Elemente prozodice ale limbii:accent, ritm si intonatie

Cheran Maria-Andreea

PPS

Anul III

Elementele prozodice ale limbii: accent, ritm si intonatie

Elementele prozodice accentul, ritmul si intonatia nu se pot observa direct dar sunt sesizate pe cale auditiva. Ele sunt diferite de la persoana la persoana.

Elementele prozodice ale vorbirii ajuta la stabilirea raporturilor logice dintre cuvinte, sintagme si propozitii si redau o stare sufleteasca.

Ele pot sa accentueze anumite sensuri si chiar merg pana la a schimba sensul celor exprimate verbal.

Accentul

Accentul se defineste ca intarire a vocii pe o silaba intr-un cuvant.

Accentul poate fi:• tonic, evidentiind intensitatea data unei silabe fata de

celelalte cu care alcatuieste cuvinte;• patetic, desemnand ridicarea tonului, este o inflexiune

a vocii desemnand starea sufleteasca a vorbitorului.

In practica exersarii accentului se utilizeaza cu succes o cutie de rezonanta care are deasupra ei fixate doua bare de tonalitati diferite. Silabele cuvantului se marcheaza prin loviri ale unei bare, silaba accentuata fiind marcata prin lovirea barei de tonalitate diferita.

In practica scolara, cuvintele se scriu pe tabla, iar silaba accentuata este subliniata sau accentuata cu o alta culoare.

Se pot efectua diferite exercitii pentru consolidarea ritmului corect, de exemplu:

• reproducerea unor texte cunoscute de elev scrise pe tabla cu accentul notat. Dupa constientizarea acestui text, stergem accentele si elevii trebuie sa puna accentele corect;

• insiruire de diferite silabe ce au accente si se dirijeaza diferite ritmuri dupa silaba scrisa pe tabla;

• citirea in colectiv a unor coloane de cuvinte. In prima coloana avem accentul pe mijloc, in cea de-a doua coloana accentul este initial si in cea de-a treia coloana accentul este final.

Pentru insusirea tehnicii acentuarii silabelor din cuvinte, in general, se procedeaza ca si la predarea sunetelor. Astfel, copilul surd, prin palpat laringual, simte diferite stari de incordare si durata a pronuntarii silabelor.

Notarea scrisa a accentului se introduce treptat, dupa ce s-au insusit bine sunetele.

In prima etapa, prezentarea grafica a silabei accentuate poate fi redata prin scrierea ei cu litere de alt format (PApa).

Locul accentului se invata odata cu predarea (invatarea) cuvintelor si expresiilor noi.

Ritmul  

Ritmul se defineste ca viteza de emitere a cuvintelor pe o unitate de timp si este strans legat de tipul de activitate nervoasa superioara.

O persoana auzitoare emite, in general, 3-4 cuvinte/secunda. Surzii demutizati au un ritm mai lent datorita constientizarii problemei de articulatie, dar sunt cercetatori care scot in evidenta si faptul ca exista o disfunctionalitate a organelor fonatoare.

Se considera ca si stapanirea unui vocabular mai sarac si invatat cu deficiente il face pe surd sa vorbeasca mai lent

Exista anumite exercitii care se fac in vederea optimizarii ritmului vorbirii surzilor:

• exercitii de batai ritmice in aer, insotite de vocalizari sau de batai pe masa insotite de vocalizari;

• exercitii de recitare; folosirea unor procedee grafice etc.

Se poate implica metronomul in reglarea ritmului de vorbire.

Cand este vorba de recitare, se prezinta mai intai modelul de catre professor insotit de batai ritmice si apoi este solicitat copilul sa reproduca modelul.

Intonatia

Intonatia reprezinta o emanatie muzicala de tonuri si accente ce variaza in raport cu ideile si sentimentele vorbitorului. Functiile intonatiei:

• fragmenteaza emisia verbala in fraze, propozitii, sintagme, grupuri ritmice, fiecare avand o anumita unitate de sens si o unitate sintagmatica. In structura acestui fragment intonatia este cea care uneste cuvintele;

• deosebeste sensul comunicativ al propozitiei (interogativa, imperativa, enuntiativa);

• exercita o predictie; datorita ei, un cuvant izolat primeste o valoare si exprima o idee;

• exprima trairile emotionale sau volitionale ale persoanei care vorbeste.

