Elemente ale decadentismului în Cubul negru de George Bacovia

Corina Dorcu

Decadentismul este un curent apărut în a doua jumătate a secolului al XIX‒lea în

Franţa. În prefaţa lui Théophile Gautier la Les fleure du mal 1868, autorul vorbeşte de un stil

decadent definit ca „ultim cuvânt al Verbului”. Pentru prima oară epitetul „decadent” este

aplicat unei persoane: „Aceste gusturi, prea puţin primitive, vorbesc de la sine şi trebuie

înţelese la un poet al decadenţei”. Această prefaţă a ajuns să fie identificată cu un program

estetic al curentului. Varietatea temelor şi a motivelor vehiculate de literatura decadentă

aminteşte, pe alocuri, de romantism (femeia fatală), de futurism (revolta manifestă faţă de

societate), dar şi de naturalism (recurenţa alienării şi a degeneraţionismului). Totuşi

decadentismul se delimitează clar de acestea prin ceea ce criticii au numit „sensibilitatea sa

feminină”, printr-un caracter pasiv, non-implicat, printr-o lipsă de vitalitate1. Dintre autorii

decadenţi amintim: Paul Verlaine, Baudelaire, Jules Laforgue, J.-K. Huysmans, Rachilde ş.a.

În literatura română, decadentismul pătrunde tardiv, la începutul secolului al XX-lea,

confundându-se adesea cu literatura simbolistă. Dacă decadentismul european a fost un

curent, decadenţa românească a fost o stare. George Bacovia reprezintă expresia cea mai

înaltă a decadentismului în literatura română, prin cultivarea tuturor categoriilor psihice

negative, prin predilecţia pentru maladiv, decorul citadin, fascinaţia pentru macabru şi

halucinant. S-a vorbit mult despre simbolismul lui George Bacovia, însă foarte puţin depre

caracterul decadent al unor scrieri bacoviene. Apărut în volumul Bucăţi de noapte din 1926,

Cubul negru ilustrează foarte bine stilul decadent existent deja în Europa încă de la primele

decenii ale secolului al XIX-lea.

Cubul negru abundă de simboluri. O mulţime de motive şi teme specifice

decadentismului sunt prezente aici: culoarea neagră şi violetă, „linia serpentua”, femeia fatală,

sexualitatea, dansul decadent, „la fin du siècle”. În primele versuri ale operei, Bacovia

exprimă imaginea decadenţei: „Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată”. Personajul din

Cubul negru trăieşte în veacul agoniei, al sfârşitului de lume. Se simte pierdut, inutil şi mai

ridicol ca niciodată. Atunci el primeşte semnul unui alt veac. Găseşte acasă un plic alb în care

se află un carton negru care conţine imprimat în litere albe invitaţia de a veni la o întâlnire pe

podul de fier „la ora 3 d.m.2”. Interesantă este aici cromatica culorilor negru şi alb şi

1 Dicţionar de curente literare moderniste, Coordonatori Prof. Univ. Dr. Viorica S. Constantinescu, drd. Alina Pistol, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2008.2 George Bacovia, vol. Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926.

alternanţa lor. Culoarea neagră este folosită de treisprezece ori, sugerând noaptea, angoasa,

negativitatea, macabrul, vidul. Culoarea neagră înseamnă şi lentoare, specifică decadenţei.

Întâlnirea personajului are loc, luându-l în primire un domn şi o doamnă îmbrăcaţi în

negru. Aceştia îl introduc într-un salon larg, bine luminat. Urmează o baie parfumată,

narcotizantă şi înfăşuraţi în cearşafuri albe, revin în salon. Aventura personajului este văzută

ca reacţiile cuiva care se iniţiază şi coboară cu adevărat în infern. Este o coborâre de iniţiere,

singura din opera lui Bacovia: „ Un cub negru, subsol, capitonat cu catifea neagră.....un cuib

al uitării3”. Imaginea centrală şi cea mai misterioasă a textului rămâne cubul negru, un

substitut al cavoului de plumb. În Dicţionarul de simboluri cubul apare într-un sens mistic ca

simbolul înţelepciunii, al adevărului şi al perfecţiunii morale. El este modelul Ierusalimului

viitor, promis de Apocalipsă. Este, de asemenea, piatra sfântă a musulmanilor4 şi

reprezentarea zeului Saturn.

