IV. COMPARTIMENTELE LIMBII

1. FONETICA

Fonetica este o disciplină lingvistică având ca obiect

sunetele vorbirii. Prin sunet articulat se înţelege emisiunea

vocală minimala, capabilă ca, împreună cu alte ,,produse"

similare ale vocii, să formeze corpuri fonetice (complexe

sonore). Corpurile fonetice alcătuiesc latura sonoră a

cuvintelor, sintagmelor, propoziţiilor, frazelor.

Fonetica a fost iniţiată în antichitate, în vechea Grecie

şi în vechea Indie, în special în India ajungând la rezultate

remarcabile (vechii indieni au dat o admirabilă clasificare a

sunetelor proprii rostirii sanscrite, limba de cultură, a ţării

lor în Antichitate). Ea s-a dezvoltat în Europa, mai ales în

secolul al XlX-lea, la sfârşitul căruia a apărut metoda de

cercetare numita fonetica experimentala, prin care se

recurge la un număr de aparate de măsură a particularităţilor

articularii (de emitere) şi acustice (de receptare) ale sunetelor.

Legată de aceasta este fonetica instrumentala, o metoda de

predare a rostirii limbilor străine cu ajutorul aparaturii

electronice.

Alte discipline lingvistice apropiate de fonetică sunt

cele normative: ortoepia (ansamblul regulilor de pronunţare

corectă în limba literara) şi ortografia (ansamblul regulilor de

scriere corecta în acelaşi aspect al limbii). Cu rădăcini în

secolul al XlX-lea, în secolul următor s-a dezvoltat

fonologia sau fonetica funcţională, studiul sunetelor din

punctul de vedere al funcţiunii lor în procesul de comunicare

verbală, într-o formulare concisa: studiul fonemelor.

Fonetica generală, studiul teoretic al sunetelor

limbajului, indiferent de deosebirile dintre limbi, stă în

relaţie cu fonetica specială (studiul sunetelor din vorbirea

unei limbi anumite); aceasta din urmă poate fi o fonetică

descriptivă (studiu al sunetelor din vorbirea unei limbi într-o

etapă dată, din evoluţia ei) sau o fonetica istorică (studiu al

evoluţiei sunetelor proprii unei limbi, de-a lungul istoriei

acesteia).

Sunetele vorbirii se împart în două clase importante:

vocale şi consoane, unite prin clasa intermediară a sonantelor.

Vocalele sunt sunete articulate, întotdeauna sonore

(adică rostite cu vibraţia coardelor vocale), care se pronunţă

fără efort articulatoriu şi sunt capabile de a constitui centri

silabici.

Ele se clasifica după zona din cavitatea bucală în

care se produc: vocale anterioare (in partea anterioară a

cavităţii bucale), vocale posterioare (în partea posterioară a

aceleiaşi cavităţi) şi vocale centrale sau neutre (în zona

mijlocie a cavităţii bucale).

Două vocale rostite în aceeaşi silabă formează grupul

vocalic numit diftong, iar trei vocale rostite în aceeaşi

silabă formează grupul vocalic numit triftong. Diftongi şi

triftongi autentici se întâlnesc în limbile germanice ca

germana, engleză în rostirea limbii romane se întâlnesc falşi

diftongi şi triftongi, pentru că în astfel de grupuri figurează

întotdeauna cate o vocală (nu cate două, respectiv trei),

celelalte sunete care intră în alcătuirea lor fund semivocale.

Consoanele sunt sunete articulate, nu întotdeauna

sonore, pronunţate cu un oarecare efort articulatoriu şi care

nu sunt, în general, capabile de a forma centri silabici.

Ele se clasifica după modul de articulare (maniera de

expulzare a curentului de aer fonator) în oclusive (cu obstacol

total în calea curentului de aer fonator), fricative sau

constrictive (cu obstacol parţial în calea curentului fonator)

şi africate sau semioclusive.

Clasa intermediară de sunete, intre vocale şi consoane, este a

sonantelor. Acestea sunt, ca şi vocalele, sunete întotdeauna

sonore, se rostesc cu un slab efort articulatoriu, ceea ce le

apropie de consoane si, în anumite limbi, pot constitui nuclee

silabice. Sonantele sunt de doua feluri: consoane improprii,

ca [r] românesc, şi semivocale, ca [j] şi [w] din engleza,

franceza, cărora le corespund i şi u semivocalici din română:

dai, dau, limba din urma adăugând alte semivocale: e, ca în

pleacă, şi o, ca în joacă.

Unitatea fonetica imediat superioara sunetului articulat

este grupul de sunete (vocalic: diftong sau triftong; respectiv

consonante). Altă unitate fonetica superioara este silaba, care

se defineşte ca emisiune articulată (a vocii umane) delimitată

de două impulsuri succesive ale muşchilor intercostali.

In rostirea corpurilor fonetice ale cuvintelor şi formelor

lor gramaticale, ca şi a propoziţiilor şi frazelor au loc aşa-

numitele accidente de coarticulare. Prin coarticulare se

înţelege faptul că sunetele unui corp fonetic sau ale unui şir de

corpuri fonetice nu se articulează distinct, adică strict separate

unele de celelalte; dimpotrivă, încă înainte de a se încheia

articularea unui sunet începe imediat articularea sunetului

următor. Altfel spus, momentul final din articularea unui sunet

se suprapune parţial peste momentul iniţial din articularea

sunetului care urmează celuilalt intr-un corp fonetic.

