1

COLEGIUL UNIVERSITAR SPIRU-HARET CRAIOVA

Domeniul de pregatire de baza : Sanatate si asistenta pedagogica

ELEMENTE DE RECUPERARE SOCIO-PROFESIONALA

NOTE DE CURS

1. OBIECTIVE SI MIJLOACE TERAPEUTICE DE RECUPERARE

MEDICALA

1.1. Componena medicala si socio-profesionala a recuperarii in asistenta medicala,

etapele recuperarii

Recuperarea medicală (RM) este cea mai nouă formă de asistenţă medicală, apărută în a

doua jumătate a secolului XX, fiind într-o continuă dezvoltare şi în prezent.

Reprezintă o continuare logică, a actului terapeutic, de aceea recuperarea este denumită

de unii autori „a treia medicină”, concept care subliniază legătura indisolubilă cu medicina

profilactică („întâia medicină”) şi medicina terapeutică („a doua medicină”). Recuperarea

medicală s-a dezvoltat după la doilea război mondial, ca o necesitate pentru vindecarea sau

compensarea invalidităţilor determinate de acesta.

Epidemiile de poliomielita de la sfârşitul deceniului al 4-lea şi începutul celui de al 5-

lea, au condus la apariţia a zeci de mii de cazuri de copii cu handicap, fapt care a impulsionat

conturarea recuperării ca un domeniu nou al asistenţei medicale, cu obiective şi mijloace proprii.

În contextul schimbării condiţiilor de viaţă în societatea de tip occidental, s-a manifestat

atât o tendinţă generală de deplasare a morbidităţii de la bolile acute spre patologia cronică şi

traumatologie, cât şi o continuă creştere numerică a populaţiei de vârsta a treia, aspecte care au

contribuit în mod esenţial la justificarea importanţei recuperării ca parte integrantă a sistemului

de asigurare a calităţii vieţii.

În ţara noastră, primele unităţi medicale profilate pentru asistenţa de recuperare au fost

Sanatoriile balneare pentru copii cu sechele de poliomielită (Gura Ocniţei, Techirghiol, 1 Mai).

Serviciile de RM şi fizioterapie au aparut în anul 1971, printr-un ordin al Ministerului

Sănătăţii. Recuperarea reprezintă o „activitate complexă (medicală, educaţională şi socio-

profesionala), prin care se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor

funcţionale, reduse sau pierdute de către o persoană (adult sau copil), în urma unor boli

congenitale sau dobândite, ori a unor traumatisme, precum şi dezvoltarea mecanismelor

2

compensatorii şi de adaptare, care să-i asigure în viitor posibilitatea de muncă sau auto-

servire, respectiv o viaţă activă, independentă economic şi/sau social”.

Recuperarea - procesul prin care se promovează optimizarea stării de sănătate fizică şi

psihica (datorită unei boli sau traumatism), din punct de vedere socio-economic, vocaţional

(profesional) şi/sau educativ.

Recuperarea este un proces complex şi unitar, deoarece are ca scop atât să restabilească

sănătatea individului, cât şi să-l redea familiei, locului de munca şi societăţii, ca pe o persoană

utilă pentru ea insasi şi celor din jur. Se observă că în cadrul conceptului de recuperare există

două aspecte complementare, egale ca importanţă :

1. recuperarea medicală

2. recuperarea socio-profesională

Domeniul de lucru al recuperării medicale îl constituie „restantul funcţional” , obiectivul

fundamental al recuperării fiind reprezentat de reeducarea funcţională, având ca scop final

optimizarea calităţii vieţii pacientului . Atât scopul final al recuperării, cât şi desfăşurarea

procesului de recuperare sunt axate pe conservarea demnităţii individului afectat de boală sau

accident .

Scopul recuperarii medicale este strict individualizat, atât în funcţie de patologia în cauză

cât şi de necesităţile fiecărui pacient .Recuperarea medicala previne instalarea sau

permanentizarea deficitului funcţional si minimalizeaza consecinţele asupra independenţei

funcţionale şi calităţii vieţii.

Recuperarea medicală este o activitate multi-disciplinară (include diverse „figuri

profesionale”) şi inter-disciplinară (necesită colaborarea între diferite specialităţi medico-

chirurgicale)

Pentru optimizarea rezultatelor reeducării funcţionale este necesară implicarea activă a

pacientului şi aparţinătorilor acestuia.

Recuperarea medicală completează posibilităţile profilactice şi terapeutice medico-

chirurgicale . Intervenţia terapeutică reabilitativă poate fi: anterioară, concomitentă sau

ulterioară celorlalte intervenţii medico-chirurgicale .

Există boli, sau faze ale bolilor din diverse domenii de patologie care constituie direct

obiectul de activitate al recuperării medicale si altele pentru care este contraindicată .

Recuperarea medicala utilizează în scop profilactic şi terapeutic factorii fizici, cu

acţiune asupra structurilor anatomo-funcţionale si mecanismelor fiziologice. Poate utiliza şi alte

posibilităţi terapeutice (medicaţia, intervenţiile chirurgicale corective, mijloacele ajutătoare

pentru viaţa cotidiană), dar numai în scop adjuvant .Pentru a-şi realiza scopul, terapia de

recuperare medicală impune conceperea unui proiect reabilitativ (care cuprinde obiectivele

generale etapele reabilitării şi echipa de recuperare), pe baza căruia se organizează programul

reabilitativ (care cuprinde obiectivele de etapă, detalierea mijloacelor utilizate şi modul de

aplicare în practică).

Optimizarea rezultatelor recuperării

- monitorizarea periodică a reeducării funcţionale

3

- adecvarea continuă a programului reabilitativ, în funcţie de evoluţia clinico-reabilitativă a

pacientului

Monitorizarea evoluţiei reabilitative se realizează prin:

- modalitatea clinico-subiectivă (aprecierea în funcţie de percepţia medicului şi a

pacientului),

- modalitatea obiectivă (scale de evaluare).

Este binecunoscută secvenţialitatea clasică a unei boli : etiologie – efect fiziopatologic –

manifestare clinică.

Clasificarea OMS . Din punctul de vedere al recuperării medicale, aceasta

secvenţialitate este relevantă pentru o boală acută, dar nu şi pentru o boală cronică sau un

traumatism. În aceste cazuri se ia în considerare şi secvenţialitatea patologiei pe linie

disfuncţională : infirmitate – incapacitate – handicap.

Infirmitatea reprezintă orice pierdere/anormalitate a unei structuri/funcţii (psihice,

fiziologice, anatomice). Poate fi: temporară sau definitivă. Infirmitatea este o noţiune largă,

cuprinzând atât o pierdere anatomică (a unui ţesut, organ, segment sau membru), cât şi o

disfuncţionalitate a unui organ sau sistem (cu sau fără pierdere de structură):

- pierderea unui deget sau a unui ochi

- scăderea forţei musculare a unui grup muscular

- lipsa de coordonare a mişcărilor unui segment

- scăderea auzului

- respiraţia dispneică, etc

Incapacitatea reprezintă reducerea/pierderea aptitudinii de a executa o activitate

considerată ca fiind normală/obişnuită pentru un individ. Poate fi : reversibilă / ireversibilă si

progresivă / regresivă . Incapacitatea este consecinţa unei infirmităţi, pe care o reflectă în

termeni de performanţă funcţională şi activitate curentă. Tipuri de incapacitate :

- de locomoţie

- de dexteritate

- de auto-îngrijire

- de comunicare, etc.

Datorită diverselor infirmităţi, un bolnav nu poate să urce o scară sau să meargă pe un

teren accidentat , să deschidă uşa sau un robinet , să scrie sau să înţeleagă cuvintele pe care le

aude , să articuleze corect cuvintele sau vocea lui este greu audibilă, etc.

Subliniem doua aspecte importante : orice incapacitate are la bază o infirmitate dar

nu orice infirmitate determină neapărat şi o incapacitate

Handicapul reprezintă dificultatea unui individ de a realiza relaţii normale cu mediul de

viaţă, în concordanţă cu vârsta, sexul, condiţiile sociale, economice şi culturale. Handicapul este

determinat de o incapacitate, dar se manifestă numai atunci când această stare de incapacitate

intră în conflict cu mediul social, educaţional sau de muncă.

Exista diverse tipuri de handicap:

- de orientare în mediu

4

- de mobilitate

- educaţional (de instruire)

- ocupaţional (cu sau fără consecinţe economice)

- de integrare socială sau familială, etc.

A „trata” handicapul înseamnă a obţine o implicare cât mai completă a pacientului în

colectivitate şi/sau integrarea în mediul de viaţă şi de muncă, pentru a-şi putea asuma rolul care-

i revine ca individ. De asemenea, subliniem doua aspecte importante : nu orice infirmitate cu

incapacitate determina handicap si nu trebuie confundată noţiunea de „handicap” cu cea

de „invaliditate”. „Invalid” este o persoana care şi-a pierdut, parţial sau total, capacitatea de

muncă, pe o perioadă de timp, din cauza de boală sau accident, cu reducerea consecutivă a

veniturilor realizate prin muncă.

EXEMPLU - La un pacient cu limitare marcată a mobilităţii articulare la nivelul

şoldurilor sau genunchilor, se urmăreşte :

- ameliorarea infirmităţii : prin reducerea redorii articulare

- estomparea incapacităţii de a urca sau de a coborî scările : prin micşorarea înălţimii treptelor

de la nivelul scărilor locuinţei

- evitarea handicapului privind utilizarea mijloacelor de transport în comun : prin prelungirea

scărilor de acces în autobuze şi trenuri, până aproape de nivelul trotuarului sau peronului

La o pacientă cu limitare marcată a mobilităţii degetelor şi deformări ale mâinilor din

poliartrită reumatoidă, se urmăreşte :

- ameliorarea infirmităţii : prin reducerea inflamaţiei şi ameliorarea prehensiunii

- estomparea incapacităţii de a se auto-alimenta : prin aplicarea unor manşoane pentru a

îngroşa mânerelor tacâmurilor

Aceste exemple subliniază faptul că recuperarea incapacităţii nu înseamnă numai tratarea

infirmităţii, ci şi ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, cu modificarea mediului ambiant al

individului. Trebuie luat în considerare faptul că pacientul trăieşte într-o colectivitate, iar boala

sau accidentul pot afecta nu numai funcţiile organismului, ci şi relaţiile individului cu

colectivitatea şi/sau ambientul.

