticite; in timp ce in cazul omului, ea a devenit pur si simplu o pedeapsa. Multimea acelor nenorociti vrednici de plins, al caror scop in viata este mereu acela de a-si umple pungile dar niciodata de-a pune ceva si-n capul lor, ofera un exemplu singular al acestui supliciu al plictiselii. Bogatia lor devine o pedeapsa oferindu-i prada mizeriei de-a nu avea nimic de facut; pentru a scapa, vor alerga in toate directiile, hoinarind aici, apoi dincolo, si pretutindeni la fel. Nici n-au ajuns bine intr-un loc si nelinistiti, vor vrea sa afle ce distractii le sint oferite; ca si cind ar fi niste bieti cersetori, intrebind vesnic ingrijorati de soarta lor, unde pot primi o pomana! Adevarat este, ca nevoile si plictiseala sint cei doi poli ai vietii omului. In final mai pot mentiona ca in ceea ce priveste relatiile sexuale omul este tributar unei rinduieli specifice, ce-l conduce cu indaratnicie sa-si aleaga o singura persoana. Acest sentiment creste, acum si apoi, transformindu-se intr-o dragoste mai mult sau mai putin patimase, ce este sursa unei mici placeri si unei mari suferinte. Oricum, este un lucru minunat, ca un simplu adaos de meditatie poate servi in a ridica o asemenea vasta si mareata structura a fericirii si suferintei umane; refugiindu-se deasemenea pe aceiasi baza ingusta de bucurie si durere pe care omul o detine in comun cu bruta si expunindu-l astfel la cele mai violente emotii, la atit de multe furtuni de pasiune, la atit de multe convulsii ale sentimentelor, incit ceea ce el a suferit sta scris si se poate citi in liniile brazdate adinc pe fata lui. Si inca, atunci cind pare ca toate acestea au fost spuse, el inca mai da ultima lupta, pentru aceleasi lucruri pe care bruta demult le-a atins si asta, cheltuind o cantitate incomparabil mai mica de pasiune si suferinta! Dar toate acestea contribuie la cresterea cantitatii de suferinta din viata omului, depasind cu mult cantitatea ce-o ofera toate placerile ei; si suferintele vietii sint cu mult mai dureroase pentru om prin faptul ca moartea este ceva foarte original pentru el. Bruta se fereste de moarte instinctiv, fara a intelege cu adevarat ce inseamna ea si de aceea fara a o contempla in modul original in care omul o face, cel care are sumbra ei perspectiva permanent in fata ochilor sai. Astfel incit, chiar daca doar citeva brute sfirsesc de o moarte naturala, cele mai multe dintre ele traiesc suficient pentru a perpetua specia,

pentru ca apoi, daca nu chiar mai devreme, sa devina prada pentru alte animale, -- in timp ce omul, pe de alta parte, reuseste sa faca din asa-numita moarte naturala regula, la care oricum, exista aici o multime de alte exceptii, -- avantajul este de partea brutei, din motivele aratate mai sus. Dar adevarul este ca omul atinge limita naturala a duratei de viata la fel de rar ca si bruta; din cauza modului de viata defectuos, in care a pierdut orice legatura cu felul sau de-a trai natural si a tensiunilor la care este supus prin munca si emotii, ce conduc la o degenerare a rasei, astfel incit de cele mai multe ori, obiectivul sau nu este atins. Bruta este mult mai multumita cu simpla sa existenta decit omul; mecanismul este in intregime acesta; si omul gaseste satisfactii in el doar in masura in care este insensibil si redus. In consecinta, viata unei brute poarta mult mai putina suferinta - dar deasemenea si mai putina fericire - in comparatie cu viata omului; si in timp ce acest lucru poate fi localizat pe de o parte in eliberarea de chinul oferit de - neliniste si anxietate, ii este de asemenea datorat faptul ca - speranta, in orice sens real, este necunoscuta pentru bruta. In acest fel este lipsita de orice participare la ceea ce noua ne ofera cea mai mare si cea mai fericita parte a bucuriilor si placerilor, anticiparea mentala a unui viitor fericit si ispititorul joc al fanteziei, ce le datoram puterii noastre de imaginatie. Iar daca bruta este lipsita de neliniste, ea este in acelasi sens fara speranta; in orice caz, constiinta ei este limitata la momentul prezent, la ceea ce ea poate