Accidentele fonetice rezultate în urma fenomenului de

coarticulare sunt: asimilarea, disimilarea, afereza, sincopa,

apocopa, haplologia, proteza, epenteza, metateza, sinereza,

eliziunea.

Asimilarea reprezintă ,,împrumutarea" unei trăsături

articulatorii sau acustice de la un sunet la altul (ex. consoana

surda [s] din prefixul rom. des-, ca în derivatul desface,

devine sonora, [z], sub influenţa consoanei sonore

următoare din rom. dezbate, de exemplu).

Disimilarea reprezintă ,,pierderea" , în articularea

unui sunet, a trăsăturii pe care el o are în comun cu alt sunet

din acelaşi corp fonetic (ex. una dintre cele doua sunete

vibrante [r] din rom. coridor, devine [l] sub influenţa celei de

la sfârşit, în rostirea neliterara colidor).

Afereza reprezintă dispariţia vocalei iniţiale a unui

complex sonor (ex. lat. exponere devenit rom. a spune).

Sincopa reprezintă dispariţia unei vocale interioare,

mai ales neaccentuate (ex. în lat. calidus devenit rom., it.

caldo).

Apocopa constă din dispariţia vocalei finale dintr-un

complex sonor (ex. rom. pop. afar', în rostirea în tempo

rapid, în loc de afară).

Haplologia constă din eliminarea uneia dintre cele

două silabe asemănătoare sau identice dintr-un corp fonetic

(ex. rom. jumate, din jumătate).

Proteza constă din ataşarea unei vocale iniţiale la un

corp fonetic începând, de obicei, cu o sonanta (ex. rom. pop.

amiroase, în loc de miroase).

Epenteza reprezintă dezvoltarea unei consoane în

interiorul unui corp fonetic (ex. apariţia consoanei b în fr.

chambre, din lat. camera).

Metateza este schimbarea reciprocă a locului

anumitor sunete dintr-un complex sonor (ex. rom. scluptor,

în loc de sculptor).

Sinereza este contopirea a doua vocale învecinate într-

un diftong (ex. rom. re-gio-nal, în locul silabatiei literare re-

gi-o-nal).

Eliziunea este eliminarea vocalei finale a unui cuvânt,

în contact cu vocala iniţială a cuvântului următor (ex. fr.

l'eleve, ,,elevul", în loc de le eleve).

In afara de vocale, consoane, sonante, care sunt

elemente fonetice segmentale, pentru ca rezulta din

segmentarea lanţului fonic, în rostirea oricărei limbi se

realizează şi elemente fonetice suprasegmentale, însoţitoare

ale unor corpuri fonetice segmentale de dimensiuni variate:

accentul, tonul şi intonatia. Prin accent se înţelege rostirea

mai energică (accent dinamic) sau mai înaltă (accent tonic) a

unei silabe dintr-un corp fonetic polisilabic. Limba romana,

ca şi celelalte limbi romanice, se caracterizează prin accent

dinamic; limbile ceha, sârba, suedeza dispun de accent tonic.

Tonul reprezintă rostirea mai înaltă, mai joasă sau combinată

din punctul de vedere al înălţimii, a unei silabe dintr-un corp

fonetic monosilabic. Prin tonuri se caracterizează rostirea unor

limbi izolante din Extremul Orient: chineza (cu 4 sau 5

tonuri), vietnameza (cu 6 tonuri). Accentul şi tonul sunt

proprii unităţilor lingvistice numite cuvinte.. I

Intonaţia reprezintă varietatea de înălţime a rostirii

unui enunţ. Ea poate fi ascendentă (ca în propozitiile

româneşti interogative totale: Eşti profesor?), descendentă

(ca în propoziţiile româneşti enunţiative sau declarative: Tu

eşti profesor.), în sfârşit, variată de-a lungul enunţului (ca în

propoziţiile româneşti exclamative: Ce profesor mai eşti şi

tu!).

FONOLOGIA - studiul fonemelor

Dacă în vorbire avem a face cu sunete, în limbă

(sistem) avem a face cu foneme. Fonemele sunt sunete

functionale, adică sunete cu functiunea de a distinge corpuri

fonetice purtatoare de informatii distincte.

Cand rostim în vorbirea romaneasca corpul fonetic

carte, cu o sonanta [r] apicală vibranta (produsa prin vibrarea

varfului limbii) sau corpul fonetic carte, cu o sonanta [R]

uvulară vibranta (produsa prin vibrarea uvulei sau

omusorului), intelegem de fiecare data unul şi acelasi lucru,

sensul ,,carte".

Aceasta inseamnă că rostirile diferite [r] şi [R] nu au

functiuni diferite în procesul de comunicare în limba

romana, ele sunt sunete functional echivalente, formand

impreună o clasă de sunete, numită fonem - fonemul /r/. De

notat ca, în timp ce sunetele propriu-zise ale vorbirii, numite

în fonologie alofone, se noteaza în transcriere intre paranteze

drepte (crosete), în schimb, fonemele se noteaza incadrate de

bare oblice. Spunem ca, în romana, [r] şi [R] sunt variante

(alofone) ale unui fonem.

Dar dacă rostim carne, cu [n] în loc de [t], nu mai

intelegem unul şi acelasi lucru. Corpul fonetic carne, cu [n],

poartă o incarcatura informatională diferită de corpul fonetic

carte, cu [t]. Spunem că [n] şi [t], fund şi ele sunete diferite,

sunt, în acelasi timp, şi variante ale unor foneme diferite, ele

au rol functional diferit în comunicarea în limba romană

In fonologie (fonetică functionala; studiul fonemelor),

fonemele mai pot fi definite ca fascicule de trasaturi

distinctive. Trasaturile articulatorii şi acustice sunt elementele

minimale în care se ,,descompune", se analizează un fonem.