Dificultatea sau imposibilitatea de a se integra în societate şi/sau mediul ambiant fac

parte din noţiunea de „handicap”. Un copil are dificultăţi în a urma programului normal de

şcolarizare, deci are un „handicap educaţional” . Cauzele pot fi variate : surdomutitatea,

cecitatea, deficitul motor sau psihic. Acest handicap poate fi estompat cu ajutorul şcolilor şi

programelor de învăţământ speciale.

Un muncitor, după o boală sau accident, nu-şi mai poate exercita meseria (nu-şi mai

poate câştiga existenţa), deci are un „handicap ocupaţional” . Acest handicap poate fi rezolvat

prin re-profesionalizarea într-o meserie posibil de realizat cu restantul funcţional.

Indicatiile recuperarii medicale

Afecţiuni locomotorii de cauza neurologică, reumatologică, sau ortopedico-

traumatologică

Afecţiuni cardio-vasculare

5

Afecţiuni respiratorii (inclusiv afecţiuni extra-pulmonare generatoare de disfuncţii

ventilatorii)

Afecţiuni reno-urinare

Afecţiuni digestive

Afecţiuni metabolice şi nutriţionale (inclusiv diabetul)

Afecţiuni endocrine

Afecţiuni senzoriale (văzul, auzul, inclusiv surdomutitatea şi tulburările de vorbire de

diferite cauze)

Afecţiuni psihice sau comportamentale

Metodologia recuperarii medicale

Metodele utilizate în recuperarea medicală se pot sistematiza în următoarele modalităţi

terapeutice

Fizioterapia (terapia prin factori fizici), care include :

- Balneo-Climatoterapia

- Hidro-Termoterapia

- Electroterapia

- Kinetoterapia

- Masoterapia

Terapia ocupaţională (ergoterapia)

Ortezarea

Protezarea (inclusiv protezarea auzului şi văzului)

Logopedia

Terapia cognitivă (psiho-comportamentală)

Terapia vocaţională (educaţională, re-profesionalizarea)

Fiecare dintre aceste modalităţi terapeutice are propriile tehnici de tratament, care, în

fizioterapie se numesc „proceduri”, iar în ergoterapie sunt denumite „activităţi”.

Odată cu dezvoltarea şi diversificarea conceptului de recuperare, s-au individualizat

aspecte particulare privind reeducarea funcţională în diverse tipuri de disabilităţi, care

beneficiază de metodologii reabilitative specifice. De exemplu : reeducarea deglutiţiei,

reeducarea micţiunii şi defecaţiei, reeducarea vorbirii, etc.

Pe lângă tehnicile proprii, recuperarea medicala utilizează, ca modalităţi

adjuvante/complementare, diferite mijloace ale asistentei terapeutice, cum sunt: dietetica,

medicaţia, intervenţiile chirurgicale, etc.

Conform viziunii OMS, etapele procesului de recuperare sunt următoarele :

I. Recuperarea medicală (medical rehabilitation)

Reprezintă prima etapă a recuperării.

Coincide cu faza acută şi subacută a bolii şi se desfăşoară într-o secţie clinica cu profil

medical sau chirurgical (reumatologie, neurologie, ortopedie-traumatologie, etc).

6

În această etapă se administrează tratamentul medico-chirurgical adecvat fazei acute a

bolii, precum şi proceduri adjuvante menite să prevină sau să limiteze complicaţiile şi

disfuncţionalităţile.

Dacă după faza acută a bolii pacientul nu prezintă sechele disfuncţionale, el poate

beneficia ulterior (după un anumit interval de timp) de tratament în staţiunile balneo-climaterice,

cu scopul de a consolida rezultatele terapiei administrate şi prevenirii instalării în timp a unor

procese degenerative (profilaxie secundară).

II. Recuperarea profesională (vocational rehabilitation)

Reprezintă a doua etapă a recuperării.

Începe în momentul în care pacientul părăseşte secţia de spital cu sechele disfuncţionale,

fiind axată pe problematica profesională (re-inserarea la locul de muncă avut anterior sau re-

profesionalizarea).

În această etapă există o colaborare între diferiţi specialişti, care evaluează:

- aptitudinile/capacităţile pacientului

- caracteristicile/solicitările locului de muncă

Prin coroborarea datelor rezultate în urma acestor două bilanţuri, se obţin concluzii

privind orientarea profesională a pacientului la finalul programului de recuperare funcţională în

curs de desfăşurare.

În baza concluziilor, pot exista mai multe soluţii privind pacientul în cauza :

- re-întoarcerea la postul de lucru şi/sau activitatea avute anterior (reprezintă soluţia ideală)

- re-întoarcerea într-un post de lucru asemănător celui avut anterior, după o re-adaptare

profesională şi modificarea utilajului (adaptat la deficienţa funcţională reziduală) , schimbarea

postului de lucru/activităţii avute anterior (re-orientarea profesională), după o nouă pregătire

profesională adecvată restantului funcţional

- dirijarea spre un post rezervat persoanelor cu deficienţe

- activitate într-un atelier protejat, destinat celor cu deficienţe similare

- activitate la domiciliu

III. Recuperarea socială (social rehabilitation)

Reprezintă a treia etapa a recuperării.

Este axată pe rezolvarea problemelor vieţii cotidiene, respectiv : auto-servirea, deplasarea

în interiorul locuinţei, deplasarea în exterior cu diferite vehicule, etc.

Pentru rezolvarea acestor probleme este necesară o aparatură specială, diverse mijloace

tehnice corective adăugate uneltelor şi instrumentelor utilizate de pacient, adaptări ale

mijloacelor de transport, etc. La rezolvarea acestor probleme participă tehnicieni specializaţi, în

colaborare cu personalul medico-sanitar.

7

1.2 Organizarea asistentei de recuperare medicala

Exercitiile de recuperare medicala cuprind tehnici kinetice si anakinetice ca mijloace de

baza in asistenta medicala a omului sanatos, dar si a omului bolnav. Scopul principal al acestor

exercitii consta in mentinerea formei fizice si reducerea unor deficite functionale. Exercitiul fizic

medical se bazeaza pe functia normala a corpului, pe modelul miscarilor fiziologice si al

atitudinii.

Exista trei forme de exercitii fizice medicale: cele profilactice – de prevenire a unor stari

patologice, cele terapeutice si exercitiile fizice medicale de recuperare medicala.

Exercitiile fizice medicale profilactice cuprind totalitatea metodelor si mijloacelor

kinetologice utilizate pentru a preveni starea de boala prin mentinerea si intarirea starii de

sanatate. Acest tip de profilaxie este considerata profilaxia primara sau de gradul I. Mai exista

si exercitiile utilizate pentru prevenirea agravarii sau aparitiei complicatiilor unor boli cronice

care se constituie in profilaxia secundara.

Exercitiile fizice medicale de recuperare reprezinta principala ramura a asistentei de

recuperare functionala si este aplicata in intreg domeniul deficitului functional al unor boli

cronice (in special ale aparatelor locomotor si cardiorespirator).

In ceea ce priveste aceste trei ramuri ale exercitiilor fizice medicale, nu exista deosebiri

semnificative intre tehnicile lor. De obicei, tehnicile de aplicare ale acestor exercitii pot sa

predomine in unul sau altul dintre aceste tipuri de asistenta, pot sa se combine in mod mai mult

sau mai putin diferentiat sau sa ramâna neschimbate.

Principiile de aplicare ale exercitiilor fizice medicale au la baza anumite obiective care

trebuie urmarite. Obiectivele principale sunt: – relaxarea, corectarea posturii si aliniamentului

corpului, cresterea mobilitatii articulare, cresterea fortei musculare, cresterea rezistentei

musculare, coordonarea-controlul si echilibrul, antrenarea la efort, reeducarea respiratorie,

reeducarea sensibilitatii.

Toate acestea se realizeaza prin intermediul unor tehnici si metode.

- Relaxarea: poate fi generala sau partiala (a unui segment) a unui grup muscular sau

muschi.

- Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza ca si tehnici postura

corectata/hipercorectat, mentinuta prin diverse metode de fixare, miscari pasive, acive

asistate (activo-pasive) si active, contractii izometrice, diverse tehnici de facilitare

proprioceptiva.

- Cresterea mobilitatii articulare se realizeaza prin mai multe metode si in functie de

patologia care determina limitarea mobilitatii articulare, si anume: daca mobilitatea

articulara este determinata de redori ce necesita “intinderea tesuturilor”, se vor utiliza

intinderi prin posturi corective (libere, liber ajutate, fixate. De asemenea, exista redori

8

care necesita scaderea hipertoniei musculare si utilizeaza ca si metode metoda Bobath

pentru inhibarea activitatii neuronale responsabile de producerea spasticitatii, iar ca si

tehnici utilizeaza tehnici kinetice de neuroproprioceptie cu rol inhibitor pe tonusul

muscular si de crestere a mobilitatii articulare cum ar fi: initierea ritmica, relaxare-

opunere, relaxare-contractie, stabilizarea ritmica, rotatia ritmica. Se mai utilizeaza si

stimulari senzitive cu efect de scadere a tonusului muscular general, stimulari senzitive

cu efect de scadere a tonusului muscular local: vibratia antagosnitului, intinderea

prelungita, presiunea pe tendoane, stimul termal, atingerea usoara, semnal vizual si

verbal.

- Cresterea fortei musculare nu inseamna neaparat si hipertrofia musculara, dar reciproca

este valabila. Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie izotonica contra

unei rezistente care nu blocheaza excursia miscarii.

- Cresterea rezistentei musculare. Rezistenta este capacitatea de a sustine un efort

(capacitatea muschiului de a sustine o contractie). Tehnicile de crestere a rezistentei

musculare sunt aceleasi ca cele din cadrul cresterii fortei musculare, intre ele exista o

relatie directa. Principiul pentru cresterea rezistentei este cresterea duratei

antrenamentului (se lucreaza de obicei la intensitati mai joase de efort, dar prelungite in

timp).

- Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului. Dezvoltarea coordonarii inseamna o

crestere a preciziei miscarii si determina aparitia deprinderilor motrice ce au la baza

engramele motorii.

- Antrenarea la efort este un obiectiv deosebit de important, deoarece lipsa efortului fizic

impus de boala determina o serie de perturbari functionale ale intregului organism si in

special dezadaptari metabolice, cardiorespiratorii, musculare. Metodele antrenamentului

la efort sunt variate, cele mai comune sunt: mersul – cel mai recomandat pentru initierea

antrenamentului la efort, activitatile de autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si

pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant, alergarea, inotul, terapia ocupationala,

sportul terapeutic si munca.

Organizarea programelor de recuperare terapeutica se realizeaza in functie de patologia

pe care o avem de tratat, de deficitul functional al pacientului si de principalele complicatii si

agravari posibile ale unor boli cronice.

Pentru realizarea unui program complet este necesara, in primul rand, evaluarea – care

este parte integranta a kinetoterapiei. Astfel, evaluarea precizeaza:

– starea de sanatate sau de boala;

– gradul in care o functie sau un organ depasesc limita normalului;

– cum evolueaza in timp o stare patologica;

– cum raspunde o disfunctie la un tratament;

– capacitatea de munca sau de autoingrijire.

Cele de mai sus fac parte din evaluarea medicala, la acestea se vor adauga evaluarea

kinetoterapeutului pentru efectuarea unui program kinetic de lucru, deoarece evaluarea stabileste:

9

– obiectivele programului;

– tehnicile si metodele care vor fi utilizate;

– prioritatile de lucru;

– durata programelor;

– eficienta programului aplicat;

– necesitatea modificarilor in programul kinetic.

Pentru evaluare este necesara efectuarea unei testari clinice musculoarticulare.

Cunoasterea gradului de miscare a unei articulatii sau a valorii fortei unui muschi este absolut

necesara pentru a putea stabili un diagnostic functional in cadrul bolilor care afecteaza aparatul

locomotor. Testarea clinica musculoarticulara reprezinta modalitatea de apreciere calitativa si

cantitativa a capacitatii de miscare a sistemului mioarticular. Tehnica de analiza a gradului de

mobilitate articulara se numeste “bilant articular” sau “testing articular”, iar analiza fortei

diverselor grupe musculare este denumita “bilant muscular” sau “testing muscular”.

Aceste bilanturi clinice sunt analitice, ele cercetand fiecare muschi, articulatie in parte.

Exista si bilanturi globale in clinica ce se bazeaza pe aprecieri globale bazate pe gestica si

activitatea vietii obisnuite sau pe gestica din timpul desfasurarii anumitor munci. Bilanturile

globale sunt tot mai apreciate in ultima vreme deoarece sunt foarte folositoare in special la

pacientii cu incapacitati functionale importante, pentru alcatuirea obiectivelor de etapa ale

programelor de recuperare functionala.

Un rol important in realizarea unui program de recuperare o are si studiul bolii respective

sub toate aspectele ei: factori de risc, factori declansatori si cei agravanti, mecanismele

fiziopatologice care stau la baza semnelor bolii, tabloul clinic al bolii, modalitatile de evolutie

(complicatii, sechele, caile de vindecare – ameliorare), principiile terapeutice, modalitatile de

actiune ale kinetoterapiei asupra bolii (indicatii, contraindicatii, incidente posibile).

Aplicarea planului de lucru implica insa obligatoriu si reevaluarea adica:

– aprecierea progresului obiectivelor propuse la termenele stabilite;

– modificarea acestor obiective si termene cand este necesar;

– schimbarea metodelor utilizate sau adaugarea unora noi.

Programul kinetoterapicde recuperare se va opri cand:

– scopurile propuse au fost atinse;

– s-a obtinut un platou al rezultatelor pozitive de la care nu se mai constata niciun progres;

– continuarea programului nu mai este posibila din cauza aparitiei unor complicatii;

– continuarea exercitiilor fizice medicale la domiciliu;

– intreruperea programului este ceruta de pacient sau de familie.

In toate aceste situatii, se va face incheierea programului cu evaluarea finala, concluziile

si indicatiile de viitor.

10

1.3 Rolul cadrului mediu in asistenta de recuperare

Relaţia medic-pacient si asistent medical - pacient constituie unele dintre

aspectele fundamentale cu care se ocupă psihologia medicală. Elementul etico-afectiv a conferit

elementele de permanenţă ale practicii medicale şi mai ales de "grandoare a medicinii" în faţa

oamenilor. Relaţia asistent medical-bolnav este o relaţie esentiala deoarece, aici este vorba de o

comunicare existenţială care depăşeşte simplul aspect terapeutic, fiind "tot ceea ce poate fi

organizat şi metodic pus în scenă".

Construirea acestor relatii implica apartenenta la psihologia comportamentului

interpersonal. In acest cadru se deosebesc cel putin sapte categorii:

- interactiunea sociala(cooperanta sau competitiva) produsa de tendinte care nu sunt de

fapt de natura sociala (cum ar fi nevoia de hrana sau bani)

- dependenta – ce cuprinde acceptanta, interactiune, ajutor, protectie, calauzire

- afiliatia – cuprinzand proximitate fizica, contact prin priviri,raspunsuri calde si

prietenoase

- dominanta – adica acceptarea de catre altii a pozitiei de lider sau invatator,sau critic,

sau sfatuitor

- sexualitate – cuprinzand proximitatea fizica, contactul corporal

- autostima si ego-identitate – acceptarea autoimaginii de catre altii sau a imaginii pe

care altii o au despre sine.

Relaţia asistent medical-pacient trebuie privită în situaţii diferite şi etape diferite. Joyce

subliniază că în contextul factorilor de mediu care acţionează asupra pacientului,medicul ocupă

locul principal iar asistentul medical ii intareste aceasta pozitie. Succesul actului medical depinde

în cel mai înalt grad de buna funcţionare şi organizare a locului în care se acordă asistenţa si de

conştiinţa profesională. În contextul diferiţilor factori care acţionează asupra bolnavilor asitentul

medical ocupa un loc semnificativ ,semnificaţia lui pentru bolnav determinând la acesta diferitele

grade de reacţie psihică (de la speranţă la reacţia psihică).

Medicul actual,influenţat de numeroase elemente,a trebuit să se transforme în decursul

vremii din cauza a numeroşi factori,dintre care cităm doar pe cei mai importanţi:

1.Tehnicizarea medicinii care l-a îndepărtat de bolnav,devenind treptat mai ales un dispecer

sau interpret de analize (un fel de medic robot).

2.Inflaţia de medicamente şi de alte mijloace terapeutice care au descumpănit atât pe medici

cât şi pe pacienţi,ambii capitulând în faţa "mitului" pe care îl reprezintă drogul. In acest context,

rolul asistentuli medical, a capatat valente noi, catre acesta bolnavul intorcandu-se si cautand

rasunsuri in cazurile cele mai dificile.

Contactul asistentului medical cu pacientul nu este numai un act terapeutic sau numai de

morală ci el este ambele în acelaşi timp. Se constituie astfel pentru pacient un suport psihologic,

pacientul în starea sa de dependenţă şi regresiune,despre care am vorbit anterior,cautand în

relaţia medic-pacient o figură protectoare pentru relaţia sa de dependenţă. Pe de altă parte

asistentul medical trebuie să evite convingerea intuitiv-negativă a bolnavului despre starea

sa,pentru a evita orice conflict cu acesta,iar prin comportamentul său trebuie să dea

11

speranţe,linişte echilibru intelegand ca, în faţa actului medical este şi el influenţat de numeroşi

factori,cel mai important fiind însă factorii legaţi de propria personalitate,de modalităţile

personale de a reacţiona şi de a se dărui. Un rol deosebit de important în acest domeniu este ceea

ce Delay şi Pichot denumesc cu termenul de "comunitatea culturală" dintre asistentul medical şi

bolnav şi, care determină în mare măsură atitudinea faţă de pacient şi invers. Există pacienţi

hiperexigenţi, revendicativi,anxioşi,orice boală fiind o frustrare,o reducere a libertăţii şi

comodităţiilor obişnuite.Aceiaşi atitudine a personalului medical nu poate corespunde oricărui

tip de boală sau bolnav şi personalul medical trebuie să fie capabil să-şi schimbe la nevoie

atitudinea.

În cadrul relaţiei personal medical-pacient cei doi nu se află pe poziţii similare.Astfel

bolnavul este persoana cea mai dezavantajată,aflându-se sub influenţa suferinţei fizice şi

psihice,suportă reacţia psihologică determinată de situaţie (frica),resimte boala ca pe o situaţie de

nesiguranţă şi insecuritate. În această situaţie asistentul medical este perceput ca o fiinţă

tare,puternică,uneori cu puteri magice, plin de energie şi cu multiple posibilităţi (desacralizarea

apare de exemplu atunci când îşi tratează propria familie şi când succesele lui terapeutice sunt

foarte mici).

Asistentul medical ar trebuie sa aiba urmatoarele calitati:

- O putere de înţelegere faţă de bolnavi;

- Posibilitatea de a fi înţeles,respectat şi chiar iubit,datorită comportamentului său;

- O experienta de viaţă suficientă şi o maturizare deplină a personalităţii;

- Cunoştinţe psihologice şi ale comportamentului uman;

În stabilirea atitudinii pe care pacientul o are faţă de medic şi actul medical,o mare

importanţă o are contextul primului contact cu medicul, felul în care se desfăşoară prima

consultaţie medicală. Cabinetul de consultaţie este locul în care pacientul îşi expune suferinţele

sale iar pentru personalul medical aceasta este cea mai importantă oportunitate pentru a stabili

diagnosticul şi tratamentul. Şovăiala,imposibilitatea exprimată deschis de a stabili diagnosticul

are influenţă negativă asupra bolnavului. Atitudinea "realistă" a unor doctori de a spune că

pacientul nu are nimic poate determina ostilitatea deschisă a pacientului, aceasta manifestandu-se

ulterior si fata de asistentul medical.

Comunicarea cu pacientul este esenţială în aceastarelatie şi ea trebuie să fie sinceră.

