L 7:30-9:00

18:00-19:00 Sfânta Liturghie (Parastase) Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina (Închinare la Sfintele Moaște)

M 7:30-9:00 Sfânta Liturghie (Parastase)

M 7:30-9:00

18:00-19:30 Sfânta Liturghie (Parastase) Sfântul Maslu de obște

J 7:30-9:00 Sfânta Liturghie (Parastase)

V 7:00-10:30

18:00-19:00 Sfânta Liturghie (Parastase)

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou (Închinare la Sfintele Moaște)

S 7:30-9:00

17:00-19:30 Sfânta Liturghie (Parastase) Vecernia cu Litie și Utrenia

D 7:30-11:00 Acatistul și Sfânta Liturghie - Sf. Împărați Constantin și mama sa Elena

15-2

1 m

ai

Aducerea Sfintelor Moaște ale

Sfântului Ioan Rusul la Parohia Ortodoxă Lazaret

Vineri 26 mai:

17:00 - Slujba Privegherii în cinstea Sfântului Ioan

Rusul;

- Scoaterea spre închinare a Sfintelor Moaște.

Sâmbătă 27 mai:

07:00 - Sfântul Maslu;

08:00 - Acatistul Sfântului Ioan Rusul;

09:00 - Sfânta Liturghie oficiată de către Înaltpreasfințitul Părinte Episcop IOACHIM

alături de un sobor de preoți și diaconi;

11:30 - Agapă creștină pentru 700 de persoane, în

curtea bisericii.

Parohia Ortodoxă Lazaret Fundația „Episcop Melchisedec” - Filiala Bacău

vă invită la conferința:

Mărturisitori ai credinței ortodoxe din temnițele comuniste

Susținută de:

- doamna Lucia Hossu-Longin -

realizatoarea serialului „Memorialul durerii”

- Părintele prof. Nicolae Bordașiu -

mărturisitor din închisorile comuniste

Duminică 28 mai, ora 17:00 La Teatrul de vară „Radu Beligan”

Intrarea este gratuită pe baza invitațiilor obținute de la parohiile ortodoxe din municipiul Bacău.

Revistă săptămânală de zidire sufletească a Parohiei Ortodoxe Lazaret. Apare cu binecuvântarea ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului.

DIN OSP[\UL CREDIN\EI

Î n vremea aceea a venit Iisus la o ceta-te a Samariei, numită Sihar, aproape

de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Ii-sus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o feme-ie din Samaria să scoată apă.

Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, căci ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere merinde.

Femeia samari-neancă I-a zis: Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.

Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie.

Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, deci, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și au băut din ea el însuși și fiii lui și turmele lui?

Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va

mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgă-toare spre viața veșnică.

Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.

Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este băr-bat. Aceasta adevărat ai spus.

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești Prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.

Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne în-chinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină tre-buie să I se închine în duh și în adevăr.

Inima omului nu se liniștește până nu se odihnește în Hristos Domnul.

(Arhimandritul Paulin Lecca)

20 14-20 mai

2017

Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei)

Ce este închinarea „în duh și în adevăr”? …………... 2

Samarineanca ……………………………………………… 5

Despre cum să stăm în biserică, cu frică și cu oste-

neală …………………………………………..…………….. 6

Concubinii, sinceritatea și femeia samarineancă … 6

Cea mai bună soluție …………………………………….. 7

2

Ce este închinarea „în duh și în adevăr”?

M ântuitorul învăța prin aceste cuvin-te pe femeia samarineană - și prin

ea pe noi toți - că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci mo-dul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dum-nezeu este numai în acel loc, deci că Dum-nezeu este mărginit și trupesc. Or, Mântui-torul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, și de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutin-deni; așadar, oriunde ne poate auzi și primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru

că bisericile sunt și ele răspândite în toate localitățile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista de-cât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toți iudeii să se închine lui Dumnezeu.

Acum e prezent Hristos cu trupul și cu sângele Lui în toate bisericile orto-doxe de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre și ale morților noștri, ca și pentru ajutorul nostru în viață. Iar bisericile sunt între casele noastre și puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste și prin casele noastre și noi Îl simțim, pe El, cu

darul și cu ajutorul Lui pretutin-deni, în drumurile și în ocupații-le noastre, dacă ne înălțăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este”

I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.

Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți de ve-deți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieșit din cetate și veneau către El.

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zi-când: Învățătorule, mănâncă.

Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mân-care pe care voi nu o știți.

Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cum-va I-a adus cineva să mănânce?

Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să să-vârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic

vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce se-ceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor.

Şi mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.

