1

UNELE FORMALIZĂRI ALE IMPULSULUI FISCAL

1. CONCEPTUL DE IMPULS FISCAL

În accepţiunea curentă, prin impuls înţelegem un gen de şoc care realizează o activare a unui sistem sau a unui subsistem, care creează sau induce o anumită energie sau o anumită propensiune acelui sistem sau subsistem. Mai general, în sensul teoriei sistemelor, prin impuls trebuie înţeleasă o variabilă de intrare care aspiră la modificarea vectorului de stare a acelui sistem (fie şi cu privire la o singură variabilă de stare). Sensul termenului „aspiră” folosit anterior este acela că impulsul în cauză are capacitatea sau potenţialul (la origine, de fapt, este o simplă expectaţie) de a produce schimbarea preconizată, scontată. Nu insistăm aici asupra sensului expresiei „are capacitatea”, dar precizăm că acest potenţial trebuie înţeles în toate determinaţiile sale posibile (în cele mai multe cazuri, este vorba despre o capacitate juridică – de exemplu, în cazul impulsului fiscal –, dar şi despre capacităţi economice, despre capacitatea de a aduce avantaje – de exemplu, în cazul impulsului monetar sau comercial).

Întrucât impulsul fiscal este o specie de impuls instituţional codificat1, vom defini mai întâi impulsul instituţional codificat. Prin impuls instituţional codificat înţelegem o variaţie a unei instituţii codificate (de regulă o normă codificată). Dacă notăm cu r0 dimensiunea2 unei norme (adică a unei instituţii oarecare) la momentul t 0 şi cu r1 dimensiunea ei la momentul t 1, atunci impulsul instituţional va fi reprezentat chiar de variaţia de dimensiune (sau de mărime numerică, după caz) ∆r=r1−r0. Modalitatea propusă de reprezentare a unui impuls instituţional rămâne valabilă atât pentru cazul unei norme (instituţii) noi (în acest caz r0=0), cât şi în cazul abolirii unei norme (instituţii) existente (în acest caz r1=0).

Prin impuls fiscal vom înţelege acea specie de impuls instituţional codificat care are ca ţintă normativă un comportament fiscal. Prin comportament fiscal înţelegem un comportament al unei clase de subiecţi de drept care vizează un obiectiv fiscal. Prin obiectiv fiscal înţelegem o finalitate dezirabilă cu privire la veniturile şi cheltuielile bugetare publice. Generatorul unui impuls instituţional se numeşte autoritate normativă, iar destinatarul unui asemenea impuls se numeşte ţintă normativă. Aşa cum am arătat mai sus, ţinta normativă nu poate fi decât o clasă de subiecţi de drept, şi nu un subiect individual. De asemenea, ţintă normativă nu poate fi atingerea vreunui obiectiv fiscal. Deşi generarea unui impuls fiscal este destinată să atingă, în cele din urmă, un obiectiv fiscal, atingerea obiectivului fiscal nu este o ţintă normativă ci este o ţintă de politică economică (în speţă, o ţintă de politică fiscală).

Pe baza celor stabilite deja mai sus, putem încerca acum o descriere generală, de natură paradigmatică, a impulsului fiscal.

În primul rând, vom pune în evidenţă câteva trăsături ale normei fiscale, ca specie de normă instituţională codificată:

- norma fiscală3 este imperativă (este fie o normă de obligaţie, fie una de interdicţie4);

1 Un impuls instituţional este codificat dacă este conţinut/generat într-o/de o structură formală (de exemplu, de guvern). Impulsul instituţional poate fi şi necodificat : de exemplu, o declaraţie a guvernatorului băncii centrale poate reprezenta un asemenea impuls instituţional (de tip persuasiv).2 O specie de dimensiunea unei norme poate fi şi valoarea numerică a acestei norme.3 Nu facem nicio distincţie conceptuală (care ni s-ar părea cu totul artificială şi lipsită de relevanţă metodologică) între normă fiscală şi normă bugetară sau, şi mai rău, între politică fiscală şi politică bugetară. Termenul de „fiscal” ni se pare că acoperă, din punctul de vedere al denotaţiei (sferei de semnificare), totalitatea actelor care privesc banul public în toată generalitatea sa.4 Nu este nevoie să se emită norme de permisiune, deoarece permisiunea este conjuncţia non-obligaţiei cu non-interdicţia (P=O⋀ I , unde cu O s-a notat obligaţia, cu I s-a notat interdicţia, iar cu P s-a notat permisiunea. Bara de deasupra semnifică negaţia logică.

2

- deşi norma fiscală este considerată a fi (ca formă de operaţionalizare a politicii fiscale) o formă de intervenţie indirectă a statului în economie, trebuie acceptat un anumit grad de imperativitate relativă a ei5 (de exemplu, în raport cu norma monetară care, în cea mai mare parte a ei, este o normă de recomandare);

- norma fiscală are ca obiective obiecte ale economiei reale;

- norma fiscală urmăreşte echilibrul macroeconomic intern6;

- norma fiscală este relativ rigidă, atât generarea ei, cât şi modificarea ei (aşa cum am arătat, modificarea unei norme este echivalentă, din punct de vedere logic, cu generarea ei) realizându-se lent şi cu dificultăţi (să luăm în considerare fie şi numai lentoarea procesului legislativ parlamentar, ca să nu mai vorbim despre perioada necesară testării prin studii de impact7);

- norma fiscală are o eficacitate relativ ridicată (această eficacitate este asigurată inclusiv de caracterul imperativ al ei); după cum vom vedea în continuare, această trăsătură este direct legată de conceptul de impuls fiscal;

- este de aşteptat ca lag-ul normei fiscale (lag-ul impactului impulsului fiscal asupra ţintei fiscale) să fie relativ mic (tot ca rezultat al caracterului imperativ al normei fiscale).