Neînţelegerile dintre personalul medical şi pacient sunt accentuate adesea din cauza stării de

anxietate în care se află pacientul în acel moment. Tot la proasta comunicare mai poate contribui

ignoranţa pacientului, circumstanţele în care cere ajutorul medicului.Dacă pacientul este prost

informat,subliniază Mary Jo Kupst, el va fi nesatisfăcut, confuz, necooperant,context în care

orice act medical devine un stres. La această comunicare poate contribui:

- Starea de anxietate a pacientului;

- Ignoranţa pacientului;

- Circumstanţele în care bolnavul a ajuns la medic;

Bolnavul trebuie să ştie şi să înţeleagă semnificaţia mesajelor (reţete, schiţe,cuvinte)

pentru a le putea recifra în sistemul său personal de informaţii.

12

Boala fiind un sistem regresiv,care introduce o stare de alertă, schimbă reactivitatea

individului,duce la o mare hipersensibilizare,cu importante rezonanţe afective.În acest context

este foarte greu şi pentru personalul medical a şti exact ce să spună şi cum poate fi răstălmăcit

mesajul său de către pacient, fiecare individ reacţionând într-o modalitate specifică.

În cadrul comunicării cu bolnavul, personalul medical poate adopta diferite atitudini:

- atitudine de empatie şi înţelegere;

- atitudine de imparţialitate obiectivă şi ştiinţifică;

- poate proiecte asupra pacientului sentimentele şi complexele sale şi chiar să "pedepsească"

pacientul;

-să recunoască că nu este la înălţime;

În ceea ce priveşte reacţia pacientului în comunicarea cu personalul medical ,se înscriu

următoarele tipuri de reacţie:

- bolnavii îşi afirmă în mod deschis anxietatea şi aşteaptă ca medicul să fie activ,agăţându-se

de el;

- bolnavii devin pasivi,executori scrupuloşi;

- bolnavii vor prezenta o mască de indiferenţă şi obiectivitate;

- bolnavii au faţă de personalul medical o atitudine exigentă mai mult sau mai puţin agresivă;

Vorbind tot de reacţiile pacienţilor în cadrul comunicării Sivadon individualizează

următoarele tipuri de reacţie:

-personalităţi care refuză regresiunea de frica abandonării mijloacelor de apărare (refuză

somnul,odihna etc);

- personalităţi care refuză boala datorită fricii,pierderii integrităţii persoanei (ignorarea unui

simptom care poate indica un cancer);

- personalităţi care reacţionează şi caută să aplice prin acest mod simptomele (prin surmenaj

de exemplu) sau deplasare (starea s-ar datora slăbiciunii inimii,de exemplu);

- personalităţi care vor exprima plângerile psihice (de fapt diferite forme de manifestare a

anxietăţii) prin plângeri fizice şi uneori proiecţia acestor tulburări asupra altor persoane (de

obicei psihiatrul);

- exprimarea marcată a bolnavului prin "beneficiu secundar",boala creind impresia de

iresponsabilitate şi degajare totală faţă de responsabilităţile lui anterioare;

- compensarea din partea altor organe şi utilizarea enegiei latente,ceea ce după Sivadon ar duce

la dezvoltarea unor aptitudini fizice şi a unei vieţi interioare care altfel ar rămâne latentă;

- evoluţia spre cronicizare datorită măsurilor de control şi neîncredere, atitudini culpabilizante

impuse uneori mai ales de expertizele la care sunt supuşi bolnavii.

Problema recuceririi autonomiei şi a vindecării nevrozei de transfer este foarte

importantă,aşa cum am văzut vindecarea biologică trebuind a fi dublată de o vindecare

psihologică.Vindecare nevrozei de transfer, înseamnă, în fapt,recucerirea autonomiei.Dacă s-a

produs vindecarea organică pacientul trebuie inserat în societate,moment în care

transferul,ataşamentul infantil faţă de medic devine un factor negativ . Această dependenţă

trebuie să înceteze şi pacientul să-şi recapete statutul de persoană autonomă avută anterior. Acest

13

lucru se aseamănă în parte cu recucerirea autonomiei de către adolescenţi, care pentru a se

individualiza trebuie să se separe, acest lucru mergând până la revoltă şi opoziţie.Şi pacientul,cu

cât se apropie de vindecare ia o poziţie tot mai opoziţionistă,de ostilitate şi ingratitudine,nu mai

are răbdare,îşi poate schimba atitudinea faţă de medic.

2. PROGRAME DE RECUPERARE PE GRUPE DE AFECTIUNI

Spre deosebire de alte specialitati medicale, medicina fizica si de recuperare medicala

este comprehensiva, ea nelimitandu-se doar la un singur organ sau sistem functional al

organismului uman. Scopul principal al medicinii de recuperare este acela al readucerii

persoanelor cu diferite grade de disfunctionalitate (infirmitate, incapacitate, handicap) la o

independenta fizica, mentala, sociala si economica, maxim posibila. Drept urmare, trebuie

cunoscute si evaluate corect toate conditiile constatate la pacientul in cauza. In acest context, ne

vor interesa urmatoarele:

Aspectele legate de capacitatea de miscare (mobilizare, deplasare). Afectarea acesteia

poate fi subiectiva si/sau obiectiva, tinand de sindromul algic asociat sau doar de gradul

de disfunctionalitate, in sine. Se vor identifica si eventualele necesitati terapeutice si de

reeducare functionala, incluzand dispozitivele de mers sau alt necesar tehnic suplimentar

(orteze, proteze, dispozitive de electrostimulare, scaun cu rotile, carje, baston etc).

Aspectele legate de posibilitatea de a executa activitatile din viata cotidiana sau de zi cu

zi, inclusiv activitatile de autoingrijire. Ne intereseaza prezenta subiectiva sau obiectiva a

unor incapacitati, posibilitatile reale de rezolvare, asistenta tehnica si umana de

specialitate.

Aspectele legate de realizarea capacitatilor/posibilitatilor de comunicare. Accentul se

pune pe identificarea aspectelor subiective si obiectice ale problemei ridicate,

posibilitatile de rezolvare si necesitatea utilizarii unor echipamente adecvate deficitului

constatat.

Aspectele legate de interactiunea pacient-societate. Impactul social al disfunctionalitatii

poate fi perceput atat la modul subiectiv, cat si la cel obiectiv. Intereseaza identificarea

problemelor sociale ce necesita rezolvare imediata, cat si posibilitatea de adaptare a unor

echipamente si de a solicita insotitor la nevoie.

Aspectele psihologice sunt abordate din punctul de vedere al componentei subiective si a

celei obiective, intereseaza posibilitatile terapeutice de corectare si de promovare a

reechilibrarii psihologice a pacientului.

Toate aspectele prezentate vin in sprijinul afirmatiei conform careia tratamentul

problemelor medicale trebuie sa aiba in vedere si aspectele disfunctionale, apreciate cu ajutorul

evaluarii clinico-functionale. Evaluarea clinica a pacientului incepe prin consemnarea

antecedentelor si a istoricului bolii si continua cu examenul fizic al pacientului (observatie,

14

palpare, percutie si ascultatie). Dupa identificarea elementelor examenului fizic care ajuta la

stabilirea diagnosticului de boala, specialistul in medicina fizica si recuperare medicala mai are

in fata doua sarcini de indeplinit:

- evaluarea amanuntita a pacientului in scopul identificarii elementelor fizice care definesc

incapacitatea si handicapul si care se afla in legatura cu boala.

- identificarea restantului fizic, psihologic si intelectual, menit sa confere baza de plecare

in restabilirea independentei functionale.

Segmentele importante ale examenului clinic in fizioterapie si recuperare medicala sunt

reprezentate de: semnele vitale si aspectul general al pacientului, aspectul tegumentelor si al

ganglionilor limfatici, examinarea capului, ochilor, urechilor, nasului, gurii si fundului de gat, a

gatului, toracelui, regiunii precordiale si inimii, a vaselor periferice, a regiunii abdominale, a

sistemului genitourinar si rectului, a sistemului musculoscheletal, examenul neurologic si cel

functional. Acestor elemente li se adauga cele obtinute ca urmare a exmenului neurologic.

Bilantul clinico-functional al pacientului conduce la o evaluare obiectiva a

deficitului/restantului functional si la stabilirea unui diagnostic ce reprezinta baza conceperii

programului/planului complex si a strategiei de recuperare medicala. Datele sau informatiile

despre pacient se refera la: anamneza, ce contine istoricul bolii/suferintei si antecedentele

personale heredocolaterale, se face un bilant terapeutic anterior al pacientului, se apreciaza

evolutia bolii in dinamica, atat fata de propria secventialitate cat si fata de patologia asociata, se

contureaza cadrul clinic general, prin aprecierea elementelor obiective si subiective, declarate de

pacient, se face bilantul functional al aparatelor si sistemelor, cu accent asupra aparatului

locomotor (neuromuscular si osteo-articular), se noteaza particularitatile cazului.

Se consemneaza nivelul functional al pacientului, modificat ca urmare a unei boli sau a

unui traumatism, precum si impactul deficientei functionale asupra performantelor functionale in

ceea ce priveste desfasurarea activitatilor zilnice, a rezistentei la efort si anecesitatii utilizarii

unui echipament sportiv.

In vederea evaluarii functionalein contextul diferitelor patologii prezentate de pacient,

se va tine cont de :

- diferentele existente si constatate intre diagnosticul de boala si cel disfunctional

- lipsa de corelatie lineara intre boala si instalarea, precum si evolutia dinamica a aspectelor

disfunctionale

- disfunctionalitatea se poate modifica pe parcursul bolii

- identificarea restantului functional al pacientului, aprecierea capacitatii sale adaptative pot

asigura ameliorarea/diminuarea si/sau corectarea aspectelor disfunctionale prezentate de pacient

- aprecierea dimensiunior reale disfunctionale psihologice si fiziologice, in corelatie cu

capacitatea de reintegrare socio-familiala si profesionala a pacientului.

