73 >>>

A n d r e e a D R I Ş C UUniversitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Şcoala Doctorală de Studii Filologice”Alexandru Ioan Cuza” University of Iassy, Doctoral School of Philological Studies

Bulevardul Carol I, nr. 11, Iaşi, România, tel. +40 (232) 201000, e-mail: contact@uaic.ro

Personal e-mail: andreea.driscu@yahoo.com

Elementa linguae daco romanae sive valachicae (1780) and the further grammar books

Elementa linguae daco romanae sive valachicae (1780) and the further grammar books. The paper aims to reveal acomparison between two grammar books from the eighteenth century (Elementa linguae daco romanae sive valachicae writtenby Samuil Micu and Gh. Şincai and Romanian Grammar (1797) of Radu Tempea). The analysis is based on some aspectsconcerning the importance of the two papers for that epoch, their structures, the terminology used and even examplesthat are common for both of them. It has started from the fact that Romanian Grammar of Tempea and other similarspeciality papers have been influenced by Elementa. Thus, the comparison has in view the significance of these ancientgrammar books for the Romanian development in literary history.

Keywords: grammar books, terminology, literary history, the eighteenth century, morphology, syntax, orthography,etymologism, loan translation.

Elementa linguae daco romanae sivevalachicae (1780) şi gramaticile ulterioare

EEste îndeobşte cunoscut faptul că Elementalinguae daco-romanae sive valachicae (1780),scrisă de Samuil Micu şi de Gh. Şincai

pune bazele perioadei moderne din istoria limbiiromâne literare. Indiferent de factorii care audeterminat numeroase periodizări în istoria noastrăliterară, cercetătorii recunosc în unanimitate valoarealucrării în discuţie, precum şi importanţa ei pentruconstituirea limbii române literare. Rolul gramaticii luiMicu-Şincai este susţinut de cei mai mulţi lingvişti,aceasta fiind considerată „prima gramatică adevărată alimbii noastre.1 În articolul menţionat, prima lucrare degramatică analizată de către Iorgu Iordan este cea a luiMicu-Şincai, cele anterioare având o valoare mult preamodestă:

„Dacă trecem cu vederea, ca fiind simple imitaţiiale unor modele slavone şi greceşti, două gramatici,cele mai vechi, rămase până astăzi în manuscris,alcătuite una la 1757, de către Dimitrie EustatieBraşoveanul, cealaltă ceva mai târziu, de cătrearhimandritul Macarie, urmează să socotim dreptprima gramatică adevărată a limbii noastre pe aceea alui Samuil Micu, apărută la Viena în 1780.” 2

Pentru scrierea gramaticii lor, Samuil Micu şi Gh.Şincai au ales limba latină din mai multe motive: maiîntâi pentru că era forma cea mai sigură de evidenţierea originii latine a limbii noastre, apoi pentru că latinaera limbă ştiinţifică internaţională, ceea ce permiteacercetătorilor străini să cunoască limba română. Un altmotiv era reprezentat de faptul că structuramorfologică şi sintactică a limbii latine fusese dejastudiată, iar terminologia gramaticală în limba latină eradeja creată. De aceea, Micu şi Şincai nu au întâmpinataceleaşi probleme pe care le-, folosirea limbii latineimpunea scrierea cu grafeme latineşti, acesta fiind oaltă formă de demonstrare a apropierii între limbaromână şi cea latină. Scrierea cu caractere latineşti,precum şi folosirea de termeni de origine latină (spredeosebire de lucrările anterioare când nomenclaturaslavonă făcea de multe ori greoaie înţelegerea textului)sunt semne clare de modernitate.

Ceea ce se reproşează gramaticii lui Micu-Şincaieste faptul că autorii au preluat alfabetul limbii latine,ignorând că în limba română existau unele sunete carenu aveau corespondent grafic latinesc. De aceea,soluţia adoptată nu a fost aceea de creare de grafeme

nr 4_2012_transilvania:transilvania 4/23/2012 12:50 PM Page 73

<<< 74

TRA

NSIL

VANI

A4 /

2012

care să noteze modul de pronunţare românesc, ci forţareacorpului fonetic al cuvintelor româneşti după grafemelelatine. Rezultatul s-a concretizat în ceea ce a fost numitsistem etimologic de notare a sunetelor româneşti. MirceaZdrenghea, editorul gramaticii lui Micu şi Şincai3 aratăfaptul că, deşi propun un sistem de scriere etimologizant,cei doi gramaticieni fac distincţie între sunet şi literă:

