EDITORIAL

4

Când Vasile Agop, preşed-intele Filialei Bacău a Uniunii Armenilor din

România (UAR), m-a invitat să mergem împreună la trei lă-caşuri de cult sfinte ale arme-nilor din România, am crezut ca va fi o excursie ca oricare alta.Aveam să constat, însa, în cele trei zile (15-16-17 august) că acele locuri, acele lăcaşuri de la Dumbrăveni – Sibiu, Botoşani şi Suceava sunt Începutul, sunt leagănele spiritualităţii arme-neşti din România, unde orice armean trebuie să meargă mă-

car o data în viaţă.

“Armenii, in Moldova, nu sunt veniti, ci sunt intemei-tori”

Nicolae Iorga

La ora patru dimineaţa am por-nit spre Dumbraveni, 14 per-soane, din Bacău, Tg. Ocna şi Roman. Armeni şi prieteni români trebuia să ajungem la ora 11, atunci când începeau manifestările religioase şi laice la Biserica Sf. Elisabeta, cu Hramul Adormirea Mai-cii Domnului. Ne-a trezit de-a binelea în autocar poetul Mir-cea Bostan, din Roman, un om

Pelerinaj în trei locuri sfinte ale armenilor

deosebit, prima victima a “rău-lui de maşină” prin serpentinele de la Bretcu, motiv de oprire, dar şi de trecere pe scaunul copilotului. De altfel, Mircea Bostan, pâna la Dumbrăveni a fost deja rebotezat, el se va numi de acum Bostangian.Orăşelul Dumbrăveni de lângă

Sibiu, la fel ca si Gherla, a fost înfiinţat şi ridicat în timp de ar-menii stabiliţi aici de-a lungul secolelor. Din 1714, împăratul Carol al V-lea atribuie Dum-brăveniul armenilor, care devine “oraş privilegiat”, şi se va numi Elisabetopolis. În această perioadă se construieşte Catedrala armenească, una din-tre cele mai frumoase din ţară, care a ramas doar cu un singur turn. În aceste zile au loc şi ser-bările oraşului, ziua de 15 au-gust fiind dedicată armenilor, prin organizarea de expoziţii, lansări de carte, conferinţe.

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

E V E N I M E N T“Adormirea Maicii Domnului este unul dintre cele două hra-muri ale bisericii, noi aşa le-am moştenit, practic biserica se numeşte «Sfânta Elisabeta», care, în calendarul catolic, se sărbătoreşte pe 17 noiembrie. Astăzi se oficiază o slujbă re-ligioasă, poate unic în ţară, în patru limbi, maghiară, română, germană (predica) şi armeană (cântecele corului şi Tatăl Nos-tru). Vin aici armeni din toată ţara, dar şi din Ungaria, Austria şi Germania”

Ioan CĂlinesCupreşedinte al

Filialei Dumbraveni a UAR

A fost o zi plină, armenii s-au intâlnit şi cu Varujan Vosga-nian, preşedintele UAR, care a asistat, alături de primăriţa oraşului, la slujba, a vizitat Muzeul Armenilor din Transil-vania şi o expoziţie de carte.

Peripeţii prin Botoşani

A doua zi, tot la patru dimineaţa, pornim spre Botoşani. Ne-am bucurat de un mic dejun undeva prin Cheile Bicazului. Şi, cum se întâmplă când sunt mulţi cunoscători, am nimerit cu greu Biserica armenească, cu Hra-mul “Sfânta Maria”, ridicată la 1350, unde deja începuse Slujba de resfinţire a bisericii, care a împlinit 664 de ani de la construire, cel mai vechi lacas de cult, pe care comunitatile ar-mene din Europa l-au construit vreodata. Slujba este oficita de un sobor de preoti, in frunte cu Sfinţia Sa Datev Hagopian,

arhiepiscopul Bisericii Armene din România.

“Acest scurt pelerinaj prin Dumbraveni, Botosani si Suce-ava arata, in mic, ce contribut-ie extraordinara au avut arme-nii in civilizatia acestui pamânt românesc. La Dumbraveni si la Gherla armenii au construit cele mai mari biserici armenes-ti de pâna la a doua jumatate a secolului XX. Suceava este unul dintre locurile sfinte ale armenilor de pretutindeni. La Botosani, unde ne aflam acum, este cea mai veche biserica, ea a fost construita inaintea Des-calecatului, ceea ce l-a facut pe Nicolae Iorga sa afirme ca «armenii, in Moldova, nu sunt veniti, ci sunt fondatori»”.

Varujan Vosganianpreşedinte al Uniunii

Armenilor din România

Vizitam in mare graba si Bis-erica armeneasca “Sfânta Tre-ime”, din pacate nefunctionala, si o “intindem” spre Suceava,

nu inainte de a sta de vorba cu al cincilea primar armean al Boto-saniului, domnul Florin Egner, care ne spune istoria armenilor din aceasta parte de tara, cât si istoria celei mai vechi biserici armenesti si nu uita sa ne spuna ca orasul a avut si 10 vicepri-mari armeni.

“Ortodocsi, catolici, armenii o venereaza pe Sfânta Maria, ocrotitoarea noastra. Este nu numai o sarbatoare religioasa, este si o sarbatoare a sufletelor noastre. Aceste zile sunt pentru noi foarte importante, ne in-carcam sufletele si inimile pen-tru inca un an, când, cu voia Domnului, vom reveni in aceste locuri sacre pentru noi. Multu-mesc ziarului DESTEPTAREA ca a fost alaturi de noi, este pentru prima data când se con-semneaza despre aceste eveni-mente, foarte importante pent-ru armeni.”