-aspectele organizatorice, metodologice si privitoare la tehnicile si mijloacele utilizate in

contextul activitatii de recuperare medicala se afla in legatura cu obiectivele urmarite. Acestea

sunt: asigurarea capacitatii de miscare/deplasare in spatiu, de mers si desfasurarea activitatilor

15

aflate in corelatie cu aceasta, precum si manipularea obiectelor din mediu, asigurarea capacitatii

de a efectua activitati cuprinse in derularea vietii cotidiene/de zi cu zi, ceea ce creaza

independenta individului fata de anturaj sau persoanele din jur, realizarea/asigurarea

posibilitatilor/capacitatilor de comunicare, asigurarea integrarii sociale, recreative, profesionale,

educationale si familialea, asigurarea integrarii psihologice.

Capacitatea de miscare a pacientului se refera nu doar la posibilitatile de deplasare in

spatiu, ci si la posibilitatile acestuia de a realiza transferurile din pat in scaun (inclusiv in cel cu

rotile), din scaun la pozitia de verticalizare (inclusiv pentru reeducarea mersului intre barele

paralele de mers). Se vor folosi asistenta/forta terapeutului, diferite suporturi, carje sau cadrul de

mers, orteze, tehnici su mijloace facilitatorii ale miscarii.

Activitatile din viata cotidiana/de zi cu zi prezinta aspecte clinico-functionale subiective

si obiective ce trebuie abordate progresiv, gradual, pentru a permite pacientului sa atinga un nivel

functional multumitor, pe masura efortului depus. Performantele trebuie sa fie motivante si sa nu

oboseasca prin stabilirea unui nivel functional de atins prea inalt. Participarea trebuie sa fie

interactiva.

Comunicarea presupune recastigarea capacitatilor in special in ceea ce priveste

comunicarea verbala cu referire la ambele aspecte ale scaderii nivelului de comunicare, atat

intelegerea (afazia senzoriala), cat a scaderii capacitatii de exprimare (afazia motorie). Ca

metode de recastigare a capacitatii de comunicare se vor lua in considerare citirea si exprimarea

prin scris, precum si alte modalitati alternative de intelegere si comunicare.

Interactiunea si/sau reintegrarea sociala, recreationala, profesionala, educationala si

familiala se refera, atat la implicarea factorului uman aflat din mediile aratate (precum rude ,

prieteni, colegi, vecini, terapeut la domiciliu, locul de munca, insotitor etc), precum si la

utilizarea ortezelor, protezelor, a dispozitivelor de asistare a mersului (baston, carje, cadru de

mers, scaun cu rotile), vehicule, autovehicule care asigura autonomia la deplasare, adaptarea

mediului (plan inclinat, lifturi etc) in care pacientul isi desfasoara existenta.

Integrarea psihologica prin consilierea profesionista a pacientului, la care se aduga

serviciile unui logoped daca este nevoie, reprezinta un alt obiectiv de avut in vedera in contextul

conturarii planului terapeutic de recuperare a pacientului cu deficit functional instalat ca urmare

a bolii care s-a cronicizat sau ca urmare a unui traumatism.

Elementelor de boala li se aduga aspectele disfunctionale instalate ulterior, ca o

consecinta. Acest complex patogenetic va fi avut in vedere de catre echipa multidisciplinara la

stabilirea planului de recuperare medicala. Acest plan urmareste crearea independentei

individuale si a integrarii socio-profesionale si familiale cat mai aproape de cea avuta anterior.

Obiectivele nu pot fi atinse daca nu exista si elementele de adaptare a mediului, care sa

vina in spijinul programului de recuperare si in ajutorul pacientului, minimizand la maximum,

impactul defavorizant al lipsei de adaptare a mediului in care pacientul traieste si-si desfasoara

16

activitatile de zi cu zi/cotidiene. Sunt doua aspecte ale planului de recuperare: cresterea

performantelor functionale ale pacientului si cresterea gradului de adaptare a mediului ambiental,

existential spre a diminua impactul deficitului in contextul activitatilor desfasurate de pacient.

Stabilirea diagnosticului se bazeaza pe evaluarea clinica a pacientului cu

disfunctionalitate sau dizabilitate si va cuprinde istoricul de boala, coreland semnele si

simptomele de boala (aspectele clinice) cu instalarea modificarilor disfunctionale si cu impactul

avut asupra gradului de independenta a pacientului si a celui de integrare in mediu inconjurator.

Programul de recuperare medicala va cuprinde/va considera intreg complexul patologic (boala,

traumatism, interventie chirurgicala, patologie asociata, episod de pierdere a starii de constienta,

context socio-profesional si familial ar posibilei reinsertii, religia si tipuri de dieta avute de

pacient, obiceiuri nocive starii de sanatate, procupari sportive, grad de conditionare fizica la efort

avut anterior, etc).

Examenul clinic obiectiv se va referi la starea aparatului cardiovascular si respirator,

nivelul functional al sistemului nervos, central sau periferic, starea altor organe si sisteme, starea

aparatului mioartrokinetic/musculoscheletal (sindrom algic si/sau disfunctional) cu implicatiile

sale asupra prehensiunii, mersului si deplasarii si a capacitatii de autoingrijire si/sau realizarii

performantelor cotidienene. Se vor realiza si corelatii clinico-disfunctionale raportat la diferitele

organe si sisteme afectate. Se vor considera si aspectele privind disponibilitatile de comunicare

ale pacientului (vizual, auditiv, dislexie etc).

Examenul neurologic poate evidentia modificari ale nivelului motor (modificari de

reflexe, modificari ale tonusului muscular, modificari ale coordonarii miscarilor executate si

implicit ale miscarilor de prehensiune si ale mersului, poate aprecia nivelul psihoemotional si a

celui senzitiv-senzorial, cu evidentierea modificarilor sensibilitatii termice, tactile, dureroase, ale

sensibilitatii vibratorii si ale proprioceptiei, ale simtului kinestezic etc).

Examenul aparatului musculoscheletal sau mioartrokinetic, apreciaza

aspectele/modificarile clinice cu referire al starea articulatiilor, a musculaturii, integritatea

structurilor, atitudini particulare, posturi nefiziologice etc.

Evaluarea clinco-functionala presupune si efectuarea bilanturilor articular, muscular spre

a se aprecia capacitatea de miscare segmentara sau globala. Se utilizeaza goniometrul in vederea

aprecierii unghiurilor de miscare. Bilantul articula va evidentia o mobilitate exagerata (laxitate

articulara capsulo-ligamentara, ligamentara), o limitare de miscare data printr-o

contractura/retractura musculara sau alte conditii care vor conduce la diferite grade de redoare

articulara pana la ankiloza sau blocaj articular. Unghiul functional sau util de miscare este

unghiul de deschidere articulara pe zona cea mai utilizata/solicitata functional, fiind necesar

pentru desfasurarea miscarilor fiziologice si fiind mai important decat gradul maxim de

mobilitate articulara. Tonusul, forta si rezistenta musculara la efort se apreciaza pe calea

bilantului sau testing-ului muscular. Bilantul functional muscular apreciaza o hipertonie in

17

comparatie cu o hipotonie musculara, ofera informatii asupra dinamicii evolutiei dizabilitatii

unui pacient, realizand alaturi de bilantul articular posibilitatea de cotatii, ce utilizeaza o scala 0-

5 de apreciere a tonusului muscular actual.

Semnificatia bilantului functional. Examenul functional este util in aprecierea

posibilitatilor de realizare a activitatilor cotidiene deoarece apreciaza modificarile functionale ca

urmare a investigarii anumitor gesturi sau miscari globale, precum mersul sau deplasarea in

mediu, transferurile pacientului, prehensiune si deplasarea anumitor obiecte in spatiu,

desfasurarea unor activitati sportive, recreative familiare pacientului, desfasurarea unor activitati

inspirate din activitatea profesionala sau terapie ocupationala, ergoterapie, capacitatea de a

integra in actiuni coerente si cu scop bine definit, comenzile date pacientului etc.

Se vor nota independenta sau dependenta pacientului in defasurarea activitatilor cotidiene

sau de zi cu zi, ceea ce subliniaza gradul de independenta individuala si posibilitatile de

autoingrijire ale pacientului si gradul de autonomie a acestuia. Se constata nevoia de asistenta

umana (terapeut, insotitor, ajutor din partea unei persoane din familie, anturaj etc) sau

tehnica/echipamente/dispozitive ajutoarea sau de asistare, inlocuire/preluare/protezare etc.

Nivelele de dependenta sunt:

Independenta, pacientul putand executa activitati fara asistenta fizica sau/si feedback

verbal

Nevoia de supervizare sau control in care pacientul necesita instructiuni verbale sau alt

tip de control/feedback, precum si asistenta partiala

Nevoia de asistent in care pacientul are nevoie de asistenta altei persoane in diferite grade

de intensitate, minim, moderat sau maxim

Dependenta pacientului este absoluta, deoarece nu poate realiza miscari decat ajutat in

totalitate de persoana care-l asista.

Se apreciaza posibilitatea pacientului de a desfasura activitatile cotidiene (hranire,

imbracare, igiena personala, toaleta) in vederea realizarii unei imagini complete asupra

capacitatii sale functionale. Se apreciaza posibilitatea acestuia de executa comenzile privind

realizarea activitatilor de zi cu zi sau a capacitatii sale de realiza mobilizarea in pat, de a realiza

transferurile, deplasarea (mobilitate scaun cu rotile), mersul si mobilitatea, conducere vehicule,

prehensiunea si mobilizarea obiectelor in spatiu si de a se integra/adapta in/la conditiile mediul

socio-profesional si familial ambiental, se apreciaza gradul sau nivelul de dependenta si se mai

apreciaza necesitatea utilizarii unui echipament auxiliar.

Raportat la aceste aspecte, se ralizeaza aprecierea asistentei capacitatilor functionale, care

este necesara pacientului (independent, independent cu ajutor, nevoie de asistenta, total

dependent).

18

2.1 Aspecte socio-profesionale si evaluarea capacitatii de munca in bolile

neurologice

Recuperarea bolnavului neurologic reprezinta o specialitate care necesita atat aptitudini in

neurologie cat si in recuperarea medicala.