„Autorii şi-au dat seama că s-ar putea ca uniidintre cei care vor folosi gramatica să citeascăcuvintele aşa cum sunt scrise (greşeală care se maiface şi astăzi, uneori), şi de aceea ei, după ce scriucuvintele potrivit regulilor fixate, indică prin citeşte,cum trebuie pronunţate. Am ţinut să subliniemaceasta, căci astfel se vede clar că ei numai în scrisapropiau cuvintele româneşti de origine latină de celelatineşti, dar că doreau ca ele să fie pronunţatepotrivit uzului.” 4

Totuşi Gramatica lui Samuil Micu are meritul de a fipropus primele reguli fonetice din limba română,atrăgând, totodată, atenţia străinilor asupra poporuluinostru.5 Importanţa Elementelor lui Micu este surprinsăşi de către Iorgu Iordan:

„Cu toate lipsurile ei, gramatica lui Micu trebuiesocotită ca o realizare vrednică de atenţie, şi nu numaipentru vremea în care a apărut. Pe lângă faptul căeste prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea aremeritul de a fi servit multor străini, cunoscători ailimbii latine să înveţe româneşte şi mai ales să-şi deaseama de originea latină a limbii noastre.’’6

În plus, ea a deschis calea spre elaborarea altorlucrări de acest tip. O lucrare de o asemeneaimportanţă ştiinţifică nu putea să nu aibă urmărimajore asupra scrierilor ulterioare. De aceea, gramaticiprecum Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şiorânduielelor gramaticii româneşti (1787) a lui IenăchiţăVăcărescu, Gramatica românească (1797) a lui RaduTempea, Temeiurile gramaticii româneşti (c. 1815-1820) şiGramatica românească pentru îndreptarea tinerilor (1822) alui Constantin Diaconovici-Loga indică, prin structură,dar mai ales prin terminologie, influenţa Elementei. Înrândul acestora, se impune Gramatica românească a luiRadu Tempea care împrumută o parte din aparatulteoretic, din terminologie şi chiar din exemple dinlucrarea lui Micu şi a lui Şincai.

Îmi propun în acest articol să realizez o comparaţieîntre Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (pe caream consultatn ediţia realizată de Mircea Zdrenghea,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, în care se găseşteediţia din 1780 publicată la Viena, precum şi cearevizuită de Gh. Şincai şi publicată în 1805 la Buda) şiGramatica românească a lui Radu Tempea (Sibiu, 1797),pe baza aspectelor legate de structura lucrărilor, dedistincţiile teoretice, de terminologie şi de importanţapentru epoca în care au fost scrise.

Cele două lucrări au fost redactate în secolul alXVIII-lea, aşadar în plină epocă iluministă. Mobilul

redactării acestora, aşa cum reiese din prefeţelegramaticilor, l-a constituit demonstrarea originii nobilea limbii române (sau a limbii daco-romane, aşa cum onumeşte Micu), act imperativ în contextul folosirii înţările române a unei limbi şi a unei grafii străine despecificul celei naţionale. Asemănătoare ca intenţie şiconţinut, aceste scrieri diferă sub aspectul formei sau algrafiei, întrucât Elementelele lui Micu şi Şincai au fostredactate în limba şi grafia latină, în timp ce Gramaticalui Tempea a rămas tributară vechii grafii chirilice.

Capitolele introductive în care, fie se aduce uncuvânt de mulţumire celui care a susţinut scriereagramaticii, fie se justifică necesitatea redactării uneilucrări normative, subliniază importanţa ştiinţei sau amăiestriei gramaticeşti (Tempea) şi evidenţiază barbariasau decăderea limbii, precum şi nevoia de restabilire aei în rândul celorlalte limbi romanice. De altfel, în 1805Gh. Şincai sintetiza foarte clar crezul latinist: „ÎnGramatica noastră daco-romană ne-am străduit ademonstra în tot felul formarea limbii române dinlatină şi, totodată, pe cei ce cunosc bine latina să-iînvăţăm româna printr-o metodă mult mai uşoară şi peo cale mai scurtă.”7 Cu un deceniu mai devreme, RaduTempea sublinia dificultatea apropierii limbii românede latină, după o perioadă îndelungată de slavonismcultural:

„Cu greu este şi va fi dirept aceea a aduce limbaaceasta în cureţenia şi orighinálul ei, ádecă în limbaveche romanească sau rîmlenească, căci de ar aduce-ocineva în curăţenie ar fi tocma latinească şiitalienească, şi cel ce ar învăţa româneşte aşa limpede,care nu este român, cărţile bisericeşti nu le-ar puteaînţelêge, nici vorba obştească de acum obicinuită.Românul neînvăţat încă socotesc că ar zice că-ischimoseşti limba părintească.” [VI/ 6]În afară de evidenţierea originii limbii române şi de

apropierea ei de limba latină, ceea ce mai aseamănălucrarea lui Tempea de Elementele lui Micu/ Şincai esteşi structura lucrării, gramatica de la 1780 având în plusdouă părţi (Despre formarea cuvintelor daco-romane din celelatineşti şi Forme de vorbit despre lucrurile cele ce mai adeseorivin în cuvântare).

În ceea ce priveşte ortografia, deosebirea dintrecele două gramatici este faptul că Elementa, fiind scrisăîn latină, cu intenţia clară de a demonstra latinitatealimbii române, descrie literele latine, slujindu-se rareoride cele chirilice doar pentru a susţine descrierea şianaliza celor dintâi. Gramatica lui Tempea lemenţionează, doar, pe cele latineşti, analizapropriu-zisă şi întregul aparat teoretic şi terminological lucrării sprijinindu-se pe cele chirilice. Acest aspectface ca Elementele lui Micu/ Şincai să constituie cuadevărat lucrarea care pune bazele limbii româneliterare moderne, reprezentând un efort însemnat alcărturarilor ardeleni de a scoate limba română de subinfluenţa celei slavone şi de restabilire a statutului său.

nr 4_2012_transilvania:transilvania 4/23/2012 12:50 PM Page 74

75 >>>

În plus, este evident şi faptul că gramatica din 1780 afost concepută cu o destinaţie mai largă, ca oscriere-program a Şcolii Ardelene cu carereprezentanţii săi plănuiau înlocuirea alfabetului chiriliccu cel latinesc, spre deosebire de Gramatica lui RaduTempea care a fost scrisă în scopuri didactice şi care acirculat pe o arie restrânsă. De aceea, o lucrare careavea să folosesească predării limbii în şcolile din Sibiuşi Braşov, redactată în grafia epocii, nu ar fi putut aveaacelaşi impact pe care l-a avut lucrarea corifeilorardeleni cu aproape două decenii mai devreme.

De asemenea, Micu şi Şincai încearcă să apropie,prin scriere, forma cuvintelor româneşti de cea aetimoanelor, însă indică prin Citeşte modul depronunţare specific românesc. În felul acesta,ortografia pe care o propun este una etimologică, carese va păstra şi în secolul următor şi va fi acceptată şi deAcademie. Cuvinte precum pane (< panis), válle (< vallis),cauall (< caballus), muliere (< mulier), filiu (< filius), qvand(< quando), scientia (< scientia) sunt numai câteva exemplecare indică etimologismul exagerat al latiniştilor. Spredeosebire de scrierea lui Micu/ Şincai, Gramatica luiTempea evidenţiază un etimologism temperat (faptrecunoscut de toate studiile care au analizat lucrareapreotului sibian), dat fiind faptul că grafia şi grafemelecu care şi despre care a scris Tempea au fost celechirilice. Analiza capitolului destinat ortografiei dingramatica de la 1797 indică puţine date care evidenţiazăetimologismul. Un exemplu îl constituie îndemnul pecare autorul îl adresează şi multitudinea de situaţii încare adjective şi substantive provenite din latină, cuterminaţia –tor sunt scrise cu –u etimologic, după r+i:făcătoriul [193/106v], răvnitoriu [VIII/ 7v], cetitoriule [II/4v], următoriul [VI/ 6v], ajutoriul [3/ 12r]; coniuncţia [159/89v]. Analiza întregii lucrări, însă arată faptul că şiTempea încerca să evidenţieze apropierea limbiiromâne de originea ei. Încă din Cuvîntare înainte, autorulîşi exprimă tendinţa etimologizantă:

„Nici să te miri, iubite cetitoriule, căci amschimbat sau scurtat unile cuvinte care pînă acumîntr-alt chip s-au răspuns, căci în orighinálul limbiinoastre mai întîi aşa s-au răspuns, trăgîndu-să de lalatin; în l[atină], d[e] pildă, sore (latin[escul] sol) în locde «soare», omeni (latin[escul] homines), nu oameni, duo(latin[escul] duo), nu doao şi alt[ele].” [VIII/ 7v]Deşi ideea de apropiere a formei cuvintelor

româneşti de cea latinească este reluată de mai multeori pe parcurcul scrierii, cuvinte precum soare şi oameniau fost transcrise în această formă şi nu sore, respectivomeni, aşa cum indică Tempea, întrucât am privilegiatmodul în care am presupus că se pronunţau astfel decuvinte. Opţiunea de transcriere a fost întărită şi defaptul că uneori Tempea însuşi scrie oameni şi soare.Ideea este reluată în cadrul lucrării:

„Este obicinuinţă de să zice în loc de dormitdurmit, în loc de dorme doarme, dar nu este bine, fiindcă

să trage de la cuvîntul latinesc dormit ([lat.] dormit)dorme şi nu să zice doarmit ([lat.] doarmit) nici durmivit([lat.] durmivit) durmit, ci dormivit ([lat.] dormivit) dormit.”[139/ 79v]În această situaţie, însă intuiţia lui Tempea este una

corectă, forma „dormit” fiind păstrată în limba românăliterară.

Şi în ceea ce priveşte morfologia, între Elementa şiGramatica lui Tempea sunt atât asemănări, cât şideosebiri. Ambele lucrări recunosc existenţa a nouăpărţi de vorbire. Ceea ce este comun celor două esteîncadrarea substantivului şi a adjectivului în grupulnumelui, încadrare pe care toate gramaticile vechi o facşi care îşi are originea în gramatica limbii latine. În afaranumelui, cele două lucrări analizează şi pronumele,verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia.Elementa tratează în plus numeralul (numere), în timp ceGramatica lui Tempea consideră participiul ca parte devorbire distinctă şi analizează numeralul (numerii) înclasa pronumelor, fără să îl considere parte de vorbireseparată.

În categoria etimologiei sau a morfologiei,asemănarea dintre Elementele lui Micu/Şincai şiGramatica românească a lui Radu Tempea este evidentădin multe puncte de vedere. Mai întâi, trebuiemenţionat faptul că ambele lucrări declină articolul înfuncţie de şase cazuri, potrivit gramaticii limbii latine.Tempea recunoaşte faptul că ablativul este inexistent îndeclinarea cuvintelor româneşti, însă pentru a apropiamai mult morfologia românească de cea latină(asemenea predecesorilor săi), el notează la toate părţilede vorbire care admit categoria cazului şi pe cel ablativ:„Căderi (cásus) la români sînt numai patru şi acêleanumai în artículi şi în pronúme au loc, căci numeletotdeauna nemişcat rămîne, însă fiindcă în muma limbiinoastre latinească sînt şase căderi şi noi aicea punemşase.” [7/ 14r] De asemenea, cei doi autori atrag atenţiaasupra faptului că articolul este cel care se declină,forma substantivului fiind invariabilă. Ideea justifică şialegerea de către Tempea a calcului semantic numestarnic pentru denumirea substantivului. Semnificativeste şi faptul că în privinţa terminologiei, Gramatica luiRadu Tempea foloseşte atât termenii vechi obţinuţiprin calchiere, cât şi neologisme a căror formă este fieadaptată, fie preluată ca atare din latină. Elementele, însăredau realităţile gramaticale numai prin termenineologici, în bună măsură, de origine latină. Simplaalăturare a celor două gramatici arată faptul că RaduTempea preia terminologia neologică în mare parte dingramatica din 1780. Astfel, termeni precum definítus [8/14v] , indefinítus [8/ 14v], declináţio [9/ 15r] arată înrudireadintre cele două.