Pe baza celor menţionate anterior cu privire la conceptul de impuls fiscal, este util de analizat tipologia impulsului fiscal. Vom face această examinare pe baza mai multor criterii distincte:

a) după rolul jucat în strategia fiscală (cauza finală sau scopul):

- impuls fiscal de iniţiere: acel impuls fiscal care însoţeşte, ca atribut, mesajul fiscal al unei norme fiscale care aspiră să iniţieze un nou comportament fiscal în sistemul economic în care funcţionează mecanismul de transmitere a impulsului fiscal;

- impuls fiscal de consolidare: acel impuls fiscal destinat stabilizării unui comportament fiscal preexistent, comportament care este dezirabil din perspectiva autorităţii normative;

- impuls fiscal de neutralizare: acel impuls fiscal destinat să anuleze stimulii fiscali activaţi de un impuls fiscal anterior, cu privire la un comportament fiscal dat;

- impuls fiscal de escaladare: acel impuls fiscal destinat să augmenteze efectul unui impuls fiscal anterior, cu privire la un comportament fiscal dat (rol multiplicator);

- impuls fiscal de reducţie: acel impuls fiscal care este destinat să reducă din efectul unui impuls fiscal anterior, cu privire la un comportament fiscal dat (rol divizor);

b) după modalitatea de „circulaţie” în interiorul canalului de transmitere (formă):

- impuls fiscal de tip liniar: impulsul fiscal circulă prin intermediul unui mecanism de transmitere serial pur;

5 Facem cuvenita distincţie între caracterul direct şi caracterul imperativ al unei norme: o normă este directă atunci când afectează chiar variabila economică vizată (adică, practic, nu există un canal de transmitere a impulsului acelei norme), şi o normă este imperativă atunci când aplicarea ei este obligatorie. O normă este indirectă atunci când variabila economică vizată este afectată prin afectarea directă a unei alte variabile economice şi este nonimperativă atunci când aplicarea ei nu este obligatorie şi nici nu se controlează aplicarea ei. În context, poate exista o normă imperativă care să fie indirectă şi, reciproc, o normă directă care să fie nonimperativă.6 Această trăsătură este totuşi amendabilă cel puţin din două puncte de vedere: efectul normei fiscale asupra echilibrului contului curent (care ţine de echilibrul economic extern – de exemplu, impozitul vamal), respectiv integrarea funcţionalităţii normei fiscale interne în logica fiscală generată de integrarea economiei României în UE.7 Din păcate, procesul de generare a normei fiscale în România nu utilizează studiile de impact fiscal şi, implicit, nici perioade de testare a viitoarei norme fiscale.

3

- impuls fiscal de tip radial: impulsul fiscal circulă prin intermediul unui mecanism de transmitere paralel pur8.

c) după persistenţă (viabilitate):

- impuls fiscal monociclic: se referă la impulsul fiscal care, odată atinsă ţinta fiscală finală, nu mai exercită nicio influenţă asupra comportamentului fiscal astfel construit, el stingându-şi, practic, potenţialul de schimbare; în acest caz, în anumite condiţii, autoritatea normativă trebuie să emită semnale fiscale de consolidare a comportamentului scontat;

- impuls fiscal policiclic: se referă la impulsul fiscal care conţine în el însuşi principii de autoconsolidare (de obicei prin mecanisme de tipul stabilizatorilor fiscali automaţi, stabilizatori induşi chiar de impulsul fiscal în cauză);

d) după originea generativă (cauza formală):

- impuls fiscal primar: se referă la impulsul fiscal generat în mod nemijlocit de autoritatea normativă;

- impuls fiscal secundar: se referă la impulsul fiscal generat de un impuls fiscal primar9;

e) după săgeata temporală (cauza eficientă):

- impuls fiscal generat de consideraţii de tip feed-forward: se referă la impulsul fiscal care are drept cauză proiecţii de dezirabilitate ale autorităţii normative, pe orizonturi de timp viitoare;

- impuls fiscal generat de consideraţii de tip feedback: se referă la impulsul fiscal care are drept cauză evaluări ale funcţionării sistemului economic pe orizonturi de timp trecute;

f)după materia economică adresată:

- impuls fiscal autonom: se referă la impulsul fiscal care se aplică direct asupra materiei economice adresate (cazul majorităţii impulsurilor fiscale); în acest caz, aşteptările privind randamentul impulsului fiscal pot fi proiectate pe baza cunoştinţelor deţinute cu privire la comportamentul fiscal ortodox;

- impuls fiscal dependent: se referă la impulsul fiscal care se aplică indirect asupra materiei economice adresate, prin aplicarea asupra altui impuls fiscal (cazul impozitării impozitelor); în acest caz, aşteptările privind randamentul impulsului fiscal sunt mai dificil de proiectat, întrucât trebuie să ţină seama de două tipuri de comportament fiscal (aferente celor două impulsuri fiscale care se suprapun), pe de o parte, precum şi de efectul de sinergie generat de suprapunerea celor două comportamente fiscale, pe de altă parte;

g) după efectul asupra ţintei normative (comportamentul fiscal vizat):- impuls fiscal pro-ciclic: se referă la impulsul fiscal care are ca efect aşteptat

dinamizarea economiei reale în direcţia în care este angajată în acel moment;- impuls fiscal anti-ciclic: se referă la impulsul fiscal care are ca efect aşteptat

dinamizarea economiei reale în direcţia opusă în care este angajată în acel moment.

8 Să remarcăm, în treacăt, faptul că un impuls fiscal de tip radial pur implică, din punct de vedere logic, existenţa unui singur pasaj comunicativ de la autoritatea normativă la ţinta fiscală.9 Desigur, în principiu, pot exista şi impulsuri fiscale terţiare, cuaternare etc., în funcţie de complexitatea mecanismului de transmitere a impulsului fiscal primar.