Deci, după ce au venit la El, samarine-nii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuito-rul lumii. (Sfânta Evanghelie după Ioan 4, 5-42)

7

a arăta concubinilor Calea. Situație aproa-pe fără ieșire, potențialul dialog sec…

Iată însă o pagină nou-testamentară, arhicunoscută de altfel, care ne dezvăluie atitudinea corectă pe care trebuie să o aibă cei (cele) care spun că n-au nevoie de acte și, implicit, de ritualuri.

E vorba de convorbirea Mântuitorului Hristos cu femeia samarineană la fântâna lui Iacov.

Iisus îi vorbește femeii de apa cea vie pe care de o va bea cineva nu va mai înseta în veac, căci apa aceasta se va face în acela izvor de apă curgătoare spre viața veșnică (Ioan 4, 14). Ca să nu mai înseteze, samari-neanca cere această apă de la Hristos, iar Acesta, ispitind-o, i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici.

Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc (Ioan 4, 16-19).

Mă gândesc că și femeia samarineancă și-o fi zis ca n-are nevoie de acte și ritualuri popești.

Ea avea nelămuriri în ceea ce privește credința (întreabă pe Domnul în ce loc se cuvine a se închina), însă se-nțelege din cuvântul Evangheliei că nu punea preț pe rânduielile lui Dumnezeu și trăia ca atare.

Dar iată că Însuși Dumnezeu vine la ea și în fața „Proorocului” ea nu poate să spu-nă: „Vin imediat cu bărbatul meu”, ci „N-am bărbat!”.

Hristos cere de la noi sinceritate; ne cere să nu ne mințim și să nu ne mai ascundem după tertipuri și atitu-dini la modă. Noi ne putem minți ușor pe noi înșine, suntem firi slabe. Mediul ne influențează, high-life-ul o cere, concubina-jul e trendy, se poartă…

Hristos strigă însă înspre toate aceste vedete concubine care-și povestesc viața și

principiile fără de Dumnezeu prin reviste: N-ai bărbat! (sau N-ai femeie!). Cel cu care ești acum nu-i al tău.

Vino-ți în fire. Fii sinceră ca și femeia pe care am

întâlnit-o odinioară la fântâna lui Iacov de lângă cetatea Sihar a Samariei. Nu te-am văzut în fața Sfântului Altar cerând binecuvântarea de a trăi împreună, în iubire, toată viața. Nu te pot lăuda, cum am lăudat-o pe femeia aceea. Nu tră-iești după legea Mea, nu te cunosc pe tine”.

Bunul Dumnezeu să dea gândul și cu-vântul bun al samarinencei tuturor celor care cred că n-au nevoie de rânduielile lui Hristos!

(teologul Laurențiu Dumitru)

Cea mai bună soluție

U n băiețel care se afla în vizită la bunicul său, găși o broască țestoasă

și începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în carapacea ei, iar băie-țelul încercă în zadar cu un bețișor să o scoată afară. Bunicul său îl prinse asupra faptului și-l opri să mai chinuiască broasca.

- Nu e bine cum procedezi. Vino să-ți arăt cum trebuie procedat.

Luă broasca țestoasă în casă și se așeză lângă sobă. Nu după multe clipe broasca se încălzi, își scoase afară capul și picioarele și privi la băiețel.

- Oamenii sunt câteodată ca și broaștele țestoase, spuse bătrânul. Nu încerca nicio-dată să constrângi pe cineva, ci încălzește-l cu bunătate, și atunci el va face cum dorești tu, dacă îl vei sfătui de bine.

6

Despre cum să stăm în biserică, cu frică și cu osteneală

L a tot cel ce crede în Dumnezeu, vine îngerul Domnului, dacă nu-l gonim

noi pe el cu lucruri rele. Că, precum fumul gonește albinele, și pe porumbei mirosul urât, așa și pe îngerul păzitor al vieții noas-tre, îl îndepărtează de la noi păcatul.

Să nu dai, zice Scriptura, piciorul tău spre clătire, nici să nu adoarmă cel ce te păzește pe tine. Că, precum cineva ar sta înaintea împăratului și ar vorbi cu el, și, chemând pe slugi, ar sta și ar vorbi cu ele, lăsând pe împărat, așa face și omul care, în vremea cântării sale, bârfește și își risipește mintea sa.

Deci, să cunoaștem, fraților, cum stăm înaintea lui Dumnezeu, în biserică. Precum îngerii, cu cutremur Îi stau înainte, cântând, așa și nouă, ni se cade a ne asemăna lor, cu inimă curată și cu frică stând la cântare și la rugăciunile noas-tre înaintea lui Dumnezeu, a Căruia este slava, acum și pururea și în vecii veci-lor! Amin.

Concubinii, sinceritatea și femeia samarineancă

Î n timpul liber mi se întâmplă să răsfo-iesc diverse reviste mondene, încerc

să le iau pulsul, să înțeleg ce se mai întâm-plă prin lumea aceasta.