vedea in clipa de fata inaintea ochilor. Bruta este intruchiparea impulsurilor prezentului si prin urmare a acelor elemente de teama si speranta ce exista in natura ei -- si care nu merg prea departe -- apar numai in relatiile cu obiectele ce se afla in fata lor si prin intermediul carora ajung la aceste impulsuri; in timp ce raza viziunii unui om cuprinde intreaga sa viata si se intinde mult mai departe, putind scruta trecutul si viitorul. Imediat dupa asta este o relatie in care bruta isi arata intelepciunea reala in comparatie cu noi -- vreau sa spun, linistea ei, bucuria ce-o manifesta in clipa prezentului. Linistea spiritului ce pare sa le fie dat sa-l traiasca atit de adesea, ce ne face sa ne rusinam de-atite ori atunci cind lasam avalansa gindurilor si grijilor noastre sa ne tulbure linistea si sa ne alunge multumirea. Dar de fapt toate aceste bucurii oferite de speranta si imaginatia noastra, pe care le-am mentionat, n-au sa ne aduca nimic. Placerea pe care un om o gaseste in asteptarea unor satisfactii este o parte a placerii reale ce este atasata la acesta bucurie acordata in avans. Ea este dedusa ulterior; pentru ca cu cit asteptam mai nerabdatori ceva, cu atit mai putina satisfactie vom gasi in asta atunci cind ea va sosi. Dar bucuria brutei nu este anticipata si de aceea nu va suferi nicio deductie; astfel ca placerea momentului real soseste intreg si nealterat. In acelasi fel, raul preseaza asupra brutei doar cu greutatea sa proprie; in timp ce la noi, teama sosirii face adesea ca povara sa fie de zece ori mai grea. Este doar modul sau caracteristic in care bruta se abandoneaza pe sine in intregime clipei acestui prezent, ceea ce contribuie atit de mult la placerea ce

o descoperim la animalele noastre favorite. Ele sint intruchiparea clipei prezentului si intr-un fel anume ele ne fac sa simtim valoarea fiecarei ore ce este lipsita de griji si de necaz, pe care de cele mai multe ori, prinsi de gindurile si preocuparile noastre, o ignoram. Dar omul, aceasta creatura egoista, plina de cruzime, se foloseste gresit de aceasta calitate a brutei, dea fi mult mai multumita decit noi cu o existenta simpla si adesea lucreaza incercind s-o extinda intr-o asemenea masura, incit ajunge sa-i ofere brutei nimic altceva decit o viata searbada, trista, ce a fost total pustiita. Pasarea care a fost astfel creata ca ar putea hoinari mai mult de jumatate din lume, el o inchide intr-un spatiu nu mai mare de un picior, ca sa-si gaseasca acolo sfirsitul intr-o moarte latenta, mistuita de dorul si plinsul libertatii pierdute; pentru ca intr-o cusca, de fericire, nimeni nu poate sa cinte. Cind am vazut cum maltrateaza omul cainele, cel mai bun prieten al sau; modul in care infasoara in lanturi acest animal nobil, am simtit cea mai adinca simpatie fata de bruta si o profunda revolta fata de stapinul sau. Vom vedea mai tirziu ca discutind dintr-o inalta perspectiva este posibila justificarea suferintelor omenirii. Dar aceasta justificare nu se poate aplica in cazul animalelor, ale caror suferinte, pe linga faptul ca sint intr-o mare masura datorate omului, cel mai adesea prin forta lor considerabila ajung chiar sa le intreaca puterea de rezistenta. [1] Si in acest fel ne vedem fortati sa intrebam: De ce si in ce scop exista toata aceasta tortura si chin cumplit ? Nu exista aici nimic care sa acorde o pauza vointei; nu exista libertatea de-a te lepada de tine si astfel sa obtii mintuirea. Nu exista decit un singur argument care ar putea servi sa explice suferinta animalelor. El este: ca vointa de a trai, care sta la baza tuturor fenomenelor lumii, trebuie in cazul lor sa satisfaca dorinta de a se hrani singure. Acest lucru este facut prin profilarea treptata a fenomenelor, fiecare dintre cele care exista fac acest lucru pe socoteala altora. Oricum, am aratat deja ca aceasta capacitate de rezistenta la suferinta este cu mult mai mica la animale decit la om. Orice alta explicatie ce poate fi data asupra destinului lor va fi sub natura ipotezei, daca nu de fapt chiar mitica in caracterul sau; si-l