Vasile agoppresedinte al Filialei Bacau a

UAR

6

urechiuşele – tradiţie gastronomică a armenilorLa Suceava ne asteapta o sur-priza. Suntem invitati la Bis-erica “Sfânta Cruce”, pentru a participa la slujba de sfintire a “urechiuselor”, apoi sa vizitam Muzeul de carti si manuscrise vechi armenesti si germane. Aici, armenii se intâlnesc si cu Varujan Pambuccian, reprez-entantul armenilor in Parla-ment. “Pelerinele” din toate lo-calitatile participa la pregatirea urechiuselor, ingredientul prin-cipal al supei cu acelasi nume (nu va dezvaluim reteta), care va fi servita duminica pelerin-ilor.(Am remarcat, peste tot, modul civilizat in care pelerinii au primit pomana bisericilor, nu pe strada, ci in restaurante, civilizat si igienic). Este un bun priliej de socializare, de schim-buri de impresii, o intâlnire de suflet cu armeni din Pitesti, Constanta, Braila, Bucuresti, Iasi, Botosani, Bacau, Neamt, Sibiu, Paris, Canada, SUA.

“Nu sunt armean, insa ma bu-cur de prietenia lui Vali Agop, iar prietenia noastra se ba-zeaza pe lucruri nemercantile, pe relatii de suflet. Am fost in-vitat la diferite manifestari cul-turale, in fiecare an, la Gherla, de Sfântul Grigore Iliminato-rul, iar de ziua lor nationala religioasa, de Sfânta Maria, mergem la Hagigadar, lucru care imi face o deosebita plac-ere, care ma incarca pozitiv spiritual si ma transpune intr-o zona de bunatate, de frumu-sete, de etica si estetica”, ne-a declarat Mircea Bostan,

poet, membru al USR.

Duminica, 17 august. Suceava. La 9.30 incepe procesiunea de urcare pe dealul unde se afla Hagigadar – Biserica Dorinte-lor. Preoti, pelerini, localnici, oameni din toata lumea, tineri, multi tineri, vin la micuta biseri-ca construita in 1512, reparata in intregime in 2012, cu sprijinul statului român si al comunitatii.De remarcat, peste tot, arme-nii arboreaza, pe lânga steagul Armeniei si pe cel al României, inclusiv in biserici, si nu uita sa mentioneze, sa multumeasca Statului român pentru sprijinul acordat acestei minoritati. Multi crestini, armenii, in general, sunt crestini de rit armean, impreuna cu români din toata zona Mold-ovei (aici “delegatia” din Bacau se intregeste cu alti armeni veniti cu trenul sau cu masinile proprii) participa la slujba, multi incon-joara in genunchi de trei ori bis-erica sau urca, tot in genunchi, dealul pâna la biserica, ca mul-tumire adusa Fecioarei Maria pentru indeplinirea dorintelor, dar si pentru cele care le vor fi indeplinite.

“Pelerinajul nostru este un semn al recunostintei fata de Fecioara Maria pentru ca l-a adus pe Hristos pe pamânt. Urcatul in genunchi pâna la Biserica Hagigadar este o mul-tumire adusa Maicii Domnului pentru indeplinirea dorintelor prezente si viitoare. Noi venim aici si cu copiii nostri deoarece vrem ca simbolurile noastre, credinta si mostenirile sa fie duse mai departe”, ne spune Ecaterina Rusu, din grupul bacauan.

Spatiul este prea mic pentru a consemna tot ceea ce am vazut, ce am auzit si ce am simtit in cele trei zile. Daca aveti drum spre Sibiu, nu ocoliti Dum-braveniul, iar la Suceava merita sa mergeti la Biserica Hagiga-dar, monument istoric, monu-ment al spiritualitatii armene.

Gheorghe BĂltĂțesCu

C R E D I N Ț Ă

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

Biserica armeana “Sfanta Maria” din Botosani, cu hramul “Ador-mirea Maicii Domnului”, a fost res-fintita sâmbătă 16 august.Slujba a fost oficiata de PS Episcop Datev Hagopian, Arhiepiscopul Bisericii Armene din Romania, ală-turi de preotii Bogdan Ezras, Azad Mandalian, Radu Kricor Holca, parohul bisericii “Sfanta Maria”, si preoti din Armenia.După târnosirea bisericii a fost savarsita Sfânta Liturghie, urmată de slujba de pomenire a morților si deschiderea muzeului bisericesc, amenajat in paraclis, ce cuprinde obiecte de cult din perioada 1773-1910, carti religioase, vesminte pre-otesti.La acest important eveniment pen-tru comunitatea armeana din tara noastra, au participat aproximativ 200 de persoane, printre acestea fiind prezenti senatorul Varujan Vosganian, presedintele Uniunii Ar-menilor din Romania, deputatul Ta-mara Ciofu, prefectul Costica Ma-caleti si fostul primar Florin Egner.Biserica “Sfanta Maria”, ctitorita in piatra in anul 1350, pe locul unei bisericii de lemn, construita proba-bil in secolul al XIII-lea, recladita in anul 1826 de comunitatea armeana din Botosani, a fost reabilitată în perioada 2000-2013, cu fonduri de la Ministerul Culturii, Ministerul Dezvoltarii si Primaria Botoșani.