În multe dintre aceste reviste de high-life (deși high-life s-ar traduce prin „viața la înălțime”, la standarde înalte, acolo nu văd decât viața de jos, pă-mântească, lumească, văd neputințele firii noastre lăudate și preamărite).

Citesc, din ce în ce mai des, prin astfel de reviste, articole și interviuri cu și despre vedetele noastre autohtone că nu se mai

pune preț pe căsătorie, preferându-se con-cubinajul, „căsătoria de probă”.

Duhul vremurilor noastre estompează conștiința creștină; concubinii nu-și mai trăiesc păcatul cu sfâșiere de inimă pentru situația în care se află și pe care ar trebui să o depășească.

Zeci de cântăreți, prezentatori de știri și alte vedete TV – modelele vremurilor de azi – afirmă, spre exemplu, cu nonșalanță: „căsătoria este doar o hârtie, ce să fac cu ea. Siguranța în relație se bazează pe cei doi oameni implicați, pe cât de mult își do-resc să fie bine, nu pe un petic de hârtie”. Mă feresc să înșir nume, să le pomenesc aici pentru că nădăjduiesc că vor ajunge, cu mila lui Dumnezeu, la o înțelegere creștină a vieții.

Traiul în comun fără acte, deci și fără binecuvântarea lui Dumnezeu în Taina Cu-nuniei în fața Sfântului Altar – subiect dis-cutat și răs-discutat; am mai scris și eu pe aceasta tema. Dialogul dintre teolog și o astfel de persoana „deschisa la minte” foar-te previzibil, fad, convențional: „Hristos condamna desfrâul!”,

„Dar nu desfrânăm, noi ne iubim. Pros-tituția este desfrâu!”.

„Vă iubiți, dar tot desfrânare este, căci nu v-ați unit prin Nuntă; chiar dacă nu e o relație pe bani și chiar dacă nu mai aveți pe

altcineva, vă iubiți cu patimă, nu doar prosti-tuția e păcat”. „Da, dar noi credem în Dumnezeu și-L iubim și El ne iubește pe noi…”. „Da, dar nu sunteți în rânduiala Lui, cine-L iubește pe Dumnezeu

ascultă de poruncile Lui…”, etc. O situație de viată care întristează su-

fletele teologilor noștri sinceri în lucrarea lor, care se simt dezarmați de neputința de

3

- spune Sfântul Ap. Pavel (Filip. 4, 15) și „în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).

Pe de o parte, această putință și datorie de a prea-mări pe Dumnezeu în tot lo-cul pune în lumină cu mult mai vie măreția lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta ușurează foarte mult pe credincioși ca să-și îndeplinească datoria și por-nirea sufletească de a se în-china lui Dumnezeu și dă pu-tința ca ea să se poată face în orice zi și la orice oră din zi.

Dar Mântuitorul nu S-a mulțumit să spună samari-nencii - și prin ea nouă - numai că Dumne-zeu este de față, ca Duh, pretutindeni, și că deci, putem și trebuie să-I aducem închina-re în orice loc și în orice zi, ci El a adăugat și o învățătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu.

Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh și Adevăr” - a spus Mântuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înțeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înțelesul lor; de aceea, ne vom mulțumi și noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conținut.

Sfântul Chiril din Alexandria a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărți mari, ca să arate că închinarea cu Duhul și cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testa-ment, care constă în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârșit mai prețioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sân-gele de tauri și de viței să curețe con-științele cum poate să curețe sângele lui Hristos - spune Sfântul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiin-ța noastră cu El, în continuarea jertfei Sale

de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-și dădea ființa sa lui Dumnezeu

când se închina, ci dădea o par-te din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, ființa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumne-zeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exteri-oare ale sale. Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă ușura-re în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o ușurare care face și ea cu putință închinarea în orice clipă și în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri

și de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim ființa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dum-nezeu Se sălășluiește astfel în toate cutele ființei noastre, curățind-o de toate gânduri-le și faptele urâte și întărindu-ne spre cele bune, adică sfințindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exteri-oare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne ru-găm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simțirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dum-nezeu, că suntem în fața Lui. Câtă ne-plăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenți la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci și noi nepăsători, când prin toată poziția noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm pro-priu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jigni-tor chiar față de semen, cu cât mai jignitoa-

4

re este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenția noastră este împrăștiată, când gândul nostru nu stă țintă la Cel Căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întin-de în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage și pe cei din jur în adâncul liniș-tit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în ființa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu și la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredințat că Dumnezeu e în fața lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni și deci și în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învățătura că Dumnezeu e Duh și deci pre-tutindeni și între trebuința de a te ruga cu toată simțirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălțat și încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu și că prin puterea duhului dumnezeiesc simte față de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciu-nea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecțiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Romani 8, 28). Duhul vine în ajutor neputințelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm și „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta în-seamnă în primul rând să știm cum ne ru-găm, iar în al doilea rând să știm ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioși și mai ales cre-dincioase care nu știu cui se roagă și cer

lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceș-tia, nu are o față lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o silești prin gesturi și cuvinte ciudate, lipsite de înțeles ca să ți se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poți arăta mai tare ca ei. Astfel, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie și omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătățirea lui sufletească și pen-tru mântuirea lui.