voi lasa pe cititor sa faca singur supozitii asupra acestei chestiuni. [Nota 1: _Lumea ca vointa si reprezentare_, vol II. p. 404.] Se spune ca Brahma ar fi creat lumea printr-un gen de eroare sau cadere in pacat; si potrivit ordinii, de-a ispasi pentru nebunia sa, este obligat sa ramina in el insusi pina ce isi va rascumpara pacatele. Ca justificare a originii lucrurilor, este admirabila! In conformitate cu doctrina Budismului, lumea a luat nastere ca urmare a unor tulburari inexplicabile a calmului divin al Nirvanei, aceasta stare minunata obtinuta prin expiatia pe care a indurat-o un timp atit de indelungat - schimbarea avind loc printr-un fel de calamitate. Aceasta explicatie trebuie sa fie inteleasa avind unele fundamente morale; desi este ilustrata exact asemeni unei teorii paralele in domeniul stiintelor fizicii, care plaseaza originile soarelui intr-un amestec de ceata primitiva despre care nimeni nu stie cum s-a format. Ulterior, printr-o serie de pacate morale, lumea a devenit treptat, ajungind sa treca din rau in rau, - la fel de bine cum se intimpla si conform succesiunilor fizice - pina cind si-a asumat

aspectul ingrozitor pe care-l poarta azi. Admirabil! Grecii priveau lumea si zeii ca lucrare a unei enigmatice necesitati. O explicatie care poate fi acceptata: ne vom multumi cu ea pina cind vom gasi una mai buna. Din nou, Ormuzd si Ahriman sint puteri rivale, aflate intr-un razboi continuu. Asta nu-i un prea mare rau. Dar ca un Dumnezeu ca Iehova ar fi creat aceasta lume de mizerie si suferinta, dintr-un simplu capriciu si pentru ca s-a bucurat sa faca asta, iar ca apoi ar fi aplaudat pentru a-si proslavi propria opera si a declara ca totul a fost creat pentru a fi minunat -- asta nu putem deloc intelege! In explicatia sa asupra originii lumii, Judaismul, este inferior fata de oricare alta formulare a doctrinelor religioase marturisite de o natiune civilizata; si in deplina concordanta cu asta, este singura care nu prezinta nici cea mai mica urma de convingere in ceea ce priveste nemurirea sufletului [1] [Nota 1: Vezi _Parerga_ vol. I. pp. 139_et seq_ ] Chiar daca afirmatia lui Leibnitz - ca aceasta este cea mai buna dintre lumile posibile - ar fi corecta, asta nu ar justifica pe Dumnezeu in creatia sa. Pentru ca el nu este doar Creator al lumii, ci si al posibilitatii insasi; si de aceea el ar fi trebuit sa aiba o modalitate atit de ordonata incit aceasta sa poata admite existenta a ceva cu mult mai bun. Exista aici doua lucruri care fac imposibil de crezut ca aceasta lume este opera izbutita a Fiintei prea-intelepte, prea-bune si prea-puternice in acelasi timp; primul este mizeria care abunda pretutindeni in lume; cel de-al doilea este imperfectiunea evidenta a celei dintii dintre creatiile sale, omul, care este o parodie a ceea ce el ar trebui sa fie. Aceste lucruri nu pot fi conciliate cu niciuna din noianul de astfel de credinte asemanatoare. Dimpotriva, ele sint doar date ce sustin ceea ce am spus; ele au acceptul nostru de a prezenta lumea ca rezultat al propriei noastre ticalosii si de aceea, ca ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca nici nu ar fi fost. In timp ce in ipotezele de inceput ridicau o acuzatie amara impotriva Creatorului si furnizau material de sarcasm, in cele de mai tirziu, ele formeaza un aspru rechizitoriu asupra propriei noastre naturi, a propriei noastre vointe si ne predau o lectie a umilintei. Ele ne deschid posibilitatea de-a vedea ca venim in lume asemeni copiilor unui sclav eliberat, purtind asupra noastra povara pacatului; si asta doar gratie faptului de-a avea de ispasit la nesfirsit acest pacat, incit existenta noastra este atit de nefericita iar incununarea ei este moartea. Nu exista aici nimic mai sigur decit adevarul general ca acest pacat cumplit al lumii este cel in care isi afla originea suferintele cumplite ale lumii. Nu ma refer aici la raporturile fizice dintre aceste doua lucruri aflate pe tarimul experientei; sensul meu este metafizic. Prin urmare, singurul lucru care ma impaca cu Vechiul Testament este povestea "Caderii stramosilor in pacat". In ochii mei este singurul adevar metafizic din aceasta carte, desi el apare sub forma unei alegorii. Nu-mi apare aici o mai buna explicatie asupra existentei noastre decit faptul ca ea este rezultatul unor pasi gresiti, a unor pacate pentru care trebuie sa platim. Nu ma pot abtine de-a recomanda cititorului preocupat, un popular, dar in acelasi timp un profund tratat cu privire la acest

