„Lipsa de experiență, de viziune și scăderea valorilor morale și sociale a făcut ca și disciplina ”religie/istoria

religiilor” să fie formalizată, să devină o disciplină care să mărească doar nivelul mediei generale, în

detrimentul importanței sale primordiale – formarea de valori umane complexe și complete. Astfel,

considerăm că ar fi necesar o reconsiderare psiho-pedagogică și metodică a disciplinei, și totodată o corelare

cu societatea românească, europeană și internațională, pentru a răspunde necesităților actuale, deci am putea

vorbi de necesitatea unei ”reformări” conceptuale a disciplinei, pentru a răspunde problematizărilor educației

moderne.” (pag. 2);

„Opinăm că nu este oportun să fim împotriva unei activități sociale ce ”are valențe educaționale deosebite,

prin rolul ei formativ în viața tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate și de

orientare, propunând modele viabile de bunătate și sfințenie, și oferind tinerilor repere în viața de familie și

în societate”1, doar pentru faptul că uneori, anumite persoane, din neștiință sau din rea voință abuzează

2 de

misiunea avută, ca profesor în general, și în special de religie. […]Considerăm că evenimentele privitoare la

îndoctrinarea religioasă forțată, în spațiul școlar sunt izolate, fapt pentru care și punctul de vedere al

Patriarhiei Române este unul corect și nu lasă loc de interpretări, amintindu-ne de „Contribuția Bisericii

Ortodoxe Române la formarea și la dezvoltarea tezaurului cultural național”, contribuție ce „nu poate fi

contestată sau considerată un „fals istoric”, ci a fost clar recunoscută […].” (pag. 3-4);

„Raportându-mă la conceptele de mai sus aș putea afirma că instruirea este procesul prin care se

urmărește dezvoltarea deprinderilor intelectuale , într-un mediu organizat și într-o anumită perioadă de

timp, prin care individul primește noțiuni fundamentale în domeniile de interes ale unei națiuni și personale,

cu scopul de a-și forma o educație complexă, pentru sine și pentru societatea în care trăiește, iar educația ar

reprezenta modalitatea prin care individul demonstrează, în principal, în mod practic, însușirea și

înțelegerea conceptelor intelectuale dobândite atât prin intermediul sistemului școlar, cât și prin

intermediul altor factori instrucționali.

Pentru o bună înțelegere a acestei lucrări considerăm important să lămurim și termenul de catehizare3:

reprezintă acțiunea prin care biserica transmite dogmele religiei creștine, fiind sinonim cu îndoctrinare4 –

acțiune de inițiere a unui credincios în principiile unui sistem religios. Psihopedagogul C. Cucoș5, definește

catehizarea ca reprezentând „acea acțiune formativă, derulată în cadrul bisericii de către personalul de cult

sau laici instruiți, și are ca obiectiv introducerea metodică a credincioșilor (de toate vârstele) în cult și în

tainele credinței, prin cunoașterea, punerea în situație și profesarea efectivă a valorilor unei confesiuni. Ea

reprezintă o inițiere sistematică într-un cult sau credință anume, prin prezentarea specificității dogmatice,

liturgice, morale etc. și este exercitată de către preot, sacerdot în perspectiva aderării la credință și a unei

evanghelizări explicite. ” (pag. 6-7)

„Abordarea educației religioase în mod monoconfesional a generat numeroase cercetări și dezbateri, din

partea societății civile, existând voci care chiar au solicitat scoaterea disciplinei din sistemul de învățământ

laic, justificându-și poziția prin prisma libertății religioase prevăzute de constituție, prin prisma unor abuzuri

comise, în mod sporadic, de câțiva preoți-profesori, precum și a unor abordări catehetice stricte, mergând

uneori până la îndoctrinare, înfăptuite în cadrul activității școlare, datorate, considerăm noi modalității de

abordare actuale a disciplinei, deci implicit a curriculumului național. Acesta este motivul pentru care, în

paginile acestei publicații am încercat să propunem o altfel de abordare psihopedagogică a disciplinei laice,

o abordare care să permită atingerea unei cunoașteri a întregului fenomen religios, în ansamblul său, o

cunoaștere religioasă care să nu încalce principiile libertății religioase constituționale a individului,

1 Patriarhul Daniel - Nu vrem liceu fără dumnezeu! Predarea religiei în sistemul de învățământ public, un act de dreptate și o necesitate permanentă

http://www.patriarhia.ro/images/documente/nu_vrem_liceu_fara_dumnezeu.doc 2 Așa cum sunt, se pare, în cazurile relatate de ASUR - http://www.asur.ro/noutati/indoctrinarea-religioasa-din-scoli