Nu numai terminologia este comună celor două, cişi însuşi modul de structurare a aparatului teoretic. Încădin primele pagini, se poate observa acest aspect:

nr 4_2012_transilvania:transilvania 4/23/2012 12:50 PM Page 75

<<< 76

TRA

NSIL

VANI

A4 /

2012

Analiza comparativă a Elementelor lui Micu/ Şincaicu Gramatica românească a lui Radu Tempea scoate laiveală un aspect determinat mai ales de faptul că ultimadintre ele a fost scrisă cu rosturi didactice. Este vorbadespre faptul că Tempea defineşte fiecare metatermennou introdus, pe care apoi îl clasifică şi îl exemplifică,pe când autorii gramaticii din 1780 nu definesctermenii, introducându-i direct prin exemple. Din acestpunct de vedere, se poate afirma faptul că Tempea estemult mai ordonat şi mai sistematic în expunere. În plus,în lucrarea din 1780 nu se operează prea multedistincţii terminologice. De pildă, clasificareasubstantivelor este absentă în gramatica lui Micu. Eaexistă, însă şi este dezvoltată în lucrarea lui Tempea. Cutoate acestea, distincţiile respective suferă de unfenomen larg răspândit în gramaticile vechi şi anumerealizarea de clasificări în absenţa criteriilor declasificare. Mai mult decât atât, ele se pot deduce şi sepoate observa faptul că organizarea materialuluiteoretic suferă de un amestec de astfel de criterii. Spreexemplu, în această situaţie, Radu Tempea introduce înaceeaşi categorie, a numirilor pe care substantivele le potavea, tipuri determinate de criteriul gradului deindividualizare a unui substantiv (distincţia nómenpróprium/ nómen apelatívum), de criteriul genului (nóminacolectíva sau nume cuprinzătoriu), de criteriul semantic(numele neamului, al ţării şi al moşiei) şi cel lexical(nume micşorătoriu sau diminutívum).

De asemenea, se poate observa că Radu Tempea apreluat şi unele exemple de cuvinte, propoziţii şimoduri de declinare din Elementa: lînă-a [13/ 17r],floare-a [13/ 17r], Nişte muieri plîng. [10/ 15v] suntidentice cu exemple pe care le oferă Micu/ Şincai(ediţia din 1980, p. 23). De asemenea, Tempea preia dinlucrarea care l-a precedat şi unele moduri de declinarea cuvintelor. Exemplele de acest fel sunt numeroase:

(Elementa, ediţia din 1980, p. 26-27)

(Gramatica lui Radu Tempea, [26/ 23v])

Însuşi modul în care Tempea şi Micu subliniazădificultatea formulării unei reguli asupra modului deformare a numelor feminine de la cele masculine esteasemănător:

Deşi sunt numeroase situaţii în care este evidentăinfluenţa gramaticii din 1780 asupra celei din 1797,există şi cazuri în care Radu Tempea se dovedeşte a fimai prudent în folosirea terminologiei de specialitate.De pildă, în capitolul Despre mărirea şi restrîngerea sensuluinumelor, autorii Elementei, deşi descriu specificuldiminutivelor şi al augmentativelor, le numescrestrângeri, respectiv extinderi de sens. Cu alte cuvinte,este vorba despre o eroare de desemnare, întrucâtextinderea/ restrângerea semantică sunt fenomenecare nu se suprapun peste distincţia augmentativ/diminutiv. Radu Tempea, însă este mai prudent subaspectul folosirii terminologiei, preferând sintagma Decreşterea (nómina augmentatíva) sau scăderea (nóminadiminutíva) numelor care, deşi este formulată într-un stilmult mai greoi, este mai potrivită. Asemănări seîntânlesc şi în clasa pronumelor. Cea mai importantădintre ele este clasificarea pronumelui în şase tipuri(personále, posesíve, demonstratíve, interogatíve, relatíve şiimpróprii). În categoria pronumelui personal, cele douăgramatici includ şi pronumele reţipróc sau reflexiv.

Cât priveşte numeralul, acesta dobândeşte statutulde parte de vorbire distinctă numai în Elementa, îngramatica din 1797 fiind subsumat pronumelui. Interesanteste faptul că deşi Radu Tempea include numeralul în clasapronumelui, el identifică mai multe tipuri de numerale: pelângă cel cardinal şi ordinal (care sunt analizate şi înElementa), gramaticianul tratează şi pe cele numărătoare(adverbiale), înmulţitoare (multiplicative) şi potrivitoare.Analiza exemplelor pe care le oferă Tempea pentru fiecareastfel de numeral dezvăluie faptul că distincţiile suntgreşite, iar exemplele sunt, de asemenea greşit atribuite:

„Nu este aşa de uşor a dao regulă sigură şi precisăasupra formării numelorfeminine de la masculine, deaceea nici nu o făgăduim, totuşiîntrucît se poate o cuprindemîn cele ce urmează.”