subiect de Claudius [1], ce expune in esenta spiritul pesimist al Crestinismului. El este intitulat: "Pamintul este blestemat de dragul tau." Nota trad.1: Matthias Claudius (1740-1815), un popular poet, prieten cu Klopstock, Herder si Lessing. El a editat Wandsbecker Bote, in partea a patra a acestei lucrari apare tratatul mentionat mai sus. El a scris in general sub pseudonimul Asmus si Schopenhauer il utilizeaza adesea pentru a face referire la el. Intre etica Grecilor si etica Hindusa este un contrast flagrant. Intr-un caz (cu exceptia lui Platon, trebuie sa marturisesc), obiectul eticii este de a-l conduce pe om catre o viata fericita; in celalalt caz este de a-l elibera si mintui complet inca din timpul vietii -- intocmai asa cum este declarat chiar in primele cuvinte din Sankhya Karika. Asemanator cu asta este contrastul dintre ideea de moarte de la Greci si Crestini. Ea este surprinzator prezentata intr-o forma vizibila pe un minunat sacrofag antic in galeria din Florenta, care expune in relief intreaga serie de ceremonii ce se succed in cadrul unei casatorii din vremea antichitatii, de la prezentarea formala, pina in seara cind torta zeului Hymen lumineaza casa fericitului cuplu. Comparati asta cu sicriul crestin decorat cu doliul negru si acoperit cu un crucifix! Cite semnificatii se regasesc in aceste doua modalitati de-a gasi consolare in moarte! Ele se opun reciproc, dar fiecare dintre ele este intemeiata. Unul reprezinta confirmarea vointei de-a trai, ce a ramas desigur, pentru totdeauna de partea vietii, cu toate ca formele ei se pot repede schimba. Celalalt, un simbol al suferintei si al mortii, subliniaza refuzul vointei de-a trai pentru a se elibera din sfera lumii de sub acest domeniu sumbru ce apartine mortii si diavolului. Si in chestiunea dintre afirmarea si negarea vointei de-a trai, Crestinismul, este in ultima instanta indreptatit. Opozitia in care se prezinta Noul Testament atunci cind este comparat cu Vechiul Testament in conformitate cu punctul de vedere ecclesiastic asupra problemei in discutie, este doar diferenta ce exista intre sistemul meu etic si filosofia morala a Europei. Vechiul Testament reprezinta omul aflat sub stapinirea Legii, si in orice caz, aici nu poate fi vorba de mintuire. Noul Testament declara falimentul Legii, eliberarea omului de sub dominatia ei [1] si in locul ei predicatorii vestesc Imparatia Gratiei divine, pentru a fi cistigata prin credinta si dragostea fata de aproape si deplinul sacrificiul de sine . Aceasta este calea de eliberare de raul lumii. Spiritul Noului Testament este fara indoiala ascetismul, cu toate ca protestantii si rationalistii l-au rastalmacit pentru a se potrivi scopului lor. Ascetismul este negarea vointei de-a trai; si tranzitia de la Vechiul Testament la Noul Testament, de la domnia Legii, la domnia Credintei si de la justificarea muncii, la mantuirea prin Mediator, de la domnia pacatului si mortii, la viata vesnica in Hristos, ceea ce inseamna, cind luam asta in sensul real, tranzitia de la simplele virtuti morale, la refuzul vointei de-a trai. Filosofia mea arata fundamentele metafizice ale dreptatii, dragostea fata de omenire si punctele esentiale ce indica telul spre care