De exemplu, vocala romaneasca ă este un fonem decompozabil

în trasaturile: vocala, centrala (după locul de articulare), medie

(dupa gradul de apertura) şi nelabiala (dupa rolul buzelor în

rostire), iar consoana romaneasca b este un fonem

decompozabil în trasaturile: consoana, oclusiva (după modul

de articulare), bilabială (după locul de articulare) şi sonoră

(după rolul coardelor vocale în rostire).

Fonemele se disting unele de celelalte prin trasaturile

numite ele insele distinctive (sau relevante, pertinente). Nu

orice trasatură din articularea unui sunet este distinctivă (am

vazut mai sus că [r] este apical, iar [R] uvular, dar deosebirea

aceasta nu serveste diferentierii informatiei transmise). în

schimb, deosebirea dintre [r], care este o vibranta şi [1], care

nu este o vibranta, este relevantă , pentru că prin ea se

diferentiază corpuri fonetice purtatoare de informatii diferite,

ca rom. car şi cal, incarcă şi incalcă , cer şi eel, rac şi lac, rest şi

lest etc.

Alofonele, ca variante de foneme, sunt de doua feluri:

libere şi contextuale. Cele dintai nu depind de locul lor în

corpul fonetic, cele din urmă , insă , depind de el. Variantele

sau alofonele libere pot fi individuale şi accidentale (sau

ocazionale). Variantele individuale depind de particularitatile

de rostire ale indivizilor vorbitori, de configuratia aparatului

lor fonator (ex. rom. [r] şi [R]); cele accidentale depind de

starea fizica a aparatului fonator (un vorbitor racit sau în stare

de ebrietate pronunta sunetele în alt fel decat Intr-o stare

normala). Variantele individuale şi cele ocazionale se mai

numesc varietati de foneme. Variantele sau alofonele

contextuale pot fi combinatorii şi pozitionale. Variantele

combinatorii depind de sunetele invecinate (de ex., nazala din

rom. bandă este o dentala, [n], dat fiind că se invecineaza

cu o consoana dentala prin natura ei, [d], dar nazala din rom.

bancă este o velara, [r\], pentru că se invecineaza cu o

consoana velara prin natura ei, [k]); cele pozitionale depind de

locul pe care il ocupă în corpul fonetic în raport cu limitele

(Inceputul, sfarsitul) acestuia şi în raport cu silaba

accentuată din acel corp fonetic (de ex.

fonemul portughez /a/ se rosteste [a] sub accent, dar [9] în

silaba neaccentuata, în special finala, ca în port, casa [!

kaz9] ,,casa"; fonemul rusesc lol se rosteste ca [o] sub accent,

dar ca [9] în silaba neaccentuata; ca în rus. ropofl

['gorst] ,,oras").

Fonemele se disting prin raportul de comutare, pe cand

variantele lor - prin raportul de variatie. Revenind la exemplele

date mai sus, spunem ca, în limba romană , [r] şi [R] nu

comuta, se află în raport de variatie, pentru că substituirea lor

reciprocă intr-un corp fonetic dat nu duce la modificarea

informatiei vehiculate de acel corp fonetic; în schimb, [t] şi

[n] comuta sau sunt în raport de comutare, pentru că

substituirea lor intr-un corp fonetic dat duce la modificarea

continutului semantic vehiculat de acel corp fonetic. Corpurile

fonetice cu ajutorul carora se demonstrează raportul de

comutare poartă numele de perechi minimale, cum sunt

acelea din exemplele date mai sus pentru a evidentia

caracterul de fonem e distincte, în limba romana, al lui [r] şi al

lui [1].

Dar ceea ce este distinct în fonologia unei limbi, este

indistinct în fonologia alteiă Dacă în romana, IV şi Ixl sunt

foneme distincte, la fel ca în rusă , germană , maghiara, în

schimb [1] şi [r] sunt variante ale aceluiasi fonem în coreeană :

[1] apare la sfarsit de silaba, iar [r] la inceput de silaba, ceea ce

inseamnă că ele sunt variante pozitionale în acea limbă

extrem-orientală . Este vorba, aici, de forma diferită de la o

limbă la alta, pe care o capată una şi aceeasi substanta fonică

(a se vedea capitolul referitor la cateva distinctii conceptuale,

intre care aceea dintre forma, şi substanta, aici, mai sus).

Lingvistul american Roman Jakobson a propus un

inventar al trasaturilor articulatorii şi acustice, dintre care

fiecare sistem lingvistic şi le selectează pe cele distinctive.

Lista lui cuprinde perechi de trasaturi, dintre care 9 de

sonoritate, 3 de timbru şi 4 prozodice (adică privind

elementele fonice suprasegmentale).

Cele 9 perechi de trasaturi de sonoritate sunt: 1)

vocalic / nonvocalic; 2) consonantic / nonconsonantic; 3)

compact / difuz; 4) incordat / relaxat; 5) sonor (fonic) / surd

(afon); 6) nazal / oral; 7) intrerupt / continuu; 8) strident / mat;

9) blocat (abruptiv) / nonblocat (nonabruptiv). Cele 3 perechi

de trasaturi de timbru sunt: 1) grav / acut; 2) bemolat /

nonbemolat; 3) diezat / nondiezat. Iar cele 4 perechi de

trasaturi prozodice sunt: 1) ascendent / nonascendent; 2)

descendent / nondescendent; 3) intens / nonintens şi 4) lung /

scurt.