Credinciosul tre-buie să știe că Dum-nezeu este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o nețărmurită iubire față de noi pe însuși Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup și suflet ome-nesc, că S-a răstignit din aceeași iubire față de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne și nouă la sfârși-tul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îm-bunătățire și desăvârșire neîncetată, de iubire de Dumnezeu și de oameni ca să devenim vrednici de împărăția veșnică a iubirii.

Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu și de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul și să sporim în pace și com-uniunea cu toți credincioșii și cu toți oame-nii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios și credincios, e deschiderea și voința de prietenie și de bună înțelegere a celui cre-dincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar și pornirea de a folosi darul

5

său spre folosul altora. Duhul e bunul co-mun al tuturor, e cel în care ne întâl-nim și ne simțim toți una. Unde este dezbinare și dușmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh”.

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 3).

Rugându-ne „în duh și în adevăr”, vom putea să simțim tot mai mult ce mare lu-cru se cuprinde în binecuvântarea acelu-iași Sfânt Apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hris-tos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și părtășia Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (II Cor. 13).

(Pr. Prof. Dumitru Stăniloae „Glasul Bisericii” nr. 5-6, 1966)

Samarineanca „I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia

care se cheamă Hristos; când va veni Acela, ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel Care vorbește cu ține” (Ioan, 4, 25-26)

M ărturisirea este identică aceleia făcute orbului din naștere. De ce o

enunță Domnul și de data aceasta? Pentru că i-au plăcut curajul, istețimea, vânjoșia și impetuozitatea femeii.

Nu I s-a părut obraznică, doar dârză, inteligentă și slobodă la gură.

Chiar aceasta a stârnit mulțumirea (și, cine știe? zâmbetul lăuntric) Domnului: tonul ei liber, neînfricat, nefățarnic, des-chis, cercetător, înfipt, îndrăzneț, inimos, nițel semeț. (Semeț nu în sensul orgolios și încrezut în sine, ci temeinic statornicit în postura-i de ființă rațională, dispusă a cre-de, însă nu ușor).

Aceste însușiri cutezătoare, cărora nu li se adaugă insolența, deși la marginea bunei cuviințe, i-au fost pe plac Domnului, mare amator de curaj, de inteligență, ba și de îndrăzneală și caractere ferme (hananeanca, văduva stăruitoare), de oa-meni dintr-o bucată. Dar Căruia nu-I sunt vrednici de îndrăgire căldiceii, lingușitorii, nehotărâții, fățarnicii.

Iar samarineanca numai fricoasă nu-i și nici nu lingușește, nici nu se fățărește și-i gata să se dea învinsă de evidență (când Hristos îi spune că nu are bărbat, ea nu-L contrazice, nu se ascunde ci pe dată își dă seama că are în prezența ei un prooroc, ba poate pe Mesia).

Spune ce crede și ce cugetă, nu se fe-rește a vorbi „tare” cu Domnul, ba a-L și ironiza nițel: (Doamne, nu ai găleată și fân-tâna este adâncă: de unde dar ai apa cea vie?)

Samarineanca e raționalistă, pozitivă, practică (aparține categoriei mintale a Sfântului Toma), e deșteaptă, judeca logic; și nu are lacăt la gură, e vorbăreață, e țea-pănă, are o fire comunicativă de țărancă neamăgită ori de orășeancă frecată cu lu-mea, nu cunoaște timiditatea și ocolișurile, aidoma – ne va fi din nouă îngăduită rapor-tarea la profan – personajelor lui Creangă.

Această simplitate, această îndrăzneală, această agerime, această sinceritate, aces-ta sfătoșenie de Smărăndiță samarineană au trezit simpatia și atenția Domnului – drept care i Se mărturisește și ei! Desigur, pentru că s-a dovedit deodată femeie și om de caracter, iar nu vreo miorlăită, vreo lip-sită ce darul sfânt al grăirii pe șleau și de al recunoașterii teofaniei când ea binevoiește a se manifesta și în împrejurimile cele mai neașteptate și mai neexcepționale!

(Nicolae Steinhardt din „Dăruind vei dobândi”, Editura Mănăstirii Rohia)