4

2. CANALE DE TRANSMITERE A IMPULSULUI FISCAL ÎN ECONOMIE ȘI SOCIETATE

2.1. Cadrul general

Impulsul fiscal, astfel cum a fost definit în paragraful precedent, aspiră să modifice un comportament de tip fiscal. În acest scop, impulsul fiscal trebuie să ajungă de la autoritatea normativă la ţinta normativă, adică la subiecţii (indivizi) care formează grupul omogen căruia i se adresează acel impuls fiscal. Aceasta înseamnă că impulsul fiscal în cauză trebuie să „străbată” un canal de transmitere de la origine la destinaţie. Paragraful de faţă este menit să examineze această chestiune.

Prin canal de transmitere a unui impuls instituţional, în general, înţelegem un mecanism (obiectiv sau subiectiv, dar, de regulă, având un caracter mixt) prin care ţinta normativă este influenţată de acel impuls. Mecanismul de transmitere a unui impuls instituţional (care, în opinia noastră, este echivalent cu canalul de transmitere a acelui impuls) este, de regulă, cunoscut de autoritatea normativă, dar pot exista şi cazuri în care se manifestă mecanisme de transmitere (respectiv canale de circulaţie a impulsului instituţional) care nu sunt cunoscute de autoritatea normativă. De fapt, aici, adică în canalele de transmitere „umbră”, se află „sediul” aşa-numitelor efecte adverse10 ale unui impuls instituţional.

Un mecanism de transmitere a unui impuls instituţional este, de fapt, o logică a circulaţiei impulsului instituţional de la autoritatea normativă la ţinta normativă. Această logică se bazează pe o teorie acceptată (mai mult sau mai puţin coroborată) în prealabil şi pornind de la care, de fapt, s-a şi generat acel impuls instituţional. Aşadar, axiomele teoriei pre-acceptate şi teoremele derivate din acea teorie fundamentează mecanismul de transmitere a impulsului instituţional.

2.2. Canale de transmitere a impulsului fiscal – caracterizare generală

Impulsul fiscal este, aşa cum s-a arătat, o specie de impuls instituţional codificat, care are drept ţintă normativă comportamentul fiscal. Teoria care stă la baza mecanismului de transmitere a impulsului fiscal este teoria macroeconomică. Desigur, în funcţie de axiomele care stau la baza acestei teorii (pre-acceptate din perspectiva analizării transmiterii impulsului fiscal), şi mecanismele de transmitere a impulsului fiscal pot fi diferite: astfel, dacă se acceptă o teorie macroeconomică în care variabila de comandă este de tipul cererii agregate, atunci vom avea mecanisme de transmitere a impulsului fiscal de tip keynesian, iar dacă se acceptă o teorie macroeconomică în care variabila de comandă este de tipul ofertei agregate, atunci vom avea 10 Prin efect advers al unui impuls instituţional înţelegem un efect neanticipat şi care acţionează în opoziţie cu aşteptările autorităţii normative. Există şi conceptul de efect pervers, care este un efect anticipat de autoritatea normativă şi care acţionează de asemenea în opoziţie cu aşteptările acesteia.

5

mecanisme de transmitere a impulsului fiscal de tip neoclasic. În ceea ce priveşte studiul de faţă, vom accepta ca fundal teoretic pentru examinarea mecanismelor de transmitere a impulsului fiscal teoria macroeconomică de tip keynesian.

Pentru a identifica canalele de transmitere a impulsului fiscal într-o economie de piaţă trebuie, mai întâi să identificăm ţintele normative de tip fiscal. Vom face următoarele consideraţii preliminare:

comportamentul bugetar public este un comportament specific guvernului, în timp ce comportamentul fiscal este un comportament specific contribuabililor, deci subiecţilor de drept individuali

deşi guvernul poate emite norme (şi emite, de fapt) şi pentru realizarea cheltuielilor bugetare (de exemplu, programarea bugetară pe programe, sau pe termen mediu şi lung, norme de cheltuieli cu bunurile şi serviciile etc.), normele care influenţează în mod decisiv economia sunt normele fiscale, adică acele norme care vizează comportamentul fiscal;

întrucât comportamentul fiscal este un „predictor” robust privind veniturile publice, rezultă că mecanismele de transmitere a impulsului fiscal trebuie să vizeze categoriile de venituri publice, ca taxonomie generică;

Pe baza consideraţiilor de mai sus, vom stabili o serie de „ancore” metodologice care să ne ajute să descriem (proiectăm) mecanismele de transmitere a impulsului fiscal într-o economie de piaţă. Aceste „ancore” metodologice vor fi chiar categoriile de venituri publice11, adică:

(a) impozitele directe

- impozitul pe venitul personal12 (IVP); IVP=r vp∙ VP, unde r v este rata de impozitare a venitului personal, iar VP este venitul personal exprimat monetar;

- impozitul pe profitul corporativ (IP); I p=r p ∙P, unde r p este rata de impozitare a profitului corporativ, iar P este profitul corporativ;

- contribuţiile sociale (ICS); ICS=rCS ∙VPCS, unde rCS este rata de impozitare pentru contribuţiile sociale13, iar VPCS este venitul personal considerat pentru calculul contribuţiilor sociale;

(b) impozitele indirecte

- taxa pe valoarea adăugată (IVA); IVA=rVA ∙BVA, unde rVA este rata de impozitare a valorii adăugate, iar BVA este baza de impozitare utilizată, conform Codului Fiscal, pentru calcularea valorii adăugate impozabile;

- acciza (A); A=r A ∙BA, unde r A este rata de accizare14, iar BA este baza de impozitare folosită pentru calcularea accizei;