(Elementa, ediţia din1980, p. 23)

„Acest feliu de închipuirea face este foarte cu anevoie,însă tot din cît ne-au fostputinţa am ales reguli decăpetenie, lăsîndu-le maibunei îndireptări autoriuluiviitoriu.”

(Gramatica lui RaduTempea, [61/ 41r])

„L’ se pune la sfîrşitulnumelor masculine care setermină cu ă sau u.”

(Elementa, ediţia din1980, p. 23)

„Artículul hotărîtoribărbătesc -l să pune înainteanumelor bărbăteşti care săsfîrşesc în -ă sau -u, ádecă tatătatăl, grîu grîul, obraz obrazul.”

(Gramatica lui Tempea[12/ 16v])

„La singularN. bun-ul om, bonus homoG. a bun-ului omD. bun-ului omAc. pe bun-ul omV. bune om!Ab. de la bun-ul om

La pluralN. buni-i oameniG. a buni-lor oameniD. buni-lor oameniAc. pe buni-i oameniV. buni oameni!Ab. de la buni-i oameni

„SinguratecCăd [erea] 1. bunul-om2. a bunului-om3. bunului-om4. pre bunul-om5. o, bunule sau o, bune oame6. de la bunul-om

MultoratecCăd [erea] 1. bunii-oameni2. a bunilor-oameni3. bunilor-oameni4. pre bunii-oameni5. o, buni-oameni6. de la bunii-oameni

nr 4_2012_transilvania:transilvania 4/23/2012 12:50 PM Page 76

77 >>>

„Numerii sînt de trei fêliuri:(a). Temeinice (cardinália): unu una, duoi duo, trei şi cêlelalte.(b). Rînduitoare (ordinária): al întîiulea, al doilea, a treilea şi

cêlelalte.(c). Numărătoare (numărália): o dată, de duo ori, de trei ori şi

cêlelalte.(d). Înmulţitoare (multiplicatíva) care înmulţesc feliul: de un

feliu, de duo feliuri, de trei feliuri şi cêlelalte.(e). Potrivitoare (proporţionália) numai unu, îndoit, întreit şi

cêlelalte.” [86/ 53v]

Citatul este reprezentativ pentru ilustrarea erorilorde conţinut şi de terminologie. Mai întâi, Tempeaanalizează cinci tipuri de numerale, şi nu trei aşa cumnotează iniţial. Apoi distinge două tipuri (numărătoare şiînmulţitoare) cu acelaşi fel de exemple. În acest caz, estevorba despre numeralul numit de terminologia actualăadverbial. Apoi, exemplele arată faptul că multiplicativeste nu numeralul înmulţitor, aşa cum scriegramaticianul, ci cel potrivitor, întrucât îndoit, întreit suntnumerale multiplicative. Considerăm că erorileconsemnate sunt determinate de faptul că numeralulera o parte de vorbire insuficient tratată în literatura despecialitate a vremii, ca dovadă fiind şi faptul căultimele tipuri de numerale nici nu sunt notate înElementa. De asemenea, efortul de a găsi termenipotriviţi pentru realităţile gramaticale existente se parecă era destul de mare pentru o gramatică modestă aşacum este cea a lui Radu Tempea.

Asemănările dintre cele două gramatici aparţinândsecolului al XVIII-lea sunt evidente şi în ceea cepriveşte categoria verbului. Deşi autorii Elementei nusunt foarte riguroşi în expunere, detaliind mai multpartea practică decât cea teoretică, elementele comune,precum şi cele care fac diferenţa se pot observa cuuşurinţă. Astfel, se poate remarca faptul că RaduTempea preia o parte din terminologia folosită pentrudesemnarea categoriilor gramaticale ale verbului(prezéns [95/ 58r]; imperféctum [95/ 58r]; preterítumpluscamperféctum [95/ 58r]), însă intervine într-un moddiferit de Micu/ Şincai în organizarea timpurilorverbale. De pildă, timpul trecut sau cel ce au fost (témpuspérfectum) include două tipuri: preterítum perféctumcompozítum (la Micu praeteritum perfectum) şi preterítumperféctum símplex (la Micu prateritum absolutum).