fotografii de Mihai Florin Soldănescu

http://www.ebotosani.net

Într-o declarație pentru Monito-rul de Botoșani, Viorica Popa, liderul local al comunităţii ar-menilor a spus că resfinţirea Bisericii „Sfânta Maria”, după lucrări de reabilitare de aproxi-mativ 1,5 milioane de lei, reprez-intă o bucurie pentru membrii comunităţii. „Este o adevărată sărbătoare pentru comunitate şi în acelaşi timp o imensă bucurie. Mult timp slujbele au fost oficiate în paraclis şi acum suntem bucu-roşi că slujbele vor fi făcute în biserica mare, cu tot ritualul nos-tru obişnuit. A contribuit multă lume la reabilitarea bisericii şi la această sărbătoare. Noi amintim

Biserica armeană “sfânta Maria” din Botoșani a fost resfințită de Ps episcop Datev Hagopian

de strămoşii care ne-au lăsat bis-erica şi de cei din zilele noastre care ne-au ajutat cu finanţarea să puteam reabilita biserica. Suntem bucuroşi că ne-am adunat armeni din toată ţara. Este o ocazie să ne întâlnim, suntem departe unii de alţii, dar suntem uniţi sufleteşte”, a precizat Viorica Popa.

8

sute de armeni din ţară şi din străinătate s-au

aflat, duminică, la Sucea-va, la Mănăstirea Hagigadar, cunoscută sub numele de “Bis-erica dorinţelor”, cu prilejul hramului bisericii mănăstirii, mulţi dintre aceştia urcând în genunchi dealul pe care se află lăcaşul de cult.Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Episcop Datev Hagopian, primat al Di-ocezei armenilor din România, alături de un sobor de preoţi, iar printre cei prezenţi s-au aflat şi deputatul minorităţii armene Varujan Pambuccian şi preşed-intele Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian.

Mulţi dintre pelerini au urcat în genunchi dealul pe care se află bi-serica Hagigadar, după care au înconjurat tot în genunchi biserica mănăstirii pentru a li se împlini dorinţele.După slujbă, credincioşii au fost binecuvântaţi de arhimandritul Datev Hagopian, care a rostit în limba armeană o rugăciune pentru sănătatea celor prezenţi.Deputatul Varujan Pambuccian a spus că Adormirea Maicii Domnului este cea mai mare sărbătoare a comunităţii armene pentru că reuşeşte să reuneas-că toţi armenii din România, o dată pe an, în acelaşi loc.“Din punctul acesta de ve-dere este de departe cea mai

importată sărbătoare comuni-tară. Vorbim aici de o tradiţie îndelungată. Practic, nu cred că a fost vreun an întreruptă din momentul în care a fost construită mănăstirea de aici şi vorbim de o tradiţie atât de îndelungată încât ea a devenit un bun comunitar, ceea ce este foarte important. Fiecare vine cu gândurile lui, dar în acelaşi timp toţi armenii vin cu bucuria de a se reîntâlni. Este singurul moment în care, cu siguranţă, te poţi întâlni cu armenii de peste tot”, a spus Pambuccian.Preşedintele Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosgani-an, a afirmat, la rândul său, că în acest an pelerinajul prilejuit

sute de armeni au participat la slujba de la Mănăstirea Hagigadar

-

C R E D I N Ț Ă

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

de sărbătorea Adormirea Mai-cii Domnului a fost mai amp-lu şi a început vineri, la Dum-brăveni (Sibiu), unde există o catedrală armeană din se-colul XVIII, una dintre cele mai mari pe care armenii le-au construit, iar sâmbătă, la Botoşani, a fost resfinţită Biserica Sfânta Maria, care a fost construită la 1350, înaintea Descălecatului, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună că armenii în Moldova nu sunt veniţi, ci sunt fondatori.un important loc de pelerinaj pentru armenii din România şi din diaspora, iar de peste o sută de ani în duminica din preaj-ma sărbătorii Adormirii Maicii Domnului are loc pelerinajul de hramul Mănăstirii Hagigadar.Mănăstirea Hagigadar a fost construită în anul 1512 de către doi fraţi, negustori armeni.

fotografii de Mihai Florin Soldănescu

http://www.obiectivdesuceava.ro

10

sâmbătă, la ceas de seară, în toiul pregătirilor pent-

ru hramul de la Hagigadar din ziua următoare,Filiala Suceava a Uniunii Ar-menilor din România (UAR) şi Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale au deschis, în imobilul în care a funcţionat Şcoala Armenească din curtea Bisericii Sf. Cruce din Suceava, o expoziţie dedicată împlinirii a 190 de ani de la întemeierea acestei şcoli.Imediat după ce s-a încheiat slujba în biserică, iar soborul de preoţi, în frunte cu P.S. Epis-cop Datev Hagopian, Arhie-piscopul Bisericii Armene din România, a ieşit şi a sfinţit bu-catele pregătite de doamnele comunităţii pentru Hramul Adormirii Maicii Domnului de la mănăstirea Hagigadar (car-nea de vită, hurutul şi urechi-uşele preparate pentru aganci-ubur – supa de urechiuşe), toţi cei prezenţi au fost invitaţi să participe la deschiderea acestei

expoziţii.

Au păşit pe treptele Şcolii Ar-meneşti construite în urmă cu 190 de ani, alături de P.S. Epis-cop Datev Hagopian şi de pre-oţii Azad Mandalian şi Kricor Radu Holca (care, în dimineaţa aceleiaşi zile au oficiat slujba de resfinţire a Bisericii Ador-mirea Maicii Domnului din Botoşani), preşedintele UAR, Varujan Vosganian, deputatul Varujan Pambuccian, liderul Grupului minorităţilor naţion-ale din Parlamentul României, dr. Ioan Foit, preşedintele UAR – Filiala Suceava, invitaţi din ţară şi din străinătate la săr-bătoarea de la Hagigadar.

