Scriitorii şi Marea

Mihai Eminescu: Poezia Mării sau Marea Poezie

Moto: „Numai poetul, Ca paseri ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului.” M. Eminescu

Romantic prin excelenţă, n-ar fi fost de mirare ca Eminescu să-şi îndrepte imaginaţia poetică spre oceanul de deasupra capului (Noaptea, Nouri, Cerul şi stelele, Luna crăiasă, Luceafărul de dimineaţă), spre natura ce-l înconjoară (Lacul codrilor albastru, Ramuri şi Păsări) sau să abordeze o temă tentantă pentru orice visător: fascinaţia Mării. Dar lucrul de poveste este că Poetul a dedicat acesteia numeroase catrene admirabile, la o vârstă fragedă, fără ca măcar să o fi văzut aievea !

Astfel, în anii de ucenicie întru ale Poeziei, în perioada 1866 – 1869, cel născut la Ipoteşti, în ţinutul boreal al României, scrie, purtat de valul imaginaţiei, câteva uimitoare poezii, devenite ulterior un fel de alge marine: „ Lida” (1866) ( ” Marea-i tristă-n vârful serii./Pe ruini ce se deşir/Lida vede-icoana mării/Şi pe faţă-i plând gîndiri.”); „ Când Marea….” (1869) ( „ Când marea turbează de valuri împinsă/Şi-şi scutură coama de spume şi vânt….”);„ Când priveşti oglinda Mărei” (1869) („ Când priveşti oglinda Mărei /Vezi în ea/Ţărmuri verzi şi cerul serii/Nor şi stea.”);„ Cine-i ?” (1869) (din drama „Steaua Mării”), „Unda spumă”(1869).

Când numele său începuse a fi cunoscut în lumea bună a Poeziei, Marea, ideea în sine a Mării, îl acaparează în întregime. Sondându-i adâncimile, cântându-i nemişcarea, indiferentă şi solitară, („Adânca mare…”-1873) sau admirând valurile sălbatice ale oceanului („Cum oceanu-ntărâtat” – 1873), Eminescu îşi îndreaptă din nou gândul spre marea ce poartă pe undele sale corăbii ( „ Murmură glasul mării” – 1873).

În cel de al 5-lea lustru de viaţă al Poetului, se infiripă iubirea cea mare iar poeziile lui Eminescu nu se îndepărtează de tema preferată: Marea. Iată o poezie din 1876, „ În fereastra despre mare” ce prevesteşte prin personajul principal – „ copila cea de crai” – imaginile colosale ale Luceafărului izvorând din apa mării.

Personaje mitologice, chiar zeităţile Daciei/Geţiei îşi au lăcaşul în apa mării, delfini, sirene, ondine, Regele Somn („ Mureşanu” – 1876 – din care

1

răsună în ureche distihul „ A mării unde-albastre alunecă-nspumate/Şi fulgeră-ncadenţă… O dulce voluptate”).

Surprinzătoare repetare de teme marine în „ Diamantul Nordului” – 1877 din care reţinem versurile „ Cum marea de valuri nu ştie repaus/Astfel se frământă al norilor chaos,/O stea nu luceşte pe bolta cea largă-/ Pornit ca de vânturi sirepul aleargă/ Un tunet cutremură lumea-n temei/Venea parc-o oaste călare de zei…/Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,/Vuind vine mândrul al mărilor crai.”/ .

Şi, în continuare, ce muzicalitate, câtă armonie de culoare poate să nască peisajul Mării Nordului: „ Mişcate de mare-nstrigare măreaţă/A nordului vin caravane de gheaţă…/Pe ceruri în neguri o stea nu se-arată/Departe doar luna – o galbenă pată”.

În aceeaşi poezie, magia sunetelor impresionează iarăşi:„ Vin regii de Nord cu oştiri să se plimbe,/Cu chipuri ciuntite şi umere strâmbe/Şi toată strigarea, vuirea, sunarea/E surdă ca ceriul, e moartă ca marea./

Cine poate egala vreodată frumuseţea acestor versuri, clare ca lumina lunii, lăţită pe întinderea mării:

„ Stelele-n cer”

Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor, Până ce pier.

După un semn Clătind catargele, Temură largele Vase de lemn;

Nişte cetăţi Plutind pe marile Şi mişcătoarele Pustietăţi.

2

„ Dintre sute de catarge”

Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile ?

Dintre păsări călătoare Ce străbat pământurile, Câte-o să le-nece oare Valurile, Vânturile ?

De-i goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vânturile, valurile

Nenţeles rămâne gândul Ce-ţi străbate cânturile, Zboară vecinic, îngânându-l Valurile, vânturile.”

„ O, rămâi”

„ Şi prin vuietul de valuri, Prin mişcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cârdului de cerbi”

„ De câte ori iubito”

„ De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte.”