11 În studiul de faţă vom considera că veniturile publice şi veniturile bugetare sunt echivalente din punct de vedere semantic deşi, desigur, acest lucru nu este adevărat. Dar această echivalare nu modifică validitatea concluziilor la care eventual vom ajunge12 Cu toate componentele sale, conform Codului Fiscal în vigoare.13 După cu se ştie, ratele sunt diferite pentru diferite categorii de contribuţii sociale (pentru asigurări sociale, pentru asigurări de sănătate, pentru şomaj) dar aici considerăm o rată medie, deoarece ne interesează un raţionament general şi nu calcularea efectivă, corectă metodologic, a acestor contribuţii.14 Din punct de vedere practic, acciza se poate calcula şi pe baza stabilirii legale a unor sume, nu neapărat prin stabilirea unor cote procentuale, dar nici acest aspect nu are prea mare relevanţă în studiul de faţă.

6

- taxa vamală (IV); IV=r V ∙ BV , unde rV este rata de impozitare a trecerii graniţei economice, iar BV este baza de impozitare utilizată pentru determinarea impozitului vamal15

De fapt, modificarea comportamentului fiscal se concretizează, ca rezultat măsurabil, tocmai în variaţia volumului valoric al acestor „ancore” metodologice. Aceasta înseamnă că putem evalua realizarea scopului de politică fiscală prin utilizarea impulsului fiscal chiar prin evaluarea modificărilor care se produc (ca aşteptare sau în mod efectiv, în funcţie de caracterul ex ante sau ex post al analizei) în aceste „ancore” metodologice.

Pasul următor în descrierea mecanismelor de transmitere a impulsului fiscal constă în stabilirea factorilor care pot conduce la variaţia „ancorelor” metodologice şi, deci, la variaţia veniturilor publice. Să observăm că, în cazul fiecărei „ancore” metodologice, rezultatul final este dat de combinarea multiplicativă a doi factori: 1) rata de impozitare; 2) baza de impozitare. Deşi baza de impozitare este, ea însăşi, o funcţie de rata de impozitare16, aici vom considera că ea este independentă de rata de impozitare. Ca urmare, la îndemâna guvernului vor exista, pentru generarea unui impuls fiscal, atât rata de impozitare, cât şi baza de impozitare, pentru fiecare dintre „ancorele” metodologice identificate, adică pentru toate categoriile de impozitare directă şi indirectă).

Întrucât gradul de discreţionaritate a guvernului cu privire la ratele de impozitare este mai mare decât gradul de discreţionaritate a acestuia cu privire la bazele de impozitare (fie şi pentru motivul că baza de impozitare este, la rândul său, o funcţie de rata de impozitare), vom admite că pot exista două categorii de mecanisme de transmitere a impulsului fiscal: a) mecanisme explicite de transmitere a impulsului fiscal; b) mecanisme implicite de transmitere a impulsului fiscal.

(a) Mecanismele explicite de transmitere a impulsului fiscal (METIF)

Se referă la mecanismele (canalele) de transmitere a impulsului fiscal declanşate de variaţia ratelor de impozitare. Aşadar, în descrierea acestor mecanisme de transmitere vom urmări „trasabilitatea” impulsului fiscal de la generator (autoritatea normativă, guvernul – central sau local) la subiectul generic al cărui comportament fiscal este vizat. Mecanismele explicite de transmitere a impulsului fiscal sunt, la rândul lor, de două categorii: a1) mecanisme care sunt declanşate de variaţia ratelor de impozitare indirectă, şi pe care le numim mecanisme explicite primare de transmitere a impulsului fiscal17; a2) mecanisme care sunt declanşate de variaţia ratelor de impozitare directă, şi pe care le numim mecanisme secundare de transmitere a impulsului fiscal.

(b) Mecanismele implicite de transmitere a impulsului fiscal (MITIF)

Se referă la mecanismele (canalele) de transmitere a impulsului fiscal declanşate de variaţia bazelor de impozitare. Le numim implicite deoarece variaţia normei instituţionale nu se referă la ratele de impozitare, ci la bazele de impozitare, adică semnifică o creştere implicită a ratelor de impozitare judecate la o bază de impozitare invariantă. Desigur, presiunea fiscală, în acest caz, nu se modifică la nivelul subiectului generic vizat (contribuabilul) dar ea se modifică dacă este evaluată la nivelul întregii economii reale. Modul de calcul al variaţiei implicite a ratei de impozitare generate de variaţia bazei de impozitare este, în mod generic, următorul:

15 Nu are importanţă aici faptul că impozitarea vamală se referă fie la importuri, fie la exporturi, fie la tranzitarea teritoriului naţional.16 Vezi, de exemplu şi studiul „Asupra ratei de impozitare a venitului personal” din Emil Dinga, Studii de economie. Contribuţii de analiză logică, epistemologică și metodologică, Editura Economică, Bucureşti 2009, pp. 183-194.17 În Anexa 2.1 prezentăm o derivare simplă a relaţiei dintre impozitarea indirectă şi impozitarea directă, care poate „justifica” clasificarea mecanismelor de transmitere a impulsului fiscal în mecanisme primare, respectiv mecanisme secundare.

7

- notăm cu r rata de impozitare explicită şi cu ~r rata de impozitare implicită

- notăm cu B0 baza de impozitare explicită la momentul t 0 şi cu B1 baza de impozitare explicită la momentul t 1 (∆ B=B1−B0)

- notăm cu V venitul fiscal

- atunci: V 0=r ∙ B0, V 1=r ∙B1; dacă considerăm că ne aflăm pe o curbă de indiferenţă a venitului fiscal (adică V 0=V 1, deci ∆V=V 1−V 0=0), atunci r ∙B1=~r ∙ B0, de unde: ~r=r ∙

B1B0

2.3. Canale de transmitere a impulsului fiscal – caracterizare specială

2.3.1. Canale explicite

Canalele (mecanismele) explicite de transmitere a impulsului fiscal sunt următoarele:

I. Canale (mecanisme) primare

(I.1) Variaţia ratei de impozitare a valorii adăugate brute (∆r VA).