3http://dexonline.ro/definitie/catehizare

4http://dexonline.ro/definitie/indoctrinare

5(Cucoș, Catehizarea şi educația religioasă. Abordare comparativă, 2008) - http://www.constantincucos.ro/wp-

content/uploads/2011/03/Catehiza.ed_.relig_.doc

dar în același timp nici să știrbească din dreptul său de a beneficia de o educație completă, pentru că

noi considerăm că un om educat doar prin prisma anumitor laturi – științifice și tehnologice, civice și etice,

estetice, etc., fără a aborda latura cu cel mai mare impact social, istoric și chiar economic, adică latura

religioasă, este un om cu un grad mare de dizabilitate intelectuală și ar fi asemenea unui sportiv de

performanță care ar pune accent doar pe anumite laturi ale dezvoltării sale, ignorând în mod conștient sau nu,

dezvoltarea armonioasă a abilităților necesare atingerii performanței înalte. […] Suntem conștienți de faptul

că încercarea „de a ne posta ca mediatori între teologi și pedagogi”, ba mai mult de a încerca o abordare

sensibilă, reformatoare, aproape ecumenică, universală, „ne-am asumat un dublu risc: de a fi priviți cu

compasiune sau chiar respinși și de teologi și de pedagogi. De teologi, pentru că … nu ne-am apropiat

aceleași instrumente de argumentare, același tip de discurs apologetic, catehetic, omiletic.”; nu am urmărit

doar o țintă imediată, închistată în dogme și uneori chiar și în trăiri fariseice și „de pedagogi, pentru că … am

„trădat” un anumit tip de ideologie epistemică, de discursivitate rece, raționalizată”6, urmărind finalitatea

educațională religioasă a individului.” (pag. 20-21)

”progresul uman depinde, de cele mai multe ori de întrepătrunderea culturii materiale, cu cea spirituală,

omul, ca ființă rațională având inscripționată dorința de a crea noi valori culturale, valori prin care, de cele

mai multe ori aspiră, fie să demonstreze divinității atașamentul și dragostea sa, fie încearcă să creadă că

poate fi mai presus de absolut, de divinitate, aspecte ce constituie un real argument privind instruirea

educabilului, în cadrul sistemului școlar și sub aspect religios, altfel ar însemna ”să rămânem „infirmi” din

punct de vedere spiritual; s-ar edita o nouă formă a analfabetismului, cel de ordin religios”7, altfel spus, fără

o educație interreligioasă sau transreligioasă individul ar avea o ”dizabilitate intelectuală acută”. (pag. 24)

”Observăm necesitatea de a se face diferență între catehizare și educație, între rolul bisericii și rolul școlii

laice pentru că ”numai cel ce se îndoiește de credința lui fuge de celălalt, se închide în sine, se izolează,

arunca anatema spre altul”8, precum și necesitatea de a se respecta ”alteritatea confesională„ și religioasă,

pentru că dialogul și comunicarea interumană nu se poate face decât între persoane bine situate religios,

instruite suficient în ceea ce privește atât religia lor, instruire realizată prin colaborarea biserică -școală, dar

mai ales în ceea ce privește religia sau confesiunea semenilor săi. (pag. 28)

”A încerca să îți negi trecutul, religia înaintașilor tăi și a semenilor reprezintă doar o dovadă de ignoranță

socială și o dovadă de pseudo-intelectualitate. Suntem de acord că predarea monoconfesională și aproape

monoreligioasă, așa cum este astăzi abordată educația religioasă, este de tip limitativ, însă acest fapt nu ne

poate duce la ideea că educația religioasă nu ar avea valoare formativă, valoare ce este indubitabilă, doar

printr-o analiză simplă a prezentului și trecutului societății umane, deci a crede că educația religioasă nu este

benefică și chiar necesară unui sistem de învățământ performant și eficient reprezintă o gravă eroare

deoarece, negarea spiritualității înseamnă ați nega trecutul, ați nega majoritatea valorilor culturale și umane,

înseamnă o încercare de reîndobitocire a societății umane, deci o întoarcere la începuturile erei umane, ceea

ce nu este de dorit, astfel consideram ca ar fi posibilă, în contextul europenismului actual, doar o revizuire

structurală a percepției activității educaționale privitoare la abordarea religioasă în sistemul de învățământ.