O analiză în trasaturi distinctive a fonemelor

(vocalice şi consonantice) romanesti, în spiritul

conceptiei ,,binariste" jakobsoniene, este ilustrată în tabelele

ce urmează :

a e i ă o ode schi s/nonde schi s + - - - - -Tnchis/nonTnchis - - + - + -anted or/nonanteri or o + + - - -rotunj it/nonrotunj it 0 0 0 - - +

Fig. 1. Subsistemul vocalic al limbii romane.

Perechile de trasaturi distinctive ale vocalismului

romanesc sunt notate în extremitatea stanga, +

reprezinta prezenta, -reprezinta absenta, 0 exprim*

lipsa de relevantă fonologică a trasaturilor respective

(după Emanuel Vasiliu, 1985).

P b f v t (1 z t J c g k g h lintrerupt/ + + - - + + - - - - - - - + + - -continuu/ - - + + - - + + - + + - - - - + +anterior/nonanterior + + + +posterior/ + + + -palatal/nonpalatal - - - - - - - - - + + + + - - - -oral/nonoral + + + + + + + + - o o o o o o o o

sonor/nonsonor - + - + - + - + 0 - + - + - + - 0

Fig. 2. Subsistemul consonantic al limbii

romane, semnele +, - şi 0 avand aceleasi semnificatii

cain fig. 3 (dupaE. Vasiliu, 1985).

Inainte de a Tncheia acest capitol sunt de tratat,

pe scurt, alte cateva chestiuni în relatie cu fonologia,

şi anume: raportul dintre foneme şi grafeme (litere),

fonemele privite din perspectiva informatională şi

fonostatistică

Trebuie precizat din capul locului că în tipul

de scriere literal (alfabetic), literele nu noteaza

alofone, ci foneme. Afirmatia este perfect validă

pentru scrierea literala dominata de principiul

fonologic în ortografie, cum este scrierea limbii

romane sau a limbii spaniole. Dacă scrierea literala

este dominata de principiul traditional-istoric (sau

etimologic) în ortografie, atunci raportul de 1 la 1

dintre litere şi foneme

este ,,camufiat", ,,ascuns", ,,denaturat", fiind posibil

ca unul şi acelasi fonem să fie notat prin litere variate

şi chiar prin combinatii de litere. Este cazul

ortografiilor franceza, engleză şi irlandeză Pentru ca

strainii care invată aceste limbi să poată citi corect,

în acord cu rostirea, texte redactate în ele, este

necesar să se recurgă la transcrierea fonetica a

textelor, prin care se tinde la restabilirea

corespondentelor dintre grafii şi rostiri. Dar

transcrierea fonetica noteaza în scris rostirea, cu toate

(sau aproape toate) particularitatile de articulare,

asadar o astfel de transcriere noteaza siruri de

alofone. O transcriere din perspectiva sistemului

lingvistic este transcrierea fonemică sau fonematică ,

în care fiecare semn grafic corespunde cate unui fonem

realizat în comunicare.

Din punct de vedere informational, consoanele

sunt în mod mai pregnant purtatoare de informatie

decat vocalele, dar sunt totodată mai vulnerabile

decat acestea în cazul în care canalul de transmisie a

informatiei este afectat de factori de bruiaj. Vocalele,

prin natura lor sonore, pot invinge mai usor

dificultatile impuse de

un mediu de comunicare zgomotos, se percep mai lesne, dar ele

nu servesc în mod ireprosabil transmiterea informatiei. De

aceea, în comunicarile telefonice, în limba romana, se

recurge, uneori, la inlocuirea corpului fonetic literar al

numeralului sapte (confundabil cu sase, pentru ca grupul de

consoane pt risca să nu fie perceput corect), cu corpul fonetic

neliterar, regional septe.

Totodata, în scrierea limbilor semitice (araba,

neoebraica) sunt notate numai consoanele din corpurile grafice

ale cuvintelor, au o motivatie similara, sustinută şi de o

anumită particularitate structurală a acelor limbi (flexiunea

interna, constand din conservarea în flexiune a unui schelet

consonantic, dar varierea vocalelor în forme flexionare

diferite ale aceluiasi cuvant; fenomenul se produce, de fapt, nu

numai în flexiunea semitica, ci şi în formarea cuvintelor în

limbile din acea familie).

In sfarsit, în subsistemele fonologice ale oricarei limbi,

consoanele sunt, în general mai numeroase decat vocalele.

Totusi în vorbire, este posibil ca, în anumite limbi, vocalele să

apară mai des decat consoanele. Limbile în care frecventa

vocalelor este mai mare decat aceea a consoanelor în vorbire,

sunt considerate ca vocalice (cum este finlandeza, cu 51%

vocale fata, de 49% consoane, în texte), iar acelea în care

consoanele apar cu o frecventa mai mare decat a vocalelor sunt

considerate limbi consonantice (cum este engleza americană ,

cu 37% vocale fata, de 63% consoane în text). Limba romana

este o limbă ce poate fi considerate relativ vocalică , din acest

punct de vedere, cu 45% vocale şi 55% consoane. Pentru o

posibila comparatie, din perspectiva fonologică , să mai

precizam raporturile respective din italiană (48% vocale,

52% consoane), franceză (43% vocale, 57% consoane),

maghiară (42% vocale, 58% consoane) şi germană (39%

vocale, 61 consoane).

