Elementele dramei

“Cuvântul grec drama înseamnă “acţiune”.Cuvântul dramă acoperă într-un mod general şi putem spune chiar confuz orice formă de acţiune teatrală.Începând din secolul al XVIII-lea, cuvântul dobândeşte un sens mai precis , acela a unei opere teatrale care, îndepărtându-se de speciile tradiţionale, ar fi un amestec realist de tragedie şi comedie.”1

Dramaturgia este studiul textului, al reprezentaţiei şi al raportului dintre reprezentaţie şi public.În sens tradiţional, dramaturgul este autor de de piese de teatru, autor dramatic.În sensul modern, “dramaturgul este un asistent al regizorului, a cărui muncă este esenţialmente de pregătire:alegerea eventuală de texte, cercetare şi documentare literare şi istorice, reflecţie asupra sensului şi “ideologiei”, câteodată muncă de adaptare a textului, cu modificări mai mult sau mai puţin importante, asistenţă la punerea în scenă ca observator “dezinteresat”, în fine uneori animator.”2

Genul dramatic este o formă complexă de artă. Într-o operă literară, genul dramatic se recunoaşte prin textul literar propriu-zis, sau discursul dramatic, caracterizat printr-un monolog şi dialog dramatic, paratextul reprezentat de didascalii (lista cu personaje, indicaţii scenice, de structură compozitională a unui text dramatic, cu referire la acte, scene, tablouri), metatextul alcătuit din elemente specifice spectacolului dramatic (scenariu, regie, scenografie, decor, costume, coloană sonoră, lumini, şi jocul scenic al actorilor).Genul dramatic funcţionează pe baza principiului dublei enunţări, unde emiţător este dramaturgul sau actorul şi receptor este actorul căruia îi este adresată replica, publicul sau celui care citeşte piesa şi pe baza principiului triplei enunţări, unde emiţător este dramaturgul, regizorul sau actorul şi receptor este actorul căruia îi este adresată replica, spectatorul abstract sau spectatorul concret. Dialogul dramatic este principalul mod de expunere în teatru, elementul esenţial în conturarea personajelor, a acţiunii şi a mesajului operei. Ilustrează principiul dublei enunţări: doi emiţători, dramaturgul si actorul, doi receptori, respectiv conlocutorul personaj din scena si personajul din sala.Acesta are funcţie informativă, conativă poetică, expresivă narativă (relatarea evenimentelor petrecute în afara scenei sau în afara duratei reale a spectatorului), descriptivă şi de caracterizare a personajelor.O altă formă de discurs teatral este monologul dramatic, care constă intr-o replică mai amplă rostită de către unul dintre personaje, în prezenţa sau în absenţa altor actori. Acesta cunoaşte mai multe forme : monolog adesat- care conţine tirada (un exemplu este monologul retoric a lui Stefan cel Mare din Piesa "Apus de soare" a lui B. St. Delavrancea), discursuri (exemplu discursurile de la întrunirea politică din actul al III-lea al lui Farfuridi şi Caţavencu din comedia "O scrisoare pierdută"), monologul narativ (relatarea lui Dandanache despre scrisoarea becherului din comedia "O scrisoare pierdută") . Alte forme ale monologului dramatic sunt solilocviul (personajul rămas singur în scenă) şi aparteul, în care se face abstracţie de personajele din scenă. Acţiunea dramatică este compusă dintr-o suită de evenimente prezentate sau povestite pe o scenă care permit să se treacă de la situaţia A de plecare la o situaţie B de sosire printr-o întreagă serie de medieri.Acţiunea dramatică poate fi clasificată astfel:

1 Anne Ubersfeld, Les termes clès de l’analyse du thèâtre2 Anne Ubersfeld, Les termes clès de l’analyse du thèâtre

-După momente: expoziţiune-imaginea situaţiei de început; peripeţia- evenimente cheie care declanşează conflictul; deznodământul-schimbă ordinea situaţiei de la început.-După diviziuni de natură diferită dupa genul spectacolului:actul-cea mai amplă unitate logică de acţiune; antractul-pauza dintre acte; tabloul-unitate compoziţională inferioară actului presupunând un şir de evenimente petrecute în acelaşi decor; scena-cea mai mică unitate compoziţională marcată de modificarea prezenţei in scenă a actorilor.Acţiunea poate fi exterioară, personajele comportându-se conform gândirii lui şi intrând în conflict cu celelalte personaje şi interioară, astfel transformându-se într-o dramă psihologică. Şirul de acţiuni dintr-o operă dramatică creează o situaţie dramatică.Aceasta este componenta principală a dramei şi implică pentru unul din personaje o constrângere din care acesta trebuie să iasă.Situaţia dramatica este pentru actori cheia pentru acţiune şi joc dramatic. Modelul actanţial este o construcţie sintactică, al cărui scop este de a face inţeleasă acţiunea dramatică cu diverşii săi factori.Actanţii au o funcţie, stabilind astfel: un subiect, un obiect, adjuvanţi şi opozanţi.Subiectul nu este autonom, căutarea sa fiind programata de un ansamblu de elemente care o condiţionează.Motivul acţiunii este destinatorul, in timp ce rezultatul acţiunii de căutare a obiectului acţiunii este destinatarul. Principiile formei dramatice sunt mişcarea, concentrarea/simplificarea(personajul trebuie să aibă o funcţie dramatică) şi dramaticul/conflictul/alternanţa dintre fericire şi nefericire.Mişcarea este caracterizată de tendinţa discursivă care structurează componentele , astfel piesa de intrigă fiind caracterizata de un ritm rapid, în timp ce piesa de analiză este caracterizată de un ritm lent.Forţa sau principiul vital nu mai poate fi oprit prin rezolvare(ex:răzbunare). Genul dramatic cuprinde mai multe specii: tragedia, comedia, drama, vodevilul, melodrama, tragi-comedia ş.a. începând cu antichitatea greacă şi până în renaştere şi clasicism unde cele două specii pure ale dramaturgiei au fost tragedia si comedia. Aristotel împarte toate scenele tragediei în trei grupe: 1. Scene unde se schimbă „fericirea” în „nefericire”; 2. Scene de cunoaştere; 3. Scene de patos, scene de suferinţă.Scenele unde se schimbă starea personajului din „fericire” în „nefericire” sunt scenele succeselor si insucceselor, biruinţelor şi înfrângerilor, unde se perindează momentele de prevalenţă a unei acţiuni asupra alteia şi respectiv a momentelor cu sens invers. Altfel spus: sunt acele scene care pot fi numite scenele de „luptă”.Scenele de cunoaştere se identifică cu momentul decizional în piesă (ex:aflarea vinei sale este o catastrofă pentru Oedip). Aristotel atrage atenţia la puterea efectului dramatic al îmbinării scenei de cunoaştere cu vicidisitudinea. Vicidisitudine este schimbarea bruscă în soarta personajului dramei – inversul celor ce se aşteptau a se întâmpla.Scenele de patos, de suferinţă se desfăşoară după lupta încheiată. Uneori protagonistul tragediei, şocat de lovituri distrugătoare, panicat se aruncă când într-o parte când în alta, dar dacă manifestarea exteriorizată a personajului nu este posibilă, scenele de patos se oferă ca adresări pentru ajutor către oamneni, către forţe ale naturii, către Dumnezeu întru căutările ieşirii din situaţiile dificile.Structurarea lui Aristotel e convenţională, schematică , o scenă de patos poate, de exemplu, sa fie însoţită de o identificare, identificarea poate fi combinată cu o luptă directă iar fiecare scenă în dramă este „o luptă în sine”. Privită din această perspectivă mai amplă, până la începutul secolului XX, structura dramatică se metamorfozează în cadrul reperelor aristotelice ale dezvoltării

conflictului, acţiunii scenice şi personajului. Căci dacă Aristotel consideră că sufletul tragediei este intriga, personajul fiindu-i secundar, odată cu romantismul şi personajul romantic, structura piesei de teatru îşi schimbă centrul de echilibru. Nu mai avem de-a face cu acţiunea care antrenează în cursul ei destine, ci cu personaje care iau decizii și declanşează acţiuni. Structurarea modernă a dramei a căpătat mai multă exactitate incluzând mai multe elemente care ajută la construirea unei piese:•Prologul - parte a unei piese antice de teatru care preceda intrarea corului în scenă şi în care se expunea subiectul şi se făcea apel la bunăvoinţa spectatorilor - parte introductivă a unei opere literare, dramatice sau muzicale, care prezintă evenimentele premergătoare acțiunii sau elemente care îi înlesnesc înțelegerea.În prezent prologul are sensul de prefață, acest element nu este legat direct de subiectul piesei. Acesta este partea unde autorul işi poate exprima atitudinea .Poate folosi ca un punct de pornire sau orientare pentru ceea ce va urma.•Expoziţiunea -este partea operei dramatice în care se caracterizează situaţia dinaintea inceperii acţiunii. Arată toate circumstanţele propuse în opera dramatică.•Intriga- este cel mai important element al compozitiei. Aici se întâmplă evenimentele care încalcă situaţia de început. De aceea, anume în această parte se află începutul conflictului principal. Aici el dobândeşte forma sa vizibilă si se dezvoltă ca lupta între personaje, ca acţiune.•Conflictul- este elementul esenţial care sustine acţiunea, conduce la dezvoltarea subiectului şi a relaţiilor dintre personaje.Conflictul constă in ciocnirea de idei, opinii, interese, in contradicţia şi nepotrivirea dintre sentimentele, conceptiile, interesele diferitelor personaje dintr-o operă dramatică. •Dezvoltarea acțiunii – cea mai extinsă parte a piesei, partea care prezintă acţiunea şi dezvoltarea evenimentelor. În principiu aici se află tot subiectul piesei. Această parte este compusă din episoade care sunt numite: acte, scene, acțiuni etc.•Punctul culminant este apogeul dezvoltării acţiunii în piesă. În fiecare piesă există o anumită limită, care are un rol decisiv în cursul evenimentelor după care se schimbă însăşi natura desfăşurării conflictului.•Deznodământul – de obicei aici se termină acţiunea principală a piesei. Conţinutul de bază al acestei părţi ale compoziției este rezolvarea conflictului principal și stoparea conflictelor adiacente. Deznodământul din punct de vedere logic urmează după intrigă, ceea ce este între ele fiind firul subiectului piesei.•Epilogul este partea compoziţiei care aduce sfârșitul operei ca întreg, nu ca linie de subiect.Epilogul poate fi considerat ca o urmare, ca un rezumat al piesei prin care autorul aduce concluziile piesei.