(pag. 30)

”Abordarea interreligioasă/interconfesională presupune corelarea conținuturilor religioase, astfel încât să

poată fi accesibile și predabile, fără a aduce atingeri convingerilor religioase individuale sau fără a

deforma ”adevărurile„ religioase specifice fiecărei confesiuni sau religii. O asemenea abordare mai

presupune și ”integrarea conținuturilor” religioase, fie pe principii de interdisciplinaritate, fie de

transdisciplinaritate astfel ”înțelegem prin integrare pedagogică a conținuturilor religioase acel parcurs

6(Cucoș, Educația Religioasă – repere teoretice și metodice, 1999), pag 12

7(Cucoș, Educația Religioasă – repere teoretice și metodice, 1999), pag 13

8(Cucoș, Educația Religioasă – repere teoretice și metodice, 1999), pag 15

didactic cumulativ-selectiv, de nivel superior, prin care se statuează secvențial un standard comun de

cunoștințe și valori religioase, simultan cu degajarea unor seturi specifice, care urmează a fi predate tuturor

elevilor unui spațiu școlar (clasă, școală), indiferent de apartenența confesională a acestora, în care jocul

dintre generalitate și particularitate să se realizeze natural, inteligent, în care o multitudine de opțiuni

religioase să se regăsească și să fie satisfăcute din punct de vedere cognitiv, afectiv, ritualic, cultural,

comunitar.9 (pag 38)

”Educația transreligioasă considerăm că reprezintă un deziderat realizabil, în ciuda faptului că suntem

conștienți de efortul instituțional, legislativ, curricular și chiar psihopedagogic necesar implementării sale. O

abordare/viziune diletantă poate crea disensiuni, atât interreligioase, cât și pedagogice sau chiar

instituționale, deoarece o asemenea abordare presupune așezarea unor conținuturi și concepții, de cele mai

multe ori contradictorii, sub aceiași finalitate educațională. Actanții decizionali, prin asemenea abordare ar

avea de îndeplinit obiective și principii bine stabilite, prin care să nu aducă atingere identităților individuale

religioase, dar în același timp să nu lipsească individul de dreptul său inalienabil de a primi o educație

completă, netrunchiată, o educație prin care, în ciuda faptului că presupune cunoașterea întregului fenomen

religios, se realizează un deziderat bine stabilit – credincioși trăitori, cu principii și valori religioase bine

stabilite, ci nu teoreticieni și farisei.

Avantajele unei asemenea abordări sunt multiple, iar pe termen lung aduc reale beneficii atât

cultelor majoritare, cat și cultelor minoritare, dar mai ales educației. Astfel cultele majoritare primesc un plus

de valoare, având posibilitatea de a-și ajuta credincioșii să conștientizeze importanța valorilor religioase, cu

care se identifică, dar în același timp le oferă posibilitatea de a intra, încă de la vârste fragede, în contact cu

principii și valori străine credințelor proprii. Cultele minoritare sau inexistente în anumite arealuri

geografice, prin o asemenea abordare, au posibilitatea de a se face cunoscute, înțelese, de a fi tolerate, cu

condiția de a nu întreprinde acțiuni de prozelitism religios. Cel mai mare beneficiu, considerăm că ar fi

reprezentat însă de faptul că asigură finalitatea componentei religioase a educației, de faptul că școala

urmărește interesul cunoașterii, în detrimentul catehizării, cu toate că indiferent de modalitatea de abordare a

activității școlare religioase este necesară o colaborare bine definită și bine structurată, între Biserică, cea

care va trebui să-și îndeplinească rolul catehetic, să ofere modele sociale și școală, cea care va trebui să -și

îndeplinească rolul educațional, dar în același timp să conștientizeze importanța și valoarea sa în dezvoltarea

însăși a societății umane.

Cu toate că avem foarte multe avantaje, dacă se reușește o implementare a educației

transreligioase, pe principii educaționale, totuși nu trebuie să ignorăm faptul că există și anumite riscuri sau

chiar dezavantaje, astfel abordarea transreligioasă poate duce la îndepărtarea educabililor de principiile

religioase proprii, poate aduce anumite confuzii, dacă nu este tratată cu profesionalism și dăruire.

(pag 39-41)

”Realizarea unui curriculum necesită timp îndelungat, cercetări și analiză amănunțite precum și stabilirea

unor finalități educaționale, prin care să se stabilească clar ce se urmărește în cadrul sistemului organizat de

învățământ – adică stabilirea unor ținte educaționale, pentru fiecare ciclu de învățământ. De altfel mai este

nevoie de un cadru legislativ bine documentat, însă ceea ce este mai important, este ca acest cadru legislativ

să răspundă cerințelor educaționale românești, pentru că fiecare civilizație are punctele sale forte, însă