„Această şcoală, cu tot mo-bilierul ei, a fost zidită spre a lăuda pe Domnul, cu mi-jloacele proprii naţiunii ar-mene…”

Expoziţia, salutată la deschi-dere de preotul paroh Azad Mandalian, a fost prezentată pe larg de Corina Derla, care a cercetat arhivele şi a selec-

tat documentele pentru etalare (cea care a prelucrat infor-maţiile referitoare la comu-nitatea armenească din Suce-ava pentru editarea lucrărilor „Hagigadar – Împlinitoarea dorinţelor”, „Turnu Roşu 500 – Hagigadar 501” şi „Ghidul spiritualităţii armeneşti din Bucovina istorică”).Preotul şi cărturarul bucov-inean Dimitrie Dan scria, în lucrarea „Obiceiuri şi cred-inţe armene la naştere, nuntă şi înmormântare” (Cernăuţi, 1904), că „mai înainte, exista o şcoală armeană la Zamca, sub conducerea călugărilor ar-meni, însă, în timpul ocupaţiei Bucovinei, acestă şcoală a fost adăpostită într-o clădire împreună cu şcoala moldove-nească”.

În anul 1824, sub oblăduirea familiei Hagi, s-au construit în curtea Bisericii Sf. Cruce o şcoală primară şi un orfelinat pentru copii de etnie armeană salvaţi de la genocidul din anul 1915 din Imperiul Oto-man.

Dimitrie Dan este cel care consemnează, în lucrarea ci-tată, că „armenii din Suceava mai posedă o şcoală primară naţională, cu patru clase, dedicată Sfântului Grig-orie Iluminătorul, care este adăpostită, din 1824, în fru-moasa clădire aflată în ograda bisericii parohiale şi are ur-mătoarea inscripţie: <Această şcoală, cu tot mobilierul ei, a fost zidită spre a lăuda pe Domnul, cu mijloacele proprii naţiunii armene, cu credinţa în Iluminător, pentru binele tinerimii armene din oraşul Suceava. În anul după Hristos 1924, după calendarul armean 1273>”.

expoziţie dedicată împlinirii a 190 de ani de la întemeierea Şcolii Armeneşti din curtea Bisericii sf. Cruce suceava

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T

Expoziţia etalează câteva documente originale precum şi fotocopiile unor documente aflate la Arhivele Naţionale

Expoziţia etalează câteva doc-umente originale precum şi fotocopiile unor documente aflate la Arhivele Naţionale, cele mai multe dintre ele în limba germană. Poate fi văzut un catalog al Şcolii Armeneş-ti la 1824, dar şi un caiet de caligrafie cu scriere armeană, un certificat referitor la frecventarea cursurilor din anul 1858, sau un raport finan-ciar al şcolii din anul 1883, o factură pentru rechizite din anul 1888 sau petiţia unui profesor referitoare la drep-turile băneşti. Sunt prezentate fotocopia unei liste cu cei mai buni elevi al Şcolii Armeneş-ti din Suceava din anul 1891, un orar al şcolii şi un plan de lecţie, o foaie matricolă precum şi un document care vizează un concurs pentru câştigarea bursei oferite de Anton von Prunkul.La rândul său, Simona Palagheanu, şeful Direcţiei Judeţene Suceava a Arhive-lor Naţionale, care a apreciat colaborarea cu Filiala Sucea-va a UAR în organizarea unor astfel de manifestări şi în ed-itarea unor lucrări care pun în valoare fondul de documente al comunităţii armene, a sem-nalat, în paralel, prezentarea, în încăpere alăturată, a ex-poziţiei intitulate „Bucovina istorică”.Expoziţia, realizată pe pan-ouri imprimate, vizează con-textul în care au evoluat cele unsprezece naţiuni din Bu-covina, între care şi comunita-tea armeană, în timpul Imperi-ului Habsburgic.P.S. Episcop Datev Hagopian,

Arhiepiscopul Bisericii Ar-mene din România, preşedin-tele UAR, Varujan Vosganian şi deputatul Varujan Pambuc-cian au privit cu interes cele

două expoziţii şi au primit in-formaţii suplimentare din par-tea organizatorilor.

tiberiu COsOVAn

12

ghidul spiritualitatii armenestiCu prile-

jul Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, când credincioşii armeni din România şi din dias-pora vin în pelerinaj la Mănăstirea Hagigadar să se închine şi să se roage pentru împlinirea dorinţ-elor, Uniunea Armenilor din România – Filiala Suceava, în colabora-re cu Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale, a editat şi a pus în circulaţie „Ghidul spiritualităţii armeneşti din Bucovina istorică”, lucrare care, aşa cum se consemnează într-o scurtă „Prefaţă”, se doreşte a fi „un instrument util pentru călătorii dornici de a de-scoperi locuri şi oameni din această zonă”.

Ghidul este cea de-a treia lu-crare tipărită prin grija dr. Ioan Foit, preşedintele comu-nităţii armene sucevene

„Ghidul spiritualităţii armeneş-ti din Bucovina istorică”, cea de-a treia lucrare editată deUniunea Armenilor din România – Filiala Suceava îm-preună cu Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale, se adaugă volumelor „Hagiga-dar – Împlinitoarea dorinţelor” (2012) şi „Turnu Roşu 500 – Hagigadar 501” (2013), tipărite prin grija dr. Ioan Foit, preşed-intele comunităţii armene suce-

vene.