Muzicale ca o cantilenă, iată gingaşele versuri ale dialogului dintre Poet şi Iubită, din diafana poezie postumă „ Replici” (1871):

3

Poetul

„ Tu eşti o undă, eu sunt o zare, Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sunt o stea Iubita mea…”

După cum s-a dovedit, anul 1882 a marcat prezenţa lui Eminescu, pentru prima dată, la ţărmul Mării Negre.

Poeziile sale capătă consistenţă, precum corăbiile ce ies din ceaţa mării:

„ Precum corăbii negre se leagănă de vânt Cu pânzele-atârnate departe de pământ

Cum între cer şi mare trec păsările stol Trec gândurile mele a sufletului gol, Întind ale lor aripe spre negre-depărtări… Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări.” („Apari să dai lumină” – 1882)

Poetul doreşte să aibă „ pământul şi marea-n jumătate/ De mine să asculte corăbii şi armate”, ori „ Marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii”„ Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă/Să-ţi zic: -„ Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă”. („Renunţare” – 1882).

Tot din acelaşi an datează şi această strofă premonitorie:

„ Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,Ca repedea rotire a undeor albastreGândirea noastră spuma zădărniciei noastre,Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscuraŞi oarba suferinţă ce bântuie natura ?” („ Nu mă-nţelegi” – 1882)

Apogeul iubirii fără speranţă, amintind de atmosfera din Luceafărul, răsună şi în versurile de mai jos:

4

„ Căci un Luceafăr răsăritDin liniştea uităriiDă orizon nmărginitSingurătăţii mării.( n.a.Strofa de mai sus este reluată, aproape identic, şi în „Luceafărul”).

Şi ochiul tău întunecatAtnci îl împle plânsul,Iar ale vieţii valuri batCălătorind spre dânsul.”(„ Dacă iubeşti fără să speri” – 1882) Teme şi motive poetice

Se poate spune că nimic nu poate să redea sentimentul de tristeţe pe care îl resimte omul în faţa singurătăţii, decât sintagma eminesciană „singurătatea mării”. Ea apare ca un leit – motiv în versurile anului 1882, mai ales în poeziile „ Şi oare tot n-aţi înţeles” („El stăpâneşte amorţit/Pustiile uitării/Ca şi o stea din răsărit/Singurătatea mării.”) sau „ Un farmec trist şi ne-nţeles” ( „ E un Luceafăr răsărit/Din negura uitării,/Dând orizon nemărginit/ Singurătăţii mării.”)

Mitul „Luceafărului” privit ca zeitate a Cosmosului şi a Apei. Se poate spune că personajul poemului „ Luceafărul” uneşte în fiinţa sa cele două nemărginiri – a cerului şi a mării. Marea este tărâmul miraculos care preschimbă făptura celestă în fiinţă umană: „ El asculta tremurător,/Se aprindea mai tare/ Şi s-arunca fulgerător,/Se cufunda în mare;/ Şi apa unde-au fost căzut/În cercuri se roteşte/Şi din adânc necunoscut/Un mândru tânăr creşte.”/

În finalul poemului capodoperă, „ al valurilor Domn” , „ Călăuzind singurătăţi/ De mişcătoare valuri” rămâne „Luceafăr răsărit, / Din liniştea uitării/” dând orizont nemărginit „singurătăţii mării”, „Dar nu mai cade ca-n trecut/În mări din tot înaltul:/ având în minte doar un gând:” Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul?”

Simbolul „ valului” este, la rândul său, unul cu adânci conotaţii poetice: „ Ce e val, ca valul trece” ( „ Glossă”), „ Din valurile vremii, iubita mea răsai” („Din valurile vremii…).

5

Ultima dorinţă ….

Testamentul poetic al lui Eminescu (reiterat în toate variantele versificate din Ediţia Princeps) este indisolubil legat de nemărginirea mării: „ Mai am un singur dor:/În liniştea serii/Să mă lăsaţi să mor/La marginea mării;” Acolo, „Luceferi ce răsar/Din umbră de cetini/Fiindu-mi prieteni/O să-mi zâmbească iar./ Va geme de patemi/Al mării aspru cânt…” („Mai am un singur dor” alături de celelalte 3 variante, din ediţia Maiorescu).

Universalitatea poeziei lui Eminescu nu trebuie demonstrată. El nu a cântat o mare anume: Egee, Neagră sau Ligurică. A cânat pur şi simplu ideea de Mare. Cu tot ce înseamnă ea: zbucium, nemărginire, valuri, corăbii, singurătate, lumina lunii, stele, nouri, Luceafăr, paserile mării.

Destinul tragic al acestuia, ca şi al corăbiilor înghiţite de ocean, fac din Eminescu un erou al Mării: Pierdut în valurile vieţii, sau cu tristeţea celui care rămâne singur la ţărm, Poetul devine, după propriile gânduri „ Braţe fără de nădejde/ Navă fără de stăpân”. („Catrene” – 1876), însă tot Măria Sa, Domnul Eminescu, mai ştie că: „ Numai poetul,/Ca paseri ce zboară/Deasupra valurilor,/Trece peste nemărginirea timpului.” („Numai Poetul….1868).

Dan Toma Dulciu

6