Morfemul

Morfemul este o unitate minimală de expresie

purtatoare de sens ce corespunde, în general, valorilor

gramaticale din gramatica traditională . Criteriile de clasificare

a morfemelor sunt reprezentate de:

1) posibilitatile de combinare a acestora, care

delimiteaza morfeme

independente, ce pot să apară singure ori combinate cu un

morfem zero: vant, loc si

morfeme dependente (desinente, sufixe, prefixe) ce necesită

prezenta unui al morfem

caruia să i se ataseze: re - fac - e, pix-uri;

2) structura expresiei, care clasifică morfemele în

continue, formate dintr-un

singur fonem sau un sir neintrerupt de foneme: foe, -a, -ita şi

discontinue a) intrerupte

- cele în interiorul carora se intercalează corpul fonetic al

unui alt morfem: a desena,

al fratelui şi b) repetate, intalnite în limbile în care există

acord gramatical: carte

interesanta/ carti interesante;

3) natura continutului morfemelor delimiteaza

morfemul lexicale (radacini:

bun, elev, floar-, vorbe - şi afixe derivative: pre-, stră ,

-este, -ită , morfeme

gramaticale: sufixe: aleg - and, desen - a - se, desinente: scri

- a - m frumoasei fete,

si morfeme lexico-gramaticale, care formează cuvinte

noi, dar au şi valoare

gramaticală : arhi-plin, hiper-secretie (prefixele sunt şi marci

ale superlativului);

4) pozitia fata, de morfemul independent distinge

prefixe (afixe asezate în fata

morfemului independent: bi-anual, stra-mos, re-scrie),

sufixe (afixe adaugate dupa

radacină care formeaza teme sau cuvinte noi: laud-a-se, cas-

ută , frumus-el), în fine

(afixe introduse în radacina cuvantului: rumpi). Un

morfem aparte adaugat după

radacina şi temă este reprezentat de desinenta care

marchează , la substantive, nr. si

cazul: mes-ei (sg., G-D), genul numarul şi cazul la adjective:

bunei conduite (fern., sg., G-D), numarul şi persoana verbelor:

dor-i-m (pi., pers.I);

5) distanta morfemelor dependente fata de al

independent delimiteaza sufixe şi desinente lipite de radacina,

care ocupa pozitia I: cant-a, cit-esc sau afiate la distante mai

mari fata de aceasta, ocupand pozitia a Il-a: cant-a-se, a Ill-a:

cant-a-se-ra, a IV-a: cant-a-se-ra-m; prefixele pot ocupa pozitia

I cand sunt plasate imediat langa radacina, a-poetic, sau pozitia

a Il-a: re-in-scaun-a;

b) numarul de morfeme dependente combinabile

delimiteaza morfeme care necesita prezenta unui singur

morfem independent: -este (englez-este), as(copil-as), sau a

morfemului independent şi a catorva morfeme dependente:

desen-a-se-ra-ti;

7) natura expresiei clasifica morfemele în

segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise: scoal-, -i

şi morfeme suprasegmentale, reprezentate de accent şi

intonatie.

Cazuri particulare de morfeme dependente sunt

reprezentate de:

1) morfemul zero, un morfem lipsit de expresie

materiala, fonica, inzestrat

insa cu continut, purtator de informatie gramaticala: forma

zi, raportata la zile, sau

merg, raportata la forme cum sunt mergi, merge au în

structura lor un asemenea

morfem, ce marcheaza, în primul caz, femininul singular,

iar în eel de-al doilea

persoana I singular;

2) interfix - un segment de expresie lipsit de accent

şi de sens, de continut

propriu, aflat intre radacina şi sufixele unor cuvinte derivate:

camarad-er-ie, jandarm-

er-ie.

Rol de morfeme gramaticale pot avea si:

• accentul şi intonatia (vesela/vesela, acele/acele,

respectiv Vine bunica / Vine

bunica?);

• reduplicarea - repetarea partiala sau totala a unuia sau

a mai multor foneme din radacina unui cuvant sau a intregii

radacini, teme sau cuvant pentru a-i da cuvantului o noua

valoare morfologica ori stilistica sau pot fi create forme noi:

în limba hausa - biri - ,,maimuta", pl.biribiri, în japoneza

yama - ,,munte", pi. yamayama, rom. a da - dadui, a sta -

statui;

• lungirea vocalei în limbile în care exista vocale

lungi şi scurte poate marca o

valoare gramaticala cum este cea de caz: lat. silva (N.Voc.sg.),

silva (Abl.sg.), cea de

timp: fugit (perfect)/fugit(prezent);

• geminarea (dublarea sau lungimea consoanelor)

poate fi şi ea marca a unui

morfem gramatical: est.kapi - ,,al dulapulai", kappi - ,,in

dulap";

• flexiunea interna consta în modificarea sunetelor

din radacina în scopul

marcarii unor forme gramaticale: engl.sing - sang - sung,

rom. sunt, eram, fui, fusei,

fost;

• topica - ordinea cuvintelor în propozitie poate

fi indice al functiei

gramaticale a acestora, în limbile lipsite de fiexiune sau cu

o fiexiune redusa: Dan

seas Mary, în care primul substantiv are valoare de subiect,

iar eel de-al doilea de

obiect.

• cuvintele auxiliare (propozitii, conjunctii, verbe

auxiliare, articole, adverbe)

pot contribui, şi ele, la redarea unor sensuri gramaticale:

pe baiat, să inteleg, al

omului, am gasit, vei fi auzit, foarte aproape.