La Bacovia până şi infernul miniaturizat e degradat. Făclia care le luminase salonul

este substituită în cub de un lampion. El va lumina orgia. O sobă ascunsă degajă „o căldură

moleşitoare” care le „alintă nudurile”. Stau culcaţi pe catifeaua neagră, sorbind arome negre

din trei pahare negre. Femeia ia o ghitară neagră şi cântă o melodie neagră. Mai târziu aceasta

dansează „fantastic, leneş, decadent”. Apare aici, în proza poetică a lui Bacovia, motivul

femeii fatale specific decadentismului.

Stingerea lampionului din cub semnifică sfârşitul unui veac. La lumina unei lanterne

apare umbra lui Karl Marx în noaptea cubului negru. Această umbră ar putea semnifica figura

centrală a veacului care a apus. În momentul acela s-a produs ţipătul isteric: „Un ţipăt isteric

ieşi din pieptul lor. Cu braţe nervoase, mă încleştară, şi o ploaie de sărutări bizare ne adormi

profund în acel cub negru al uitării...5”.

Aşadar, lumea decăzută sfârşeşte în cubul negru sub spectrul figurii lui Karl Marx. E o

ambiguitate neagră a acestui spectru. Ce vrea să spună poetul? Cu siguranţă, la nivelul

complexelor de cultură, Karl Marx apare ca mântuitor al vechii lumi. Dar, mai jos, pare că

veacul agoniei a stat sub semnul lui. De la apariţia lui Marx se produce ţipătul nebuniei şi toţi

sunt înghiţiţi de somnul profund al uitării. Agonia se încheie. Poate să înceapă veacul cel nou.

Părerile critice asupra decadentismului prezent în opera lui George Bacovia sunt

împărţite. Daniel Dimitriu explică că autorul Plumbului a izbutit să adapteze elementele

3 Idem.4 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol I, Editura Artemis, Bucureşti, 1993.5 George Bacovia, vol. Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926.

estetice exterioare (parnasiene, simboliste, decadente ş.a.) la sensurile lăuntrice ale fiinţei

sale6. Criticul menţionează că poeţii francezi fin-de-siècle l-au influenţat pe Bacovia. În

studiul Secolul Bacovia, Mihai Cimpoi fixează identitatea între fiinţa poetului şi fiinţa lumii:

„Lui Bacovia îi este de ajuns existenţa decadentă automodelatoare. El urmează un cod

deontologic acceptat şi promovat programatic. Mai mult decât atât, deontologicul supune

ontologicul, îl modelează. E o modelare în sens invers, precum se întâmplă cu toate lucrurile

în cazul lui Bacovia7”. Adrian Cibotaru afirmă că Bacovia nu este un produs al lumii

decadente, ci un creator de decadenţă8.

Criticul V. Fanache îl numeşte „postdecadent”, reliefând tematica liricii şi

sensibilitatea fiinţei bacoviene: „Dincolo de fenomenalitatea derutantă a lumii şi dincolo de

raporturile posibile în care poate antrena fiinţa [...] se manifestă căderea. Descripţia,

sentimentalizarea şi chiar sugestia îşi pierd din prestigiu, în beneficiul unei viziuni topite în

uniformul sens decadent. Universul şi omul se arată a fi cădere9”.

Bacovia rămâne pentru mulţi cititori şi critici un poet eminamente decadent în

literatura română.

6 Daniel Dimitriu, Bacovia, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 63-84.7 Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Editura Fundaţia Culturală Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, p. 36.8 Adrian Cibotaru, Formula poetului decadent:Minulescu, Bacovia, în revista Limba Română, nr. 4, 2007.9 V. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Editura Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, p. 25.