Reabilitarea neurologica este un domeniu aparte in medicina de recuperare pentru ca

porneste de la urmatoarea premisa: afectiunile neurologice sunt afectiuni care dau cea mai mare

invaliditate in cazul populatiei adulte. O recuperare corecta trebuie inceputa chiar din stadiul

acut, insa tratamentul trebuie continuat chiar si dupa externarea din spital.

Recuperarea neurologica trebuie efectuata de catre o echipa multidisciplinara specializata

intr-un asemenea domeniu (medic neurolog, kinetoterapeut, fizioterapeut, terapeut ocupational,

logoped, ortoped, asistent social).

Recuperarea trebuie abordata diferit in functie de tipul bolii cauzatoare de deficit.

Procesul de recuperare se concentreaza in principal pe managementul dizabilitatii si diminuarea

handicapului si mai putin pe stabilirea diagnosticului. In acelasi timp insa, diagnosticul

reprezinta prima veriga a acestui proces, in functie de diagnostic stabilindu-se atat strategia de

recuperare cat si eventualele limitari in procesul de reabilitare.

Multe dintre bolile neurologice se caracterizeaza prin agravarea lenta a simptomatologiei

caracteristice. Procedurile recuperatorii in acest caz au ca scop mentinerea unui grad de

autonomie si intarzierea complicatiilor cu risc vital.

Combinarea terapiei neurologice specifice cu procedurile recuperatorii amelioreaza

deficitele, evita complicatiile, grabeste atingerea unor parametri functionali perturbati, asigurand

un anumit grad de autonomie. Kinetoterapia, alaturi de fizioterapie, joaca un rol deosebit in

tratarea afectiunilor neurologice, procedeele specifice fiind adaptate de la caz la caz. Programele

kinetice vor fi adaptate diagnosticului si etapei de evolutie a suferintelor. In procesul de

recuperare a afectiunilor neurologice, se folosesc metode neurofacilitatorii. Fizioterapia foloseste

stimularea electrica, care implica aplicarea unui curent electric pe piele pentru a provoca o

contractie musculara ce va reduce durerea si spasticitatea, in afectiunile in care este prezenta si

va mentine limitele miscarilor.

2.2 Aspecte socio-profesionale si evaluarea capacitatii de munca in afectiunile

psihice

Pentru evaluarea clinică şi funcţionalăse utilizeaza diagnosticul multiaxial care permite

obiectivizarea diagnosticului funcţional, ţinând cont de dinamica evolutivă şi posibilitatea de

19

cuantificare atât în momentul iniţial al diagnosticului, cât mai ales pe parcursul evaluărilor

periodice care trebuie să ţină cont de aspectele următoare:

• Comorbidităţi psihiatrice şi somatice, raportul lor cu diagnosticul aflat pe axa I,

precizarea raportului de cauzalitate între suferinţa primară şi secundară.

• Modificările organice de personalitate şi/sau diminuarea abilităţilor cognitive în raport

cu evoluţia suferinţei principale, sau a altor condiţii patologice pot fi factori de vulnerabilitate

suplimentară pentru riscul de recidivă şi rezistenţă terapeutică.

În cadrul componentei somatice va fi acordată o atenţie specială efectelor adverse induse

de medicaţia psihotropă necesară şi oportună pentru menţinerea remisiunii:

– sindromul cardiometabolic

– creşterea în greutate, dislipdemiile, diabetul zaharat, prelungirea intervalului QT;

– niveluri de prolactină crescute.

Evaluarea corectă a remisiunilor, remisiunile parţiale, incomplete sau cu simptome

reziduale antrenând dizabilităţi psihiatrice pot afecta într-o manieră evidentă capacitatea

funcţională în vederea exercitării unei profesii. DE asemenea, este necesara evaluarea interferării

în evoluţia bolii a unor evenimente psihotraumatice majore sau a unor comportamente

antisociale.

În scopul creşterii obiectivităţii diagnosticului funcţional, se recomandă utilizarea GAFS

, scala al carei scor reprezinta nivelul de functionaliate al pacientului. Este necesar a fi cunoscut

aest scor pentru ca abordarea recuperarii sa fie facuta corespunzator abilitatilor si aptitudinilor

pacientului.

Tulburarile psihice sunt impartite in categorii, fiecare categorie incluzand tulburari ce pot

fi abordate intr-un mod aproximativ similar in procesul de recuperare medicala sau recuperare

sociala.

Tulburările mentale organice sunt tulburări mentale cu etiologie organică, constând fie în

boală sau afectare cerebrală, fie în perturbări ce produc disfuncţii cerebrale. Disfuncţia poate fi:

– primară – ca în boli, leziuni sau traumatisme ce afectează direct sau cu predilecţie

creierul;

– secundară – ca în bolile sau tulburările sistemice ce afectează atât creierul, cât şi alte

organe şi sisteme ale organismului.

DEMENŢA. Marea majoritate a demenţelor constituie o clasă de afecţiuni

neurogenerative caracterizate prin alterarea persistentă şi progresivă atât a funcţiilor cognitive

(memoria, intelectul, cunoaşterea, limbajul, judecata), cât şi a celor noncognitive (afectivitatea,

percepţia, comportamentul), cu evoluţie către invaliditate. Criterii de diagnostic clinic DSM-IV-

TR 1. implica dezvoltarea mai multor deficite cognitive, dintre care obligatoriu:

a) Afectarea memoriei (scăderea capacităţii de a învăţa informaţii noi sau de a evoca

informaţii sau evenimente petrecute anterior).

b) Cel puţin una dintre următoarele: afazie; apraxie; agnozie; perturbarea funcţiei

executive.

20

c) Deficitele cognitive menţionate mai sus reprezintă un declin faţă de nivelul anterior de

funcţionare şi fiecare cauzează afectarea semnificativă a funcţionării sociale sau ocupaţionale.

d) Deficienţele cognitive menţionate mai sus nu apar exclusiv în cursul unui episod de

delirium.

e) Criteriile de diagnostic specifice se adaugă pentru stabilirea diferitelor etiologii ale

demenţei.

f). Afectarea memoriei trebuie să fie prezentă, însă, uneori, poate să nu fie simptomul

predominant.

DELIRIUM .Elementul esenţial îl constituie obnubilarea conştiinţei şi o modificare în

cunoaştere, debutul este relativ rapid şi evoluţia fluctuantă, tulburările fiind determinate de

condiţia medicală generală sau induse de o substanţă sau cauzate de o etiologie multiplă.

TULBURAREA AMNESTICĂ Tulburarea amnestică se caracterizează printr-o

perturbare a memoriei cauzată fie de o condiţie medicală generală, fie de efectele persistente ale

unor substanţe.

TULBURAREA DELIRANTĂ ORGANICĂ Criterii de diagnostic clinic 1. Ideile

delirante persistente sau recurente sunt elementul central. 2. Nu există obnubilare, pierderea

capacităţilor intelectuale sau halucinaţii. 3. Prezența factorilor organici. Aceste tulburări apar în

consumul de substanţe psihoactive (amphetamine).

TULBURAREAANXIOASĂ ORGNICĂ Criterii de diagnostic clinic – prezenţa

etiologiei organice; – prezenţa anxietăţii generalizate; – prezenţa atacurilor de panică; – asocierea

altor tulburări.

TULBURAREA DISOCIATIVĂ ORGANICĂ Criterii de diagnostic clinic – fondul

organic prezent; – pierderea parţială sau completă a integrării normale în amintirile din trecut,

continuitatea identităţii şi a senzaţiilor mediate şi controlul mişcărilor corporale.

LABILITATEA EMOTIONALĂ ORGANICĂ Criterii de diagnostic clinic – labilitate

sau incontinenţă emoţională; – disconfort cenestezic; – prezenţa certă a factorului organic.

TULBURAREA ORGANICĂ DE PERSONALITATE Criterii de diagnostic clinic 1. –

marcată modificare a personalităţii şi a comportamentului care era obişnuit individului înainte de

a interveni boala; – labilitate emoţională; – deteriorarea conţinutului pulsional şi a simţului critic;

– apatie marcată şi indiferenţă; – suspiciozitate şi ideaţie paranoidă. 2. – nu există obnubilare,

deteriorare intelectuală, idei delirante, tulburări ale dispoziţiei sau halucinaţii. 3. prezenţa certă a

factorului organic.

SCHIZOFRENIA Este o tulburare psihotică cu potenţialitate evolutivă deficitară (o

degradare progresivă a vieţii psihice). Este o boală cronică cu o evoluţie care include o fază

prodromală, o fază activă şi o fază reziduală.

TULBURAREA SCHIZOAFECTIVĂ Este o tulburare cu simptome afective şi psihotice

concomitente care se caracterizează prin faptul că sunt satisfăcute complet criterile atât pentru

faza activă a schizofreniei (criteriul A), cât şi pentru episodul depresiv major, maniacal sau mix

21

ÎNTÂRZIERE (RETARDARE) MENTALĂ Retardarea mentală reprezintă oprirea

dezvoltării mentale sau o dezvoltare mentală incompletă care se caracterizează, în special, prin

afectarea facultăţilor care contribuie la nivelul global de inteligenţă. Retardarea poate apărea cu

sau fără orice altă tulburare mentală sau somatică. Se caracterizeaza prin nivelul QI de 70 sau

mai mic, apreciat la testul QI efectuat individual. deficite sau deteriorări concomitente în

activitatea adaptativă, în performanţa subiectului de a satisface standardele expectate pentru

vârsta sa şi grupul socio-cultura, debut înaintea vârstei de 18 ani. Grade de severitate 1.

Retardare mentală uşoară (oligofrenia grad I sau debilitate mentală) – QI 50-70. 2.

Retardare mentală moderată (oligofrenie grad II, imbecilitate) – QI 30-55. 3. Retardare

mentală severă (oligofrenie grad II, imbecilitate) – QI 20-30. 4. Retardare mentală

profundă (oligofrenie grad III, idioţie) – QI sub 20-25.