(I.2) Variaţia ratei de accizare (∆r A).

(I.3) Variaţia ratei de impozitare vamală (∆r V).

8

II. Canale (mecanisme) secundare

(II.1) Variaţia ratei de impozitare a venitului personal (∆r vp).

(II.2) Variaţia ratei de impozitare a profitului corporativ (∆r p).

9

(II.3) Variaţia ratei de impozitare pentru contribuţii sociale (∆rCS).

II.3.2. Canale implicite

I. Canale (mecanisme) primare

Variaţia valorii adăugate brute ca bază de impozitare (∆ BVA).

Variaţia bazei accizabile (∆ BA).

Variaţia bazei de impozitare vamală (∆ BV ).

II. Canale (mecanisme) secundare

Variaţia venitului personal (∆VP). ∆VP

10

Variaţia profitului (∆ P). ∆ IP

Variaţia venitului personal pentru care se calculează contribuţii sociale (∆VPCS).

3. CANALE DE TRANSMITERE A IMPULSULUI FISCAL ÎN ECONOMIE ȘI SOCIETATE

În paragraful anterior am examinat canalele (mecanismele) de transmitere a impulsului fiscal de la punctul de origine (autoritatea normativă guvernamentală) şi până la ţinta fiscală (modificarea, în sensul dezirabil, al venitului fiscal la bugetul general consolidat). În paragraful de faţă vom examina canalele (mecanismele) de transmitere a impulsului fiscal către economie (reală, respectiv nominală) şi către societate în general.

De data aceasta va fi nevoie să utilizăm, concomitent, toate canalele (mecanismele) de transmitere a impulsului fiscal identificate pentru cazul ţintelor fiscale legate de comportamentul fiscal, pentru a indica afectarea ţintelor economice sau sociale de interes.

3.1. Canale de transmitere a impulsului fiscal în economia reală

Prin economie reală înţelegem acea componentă a economiei care produce bunuri şi servicii susceptibile să intre în mod nemijlocit în consumul final. Cuvântul susceptibil permite să facem referire, în cadrul economiei reale, şi la investiţii, care reprezintă consum final nemijlocit viitor şi, corelativ, consum final mijlocit curent. Considerăm că pot exista şase destinaţii ale impulsului fiscal în cadrul economiei reale: 1) venitul nominal net din muncă; 2) consumul final privat intern; 3) consumul final public (guvernamental) intern; 4) investiţiile private interne directe; 5) investiţiile publice (guvernamentale) interne directe; 6) productivitatea muncii; 7) ocuparea.

( R1 ) venitul nominal net din muncă

Venitul nominal net din muncă se referă la diferenţa dintre venitul nominal brut din muncă, considerat preţul muncii (remuneraţia factorului muncă, pe baza productivităţii marginale a muncii) şi impozitele directe (inclusiv contribuţiile sociale) plătite de contribuabil, adică de „titularul” venitului nominal net. Canalul de transmitere a impulsului fiscal asupra venitului

11

nominal net18 poate fi descris astfel (notăm venitul nominal brut cu V nb, iar venitul nominal net cu

V nn):∆r vp

( R2 ) consumul final privat intern

Consumul final privat intern se referă la consumul final realizat de entităţile rezidente în ţară, altele decât entităţile de tip guvernamental (centrale sau locale). Notăm consumul final privat intern cu C f

pr. Atunci canalul (mecanismul) de transmitere a impulsului fiscal către această componentă a produsului inter brut poate fi descris astfel (cu βc s-a notat înclinaţia marginală spre

consum în sectorul privat: βc=∆C f

pr

∆V nn ):

( R3 ) consumul final public (guvernamental) intern 19

Consumul final public (guvernamental) intern se referă la cheltuielile bugetare destinate funcţionării instituţiilor publice (guvernamentale) atât la nivel central, cât şi la nivel local (sau şi

18 Salariul nominal este doar una dintre componentele venitului nominal, de regulă cea mai importantă cantitativ, dar în venitul nominal mai intră şi alte componente de venit de tip non-salarial (dobânzi, chirii, dividende etc.).19 Se referă la cheltuielile curente ale activităţii guvernamentale (centrale şi locale): cheltuieli de natură salarială, cumpărări de bunuri şi servicii.

12

regional, sau statal20, dacă este cazul). Notăm această destinaţie posibilă a impulsului fiscal în cadrul economiei reale cu C f

p. Atunci canalul (mecanismul) de transmitere a impulsului fiscal va fi următorul (notaţiile suplimentare utilizate au următoarea semnificaţie: VF: venit fiscal21 al bugetului general consolidat; α cc: ponderea cheltuielilor curente guvernamentale în totalul cheltuielilor efectuate din venitul fiscal):

( R4 ) investiţiile private interne directe

Investiţiile private interne directe22 se fac fie din venitul personal, fie din profitul rămas după plata dividendelor şi plata impozitului pe profit. Notăm cu I pr

id investiţiile private interne directe. Notăm,

de asemenea, cu β i înclinaţia marginală spre investiţii din venitul net (β i=∆ I pr

id

∆V nn ) şi cu γi ponderea

din profitul rămas după plata dividendelor şi plata impozitului pe profit folosită pentru investiţii

private interne directe23 (γi=I prid

Pnn ). În acest caz canalul (mecanismul) de transmitere a impulsului

fiscal poate fi reprezentat astfel:

20 În cazul statelor cu organizare politică de tip federativ.21 Veniturile non-fiscale nu sunt luate aici în considerare, deoarece nu au caracter permanent, ci sunt accidentale, conjuncturale.22 Ne referim aici la investiţiile nete (care nu cuprind înlocuirea deprecierii capitalului fix ; este prezumat că înlocuirea deprecierii capitalului fix se face pe baza amortizării acestuia, amortizare care se va adăuga investiţiilor nete conducând la investiţiile brute).)23 Nu este obligatoriu ca γi=1, deoarece acţionarii pot decide ca o parte din profitul rămas la dispoziţia firmei să fie folosit pentru constituirea de rezerve sau pentru creşterea capitalului propriu.