Ca şi la volumele preceden-te, prelucrarea informaţiilor îi aparţine Corinei Derla, bib-liografia selectivă indicând ca surse de informare Fondul Comunitatea Armenească din Suceava şi Şcoala Armene-ască Suceava de la Arhivele Naţionale, precum şi scrierile lui Dimitrie Dan, Johann Polek, Mesrob K. Krikorian, Emanuel Michael von Kapri, Karl A. Romstorfer, Hagop Djololian Siruni şi Nicolae Iorga.

Lucrarea marchează în pre-mieră editarea în cinci limbi: română, armeană, germană, engleză, franceză

Lucrarea marchează în pre-mieră editarea în cinci limbi

„Ghidul spiritualităţii armeneşti din Bucovina istorică”

(română, armeană, germană, engleză, franceză), textele suc-cedându-se în această ordine contrapunctate de fotografii.„Ghidul – aşa cum citim în prefaţa lu-crării – este însoţit de o hartă a rutelor spirit-uale, iar fotografiile sunt piese de arhivă, respectiv proprietatea comunităţii armeneşti din Suceava, căreia îi mulţumim pe această cale pentru că a înţeles rolul de păstrător al moştenirii sale cultur-ale inestimabile”.Textele vizează „Spiritualitatea co-munităţii arme-neşti bocovinene”, „Mănăstirea Hagiga-

dar”, „Mănăstirea Zamca”, „Biserica Sfântul Simion (Tur-nu Roşu)”, „Biserica Sfânta Cruce”, „Gura Humorului – Biserica Sfântul Gheorghe”, „Capela armeano-catolică din Şerbăuţi”, „Capela Prunkul din Suceava”, „Locurile de veci ale comunităţii armeneşti bucovinene” (cimitirele de la Biserica Sf. Simion, Şcheia şi Siret), „Biserica armenească din Cernăuţi” şi „Expoziţia permanentă din cadrul Şcolii Armeneşti din Suceava”.

tiberiu COsOVAn

A C u M 7 5 D e A n i

a u g u s t 1 9 3 9

Lunga vară fierbinte se târa prin comunitatea armeană interbelică din România și părea că nu se mai sfârșește. Aproape toate activitățile stagnau. Parcă nici Vartan Mestugean nu mai părea așa de implicat. Și totuși își făcea da-toria și în numărul din august al revistei Ararat. Un număr ce conține texte lungi, studii și comentarii. Un lung text în-cepe chiar în pagina 1 “Muzica populară armeană” semnat de K. Gazarian, profesor. Nimic special. Apoi un lung “memen-to” în onoarea compozitorului Tigran Ciuhagian de la a cărui naștere se împlinise 100 de ani. În schimb, mult mai interesant, V. Mestugean revine în forță și publică în serial “Amintiri din Rusia – Raiul bolșevic”. Este de fapt un reportaj din timpul peregrinărilor sale. Un reportaj obiectiv și nuanțat. Sigur că lovește în bolșevici în fiecare paragraf (lucru de înțeles dacă ne gândim la cât a suferit de pe urma lor). Eu însă privesc acest reportaj ca pe un verita-bil izvor istoric al unui martor ocular. În același tandem, cu o tematică diferită, amintirile lui A. Nacașian sunt publicate în același număr. Sugestiv intit-ulate “Închisoarea din Ayaș” amintiri ce ilustrează plastic (desigur în stilul vremurilor în care au fost scrise) suferințele

îndurate de către armenii de-portați în timpul Genocidului. Rănile încă erau proaspete în 1939. Nu s-au vindecat nici până astăzi.În rest, știri, note informative, dar care pentru noi sunt cu atât mai importante cu cât ne dez-văluie exact cum trăiau bunicii noștri atunci. De exemplu, la Silistra (azi în Bulgaria) fus-ese dezvelită o mare statuie a Regelui Ferdinand I Reîntre-gitorul. Poza, reportaj la fața locului, propaganda Carlistă și nedisimulată mândrie cu atât mai mult cu cât la acea vreme, primarul Silistrei era un armean din România, E. Meli-don. La București “s’a format un comitet pentru ajutorarea armenilor din Sangeak refu-giați din Siria”. Ia te uită cum ciclic se repetă istoria după 75 de ani. Save Kessab! Turcii nu iertau nici atunci, nu iartă nici acum. Între timp se pregătea pelerinajul anual de la Haciga-dar: “Anul acesta pelerinajul va avea o deosebită strălucire prin participarea corului Kom-itas din București care va da răspunsurile liturgice iar după tradiționalul madagh va cân-ta cântece populare armene și române. Asociația Komi-tas face prin această excursie mari sacrificii numai și numai pentru a corespunde frumoasei sale meniri culturale. Mulți se

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

pregătesc să participe la excur-sia această plăcută și pioasă în acelaș timp”. Ca preambul și cu ocazia a un an de la trecerea în neființă a M.S. Regina Ma-ria a României s-a oficiat un parastas solemn și la Biserica Armeană din Capitală “ca și în toate bisericile armene din țară. Au fost de față PSS Arhi-episcopul Husik , reprezen-tanții comunității și enoriașii”.Și în final, ca un gest firesc al acelor vremuri, un oarecare domn Ohanes Vartabedian publică un anunț în Ararat: “Un sentiment de adâncă re-cunoștință mă obligă să exprim pe această cale mulțumirile mele cele mai călduroase dlui. dr. Petre Topa pt. complecta reușită cu care m-a operat de peritonită, pleurezie și apen-dicită acută punându-mă pe picioare pe deplin vindecat. Îi voi fi recunoscător toată viața.”Lunga vară fierbinte a arme-nilor din România….