aceste virtuti ne conduc in mod necesar, daca ele sint practicate intr-un mod desavirsit. In acelasi timp, este o marturisire neprefacuta ca omul trebuie sa se intoarca cu spatele la lume si o astfel de respingere a vointei de-a trai este calea spre eliberare. Este deasemenea in acord cu spiritul Noului Testament, in timp ce toate celelalte sisteme sint exprimate in spiritul Vechiului Testament; este un mod de a spune ca, teoretic, la fel de bine ca si practic, rezultatul lor este Judaismul - nimic altceva decit un teism despotic. In acest sens, doctrina mea ar putea fi numita singura filosofie cu adevarat Crestina -o declaratie ce poate parea paradoxala pentru acei oameni care se reduc la o cercetare superficiala in loc de a patrunde miezul problemei. [Nota 1: Cf. Romani VII; Galateni II, III.] Daca doriti o busola sigura care sa va ghideze prin viata si sa alunge toate indoielile cu privire la calea cea dreapta pe care o cautati, nu se poate obtine nimic mai bun decit sa va obisnuiti sa priviti aceasta lume ca pe un penitenciar, un fel de colonie de detinuti, sau [in greaca] ergastaerion, asa cum au numit-o primii filosofi. [1] Printre Parintii Crestini, dind dovada de un curaj vrednic de lauda, Origen, a avut acest punct de vedere [2], care este in mod cert justificat mai departe de anumite teorii obiective ale vietii. Aici ma refer nu numai la propria mea filosofie ci la intelepciunea din toate timpurile, asa cum a fost ea exprimata in Brahmanism si Budism si a fost rostita de filosofi greci ca Empedocle si Pitagora; si deasemenea, asa cum Cicero, in remarca sa potrivit careia, oamenii intelepti din vechime obisnuiau sa predea ca noi am sosit in aceasta lume pentru a ne indeplini pedeapsa pentru crimele pe care le-am savirsit intr-o alta conditie a existentei -- o doctrina ce facea parte din initierea in mistere. [3] Iar Vanini, -- cel pe care contemporanii sai l-au ars pe rug, gasind in asta o sarcina mult mai usoara decit sa argumenteze netemeinicia teoriilor lui -- a formulat acelasi lucru intr-un mod foarte convingator. "Omul," spune el, 'este intr-atit de posedat de tot felul de nenorociri, incit, daca asta nu ar fi respinsa de religia Crestina, as putea sa-mi asum riscul de-a afirma ca daca spiritele raului isi au citusi de putin o existenta, atunci toate au imbracat o forma umana si ispasesc acum pentru crimele lor." [4] Iar adevarata Crestinatate -- folosind cuvintul in adevaratul lui sens, priveste existenta noastra ca o consecinta a pacatului si greselii. [Note1: Cf. Clem. Alex. Storm. L. iii, c, 3, p. 399.] [Note 2: Sf.Augustin _De cvitate Dei_., L. xi. c. 23.] [Note 3: Cf. _Fragmenta de philosophia_.] [Note 4: _De admirandis naturae arcanis_; dial L. p. 35. ] Daca va obisnuiti cu aceasta perspectiva asupra vietii, va veti adapta in consecinta asteptarile si veti incepe sa priviti toate evenimentele ei neplacute, mai mari sau mai mici, suferintele ei, grijile ei, nenorocirile ei, ca nimic neobisnuit sau ilegitim; ba mai mult, veti descoperi ca totul este asa cum ar trebui sa fie, intr-o lume in care fiecare dintre noi plateste pedeapsa existentei in propriul sau mod caracteristic. Printre relele unei colonii penitenciare este societatea acelora ce o formeaza; daca cititorul merita o companie mai buna, nu va fi nevoie sa-i adresez niciun cuvint pentru a-i reaminti ce are de facut

pentru a se impaca cu prezentul. Daca are un suflet aflat deasupra celor comune sau este un om de geniu, se va simti uneori asemeni unui prizonier de o nobila conditie, condamnat sa visleasca pe galere laolalta cu criminalii de rind; si va urma modelul sau si va incerca sa se izoleze in sine. Oricum, trebuie spus ca aceasta perspectiva asupra vietii ne va permite in general sa contemplam asa numitele imperfectiuni comune marii majoritati a oamenilor, neajunsurile lor morale si intelectuale ce au ca rezultat expresia caracteristicii de baza, fara a fi deloc surprinsi, fara a spune nimic ofensator; pentru ca nu vom inceta niciodata sa reflectam asupra a ceea ce sintem si ca acest om din preajma noastra este o fiinta conceputa si nascuta in pacat, ce traieste sa ispaseasca pentru el. Acesta este sensul Crestinismului atunci cind vorbeste de natura pacatoasa a omului. Pardon, este cuvintul nimerit in toate ! [1] Indiferent de nebunia pe care omul o comite, fie ca e vorba de neajunsurile sau viciile ce fiinta le poate avea, manifesta fata de noi toleranta; amintindu-ne ca atunci cind aceste defecte