și minusurile sale, fiindcă civilizațiile sunt unice și au fost dezvoltate, devenind dominante, tocmai

datorită aspectelor originale , iar dacă am lua un cadru legislativ perfect funcțional în altă parte și l-am

adapta, sau nu, unor cerințe educative românești, nu am reuși să răspundem, decât în o mică măsură,

cerințelor și dezideratelor de dezvoltare socială și educațională a societății noastre, deci este absolut necesar

ca factorii decidenți, politici, să încerce (ideal ar fi să și reușească), să promoveze oameni competenți în

adevăratul sens al cuvântului, însă care au și o viziune personală, oameni ce pot produce o reformă atât

curriculară, cât și strategică reală în detrimentul celor care sunt promovați în mod constant, la toate nivelurile

9 Posibilități de integrare a conținuturilor la disciplina Religie în învățământul românesc - Cucoș

decizionale, de o foarte mare perioadă de timp – mediocrități profesionale sau chiar, mai nou, plagiatori

recunoscuți10

. (pag 49-50)

”Opinăm că ar fi necesar ca și abordarea fenomenului religios să fie diferită în funcție de etapele

psihogenetice ale educabilului, dar și de ciclurile curriculare, astfel la ciclul primar se recomandă o abordare

a spiritualității în mod plurireligios sau chiar monoconfesional (în special clasa I-a și a II-a), în gimnaziu o

abordare interreligioasă iar la liceu o abordare transreligioasă. De altfel alegerea conținuturilor ar fi necesar

să țină cont de aceleași principii, astfel în perioada achizițiilor fundamentale considerăm că este benefic a se

studia învățăturile de bază ale religiilor, prin povești simple, desprinse din cărțile importante ale acesteia

(Biblia, Coranul, vedele, etc.), urmând ca mai apoi conținuturile abordate să fie din ce în ce mai complexe și

mai bine structurate inter/transreligios, astfel încât la finalul educației școlare, individul să aibă cunoștințe

minime despre marile religii, însă și cunoștințe despre religia sa *(implicit să fie un bun practician, dacă

există o legătură între individ, școală și cultul din care aparține, o legătură ce ar fi normală într-o lume

multiculturală).” (pag 73-74)

”Din analiza organizării nivelului liceal observăm faptul că studierea educației religioasă ar fi necesar să facă

parte dintre disciplinele fundamentale la profilul umanist, ambele specializări și la profilul vocațional,

profilul artistic și pedagogic, iar la restul filierelor de studiu ar fi necesar să fie parte integrantă a

disciplinelor de cultură generală; profilul teologic, al filierei vocaționale având un statut aparte. Ca disciplină

fundamentală educația religioasă ar fi necesar să aibă alocate un număr de minim trei ore săptămânal, iar ca

disciplină de cultură generală un număr minim de două ore, cu mențiunea că la anumite specializări, ce

aparțin de filiera tehnologică ar fi necesar să existe posibilitatea extinderii curriculumului de bază cu CDȘ,

propunându-se discipline, de exemplu la o specializare legată de turism, care să abordeze patrimoniul

religios național. Propunerile de mai sus se axează pe argumente bine definite, ce atestă, fără posibilitatea de

a fi tăgăduite, importanța educației religioase, în societatea umană, iar a studia filologia, de exemplu, care se

definește ca fiind ”știința care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în special cu studiul textelor

arhaice și al operelor literare (care conține și aspecte culturale, istorice, etnolingvistice, religioase, politice,

economice etc.), din punctul de vedere al limbii, al influențelor suferite, al modului în care ni s-au transmis

etc., precum și cu editarea acestora”11

, fără a acorda o importanță deosebită fenomenului religios, deci fără a

apela la specialiști ai domeniului, este ca și cum s-ar cere unui pilot de curse să piloteze un avion, ba mai

mult, indiferent câți contestatari ai educației religioase ar exista, nimeni nu poate să tăgăduiască rolul și

importanța Bisericii, deci implicit a fenomenului religios, în cultura scrisă a popoarelor, mai ales în ceea ce

privește textele arhaice și al operelor literare.” (pag 77-78)

”Considerăm că este normal, într-o societate cu principii democratice ca învățământul teologic, unde se

formează personalul de cult, să fie exclusiv organizat de cultele religioase, iar educația religioasă12

, unde sunt

formați toți educabilii unei națiuni, indiferent de etnie, apartenență religioasă, etc, să fie organizată prin

colaborarea și interacționarea structurilor decizionale religioase cu cele laice, entitățile laice oferind un

cadru legislativ coerent, dar mai ales oferind punțile de legătură și de comunicare interreligioasă, deoarece,

așa cum am afirmat, în repetate rânduri, considerăm că inclusiv entitățile religioase, deci cultele recunoscute,

au interesul de a contribui la progresul societății, iar membri ei să fie cunoscători ai fenomenului religios,

pentru a deveni trăitori ai „adevărurilor revelate”. (pag 79)