Este important de subliniat faptul că în notareatermenilor neologici preluaţi din Elementa, Tempea faceunele concesii modului de pronunţare, dovedind unetimologism temperat. Exemple se regăsesc atât înterminologia verbului, cât şi a celorlalte părţi devorbire: praeteritum (Micu)-preterítum (Tempea),plusquamperfectum (Micu)-pluscvampérfectum (Tempea),praepositionibus (Micu)-prepoziţionibus (Tempea).

Spre deosebire de Samuil Micu şi de Gh. Şincai,Radu Tempea include printre părţile de vorbire şiparticipiul. Gramaticianul recunoaşte faptul că aceastăîncadrare este determinată mai mult de nevoia expresă

de apropiere a limbii noastre de cea latină, decât derespectarea morfologiei limbii române: „Partiţípiile nuar trebui să fie parte a vorbii sau să se ţie, dar fiindcăs-au obicinuit şi la limba latinească a să număra întrepărţile acestea şi mai vîrtos căce nu face nici o [150/85r] sminteală, pentru mai bună rînduială a părţilor decăpetenie s-au pus aicea în rînd.” Participiul esteconsiderat, în Gramatica din 1797, un nomén adiectívumcare provine din verb şi care se comportă ca un numemutarnic (adjectiv).

Şi modul de structurare, precum şi terminologiaadverbului arată înrudirea dintre cele două lucrări degramatică. Astfel, se poate lesne observa faptul căTempea preia din Elementa nu numai modul în careorganizează teoria referitoare la specificul adverbului(definirea părţii de vorbire, care îi este proprie,clasificarea adverbelor în din firea sa şi cele trăgătoare,apoi exemplificarea pe baza criteriului semantic). Deasemenea, sunt preluaţi şi unii termeni neologici(primitíva, derivatíva, advérbia ordínis, interogándi, dubitándi).Terminologia şi modul de abordare teoretică suntasemănătoare şi în privinţa prepoziţiei. Prepoziţioníbus(termen comun amândurora) sunt analizate şiclasificate în funcţie de regimul cazual al acestora.

Demn de consemnat este faptul că Radu Tempeaoferă o prezentare teoretică mult mai detaliată decâtpredecesorii săi în ceea ce priveşte conjuncţia şiinterjecţia. Dacă în Elementa aceste părţi de vorbire suntnumai exemplificate, în lucrarea lui Tempea ele cunosco justă clasificare şi o terminologie neologică. Termeniprecum copulatív, disiunctív, adversatíve şi causáles suntutilizaţi pentru a desemna tipurile de conjuncţie. Nu lafel de justă este şi încadrarea conjuncţiilor în tipurilemenţionate, întrucât gramaticianul oferă exemple şi deprepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale pe care leconsideră tipuri de conjuncţie. De o clasificare maiamplă se bucură, în lucrarea sibianului Tempea şi clasainterjecţiilor. Distincţiile terminologice au la bazăcriteriul semantic (interjécţii ale rugării şi ale îndemnării,minunătoare, văierătoare şi mulţămitoare).

Şi în domeniul sintaxei influenţa Elementelor asupraGramaticii din 1797 este evidentă. Deşi sintaxa ocupăun o parte redusă în economia celor două lucrări,urmare a necunoaşterii suficiente a unităţilor sintactice,comparaţia surprinde elementele comune. În cele douăscrieri, asemenea vechilor lucrări de gramaticăromânească, analiza sintactică este organizată în jurulpărţilor de vorbire, referiri la tipurile de propoziţie şi laraporturile sintactice fiind absente. De aceea,subcapitolele sunt intitulate Sintaxa artícolelor, Sintaxanumelor etc. Ca şi în domeniul morfologiei, aspectelecomune ţin nu numai de teorie, ci şi de exemplelefolosite pentru a ilustra conţinutul teoretic. Situaţiile deacest gen sunt numeroase:

nr 4_2012_transilvania:transilvania 4/23/2012 12:50 PM Page 77

<<< 78

TRA

NSIL

VANI

A4 /

2012

În ceea ce priveşte modul de constituire atermenilor folosiţi, se remarcă preponderenţaneologismelor în lucrarea din 1780. Micu şi Şincaistăpânesc mult mai bine conceptele, utilizând termeniprecum: ablativul instrumentului (p. 73), agent (p. 73),nominativ exprimat şi neexprimat (p. 77).