le vedem la altii nu sint decit o contemplare a propriilor vicii si nebunii. Ele sint deficientele umanitatii in care ne gasim; a carei defecte, unul si toate, le impartim in intregul pe care-l compunem; da, egali cu acesti oameni ce par extrem de vinovati, in fata carora tindem sa devenim atit de indignati, si asta, doar pentru ca ele nu s-au facut ivite pina acum in noi. Pentru ca ele sint greseli ce nu se arata la suprafata. Dar care exista acolo, jos, in adincurile naturii noastre; si orice le poate chema in afara, vor veni si se vor etala singure, intocmai asa cum le vedem acum stralucind la altii. Este adevarat ca un om poate avea defecte pe care sa nu le putem intilni la ceilalti; si este incontestabil ca suma totala a defectelor este in unele cazuri foarte intinsa; pentru ca diferenta de personalitate dintre un om si un altul depaseste posibilitatile oricarui etalon de masura. [Nota 1: "Cymberline", Act. V, Scena 5.] De fapt, convingerea ca lumea si omul sint ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca nici nu ar fi fost, este un fel de-a ne umple cu compasiune, dar asta doar pentru a o indrepta unul catre celalalt. Mai mult, din acest punct de vedere putem considera foarte bine ca formula cea mai potrivita de adresare ar fi nu: meine Herr, Monsieur, Sir, ci: Soci malorum, Companion de miseres, Semenul meu de suferinte. Acest lucru ar suna probabil straniu, dar este in deplina armonie cu faptele; el pune celelalte lucruri in adevarata lor lumina; si ne reaminteste de acele lucruri care sint in definitiv cu adevarat cele mai necesare in viata: - toleranta, rabdarea, respectul si dragostea fata de semenii nostri, cele fata de care fiecare dintre noi se gaseste in nevoie si poate ca tocmai de aceea, fiecare om le datoreaza fata de semenii sai.

VANITATEA EXISTENTEI

Aceasta vanitate isi gaseste expresia in intregul sistem in care lucrurile isi au existenta; in natura infinita a Spatiului si Timpului, care se opun naturii finite a individualului; in fiecare clipa a acestui prezent trecator ca singura modalitate de existenta reala; in interdependenta si relativitatea tuturor lucrurilor; in continua Devenire ce nu va fi niciodata Fiintare; in constanta dorinta niciodata satisfacuta; in lunga batalie care formeaza istoria vietii unde fiecare efort este verificat prin dificultati si este oprit pina ce ele sint depasite. Timpul este cel in care se scurg toate lucrurile; el este doar forma sub care vointa de a trai --lucrul-in-sine-- --si tocmai de-aceea nemuritor -- dezvaluie ca toate eforturile sale sint zadarnice; el este acel agent prin care in orice moment toate lucrurile aflate in mana noastra vor deveni nimic; pierzind orice valoare reala pe care vreodata au avut-o. Cel care --a-fost--, nu mai exista; sau exista la fel de putin ca si cel care -nu-a-fost-niciodata. Dar despre tot ceea ce exista, in clipa urmatoare va trebui sa spui ca a fost. De aceea ceva de o mai mare importanta, trecut acum, este inferior fata de ceva de o mai mica importanta prezent acum, prin aceea ca ultimul este -o-realitate- iar cel descris la inceput reprezinta ceva apartinind nimicului. Spre marea sa uimire, omul se descopera pe sine din senin fiintind, dupa mii si mii de ani de non-existenta; el traieste un scurt rastimp; iar apoi, din nou, vine o perioada la fel de lunga de non-existenta. Simturile se revolta impotriva acestui lucru si ii dau senzatia ca nu poate fi adevarat. Mult prea crudul intelect nu poate specula asupra unui asemenea subiect fara a avea sentimentul ca Timpul este ceva ideal in natura sa. Aceasta idealitate a Timpului si Spatiului este cheia oricarui sistem metafizic adevarat; pentru ca el ofera o cu totul alta ordine a lucrurilor decit poate fi intilnita in domeniul naturii. Din acest motiv este Kant atit de mare. Despre fiecare eveniment din viata noastra putem spune doar pentru o singura clipa ca el --exista--; dupa aceea si pentru totdeauna, el --a-fost--; in fiecare seara sintem saraciti cu cite o zi. Asta poate foarte posibil sa ne arunce in ghiarele