10

Să nu uităm de propunerile și scandalurile mediatice, pe baza unor dovezi clare, privind anumiți miniștri ai educației sau funcționari importanți

ai Ministerului Educației, fără a ține cont însă și de alți funcționari ”neimportanți” ce au fost promovați în structurile centrale și locale ale sistemului de învățământ, majoritatea ”specialiștilor” din inspectorat ele școlare și din Ministerul Educației fiind diletanți ai sistemului instrucțional; 11

http://ro.wikipedia.org/wiki/Filologie; 12

A se vedea precizările conceptuale - (Godeanu F. , Cugetări despre ora de religie, 2006), pag. 1-4

”Chiar dacă, considerăm că este necesară a se face o distincție între cele două axe ale educației religioase –

cea didactică, pedagogică, deci instrucțională și cea misionară, pastorală, deci catehetică, fiecare dintre ele

având finalități bine stabilite, care cu toate că par identice, sunt totuși diferite, însă dacă vrem să formăm

indivizi educați, nu putem să le separăm definitiv pentru că ”religia este un mister organizat și se adresează

mai ales rezonanțelor misterioase din om, cari n-au nevoie de industria silogismelor pentru a începe să

vibreze”13

, iar depărtarea actelor instructiv-religioase, pedagogice de religie face ca ”omul stăpân peste

natură, chiar dacă nu și peste sine; perfecțiune fizică și rațională, cu un total dispre ț față de desăvârșirea

morală și religioasă. Era tot ce se putea atinge prin noua pedagogie. Iar mijloacele de luptă pentru atingerea

acestui scop sunt la îndemâna fiecărui educator: adevărurile și legile scoase din natura înconjurătoare; pilda

oamenilor aleși; cunoașterea amănunțită a firi omului căreia nu trebuie să i se facă nici o constrângere; din

contră însăși educația trebuie să se acomodeze firii, care singură este adevărată și unicul dascăl”14

. (pag 93)

”Activitățile social-religioase (proiectele) reprezintă liantul dintre activitatea instrucțională și activitatea

catehetică, educabilul având posibilitatea, în cadrul acestora să pună în practică achizițiile dobândite, în urma

procesului educativ-catehetic-instrucțional; iar prin manifestări cultural-religioase, înțelegem acțiunile

concrete de promovare a valorilor spirituale specifice cultelor religioase – concursurile școlare, serbările

școlare, conferințe pe teme religioase, vizionări de filme religioase, expoziții de artă religioasă, etc. , acțiuni

ce contribuie la formarea unor deprinderi și atitudini necesare educabilului în societate. Am putea spune că

prin activități social-religioase și prin manifestările cultural-religioase înțelegem ”totalitatea activităților

educative organizate și planificate în instituțiile de învățământ sau în alte organizații cu scop educațional, dar

mai puțin riguroase decât cele formale și desfășurate în afara incidenței programelor școlare, conduse de

persoane calificate, cu scopul completării formării personalității elevului asigurată de educația formală sau

dezvoltării altor aspecte particulare ale personalității acestuia.”15

(pag 96-97)

”Concluzionând putem spune că abordare inter/transreligioasă a fenomenului religios reprezintă un demers

necesar, însă se pot integra doar conținuturile de predat, nefiind posibilă o integrare ”a realităților la care

trimit aceste conținuturi, adică a ipostazelor diferitelor confesiuni sau religii. […] Dacă pe planul realităților

integrările sunt problematice sau de nedorit (iar, din acest punct de vedere, confesiunile nu se pot unifica,

întrucât acestea ființează tocmai prin specificitatea lor, prin particularitățile dogmatice, ritualice, expresive,

implicative etc.), pe planul cunoașterii și al prezentării lor (în context didactic) unificările devin posibile și

chiar de dorit.”16

O astfel de unificare este posibilă prin elaborarea unor activități comune, adică o unificare

naturală a activității instrucționale religioase cu activitatea catehetic pastorală, unire ce se realizează în mod

eficient prin inițierea unor activități și manifestări religioase în parteneriat școală/instituții laice - instituții

religioase.” (pag 98-99)

13

(Băncilă, Inițierea religioasă a copilului, 1996), pag. 21; 14

(Galeriu, 1990), pag. 23; 15

(Țîru, 2012), pag. 5; 16

(Cucoș, Posibilități de integrare a conținuturilor la disciplina Religie în învățământul românesc, 2002)