13

( R5 ) investiţiile publice (guvernamentale) interne directe

Investiţiile publice (guvernamentale) interne directe reprezintă atât o măsură generată de necesităţile de a produce şi livra bunuri publice24, cât şi una generată de necesităţile de ajustare macroeconomică în domeniul economiei reale25, adică de stimulare/inhibare a cererii agregate. Notăm acest tip de investiţii cu I p

id. Notă, de asemenea, cu α ci ponderea cheltuielilor cu investiţiile publice (guvernamentale) interne directe în totalul veniturilor fiscale (α ci=1−α cc):

( R6 ) productivitatea muncii 26

Productivitatea muncii (sau, mai general, a factorilor) este unul dintre indicatorii-cheie ai economiei reale, care cumulează efecte ale investiţiilor (private şi publice) purtătoare de progres

24 Bunuri şi servicii produse şi livrate de stat, în afara pieţei (în mod gratuit).25 În conformitate cu prescripţiile teoriei keynesiene. 26 Se poate calcula productivitatea pentru fiecare dintre cei doi factori de producţie (muncă, respectiv capital) dar, întrucât este vorba, în ambele cazuri, de o productivitate aparentă (întregul rezultat este calculat ca şi cum ar fi fost generat de un singur factor de producţie, cel avut în vedere), cel mai semnificativ indicator pare a fi productivitatea factorului muncă. Cel mai sugestiv ar fi, totuşi, indicatorul numit productivitatea totală a factorilor.

14

tehnic, ale nivelului venitului (sau salariului) nominal net, precum şi ale unor factori (impulsuri) care nu sunt de tip fiscal (instrucţia generală a factorului muncă, gradul de calificare al forţei de muncă etc.). Dacă ne limităm doar la impactul impulsului fiscal asupra dinamicii productivităţii muncii (sau a factorilor de producţie, în general), atunci mecanismul de transmitere a impulsului fiscal asupra productivităţii poate fi descris astfel (notăm cu w: productivitatea medie a muncii27, cupt pr

id ponderea investiţiilor în tehnologie nouă în totalul investiţiei nete private interne directe şi cu pt p

id ponderea investiţiilor în tehnologie nouă în totalul investiţiei nete publice interne directe):

( R7 ) ocuparea

Ocuparea este atât un proces economic, cât şi un indicator macroeconomic. În esenţă, prin ocupare se înţelege starea economică în care populaţia activă (sau şomerii28) deţine un loc de

27 Aceasta este o productivitate aparentă, aşa cum s-a arătat mai sus şi se calculează, la nivelul economiei naţionale în

felul următor: w= PIBPO

, unde PIB este produsul intern brut, iar PO este numărul populaţiei ocupate (populaţia

ocupată este una dintre componentele forţei de muncă, cealaltă componentă fiind numărul de şomeri).28 Prin şomeri se înţelege populaţia care îndeplineşte, concomitent, următoarele condiţii: a) este în vârstă legală de muncă; b) este aptă de muncă; c) doreşte să găsească un loc de muncă (doreşte să muncească); d) caută, în mod activ, un loc de muncă.

15

muncă29. Ocuparea este generată atât dinspre partea cererii agregate (variaţia consumului, respectiv a investiţiilor şi, într-o oarecare măsură, variaţia exportului net), cât şi din perspectiva ofertei (variaţia masei monetare din economie). Ca efect al impulsului fiscal, ocuparea poate fi influenţată după cum urmează (notăm cu e gradul de ocupare, ca pondere în populaţia activă sau în forţa de muncă30):

3.2. Canale de transmitere a impulsului fiscal în economia nominală

Prin economie nominală înţelegem acea componentă a economiei care produce bunuri şi servicii susceptibile să intre în mod mijlocit în consumul final. Principalii indicatori macroeconomici ai economiei nominale sunt: a) inflaţia; b) cursul de schimb nominal; c) rata dobânzii bancare nominale (pe termen scurt); d) soldul bugetului general consolidat (ca pondere în PIB); e) rata dobânzii nominale pe termen lung; f) soldul datoriei publice totale brute (ca pondere în PIB).

(N1) inflaţia31

Inflaţia se referă la fenomenul de creştere generalizată şi persistentă a preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum din economie (preţul mediu). Din punct de vedere metodologic inflaţia este calculată pe baza unui coş statistic de bunuri şi servicii care contează în mod major pentru nivelul de trai şi calitatea vieţii populaţiei32. Ca efect al impulsului fiscal, inflaţia poate fi influenţată după cum urmează (s-a notat cu i inflaţia). Mecanismul de transmitere a impulsului fiscal asupra inflaţiei este similar cu cel al transmiterii impulsului fiscal asupra ocupării33:

29 Inclusiv cazurile de auto-angajare (self-employment).30 Forţa de muncă include populaţia ocupată şi şomerii. Populaţia active include, pe lângă forţa de muncă şi populaţia în vârstă de muncă nedoritoare să aibă un loc de muncă (ex., femeile casnice) sau populaţia aptă de muncă care urmează proceduri instituţionale diverse (ex., sunt incluse în sistemul educaţional secundar sau terţiar).31 Mult mai semnificativ ar fi să se calculeze deflatorul PIB dar, pentru impactul asupra comportamentului contribuabilului, inflaţia este mai relevantă întrucât efectul este nemijlocit.32 Pentru comparabilitate la nivelul Uniunii Europene, se calculează un indice armonizat al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, prin asigurarea comparabilităţii coşului statistic de bunuri şi servicii de consum. Pentru extragerea unor relaţii de cauzalitate în dinamica preţurilor se calculează şi indici ai preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum din care se elimină diverse categorii de preţuri, după interesul de analiză: preţurile volatile din agricultură, preţurile rigide care sunt administrate de stat etc.33 Acest aspect teoretic este deosebit de important, deoarece permite ca, în corelaţie cu mecanismul de transmitere a impulsului fiscal asupra productivităţii muncii (şi în acord cu corelaţiile macroeconomice fundamentale – cum ar fi ritmul de creştere mai mic al veniturilor nominale decât ritmul de creştere al productivităţii muncii) să se asigure sustenabilitatea politicii fiscale (vezi şi recentele discuţii pe modificarea Codului fiscal, care se lovesc exact de această corelaţie menţionată).

16

(N2) cursul de schimb nominal

Cursul de schimb nominal este preţul monedei exprimat în valuta de referinţă34. În România regimul cursului de schimb este un regim liber administrat. Ca efect al impulsului fiscal, cursul de schimb nominal35 poate fi influenţat după cum urmează (s-a notat cu cs

n cursul de schimb nominal şi cu OM):

(N3) rata dobânzii bancare nominale36 (pe termen scurt)

Rata dobânzii bancare nominale se referă la rata dobânzii pe termen scurt practicată de sistemul bancar pentru acordarea de credite bancare sau pentru atragerea sde depozite bancare. Ca efect al impulsului fiscal, rata dobânzii bancare nominale poate fi influenţată după cum urmează (s-a notat cu rdb

n rata dobânzii bancare nominale, cu C crng cererea de credite bancare non-

guvernamentale, iar cu Odng oferta de depozite bancare non-guvernamentale):

34 În cazul României, în acest moment, valuta de referinţă este euro.35 Se mai calculează, în funcţie de interesul analizei, cursul de schimb real (cursul de schimb nominal ajustat cu inflaţia internă) şi cursul de schimb real efectiv (cursul de schimb real ajustat cu inflaţia externă, adică cu inflaţia ţării valutei de referinţă, în cazul nostru cu inflaţia din Uniunea Europeană).36 Deşi se poate considera o medie între rata dobânzii active şi rata dobânzii pasive (o medie ponderată cu volumul de credite, respectiv cu volumul de depozite), cea mai mare semnificaţie o are rata dobânzii bancare nominale active.

17

(N4) soldul bugetului general consolidat (ca pondere în PIB)37

Soldul bugetului general consolidat38 este efect atât al veniturilor bugetare, cât şi al cheltuielilor bugetare. Pe partea de venituri bugetare (venituri fiscale, mai exact), avem un impact al impulsului fiscal, care poate fi reprezentat după cum urmează (s-a notat cu sbgc

PIB soldul bugetului general consolidat raportat la PIB, cu ∆VFD variaţia veniturilor fiscale directe, cu ∆VF ID variaţia veniturilor fiscale indirecte, cu PIB valoarea monetară nominală a produsului inter brut şi cu ∆Cb variaţia cheltuielilor bugetare):

37 Este criteriu (indicator) de convergenţă economică nominală, prevăzut în Tratatul de la Maastricht. Limita maximă admisibilă este de 3% din PIB.38 Conform metodologiei actuale din România, bugetul general consolidat cuprinde: a) bugetul de stat; b) bugetul centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale; c) bugetul asigurărilor sociale; d) bugetul asigurărilor pentru şomaj; e) fondul naţional de asigurări sociale de sănătate; f) bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii.

18

(N5) rata dobânzii nominale pe termen lung39

Rata dobânzii nominale pe termen lung se referă la randamentul titlurilor de stat emise cu scadenţă la 10 ani. Această rată a dobânzii suferă impactul cumulat al impulsului fiscal şi al altor variabile macroeconomice (deficitul bugetar, datoria publică, inflaţia, rata dobânzii bancare nominale), dar aici vom examina mecanismul de transmitere declanşat de impulsul fiscal (s-a notat cu R rata dobânzii nominale pe termen lung):

39 Este vorba despre indicatorul (criteriul) de convergenţă economică nominală din Tratatul de la Maastricht (randamentul titlurilor de stat cu scadenţă la 10 ani).

19

(N6) soldul datoriei publice totale brute (ca pondere în PIB)40

Soldul datoriei publice totale brute reprezintă valoarea, la un moment dat (de regulă, la sfârşitul anului) a acumulării datoriei publice (interne şi externe) în valoare brută. Pentru estimarea intensităţii datoriei în cauză, se calculează ponderea acestui sold în PIB. Impactul impulsului fiscal asupra datoriei publice totale brute se prezintă după cum urmează (s-a notat cu sdptb

PIB soldul datoriei publice totale brute raportate la PIB, cuCGI creditul guvernamental intern şi cu CGE creditul guvernamental extern41):

3.3. Canale de transmitere a impulsului fiscal la nivelul global al societății

La nivelul global al societăţii impulsul fiscal poate genera o serie de efecte care ar putea măsurate prin intermediul următorilor indicatori: a) puterea de cumpărare a venitului nominal; b) nivelul sărăciei; c) discrepanţa veniturilor nominale; d) echitatea socială; e) justiţia socială; f) securitatea socială.