Comparaţia realizată între cele două lucrări degramatică, prin care am urmărit aspecte legate decontextul în care au apărut, structura lor, terminologia,organizarea aparatului teoretic şi exemplele practice,pune în evidenţă faptul că Elementa linguae daco-romanaesive valachicae constituie principala influenţă asupraGramaticii lui Radu Tempea. Acest fapt a fost amendatîn literatura de specialitate care s-a ocupat de lucrarealui Tempea, unde s-a insistat nu numai asupraneajunsurilor pe care le-a determinat folosirea grafieichirilice, ci mai ales asupra terminologiei întrebuinţatede către gramatician. Cu toate aceste lipsuri şi stângăcii,Gramatica românească a lui Radu Tempea câştigă printr-omult mai riguroasă organizare a materialului, adeseaprin distincţii mai detaliate şi mai potrivit realizate. S-aarătat, de asemenea, faptul că scrierea în discuţiefoloseşte o terminologie greoaie, cauzată de abundenţacalcurilor lingvistice, însă trebuie evidenţiat faptul căTempea oferă pentru majoritatea termenilor calchiaţiechivalente neologice care uşurează înţelegereatextului. De aceea, lucrarea în sine are meritul de a fianalizat faptele de limbă şi de a fi pus în circulaţieterminologia gramaticală specifică sfârşitului de secolXVIII.

Note.

1. Iorgu Iordan, Scurt istoric al principalelor lucrări degramatică românească, în „Limbă şi literatură”, anul II(1956), p. 163.2. Idem.3. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linguaedaco-romanae sive valachicae, studiu introductiv, traducerea

textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Editura Dacia,Cluj- Napoca, 1980.4. Idem, p. XII.5. Pentru detalii asupra importanţei Elementei veziŞtefan Munteanu şi Vasile D. Ţâra, Istoria limbii româneliterare. Privire generală, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1978.6. Iorgu Iordan, op. cit., p.165.7. Gh. Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,studiu introductiv, traducerea textelor şi note de MirceaZdrenghea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 117.

Bibliografie:

Iorgu Iordan, Scurt istoric al principalelor lucrări degramatică românească, în „Limbă şi literatură’’, anul II(1956) (Iorgu Iordan, A short history of the mainRomanian grammar-books, in „Language andLiterature”, 1956)

Radu Tempea, Gramatica românească, Sibiu, 1797 (RaduTempea, Romanian Grammar, Sibiu, 1797)

Samuil Micu, Gh. Şincai, Elementa linguae daco-romanaesive valachicae, studiu introductiv, traducerea textelorşi note de Mircea Zdrenghea, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1980 (Samuil Micu, Gh. Şincai,Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, editionestablished by Mircea Zdrenghea, Dacia PublishingHouse, Cluj-Napoca, 1980).

Ştefan Munteanu şi Vasile Târa, Istoria limbii româneliterare. Privire generală, Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1978 (Ştefan Munteanu,Vasile Târa, The history of Romanian literary language.General view, Didactic and Pedagogic PublishingHouse, Bucureşti, 1978).

Cercetările au fost finanţate din Fondul SocialEuropean de către Autoritatea de Managementpentru Programul Operaţional SectorialDezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiectPOSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342].

„Noi, daco-romanii, nefolosim de articolulnehotărît: întîi în toate aceleîmprejurări în care italieniiîntrebuinţează articolulnehotărît uno, germanii ein,ungurii egy; de ex. : dă-mi ocarte (...); am văzut un domnmare (...).

Al doilea. Cînd ridicămsau coborîm pe cineva foartemult: cînd prin cuvînt maimult indicăm, decît spunem;de ex. Au murit un Cesar şi tunu [v]ei muri? (...) Un varvarsă zică aceasta unui roman?”(Elementa, ediţia din 1980, p.71)

„Artículul nehotărîtoriusă pune:

(a). Cînd nu arăt nicihotărăsc lucru de carevorbesc, ci numai îlînsemnează preste tot, ádecăAm văzut [163/ 91v] un domnmare.; Am un prieten credincios.;Dă-mi o carte.

(b). Cînd înălţăm precineva sau defăimăm sau cîndvrem să însemnăm mai multdecît zicem, ádecă S-au smeritun împărat şi tu nu te vei smeri.;Un barbár să zică acestea unuiromân.; O roagă să se ţie aşamare.” (Gramatica din 1797,[162/ 91r]-[163/ 91v])

nr 4_2012_transilvania:transilvania 4/23/2012 12:50 PM Page 78