eduard AntOniAn

14

Din 2009 se organizează programul “Ari tun” de

către ministerul Diasporei din Republica Armenia, iar pe par-cursul acestor ani au participat mii de tineri armeni din diferite ţări ale lumii. Doar anul aces-ta au participat 1071 tineri. În ultima etapă au participat şi 10 tineri armeni din România care au fost trimişi de către Uniunea Armenilor din România: Co-rina Bar (15 ani, Bucureşti), Andreea Barbu (17 ani, Bu-cureşti), Patricia Stoica (18 ani,

Piteşti), Tania Varduca (14 ani, Cluj-Napoca), Anamaria Riti (21 ani, Gherla), Iştvan Laszlo (14 ani, Gheorgheni), Anna-Er-zsebet Kantor (18 ani, Târgu Mureş), Zsolt Kantor (18 ani, Târgu Mureş), Şerban Lazaro-vici (14 ani, Botoşani), Ovanez Balasanian (16 ani, Iaşi).Fiecare dimineaţă toţi copiii aveau cursuri de limba armeană unde învăţau literele armeneşti, diferite cuvinte şi expresii în limba armeană. Apoi călătoreau spre diferite localităţi şi obiec-

tive turistice ale Armeniei, printre care Oşakan (biserica Sf. Mesrop Maştoţ), Sardarap-at (unde poporul armean a oprit armata turcă în mai, 1918, şi n-a lăsat să se continue Gen-ocidul şi în partea estică a Ar-meniei), Etchmiadzin (capitala spirituală a Armeniei), Matena-daran, Garni (templu din anul 77), Gheghard (mănăstire din

secolul IV), Khor Virap (unde Grigore Luminătorul a pe-trecut 13 ani în închisoare, iar în secolul VII s-a construit o capelă şi apoi o biserică), No-ravanq (mănăstire din secolul XIII), Tsitsernakaberd, Yera-blur (unde sunt înmormântaţi 750 din 5.000 de soldaţi armeni care au căzut în timpul lupt-ei pentru eliberarea regiunii Nagorno-Karabakh (Arţakh), o unitate militară (unde copi-ii au cunoscut viaţa soldaţilor armeni), lacul şi mănăstire din

aRi tun 2014 un Vis ÎMPlinit Al tineRilOR ARMeni Din ROMÂniA

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

IDENTITATESevan construită în anul 305 de către Grigore Luminătorul etc. Fiecare seară participanţii erau liberi şi vizitau diferite locaţii din Erevan, şi cum menţionau chiar ei, nu mai voiau să se în-toarcă…

Ultimele 4 zile au fost dedicate taberei din oraşul Tsaghkadzor, unde participanţii au învăţat câteva dansuri şi cântece arme-neşti, au învăţat multe lucruri despre civilizaţia armeană care este una dintre cele mai vechi din lume. Copiii au fost mai ales atraşi de istoria glorioasă a Armeniei. S-au desfăşurat şi competiţii sportive între partic-ipanţi.

În etapa aceasta au participat aproximativ 60 de copii din Germania, Rusia, Siria, Belgia, Liban, Bulgaria etc. În onoarea participanţilor din România, trebuie să menţionez, că ei au reprezentat comunitatea armeană din România la nivel înalt. Mă bucura faptul, că zi de zi toţi copiii erau mai curi-oşi să înveţe mai multe lucruri legate de Armenia, şi le făceau cu multă ardoare: cuvinte şi expresii, cântece, dansuri, obi-ceiuri, prepararea mâncărurilor armeneşti etc. Trebuia doar să vedeţi feţele lor triste în aero-port la plecare…

Da, trebuie să mărturisim, că sângele cheamă, că rădăci-nile trag înapoi, de unde la un moment dat au plecat forţat străbunicii multor armeni. Mă-car în secolul acesta nu avem voie să nu-i legăm pe armenii din Diaspora cu Armenia şi cu chestiunile armeneşti. Eu cred, că viitorul va fi al nostru. Şi cum zicea comandantul ar-matei armene pentru eliberarea regiunii Nagorno-Karabakh,

Vazgen Sargsyan, “secolul XXI, fără nici-o îndoială, va fi al nostru”.

arsen ARzuMAnyAn

Iată câteva impresii ale partici-panţilor noştri:

Andreea Barbu, 17 ani

“Scriu aceste alineate cu stiloul cu care am învăţat literele alfabetului armean. Astfel el îmi aminteşte de tot ce s-a întâmplat şi de o expe-rienţă care m-a schimbat.Araratul …. o iluzie. Mo-

mentul în care am primit viza cu desenul muntelui Ararat am simtit că aud vo-cea mamei povestind despre străbunica, Nectar Margo-sian, care a supravieţuit Genocidului. Am plecat cu multe “credinţe”, cu multe întrebări, toate dizolvându–se când mi-am întălnit nouă familie. O familie mare cu patru fete şi un băieţel. Timp de două săptămâni mi-au arătat Erevanul (restauran-tele, Piaţa Republicii cu fântâniile muzicale, şcolile lor şi multele statui ale artiş-tilor armeni).