2.3 Aspecte socio-profesionale si evaluarea capacitatii de munca la bolnavii

respiratori si cardiovasculari

Recuperarea Medicala in patologia cardio-vasculara si respiratorie vizeaza urmatoarele

aspecte:

- Evaluarea clinico-functionala la bolnavul coronarian, hipertensiv, cu patologie

vasculara periferica (arteriopatie, varice membre, edem limfatic);

- Evaluarea clinico-functionala a pacientului cu patologie respiratorie si disfunctie

respiratorie de tip restrictiv sau obstructiv,

- Obiective specifice si metodologii de aplicare ale programelor de recuperare in

patologia cardio-vasculara si respiratorie, valoarea antrenamentului la efort pentru programele de

recuperare

Recuperarea cardio-vasculara reprezinta ansamblurile de masuri menite sa faca, sa

mentina sau sa amelioreze capacitatea fizica,psihica si mentala, sociala pt. a reusi sa-si mentina

un mod cat mai normal in societate. Pana in urma cu 50 ani se considera ca orice bolnav cardiac

trebuie imobilizat la pat. In acest fel el devenea un bolnav handicapat.In acest fel bolnavii cardio-

vasculari considerati handicapati greveau puternic starea economica si sociala a

societatii.Studiile efectuate au demonstrat ca inactivitatea fizica si psihica afecteaza in continuare

capacitatea fizica si psihica a individului, indiferent de natura si severitatea bolii cardio-

vasculare. Alte studii au demonstrat ca unii pacienti cardio-vasculari care au efectuat efort fizic

usor sau moderat si aveau un stil de viata activ, prezentau si o calitate a vietii crescuta si reuseau

sa se integreze mai usor social, profesional sau familial.

Inactivitatea fizica determina si deconditionarea pacientului. Capacitatea de efort este

mult mai mica decat limita lui cardio-vasulara.In cazul acestor pacienti trebuiesc exploatat la

maxim restantul functional.Se poate realiza prin programe de recuperare medicala.Programele de

antrenament fizic, adaptate, controlate uneori monitorizate.Aceste antrenamente pot sa aiba un

efect benefic crescandu-le toleranta la efort.Pe termen lung tensiunea arteriala are efect benefic si

asupra metabolizmului glucidic, amelioreaza aceste tulburari,creste toleranta la glucide. Are

efect si asupra artrozelor si asupra articulatiilor portante( glezna, picior, genunchi, sold).Efect

22

benefic in osteoporoza.Efect benefic psihologic – pedalajul amelioreaza circulatia periferica –

programul Burger.

Exista o recuperare fizica, psihologica si metode de educatie sanitara sau cardiologie

preventiva.

Preventie : - primara: prevenirea factorilor de risc, ca pacientul sa nu se imbolnaveasca.

-secundara: a facut boala – preventie ca sa nu se agraveze.

- tertiara: tratament de recuperare inclusiv combaterea factorilor de risc.

Alte mijloace de recuperare: chirurgicala: by pass conoranian, cardiologie interventionala,

tratament medicamentos.

Metode de recuperare sunt:- medicina curativa

- chirurgie

- cardiologie inerventionala

- efortul si antrenamentul fizic

- expertizarea capacitatii de munca

- institutii de plasament profesional sau social.

Obiectivele recuperarii cardio-vasculare:

- sa redea statutul psihologic

- sa previna deconditionarea si efectele negative ale repausului la pat

- sa scada riscul bolilor coronarieni prin combaterea factorilor de risc,interzicerea

fumatului prin educatia pacientului

- reechilibrarea tensiunii arteriale prin regim alimentar hiposodat, medicamente (calciu

si beta-blocante).

- reechilibrarea diabetului zaharat, medicatie insulino- terapie

- combaterea dislipidemiilor

- combaterea stresului emotional: psiho-emotional

- ameliorarea functionalitatii nivelului de efort si simptomatologici

- diminuarea costului ingrijirii prin reducerea duratei de tratament dar si de dozare

23

- diminuarea/reducerea incapacitatii premature de munca

- prevenirea asistentei varstinicilor cardiaci ulterior in diferite locatii

Indicatiile recuperarii cardio-vasculare :

- dupa infart miocardic acut

- dupa by passul aorto-coronarian

- angioplastia coronariana transluminara

- dupa valvulopatii operate sau neoperate

- dupa cardiopatii congenitale

- dupa transplantul cardiac

- in HTA sau cardiopatie hipertensiva

- in arteriopatii combinat cu fizioterapia

- in tulburari de ritm

- in veno-patii

- recuperarea varstnicului cardiac

- recuperarea in insuficienta cardiaca ( apare cu edeme, durere, dispnee)

Echipa complexa de recuperare: -medic cardiolog, -medic recuperare, -fiziokinetoterapeut, -

asistenta medicala specializata in recuperare cardio-vasculara

Dotari specifice pentru antrenamentul fizic (cicloergometru pt. membrele superioare si

inferioare,cicloergometrele pt. mese, aparatul de vaslit (efort izomertic ), covor

rulant,hidrokineto (spre afarsitul fazei a-II-a), activitati profesionale, prin activitati ale vietii

zilnice, prin activitati recrutate.

Exista un - program informal ( orientat spre toate tipurile bolii si antrenament fizic in

cluburile coronarienilor sau pe terenurile de sport, aceste antrenamente sunt nesupravegheate pt.

pacientii cu risc scazut).

- program formal cu educatie medicala + program de antrenament supravegheat

dar fara monitorizare

- program formal cu educatie medicala + antrenament supravegheat +

monitorizare ECG(la pacientii cu risc crescut cu modificari ECG)

24

3. ADAPTAREA PROGRAMULUI DE RECUPERARE MEDICALA LA

EVOLUTIA PACIENTULUI

3.1.Serviciile de recuperare medicala pentru copii

Principalele obiective vizate prin oferirea de servicii de recuperare medicala pentru copii,

sunt:

• Intelegerea fenomenelor de crestere normala si dezvoltare fizica armonioasa;

• Formarea deprinderilor de cunoastere a disfunctiilor globale si segmentare ale

corpului copiilor;

• Formarea deprinderilor de asistenta kinetica, profilactica si de recuperare in

afectiunile specifice copiilor.

Bazale generale ale miscarii, conform taxonomiei lui Harow, sunt impartte pe 6 nivele in

domeniul psiho-motricitatii (miscare umana voluntara observabila care tine de domeniul

invatarii):

■ Miscarile reflexe: reflexe medulare, intersegmentare, suprasegmentare;

■ Miscarile fundamentale - engrame si scheme motorii innascute: miscari de

locomotie, de prehensiune sau manipulare, miscari de dexteritate (primele semne la 6-7

ani);

■ Aptitudinile perceptive: discriminarea kinestezica (lateralitate, simetrie),

discriminarea vizuala, memorie vizuala, persistenta perceptiva, discriminarea auditiva,

tactila, coordonare ochi - picior;.

■ Calitatile fizice = stare de fitness: viteza, indemanare, rezistenta, forta,

elasticitate, agilitate, suplete, timp de reactie, schimbare de directie, rezistenta musculara

si vasculo-cardiaca;

■ Miscarea de dexteritate: initial, intermediar, avansat, foarte avansat;

■ Comunicarea nonverbala: expresia fetei, gesturi, pozitia corpului, formele si

posturile de mers, estetica, etc.

Bazele miscarii sunt: actul motric, gestul motric, actiunea, activitatea, motricitatea,

miscarea.

Cele mai frecvente tulburari si disfunctii in formarea, dezvoltarea si cresterea copilului

sunt:

a. Tulburari ale osteogenezei: rahitismul carential in perioada de crestere,

- acondroplazia - inchiderea precoce a cartilajelor de crestere. Kinetoterapie: se indica

program de exercitii active inainte de consolidarea cartilajelor de crestere.

- artogripoza - boala redorilor congenitale, exista redori articulare multiple, bilaterale,

mai mult sau mai putin simetrice. Apar leziuni la nivel osos, muscular, atitudini vicioase, redoare

articulara (nu aponevrotica ci prin insuficienta cavitatii articulare). Exista forme complete si

incomplete. Kinetoterapie: se indica tehnici FNP pentru pastrarea

tonusului muscular functional, hidrokinetoterapie si inot.

25

- luxatia congenitala de umar, sa nu se confunde cu paralizia obstetricala de plex brahial

sau cu luxatia umarului. Este de regula posterioara. Omoplatul supraridicat se gaseste in al II-lea

sau al IV-lea spatiu intercostal. Kinetoterapie: stimulare reflexa Vojta; telescopari, stretching,

hold-relax : Exercitii active in conditii usurate

b. Osteocondropatiile – tulburari care intra in cadrul distrofiilor osoase din perioada de

crestere pana in adolescenta. Au ca manifestare anatomo-patologica decalcifierea osului si

deformarea lui, rezultand afectari osteo-articulare. Etiopatogenia nu a fost bine precizata, fiind

vorba despre tulburari de tip distrofic, nu despre tulburari inflamatorii. Semne ale bolii sunt:

durere in repaus si in mers, spasm muscular, limitarea rotatiei coapsei.

Obiectivele kinetice generale pentru afectiunile de mai sus se pot grupa astfel:

- Educarea si reeducarea posturii

- Educarea si refacerea schemei corporale, a lateralitatii, a orientarii in spatiu

- Cunosterea schemei corporale

- Dezvoltarea miscarilor normale in ordinea aparitiei si a importantei

- Schimbarea si anularea posturilor anormale, reorganizarea posturala corecta

- Invatarea si educarea deprinderii de a se relaxa

- Educarea balansarii, echilibrari

- Prevenirea formarii diformitatilor la copii mici

c. Hidrocefalia – este un sindrom ce apare ca o consecinta a multiplilor factori ce actioneaza

prin mecanisme patogenice asupra copilului

d. Sechelaritate dupa encefalopatie infantila – pierderea mobilitatii voluntare a unei jumatati

de corp, sau dezordini la nivelului intregului corp

e. leziunile de plex brahial

3.2 Organizarea sistemului de recuperare educational si profesionala pentru copiii cu

dizabilitati

Vorbind despre eficienta unei actiuni - inclusiv in domeniul educatiei si invatamantului -

trebuie sa ne referim, fara indoiala, si la raportul dintre rezultatele obtinute in final si cheltuielile

implicate. Sub acest aspect, exista parerea ca educatia speciala a copiilor cu deficiente in scoli

separate ar fi mai costisitoare, comparativ cu educatia speciala a acelorasi copii cuprinsi in forme

integrate invatamantului obisnuit. De exemplu, in prefata semnata de Anca Butuca, la lucrarea:

'Includerea celor exclusi: respectarea diversitatii in educatie', UNICEF, Bucuresti, 1999, se

vorbeste despre necesitatea informarii autoritatilor in legatura cu 'avantajele incluziunii, nu

numai datorita contributiei pozitive a acesteia asupra dezvoltarii individuale si comunitatii, ci si

datorita costurilor scazute ale practicilor incluzive, comparativ cu institutiile segregate'.