nebuniei, lasindu-ne sa vedem cit de rapid se scurge mai departe acest scurt timp al vietii noastre; si chiar daca nu ar fi asta, in adincurile fiintei sintem cu totii constienti, cumva tainic, de partea noastra marginita din primavara eternitatii, astfel ca putem intotdeauna spera ca vom regasi din nou viata aici. Aprecieri de felul celor atinse mai sus pot intr-adevar sa ne conduca sa adoptam credinta ca cea mai mare --intelepciune-- este de-a face din bucuria prezentului obiectivul suprem al vietii; pentru ca asta este singura realitate, toate celelalte sint doar jocuri ale mintii. Pe de alta parte, o astfel de actiune am putea la fel de bine s-o numim cea mai mare --nebunie--; pentru ca ceea ce exista acum si in clipa urmatoare nu mai este, a diparut total asemeni unui

vis, nu poate merita un efort serios. Intregul fundament pe care se sprijina existenta noastra este prezentul, acest prezent ce --intotdeauna-zboara--. Asta sta in insasi natura existentei noastre, ca apoi sa ia forma unei miscari constante pentru a nu ne oferi niciodata posibilitatea de-a atinge restul spre care totdeauna tindem. Sintem asemeni unui om care alearga coborind o colina, care nu-si poate niciodata opri din miscare picioarele cit timp va continua sa alerge si daca s-ar opri, ar cadea in mod inevitabil; sau din nou, ca un bat ce balanseaza in virful unui deget, ori asemeni unei planete ce s-ar putea prabusi inevitabil in soare in momentul in care ar inceta sa se invirta mai departe pe orbita. Nelinistea este marca existentei. Intr-o lume in care totul este instabil, unde nimic nu poate sa dureze si este purtat mereu inainte, in viltoarea grabita a schimbarii, unde daca un om doreste cu orice pret sa raminana neclintit trebuie sa avanseze si sa miste mereu, asemeni unui acrobat pe o fringhie -- intr-o asemenea lume, fericirea este de neconceput. Cum poate dainui intr-o lume in care, asa cum a spus Platon, -- e o Devenire continua si niciodata Fiintare-- cea care este singura forma a existentei? In primul rind, un om nu este fericit niciodata, dar isi consuma intreaga viata nazuind la ceva ce crede ca il poate face fericit; isi atinge foarte rar scopul, iar atunci cind o face, este doar pentru a fi dezamagit; si de cele mai multe ori, in cele din urma, este un naufragiat ce dupa o lunga calatorie in cautarea secretului fericirii pe oceanele lumii ajunge intr-un port cu catargul frint si velatura sfisiata. Pentru ca abia apoi sa afle ca era totuna daca ar fi fost fericit sau nenorocit; pentru ca intreaga sa viata n-a fost nimic mai mult decit o clipa din prezentul vesnic pieitor; si ca acum, ea sa sfirsit. In acelasi timp, este un lucru minunat ca in lumea fiintelor umane, ca si in cea a animalelor, mecanismul multimii acestor nelinisti este declansat si mentinut sub influenta a doua simple impulsuri --- foamea si instinctul sexual; ajutate poate putin de influenta plictiselii, dar de nimic altceva; si astfel, puse in teatrul vietii, sint suficiente pentru a forma --primum mobile-- al unei masinarii atit de complicate ce pune in miscare o scena asa de diversa si neobisnuita! Privind putin mai de aproape, descoperim ca acea materie anorganica prezinta un conflict constant intre fortele chimice, care in cele din urma actioneaza spre dezintegrarea ei; si pe de alta parte, acea viata organica este imposibila fara schimbarea continua a materiei si nu poate exista daca nu primeste un ajutor perpetuu din afara. Acesta este tarimul --sfirsitului--; iar opozitia sa ar fi --existenta infinita-- care nu este expusa niciunui atac din exterior si nu are nevoie de nimic pentru a o sustine; [greaca: haei hosautos dn], tarimul pacii eterne; [greaca: oute giguomenon oute apollumenon], unele stari invariabile, fara sfirsit si neschimbatoare, trasatura negativa a cunoasterii, care formeaza nota dominanta a filosofiei Platonice. Ea este pentru astfel de stari tot la fel cum aceasta negare a vointei de viata se deschide in fata omului oferindu-i aceasta cale. Scenele vietii noastre sint asemeni portretelor schitate in mozaicul brut.