16

Am făcut cunoştință cu adoles-cenţi din Liban, Rusia şi Siria care aveau şi ei o sclipire de bu-curie pe feţe fiind prima gener-aţie care a reușit să ajungă în ţară din care sunt descendenţi. Noi, cei din România, eram ultimii la autocar deoarece “îmbute-liam” totul: priveliştea, aerul, oamenii şi apa de la pulpulak (ţâşnitoare), fiindcă ceva mai dulce şi mai semnificativ nu vom mai vedea prea curând. Cât despre Ararat, prima mea întalnire a fost neaşteptată: ieşisem cu familia din Erevan şi simţeam că e nevoie să fac o fotografie. Şi subtil, ca o iluzie, printr –o ceaţă deasă se văd doi munţi cu nea pe vârf . O fi Ar-aratul? Atât de departe, dar cu faţa şi sufletul aici. Nu se poate descrie. Pentru fiecare e diferit: durere, nostalgie, speranţă, indif-erenţă sau chiar străinătate. Eu l-am identificat cu Dumnezeu, pentru toţi, dar şi fiecare, e pentru nimeni, dar a devenit un ideal, o imagine a răzbunării sau un sim-

bol al ţării.

“Ari Tun” îşi propune să îi aducă pe toţi cei conduşi de războaie în afară ţării, acasă să vadă ce a fost şi ce este să vadă. De când am intrat în ţară şi am plecat, am devenit una dintre fiicele familiei, am văzut mon-umentele ca un turist, dar când ieşeam cu fetele şi când dansam cu străinii, cetăţenii Erevanului, “Qochari” la Cascade seara nu eram acelaşi copil preocupat de nota 10 la un liceu din Bucureş-ti. Am cunoscut un alt popor, care da, e diferit de cel cu care

locuiesc de la transportul în co-mun la sufletele şi minţile fieca-rei persoane din Armenia”.

Anamaria Riti, 21 ani

“Timp de două săptămâni am putut pătrunde şi cunoaşte viaţa prietenilor noştri arme-ni, am avut plăcerea de a ne petrece o mică vacanţă într-o adevărată atmosferă armene-ască. Călătoria noastră în Ar-menia a devenit deja pentru noi o amintire deosebită, cele

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

IDENTITATEvăzute şi auzite vor fi păstrate mereu în inima noastră. Fiind tineri, mintea noastră nu poate concepe suferinţa poporu-lui armean, dar cred că acea flacără eternă ce arde neînce-tat în interiorul monumentului Tsitsernakaberd, arde şi în su-fletul nostru. Pe lângă vizitarea diferitelor mănăstiri, biserici, muzee, am avut parte şi de o tabără organizată special pen-tru participanţii programului “Ari Tun”. În această tabără am reuşit să ne cunoaştem şi să ne împrietenim şi mai bine, iar constatarea a fost aceea că tinerii armeni indiferent din ce parte a lumii provin se simt bine şi se distrează împreună ca şi când s-ar cunoaste de o viaţă întreagă.

Mulţumim pentru această ocazie Uniunii Armenilor din România şi programului “Ari Tun”, şi sperăm ca în curând ni se va ivi încă un prilej de a revizita frumoa-sa noastră Armenia”.

Tania Varduca, 14 ani

“În primul rând, vreau să le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să ajung în Arme-nia şi să particip la programul “Ari Tun”, dar şi celor care mi-au facut şederea plăcută: în special familia gazdă, căreia îi voi fi mereu recunoscătoare, or-ganizatorilor, colegilor de grup şi celor din alte ţări. În Armenia m-a impresionat cel mai mult căldura oamenilor, bunătatea şi generozitatea lor, locurile şi monumentele vizitate, dar şi relaţia cu ceilalţi copii armeni din Diaspora, dar şi de la noi din ţară.Aş dori din tot sufletul să mai vizitez Armenia, deoarece m-am simţit ca acasă! Sper că şi

anul viitor să am această ocazie speciala, care chiar nu trebuie rătată”.

Patricia Stoica, 18 ani

“După patru ani, datorită UAR şi programului “Ari Tun” am avut ocazia de a îmi re-vedea ţara din care au plecat străbunicii mei. Timp de două săptămâni am locuit la o fam-ilie de armeni din Erevan care m-au primit cu multă dragoste şi care m-au facut să mă simt ca acasă. În fiecare dimineaţă mergeam la școală să scriem şi să vorbim armeneşte, apoi vizitam obiective turistice su-perbe şi unice ale Armeniei, precum şi minunatele locuri din capitală, muzeul Matena-daran cu o imensă colecţie de manuscrise stravechi, la Cas-cade care îţi oferă una dintre cele mai frumoase panorame

ale oraşului, Piaţa Operei, Piaţa Republicii unde se află renumita Fântână Cântătoare, Parcul Victoriei ce cuprinde statuia Mamei Armenia şi cel-ebrul Parc al Îndrăgostiţilor. Am reuşit să mă plimb cu metroul şi să vizitez şi alte cartiere din Erevan, departe de centru. Trebuie să zic, că m-a uimit faptul că diferenţa între centrul oraşului şi alte cartiere nu este prea mare. Nu pot uita niciodată gustul apei armeneş-ti. Cât de mult vei auzi despre ea, oricum va trebui să guşti o dată, ca să simţi aroma gustu-lui. Nu mai vorbesc despre mâncăruri, care puteau să fie un singur prilej pentru oricine de a rămâne acolo, iar căldura oamenilor m-au făcut să uit că sunt departe de familia şi priet-enii mei. Da, mă simt cu totul armeancă, şi mă voi simţi aşa mereu”.