Alti autori considera ca ambele forme de educatie speciala - atat cea separata, in scoli

speciale, cat si cea integrata invatamantului obisnuit - necesita cheltuieli suplimentare,

comparativ cu cele pe care le presupune educatia obisnuita a copiilor fara deficiente. De

26

exemplu, referindu-se la programele de educatie speciala, in general, Doru-Vlad Popovici

subliniaza ca aceste programe 'sunt foarte costisitoare, deoarece atrag cheltuieli suplimentare',

dar, din studii efectuate in diferite tari, 'rezulta, totusi, ca avantajele economice ce decurg din

aceste programe vor inclina balanta in favoarea lor'.

Avand in vedere acelasi aspect al costurilor comparative, pe care le implica scolarizarea

in contexte integrate (incluzive) si scolarizarea separata a copiilor cu nevoi speciale de educatie,

Troian Vrasmas subliniaza urmatoarele: ' Costurile din scoala sau clasa speciala sunt, de regula,

mai mari, deoarece salariile profesorilor reprezinta un procent insemnat, in cazul educatiei

integrate in scoala obisnuita, chiar cu sprijin extins, se poate ajunge Ja media costurilor din

scoala speciala sau chiar mai putin. Cu toate acestea, exista dovezi contrare, in sensul ca educatia

integrata si/sau incluziva este, in anumite tari si in anumite situatii, mai costisitoare decat

scolarizarea separata'.

In stransa legatura cu cheltuielile propriu-zise de scolarizare, trebuie sa amintim

cheltuielile pentru asigurarea unor resurse de tip servicii, dintre care -citandu-1 pe Dorel

Ungureanu - in educatia speciala mai importante si mai uzuale sunt urmatoarele

- servicii de monitorizare, examinare, diagnoza (a deficientelor, a disabilitatilor, a nevoilor

etc.);

- servicii de asigurare a starii de sanatate;

- servicii de consiliere, orientare, reducerea starilor conflictuale etc.;

- servicii de cazare, igienizare, 'organizare a vietii' si alimentatie;

- servicii de supraveghere;

- servicii de transport;

- servicii de socializare (inclusiv de asigurare a divertismentului);

- servicii complementare.

In continuarea celor referitoare la eficienta educatiei speciale (in cele doua forme ale

sale) trebuie sa subliniem si faptul ca nu pot fi stabilite anumite limite de gravitate a deficientei

mintale, pana la care este accesibila si eficienta educatia speciala integrata, iar, sub aceasta

limita, este eficienta si se recomanda educatia speciala in institutii separate.

Conditiile care fac posibile asemenea reusite:

- abordarea foarte de timpuriu a copiilor respectivi in programe personalizate de terapie

complexa, elaborate si aplicate (sau urmarite indeaproape) de specialisti psihopedagogi;

- antrenarea intensa si indrumarea permanenta de catre acesti specialisti a celor

implicati in aplicarea programelor individuale integrate, adica atat a educatorilor si

invatatorilor din gradinitele si scolile primare obisnuite, in care sunt integrati copiii respectivi,

cat si a familiilor acestora, indeosebi a mamelor;

- stimularea copiilor insisi, pentru a participa activ la desfasurarea programelor, pe cat

posibil constient si cu placere.

In practica scolara, insa, pana nu demult au existat, mai ales, situatii inverse, cand unii

copii cu deficiente lejere, cu intarzieri temporare in dezvoltare si cu dificultati de invatare, usor

27

de depasit in sistem integrat, erau orientati, totusi, cu prea mare usurinta spre institutii separate

(scoli speciale ajutatoare), acest fapt producandu-se, adesea, si datorita unor probleme sociale

majore, existente in familiile copiilor respectivi.

Odata ajunsi in scolile speciale separate, ei nu progreseaza conform asteptarilor.

Dimpotriva, dupa o scurta perioada de rezultate mai bune la invatatura - obtinute in contextul

unei subsolicitari (datorita curriculumului mult simplificat) si a ritmurilor incetinite de lucru,

specifice copiilor cu deficiente mintale reale - ei incep sa manifeste preocupari colaterale si apar

fenomene de indisciplina, inclusiv fuga de la scoala si vagabondaj, ajungand sa ingroase

randurile 'copiilor strazii'.

De altfel, tot in strada ajung si copiii cu deficiente reale, integrati in invatamantul

obisnuit, daca integrarea este formala, pur organizatorica, fara aplicarea unor programe corectiv-

formative eficiente si fara un regim de viata si de activitate, care sa le trezeasca atat sentimentul

sigurantei individuale, cat si pe cel al propriilor indatoriri.

Scolile inclusive au influente pozitive nu numai asupra elevilor cu nevoi speciale (care le

frecventeaza), ci si asupra tuturor celorlalti elevi, deoarece :

- dobandesc sentimentul ca suporta si sunt suportati, ca tolereaza si sunt tolerati, ca inteleg si

sunt intelesi;

- au sentimentul respectului reciproc;

- devin mai sensibili, empatici chiar;

- isi sporesc abilitatile de comunicare si de relationare, in general;

- isi insusesc o tehnica fireasca si spontana a solicitarii si oferirii de ajutor, in mod reciproc;

- ajung, treptat, la obisnuinta de a avea grija unii de altii, prin invatare functionala, mereu

ocazionala intr-o astfel de scoala;

- devin si sunt, in general, mai dezinvolti, mai spontani, mai firesti, stapani pe sine, usor

orientabili, mai ei insisi in orice situatie din afara scolii.

Asadar, in conceptia autorilor citati, scoala incluziva depaseste, prin aspiratiile sale,

dezideratul integrarii copiilor cu nevoi speciale in sistemul educatiei generale, de masa, autorii

respectivi militand, de fapt, pentru o scoala comprehensiva, unica si apta sa asigure tuturor celor

care traiesc si invata impreuna, o educatie complexa, in spirit moral, comunitar si cetatenesc. Dar

o astfel de scoala nu se infiinteaza, pur si simplu, printr-un ordin sau o ordonanta (fie chiar si de

urgenta), ci se construieste, de-a lungul anilor, prin efortul unor dascali care si-au inteles si isi

respecta menirea.

Alaturi de institutii de invatamant, exista institutiile spitalicesti in care se asigura

spitalizarea copiilor cu:

- paralizii cerebrale cu expresie diversa de infirmitate motorie cerebrala: hemi-, para-,

tetrapareza;

- malformatii congenitale: picior stramb, displazii de sold;

- sechele dupa traumatisme cranio - cerebrale( TCC) casnice, rutiere, etc;

- neuropatii senzitivo–motorii;

28

- paralizii periferice: paralizii de plex brahial, radiculopatii, sectiuni traumatice;

- neuropatii metabolice, de inclavare;

- boli neuromusculare: artrogripoza, distrofii musculare progresive, amiotrofii spinale tip I,

II ,III;

Centrele pot dispune de toate posibilitatile terapeutice la un loc:

- Kinetoterapie

- Electroterapie

- Ergoterapie

- Psihologie-comunicare(gradinita)-socializare

Obiectivele strategice pot fi reprezentate de:

- Îmbunătăţirea managementului activităţii medicale şi de cercetare. “Copilul are

dreptul de a se bucura de cea mai buna stare de sanatate pe care o poate atinge si de a beneficia

de serviciile medicale si de recuperare necesare pentru asigurarea realizarii efective a acestui

drept.(Conventia Drepturilor Copilului adoptata in 20 noiembrie 1989 de Adunarea Generala a

Natiunilor Unite)”

Supravegherea starii de sanatate a copiilor din Romania este reglementata prin

dispozitiile titlului VIII - Asigurari sociale de sanatate din Legea nr.95/2006. Conform

prevederilor articolului 213 aliniat (1) litera a), sunt asigurati fara plata contributiei la Fondul

National Unic de asigurari sociale de sanatate, “toti copiii pana la varsta de 18 ani, tinerii peste

18 ani pana la varsta de 26 ani, daca sunt elevi, inclusiv absolventii de liceu, pana la inceperea

anului universitar .dar nu mai mult de 3 luni) ucenici sau studenti si daca nu realizeaza venituri

din munca”.

Problema sănătăţii copiilor este extrem de importantă începând cu perioada precoce de

dezvoltare a organismului, în care se formează organele,aparatele sistemele si continuand cu

comportamentele, obiceiurile, ce vor avea o influenţă decisivă asupra stării sale de sănătate şi a

longevităţii viitorului adult. Aceasta este perioada în care reacţia organismului la măsurile de

prevenire a morbidităţii este mult mai eficientă.

În centrul atenţiei trebuie să stea planificarea, organizarea şi extinderea serviciilor

medicale oferite de centru, astfel încât acestea:

- Să dispună de o bază materială la nivel european

- Să fie susţinute de un personal calificat adecvat

- Să se desfăşoare pe circuite eficiente, conform normelor, pentru pacienţi, alimente, deşeuri,

vizitatori şi personal

- Să fie adaptate la necesităţile legate de influenţarea dezvoltării normale a sugarului, a corecţiei

tulburărilor de statică vertebrală

- Să anticipeze noi oportunităţi de răspuns la necesităţile pacienţilor

- Să fie parte a programelor pentru promovarea sănătăţii copiilor

-Reorganizarea centrelor de recuperare astfel incat sa raspunda cat mai adecavat

nevoilor cumulate de recuperare ale cipului cu dizabilitate sau cu neveie de recuperare

29

Bibliografie

Anexa din 19/04/2001,publicat in MO, Partea I, nr.25bis din 16/05/2001 privind criteriile si

normele de diagnostic clinic,diagnostic functional si de evaluare a capacitatii de munca

Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare – T.Sbenghe, Editura medicala,

Bucuresti,1987