Morfemele (invariante) se realizeaza printr-o clasa de

elemente concrete ce apar, de regula, în pozitii din care toate

celelalte variante sunt excluse. Diferite ca expresie, -e din

floare, -• din student* 0 din zi, reprezint*, toate trei,

alomorfele (variantele) aceluiasi morfem de feminin, N.-Ac,

singular).

3. SINTAXA

In gramatica traditionala cuvantul este considerat

unitatea de baza, şi el este tratat sub specie flexiune. Flexiunea

(morfologia) se ocupS. de structura internS. a cuvintelor, ea

este corelatS. cu sintaxa, care isi propune sS. explice ,,modul

în care cuvintele se combinS. pentru a forma propozitii". în

acceptia lingvisticii moderne, din gramatica fac parte numai

flexiunea şi sintaxa, şi sunt excluse descrierea fonologicS. sau

semantica a cuvintelor şi a propozitiilor.

Gramatica traditionala, numitS. şi ,,notionala" pornea

de la ipoteza că exists, categorii universale ale gramaticii

- ,,partile de vorbire" şi ,,categoriile gramaticale" (timpul,

modul, genul, numarul), valabile pentru toate limbile.

Gramaticienii din Europa, ocupandu-se de limbi

indoeuropene, si-au bazat analiza gramaticala pe stabilirea

modului în care cuvintele opereazS. cu semne (instrumente

pentru descrierea şi intelegerea realitatii), cu clasificarea lor

ca parti de vorbire şi cu stabilirea paradigmelor (modelelor)

de declinare şi de conjugare.

Metoda gramaticii traditionale este consideratS.

inductivS. pentru că descrierea pleacS. de la particular spre

general. Ea prezintS. inconvenientul de a utiliza concepte care

au valoare numai în cadrul unui şi stem lingvistic particular (o

limbă pe care o avem în vedere). L.Hjelmslev a considerat că

terminologia folositS. suferS. de aceasta inadecvare la general,

de exemplu, defmirea categoriilor - genitiv, dativ, subjonctiv,

pasiv etc. - nu poate fi aplicata tuturor limbilor. Alt

exemplu, ,,imperfectul" (timp verbal) este diferit în limba

franceza, în care aceasta categorie se opune unei alte

categorii ,,perfectul simplu", comparativlimbile germană sau

englezS, în care aceasta opozitie nu exista - exista un singur

timp pentru trecut, numit imperfectul. Sau, unele limbi cunosc

douS. categorii ale numaruiui, singular şi plural, în timp ce

alte limbi au şi al treilea numar, dualul.

In tratarea moderns, a teoriei gramaticale, ca şi a

dezvoltarii teoriei sintactice generate s-a adoptat cu predilectie

o abordare pur formală . Einar Haugen a prezentat tendintele

cele mai importante şi metodele cele mai recente şi mai

matematizate, care au deplasat interesul lingvistilor de la

cautarea identitatii limbilor spre distributia lor, cu scopul de a

identifica relatiile dintre unitatile lingvistice.

Multimea tuturor contextelor în care apare o unitate

lingvistica reprezintS. distributia acesteiă Abordarea

distributionalS. a analizei gramaticale presupune construirea

unei multimi de propozitii acceptabile, prin plasarea unor

cuvinte diferite în acelasi cadru. Fiecare limbă poate fi

descrisS. în termenii unei multimi de unitati -foneme sau

unitati fonologice - sau pot fi specificate combinatiile

acceptabile de cuvinte (propozitii). Cuvintele care se pot

substitui unele cu altele în mai multe propozitii diferite sunt

grupate în clase distributionale.

Notiunea primitivă a unei gramatici moderne este

enuntul, definit drept ,,orice portiune din vorbirea unei

persoane, inainte de care şi după care urmează o pauză facută

de acea persoana". Trebuie să avem în vedere că intre enunt

şi propozitie gradul de corespondents, este aleator, în general

enuntul nu este identic cu propozitiă

Analiza gramaticala a unui corpus de enunturi,

deci ,,recunoasterea" lor în perspectiva flexiunii şi a sintaxei

defineste gramatica analitica traditională Gramatica

generativS. se bazeazS. pe sintezS. şi este construitS.

din ,,producerea propozitiilor". Teoria lingvistica avand

capacitatea de justificare a enunturilor reale ca membri ai

clasei mai intinse a enunturilor potentiale este numita

generativS.. Ea se bazeazS. pe enuntul minimal denumit

propozitie-nucleu; se urmareste apoi dezvoltarea posibilS. prin

cercetarea diverselor reguli de transformare. Orice enunt este

constituit din grup nominal (dar poate fi şi un singur nume) şi

grup verbal (sau numai verb). Enunturile complexe depind de

capacitatea lingvistica a vorbitorului. Capacitatea este numita

si competenta şi ea reprezinta ,,ansamblul de reguli

gramaticale detinute de orice vorbitor al limbii". Punerea în

practică a competentei este numită performantă Descrierea

competentei tacite a vorbitorului-ascultator, a carui competenta

stă la baza reală a producerii şi perceperii, intelegerii vorbirii,

reprezinta, după N.Chomsky, definitia gramaticii generative şi

transformationale.

Gramatica generativă isi propune să reprezinte

descrierea integrals, a limbii ca atare şi nu a uneia dintre limbile

globului. Ea poate fi considerate un ,,scenariu" care

imaginează felul în care vorbitorul-ascultator interpretează în

mod global factorii care due de la competenta la performantă

Lexematica

Lexematica este o disciplină tanara, ramură a

lexicologiei. Ea si-a propus stabilirea aspectelor paradigmatice

şi sintagmatice ale vocabularului din limbile functionale.