Obiectivul principal al modulatiilor tonale este de a diferi sensul comunicational al enuntului verbal.

Vorbirea surzilor se caracterizeaza prin saracie de intonatie, vocea se mentine intr-un ton grav, raporturile de durata sunt greu observabile, emisia necesitand mai mult timp decat a auzitorului si fiind stearsa ca modulatie.

Pentru dezvoltarea intonatiei in vorbirea surzilor, profesorul specialist are in vedere:

• perceperea integrala a limbajului prin analiza mesajelor, a textelor literare;

• stabilirea unei pronuntii corecte si o pronuntie inlantuita si cu intonatia medie posibila, specifica limbii in care vorbeste copilul.

• Folosirea unor modalitati compensatorii ce se refera la folosirea mijloacelor vizual – tactil – vibratorii si a mijloacelor acustice.

Exersarea intonatiei se sprijina foarte mult pe modulul de vorbire, pe intonatia profesorului, pe mimica care insoteste intonatia profesorului. Dintre modalitatile de interventie asupra acestui aspect al vorbirii amintim exercitiile de transformare a tipurilor de propozitii, din enuntiativa in interogativa sau in exclamativa si invers; invatarea de poezii si solicitarea elevilor de a recita intonativ etc.

Exista posibilitati de educare a modulatiei atat privind accentul cat si tonalitatea si, de asemenea, cursivitatea fonetica. Acestea sunt in stransa dependenta de cunoasterea gramaticii, a ortografiei si de intelegerea integral a mesajelor redate in limbajul verbal utilizat.

Intonatia se insuseste treptat, incepand cu clasa I, cu emiterea fonemelor. De exemplu “a” poate fi rostit inexpresiv, sau prin exclamare “aaa!”, datorita emotiei (la vederea unei jucarii, papusi etc.). Mai tarziu se trece la intonarea corecta a grupurilor ritmice, sintagmelor si propozitiilor.

In cadrul orelor de ortofonie se recomanda exercitii de transformare a propozitiilor: din enuntiativa in exclamativa si interogativa, din imperativa in interogativa etc.

Metodologia educationala in domeniul deficientilor de auz, la noi in tara, este una pregnant auditorial-oralista, avand ca scop final a-i invata pe deficientii de auz sa comunica prin limbajul verbal atat sub forma orala, cat si scrisa.

Premisele de la care s-a plecat in realitatea acestui obiectiv sunt in principal urmatoarele:

In primul rand, abilitatea de a comunica prin intermediul limbajului verbal mareste numarul optiunilor deschise, in cazul persoanelor surde de varsta adulta.

De asemenea, limba vorbita, fiind obiectiv educational, aceasta trebuie sa fie insotita de un program sustinut de antrenament auditiv si verbal, de labiolectura impreuna cu dezvoltarea aspectelor legate de sintaxa. Fara un asemenea program, continuu si sustinut la nivelul scolii, cei mai multi copii cu deficiente de auz nu vor dobandi suficienta competenta in limbajul verbal incat sa le fie folositor in comunicarea cu auzitorii.

Concluzie

Trebuie sa se tina seama si de faptul ca nu toti deficientii de auz pot invata comunicarea orala foarte bine si ca multi dintre ei ajung dupa mari eforturi sa foloseasca vorbirea intr-un context restrains, putand sa inteleaga sau sa se faca intelesi doar de profesori sau de un numar mic de cunoscuti.

Bibliografie:

 1. Tratat de psihopedagogie speciala; Emil Verza, Florin

Emil Verza; Editura Universitatii din Bucuresti, 2011; pag. 365;

2. Elemente de psihopedagogia deficientilor de auz; Mariana Popa, Ilie Stanica; Bucuresti 1994; pag. 96;

3. Comunicare si personalitate la deficientul de auz; Mariana Popa; Editura fundatiei Humanitas, 2001; pag. 134.