(S1) puterea de cumpărare a venitului nominal

Prin putere de cumpărare a venitului nominal se înţelege cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu un venit nominal dat (desigur, puterea de cumpărare depinde direct proporţional de venitul nominal şi invers proporţional cu inflaţia42). Impactul impulsului fiscal asupra puterii de cumpărare a venitului nominal se prezintă după cum urmează (s-a notat cu pcvn puterea de cumpărare a venitului nominal):

40 Este criteriu (indicator) de convergenţă economică nominală, prevăzut în Tratatul de la Maastricht. Limita maximă admisibilă este de 60% din PIB.41 Inclusiv creditul privat garantat public.42 Dacă cumpărările efectuate cu venitul nominal se extind dincolo de lista bunurilor şi serviciilor cuprinse în coşul statistic de calcul al inflaţiei, atunci indicele preţurilor la acele bunuri şi servicii „extra-coş” trebuie luat, de asemenea, în considerare.

20

(S2) nivelul sărăciei

Sărăcia reprezintă o stare a populaţiei (la nivel individual, de grup, sau la nivel social) care semnifică un venit nominal permanent sub o limită considerată prag al sărăciei 43. Impactul impulsului fiscal asupra sărăciei se prezintă după cum urmează (s-a notat cu s indicatorul sărăciei):

(S3) discrepanţa veniturilor nominale44

Prin discrepanţa veniturilor nominale se înţelege o situaţie economică în care diverse categorii de populaţie deţin ponderi diferite din două puncte de vedere: a) al ponderii în totalul populaţiei;

43 Din punct de vedere statistic se calculează mai mulţi indicatori ai sărăciei: a) sărăcie absolută; b) sărăcie relativă; c) sărăcie severă.44 Desigur, discrepanţa veniturilor reale poate diferi de cea a veniturilor nominale, ca urmare a diferenţei de structură a consumului între categorii diferite de populaţie (deci, ca urmare a diferenţei de putere de cumpărare).

21

b) al ponderii în totalul veniturilor nominale45. Impactul impulsului fiscal asupra discrepanţei veniturilor nominale este dificil de examinat în afara unor ipoteze suplimentare (tipul de impozitare a venitului personal, structura de cumpărare de bunuri şi servicii în funcţie de venitul personal nominal etc.), de aceea, folosind mecanismele (canalele) de transmitere descrise anterior, în cazuri concret descrise se vor putea descrie, la rândul, lor, aceste mecanisme (canale) de transmitere a impulsului fiscal asupra gradului de discrepanţă a veniturilor personale nominale.

(S4) echitatea socială

Echitatea socială este mai puţin un concept economic, cât unul sociologic şi chiar moral. Conceptul de echitate socială implică, deci, nu numai impactele economice ale politicilor publice de ajustare macroeconomică, ci şi o serie de influenţe care vin fie din partea unor politici publice de tip social, fie din partea altor măsuri instituţionale guvernamentale. Având în vedere faptul că echitate nu înseamnă egalitate, ci, mai degrabă, o inegalitate proporţională cu un criteriu de echitate prestabilit, descrierea mecanismului (canalului) de transmitere a impulsului fiscal asupra gradului de echitate socială nu poate fi generic (aşa cum a fost cazul celorlalte situaţii examinate anterior), ci doar ad-hoc.

(S5) justiţia socială

Justiţia socială este, în opinia noastră, cel mai relevant indicator (criteriu) de evaluare a politicilor publice. În esenţă, prin justiţie socială se înţelege o procedură instituţională care asigură distribuirea produsului economic (de ex., PIB) către membrii societăţii în acord cu un principiu distribuţional care este considerat drept. Un exemplu de asemenea criteriu distribuţional ar putea fi gradul de participare la obţinerea produsului economic în cauză (aşa-numitul criteriu meritocratic). Un alt exemplu de criteriu distribuţional ar putea fi cel al corectitudinii46 distribuţiei sau, de cele mai multe ori, al corectitudinii procedurii de distribuţie a produsului economic47. Și în acest caz, descrierea mecanismelor (canalelor) de transmitere a impulsului fiscal trebuie să fie examinată ad-hoc, în contextul care se prezintă analistului.

(S6) securitatea socială48

Securitatea socială se referă la un ansamblu de condiţii instituţionale şi de politică publică de natură să reducă la minimum riscurile cu care se pot confrunta membrii societăţii, riscuri asupra cărora nu deţin (şi, de fapt, nu pot deţine) controlul. Conceptul de securitate socială nu are nici o conotaţie ideologică, el este un concept tehnocratic, comun oricărui tip de stat responsabil organizat pe principii democratice. Având în vedere faptul că asigurarea securităţii sociale depinde într-un mod majoritar de măsuri instituţionale de tip non-fiscal, descrierea mecanismului (canalului) de transmitere a impulsului fiscal asupra gradului de securitate socială trebuie să se facă în fiecare context în cauză, pentru a identifica toate interdependenţele posibile.

45 Există o serie întreagă de metode şi tehnici statistice sau algebrice de măsurare a acestor discrepanţe (curba Lorenz, indicele Gini etc.).46 Criteriu polemic, introdus de John Rawls, în lucrarea sa principală, Theory of Justice.47 Atât sociologii, cât şi politologii sau praxiologii insistă asupra faptului că din punct de vedere practic, nu ne putem asigura asupra justiţiei sociale a repartizării produsului economic, dar ne putem asigura asupra infailibilităţii procedurii de repartizare justă a produsului economic.48 Prin securitate socială ar trebui înţeles un mix între trei componente: asigurare socială (pensii, sănătate, şomaj), protecţie socială (nivel minim garantat al venitului, ajutor social, deductibilităţi fiscale) şi securitate a locului de muncă.