Unitatea minimală este denumită lexem, din cauza

ambiguitatii termenului cuvant.

Ă Structurile paradigmatice sunt: primare (camp

lexical şi clasa lexicala); b)

secundare (modificarea / dezvoltarea / compunerea lexicala).

a) Campul lexical este o structură paradigmatică

care constă din unitati lexicale (lexeme) care isi impart o

zonă de semnificatie şi care se află în opozitie nemijlocită

unele cu altele. Intreg vocabularul unei limbi este constituit din

astfel de campuri lexicale care sunt tangente dar şi secante

unele cu altele. Zonele de semnificatie comuna se axeaza,

asa cum le indica şi denumirea, în jurul unei ,,semnificatii

comune". Verbe ,,de miscare" sau care semnifică ,,a

munci", ,,a striga", a visa", substantive ce denumesc culori

sau referitoare la ,,fericire", ,,moarte", adjective ce indica

temperatura sunt cateva exemple, alese la intamplare, de

campuri lexicale (In rom. rece - racoros, cald, caldut, fierbinte;

în franceză travailler - oeuvrer - bricoler - bucher - buriner

- trimer - gratter - chiner - pilonner - bosser -boulonner -

turbiner - marner s.ă ; în germană gehen - rennen -

fliegen -schwiemmen - fahren etc.

Clasa lexicala este o clasă de lexeme care,

independent de structurarea campului lexical, sunt legate de

un ,,clasem", adică de o trasatura distinctivă comuna, care

functionează intr-o intreagă categorie gramaticală (respectiv,

în altă clasă existentă deja în cadrul unei categorii

gramaticale). Clasele se evidentiază prin distribute

gramaticala si/sau lexicala, de exemplu, în categoria

substantivului, ,,animat" - ,,inanimat", ,,maculin" - ,,feminin"

reprezinta ,,clase", daca lexemele corespunzatoare cer anumite

combinatii specifice lor.

,,Modificarea", ,,dezvoltarea" şi ,,compunerea" sunt

structuri secundare, în sensul că presupun structurarea

campului lexematic (sau a claselor) lexematice şi corespund

unei ,,gramaticalizari" a vocabularului. în cadrul ,,modificarii"

se includ: derivarea diminutivală , derivarea colectivă şi

prefixarea verbală . Lexemele realizate prin modificare fac

parte din aceeasi categorie gramaticala cu lexemele care le stau

la bază . în schimb ,,dezvoltarea" prezintă o determinare

gramaticala, iar lexemele formate apartin altei categorii

gramaticale decat lexemele care stau la baza lor.

,,Compunerea" indica eel putin asocierea a două unitati intre

care există o determinare gramaticală Categoria gramaticala

este totdeauna cea a lexemelor care le constituie.

B. Structurile lexematice sintagmatice sunt

solidaritatile lexicale sau

combinari lexicale conditionate. Ele

sunt: ,,afinitati", ,,selectiuni" şi ,,implicatii",

avand elementul conditionat al combinatiei un clasem sau un

lexem.

,,Afinitatea" este o combinatie conditionată de clasem,

de exemplu intre bou şi a rage (numai despre animale)

afinitatea este conditionata de clasemul lexemului ,bou"

(clasa ,,animat"). ,,Selectiunea" este combinatia conditionata

de elementul determinant de un arhilexem, de exemplu, intre

germ. Wagen ,,masina, vagon" şi fahren ,,a merge cu un

vehicol", conditionarea o face Fahrzeug ,,vehicul", de care tine

lexemul Wagen.

,,Implicatia" este combinatia în care lexemul este

conditionat de alt lex em.

In ceea ce priveste campurile lexicale, opozitiile se

stabilesc intre lexeme, în cadrul unui camp dar şi intre un

microcamp în totalitatea lui şi un alt microcamp. Campurile

lexicale sunt studiate în cadrul semanticii structurale.

Tipologia campurilor lexicale se bazeaza pe clasificarea

opozitiilor lexematice. Opozitiile, ca şi în fonologie, sunt:

graduale, echipolente şi private.

Campurile lexicale pot fi clasificate: dupa configuratia

lor; dupa sensul lor obiectiv; dupa exprimarea lor.

Configuratia depinde de numarul de dimensiuni semantice;

de tipurile formale de opozitii în legatura cu acele dimensiuni

semantice şi dupa felul în care lexemele se combina în

interiorul acestor paradigme. în cadrul sensului obiectiv se

foloseste ,,criteriul semantic" iar exprimarea campului din

punct de vedere al numaruiui de dimensiuni sau criterii

semantice, se impart în unidimensionale; pluridimensionale.

4. SEMANTICA

Obiectul de studiu a semanticii este sensul

cuvintelor. Sensul coincide, deseori, cu notiunea, fara ca

fenomenul să fie general valabil. O perfecta identitate sens-

notiune se intalneste la termenii stiintifici şi tehnici: morfem,

naftol, oxidril. Toate cuvintele au sens, nu toate exprima

însăşi denumesc notiuni, ci numai substantivele, adjectivele,

pronumele,numeralele, adverbele şi verbele cu sens lexical.

Interjectiile exprima - fara a denumi - emotii, sentimente, imita

zgomote sau strigate; prepozitiile, conjunctive, articolele,

verbele auxiliare exprima raporturi intre notiuni şi marcheaza

diferite raporturi gramaticale intre cuvinte.