Privit de aproape el nu va avea niciun efect. Nu este aici nimic frumos pentru a fi descoperit, in afara de cazul in care te asezi si-l privesti de la o anumita distanta. Tot asa, pentru a cistiga ceva la care am rivnit indelung trebuie doar sa descoperi cit de sterp si de inutil este; si chiar daca traim intotdeauna in speranta unor lucruri mai bune, in acelasi timp adesea regretam mult si amarnic ca aceasta clipa a trecut din nou. Privim la prezent ca la ceva ce trebuie pus la timpul viitor si servind doar ca o cale catre telul nostru. De aceea cei mai multi dintre oameni daca isi arunca privirea inapoi atunci cind vor fi la sfirsitul vietii, vor descoperi ca asa s-a petrecut de-a lungul intregii perioade cit ei au trait--ad interim--; vor fi surprinsi sa descopere, ca tocmai lucrul de care nu au tinut seama deloc si l-au lasat sa zboare alungat de tristetile lor, a fost tocmai viata in asteparea careia s-a scurs pe linga ei tot timpul ce le-a fost acordat. Din citi oameni putem gasi unul despre care sa poata fi spus ca speranta n-a facut din el un nebun pina cind a ajuns sa danseze in bratele mortii! Apoi, din nou, ce creatura nesatula este omul! Fiecare satisfactie pe care o atinge aduna in el semintele unor noi dorinte, astfel incit aici nu exista niciun sfirsit al dorintelor ce se ridica din fiecare vointa individuala. Si de ce se intimpla asta? Motivul real este pur si simplu ca, luata in sine, Vointa este suverana asupra tuturor lumilor; totul ii apartine si de aceea niciun singur lucru nu poate s-o satisfaca vreodata, ci doar intregul lor, care este fara de sfirsit. Cu toate acestea, trebuie sa stimulam simturile pentru a intelege cit de putin primeste Vointa, aceasta stapina a lumii, atunci cind ia forma individuala, de obicei doar atit de putin cit este necesar pentru a mentine un acord in intregul organism. Din acest motiv omul este foarte nefericit. Viata se prezinta in cea mai mare parte asemeni unei pedepse -- indatoriri, vreau sa spun, pentru a supravietui in definitiv, -- gagner sa vie --. Daca acest lucru este realizat viata devine o povara, iar apoi, vine cea de-a doua sarcina, de-a face ceva cu acestia care au cistigat --desprinderea de sub aripa plictiselii, care asemeni unei pasari de prada pluteste amenintator deasupra noastra, gata in orice moment sa loveasca acolo unde vede o viata lipsita de griji. Prima sarcina este de-a cistiga ceva; cea de-a doua, sa alunge sentimentul ca a fost ceva cistigat; astfel incit ea devine o povara. Viata omului trebuie sa fie un fel de gresala. Adevarul acestui lucru va fi suficient de evident daca doar ne reamintim ca omul este alcatuit din nevoi si necesitati greu de satisfacut; si ca chiar atunci cind acestea sint satisfacute, tot ceea ce se obtine este o stare lipsita de suferinta, in care nu-i ramine nimic altceva decit sa fie aruncat prada plictiselii. Aceasta este o dovada directa ca existenta nu are o valoare reala in sine; pentru ca ce altceva este plictiseala decit un sentiment de desertaciune in viata? Daca viata -- setea de viata, care este esenta adevarata a existentei noastre -- ar fi stapinita de oricare valoare pozitiva in sine, nu ar exista vreodata aici un asemenea lucru asemeni plictiselii; simpla existenta in sine ne-ar satisface, astfel incit nu ar trebui sa ne ne mai dorim nimic altceva. Dar

asa cum se prezinta lucrurile, nu vom aprecia nicio placere in existenta, cu exceptia momentelor cind purtam o batalie pentru a obtine ceva; pentru ca apoi, distanta strabatuta si dificultatile depasite pentru atingerea acestui scop sa arate ca si cum ne-ar fi multumit -- o iluzie, Maya, ce va dispare imediat atunci cind o atingem. Sau altfel spus, atunci cind sintem angajati in unele actiuni pur intelectuale -- in realitate am pasit in afara vietii, pentru a privi la ea din exterior, mai mult sub forma unui spectator ce asista la desfasurarea unei piese. Si chiar placerea senzuala in sine nu inseamna altceva decit o lupta si o straduinta ce inceteaza in momentul in care scopul sau este atins. De cite ori nu sintem implicati intr-una din aceste actiuni, dar sintem aplecati asupra existentei insasi, natura ei inutila si lipsita de valoare, ne apare lamurita pe deplin; si asta este ceea ce avem in vedere atunci cind ne refer