Notiunile exprima insusirile cele mai generale,

esentiale şi necesare, preponderent obiective, colective ale

obiectelor şi fenomenelor, iar sensul se poate referi şi la

trasaturi particulare, fiind marcat, uneori, de factori de natura

individuala, subiectivi, sau care apartin unei colectivitati

limitate.

Independent de intentia vorbitorului, cuvintele au un

sens denotativ, care are o valoare obiectivă Cuvintele au însăşi

un sens referential, dat de raportarea lor la realitatea concreta,

iar uneori şi un sens conotativ care le adauga nuante

subiective, afective: casuta, bunicută

Termenii tehnici şi cei stiintifici sunt, în general,

monosemantici: elipoid, colodium, diateza, azot. Majoritatea

cuvintelor sunt însăpolisemantice - au doua sau mai multe

intelesuri: carte - 1) ,,scriere tiparita sau brosata în forma de

volum"; 2) ,,diviziune mai mare decat un capitol, ,,intr-o scriere

de mari proportii"; 3) ,,invatatura, ştiinţă, cultura";

4) ,,registru"; 5) ,,bucata de carton pe care sunt imprimate

unele date şi care are diferite intrebuintari"; 6) ,,scrisoare,

epistola" s.ă

Unele cuvinte si-au schimbat, în timp, sensul. La baza

schimburilor se pot afla cauze extralingvistice, datorate

schimbarii realitatii denumite, evolutiei gandirii, trecerii

cuvintelor dintr-un mediu social în altul, interdictiilor de

vocabular s.ă Astfel, în vechime se scria cu pana de gasca,

termenul actual penita fiind un diminutiv al cuvantului pana;

printr-un transfer de sens, termenul a trecut asupra obiectului

metalic folosit la scrisul cu cerneala; desi atomul se stie ca nu

este cea mai mica dintre componentele materiei (a-tomos

- ,,invizibil") numele cuvantului s-a pastrat.

Alte cauze ale schimburilor de sens sunt de natura

lingvistica: apropierea formala dintre cuvinte - fortuit, de

pilda, pus în legatura cu fortat este folosit, uneori, cu

sensul ,,facut sau impus cu forta"; alteori se pierde legatura cu

familia din care provine cuvantul: particulele point, pas,

folosite în franceza pentru exprimarea negatiei sunt, la

origine, substantive (,,punct", ,,pas"); alte schimbari se

datoreaza contextului: datorită desei intrebuintari în anumite

imbinari unele cuvinte preiau sensul cuvantului al'turat: fr.

peche provine din lat. malum persicum - ,,mar din Persia".

De-a lungul timpului sensul cuvintelor poate fi largit:

cerneala desemna, în vechime, numai cerneala neagra, iar

acum denumeste o substantă de diferite culori ce serveste la

scris sau restrains: termenul varza, nume al unei plante

legumicole, denumea în urmă cu cateva sute de ani, plantele

verzi, verdeată în general. Uneori sensul cuvintelor a

evoluat de la abstract catre concret, alteori de la concret la

abstract: lat. anima ,,suflet, viata", a devenit în romana, inima,

respectiv lat. penscin -,,greutate cantarita" a dat în romana

pas - ,,suparare, greutate sufleteasca", unele cuvinte si-au

Innobilat sensul: lat. minister - ,,servitor" stă la baza cuvantului

ministru, altele au capatat un sens peiorativ: sl. prost - ,,simplu"

e la baza romanescului prost -,,lipsit de inteligenta, nerod".

Ultimele decenii au consemnat dezvoltarea unei

semantici de tip sincronic, descriptiv. Una dintre metodele

utilizate de aceasta este analiza semică ce-si propune

descompunerea sensului cuvintelor şi analiza acestuia în

unitati semantice elementare numite seme, la fel cum fonemul

- fascicul de trasaturi distinctive - era analizat în aceste

trasaturi. Sensul fiecarui cuvant este un fascicul de seme,

distinct de alte fascicule.

Cuvintele care pot fi descrise, grupate pe baza unui

numar de seme comune alcatuiesc un camp semantic: gradele

de rudenie sau gradele militare, denumirea culorilor, numele

de flori, de legume, de animale salbatice etc.

Din punct de vedere al raportului sens-forma cuvintele

pot fi clasificate în urmatoarele clase:

• omonime - cuvinte cu acelasi invelis sonor, dar cu

sensuri diferite: calcan -

,,peste" şi calcan - ,,zid". Omografele sunt cuvinte a caror

forma, coincide numai in

scris, dar care se pronuntă diferit şi au sensuri diferite:

tarina/tarina, haina/haină

Omofonele sunt cuvinte în grafie şi sensuri diferite, dar care

se pronunta la fel: engl.

dear - ,,drag" şi deer - ,,cerb"; fr. vert - ,,verde", verre

- ,,sticla", vers - ,,catre", ver -

,,vierme";

• paronime - cuvinte foarte asemanatoare ca forma,

insă deosebite ca sens:

cenzura - uzura, a prescrie - a proscrie, distins - destins;

• sinonime - cuvinte cu forme diferite, dar

sensuri identice sau foarte

apropiate: a compara - a confrunta, obosit - ostenit, taran -

satean;

• antonime - cuvinte cu forme diferite şi sensuri

diametral opuse: prieten -

dusman, bine - rau, a urea - a coborl.

Prin analogie cu termenii ,,sinonimie"

şi ,,antonimie", nu demult a fost introdus în lingvistica

termenul de hiponimie sau incluziune. Astfel intelesul

cuvantului garoafa este inclus în eel al cuvantului fioare,

intelesul cuvantului argint în cel de metal etc.