18

Întrebat de ce escalada Ev-erestul, alpinistul britanic

George Mallory (care avea să dispară în 1924 fără a se ști dacă reușise să ajungă, cel dintâi, pe vârf) a răspuns: „Fiindcă există“. Ascensiunea pe Ara-rat poate avea, pentru străini, o motivație similară. În definitiv, ridicându-se până la o altitudine de 5.165 metri, Araratul este, în valoare relativă (4.300 m), cel mai înalt munte din lume, poalele sale întinzându-se până aproape de nivelul mării. Pent-ru armeni, însă, Araratul e mai mult decât o existență, un pisc de cucerit: el este o pavăză, o iluminare, o certitudine, stând de veghe statornic de-a lungul întregii istorii zbuciumate a armenilor, chiar dacă le-a fost confiscat, rămânând pe un tărâm

el însuși înstrăinat. Apoi, așe-zat pe locul în care s-a zămis-lit civilizația omenirii, Araratul este, probabil, singurul simbol național care a devenit totodată un simbol universal. De aceea, ascensiunea pe Ararat va fi în-totdeauna, pentru orice armean, o inițiere, un drum spre origini, o revenire la obârșie. Patriarhul suprem al tuturor armenilor, Catolicosul Vazken I, a spus: „A aspira spre Ararat este mai nobil și mai însuflețitor decât a ajun-ge pe Ararat“. Personal, pentru mine, aceste vorbe au fost nu o interdicție, ci un imbold de a atinge culmea muntelui, imac-ulată ca un spirit abia el intan-gibil. Aspirația mea depășea aspirația unei contemplări pla-tonice. Contactul oricum ima-terial cu piscul se cuvenea să

fie însoțit de unul concret. La 36 de ani după ce pentru întâia oară Araratul mi se arătase profilat ca o nălucă iluzorie pe cerul Erevanului, am decis că trebuia să mă duc la întâlnirea îndelung amânată. Era o datorie de conștiință.A mai intervenit o conjunctură subiectivă, ulterioară deciziei: cu puțină vreme înainte de a porni la drum, terminam de tra-dus romanul Rănile Armeniei, deschizător de drum al litera-turii moderne armene. Auto-rul ei, Khaceatur Abovian, s-a aflat printre cei care, la 27 sep-tembrie 1829, au efectuat cea dintâi ascensiune documentată pe culmea Araratului, într-un grup condus de naturalistul şi geograful german Johann Jacob Friedrich Wilhelm Parrot, profe-

Araratul în trei zile și o eternitate

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

I N T E R V I Usor de filozofie naturală la Uni-versitatea din Derpt sau Dorpat (actualul Tartu în Estonia), unde scriitorul fusese student. Abo-vian avea să mai participe la expediția din iulie 1845 a geo-logului german Otto Wilhelm Hermann von Abich, profesor de mineralogie la aceeași uni-versitate, iar după un an, la 17 septembrie 1846, avea să facă a treia şi ultima sa escaladare, ală-turi de politicianul englez Henry Danby Seymour, care ulterior a publicat o carte despre această experienţă. La rândul său, Abo-vian a scris O nouă ascensiune pe Ararat (în limba rusă), după ce relatase primul său succes în Călătoria domnului profesor Parrot şi a diaconului Khaceatur Abovian şi în Noi mărturii de-spre ascensiunea reală a dom-nului profesor Parrot pe Ararat (în germană). În iunie 1847, presa armeană cerea – nici mai mult, nici mai puţin – ca Abo-vian să fie dat în judecată deo-arece prin ascensiunile sale ar fi pângărit sacralitatea naţională a Araratului. Traducerea pe care o făcusem cufundându-mă în uni-versul lui Abovian se împlinea, așadar, ducându-mă pe urmele autorului. Rămâneau de văzut consecințele…După două incursiuni în Arme-nia apuseană și în cea ciliciană prin mijlocirea agenției de tu-rism Narekavank din Erevan, aveam temei să mă încredințez acelorași organizatori compe-tenți și eficienți pentru ascen-siunea pe Ararat. În fiecare an, la început de august, Nareka-vankul programează o excursie de câteva zile în împrejurimile masivului, având ca țintă cen-trală și finală escaladarea mun-telui. Cum obiectivele adiacente din program – Kars, Ani, Van, Erzurum etc – îmi erau de-acum familiare, am sugerat agenției

organizarea unei drumeții direct și exclusiv la Ararat. Ideea odată acceptată, rămânea să se consti-tuie un număr minim de clienți pentru o excursie de șase zile. S-au găsit șapte amatori pentru noua formulă, iar durata avea să se reducă în final la cinci zile.

În programul curent al Nareka-vankului, atingerea vârfului este prevăzută deliberat pentru o zi semnificativă, 10 august, data semnării Tratatului de pace de la Sèvres în anul 1920, între Antanta și Imperiul Otoman, când puterile aliate învingătoare în primul război mondial au recunoscut Armenia ca stat in-dependent oricum întemeiat în 1918 în partea sa răsăriteană (dar avea să urmeze, la 24 iulie 1923, Tratatul de la Lausanne, prin care se accepta suveranitatea Turciei în interiorul unor hotare incluzând teritoriile Armeniei apusene). S-a comis o derogare și de la data fixată inițial, în acest an ea fiind avansată, din motive tehnice, la 11 august. Întâm-plător, ziua a coincis – într-un

mod și mai agreabil – cu o săr-bătoare tradițională armenească, Navasard, care marca în vechiul calendar începutul de an. As-censiunea avea să consemneze, deci, o reînnoire spirituală în plină vară, un prag spre o altă viețuire, în care Araratul chiar… există de-acum. Ca primă zi în calendarul antic, Navasardul era o sărbătoare închinată celor șapte principale zeități păgâne armene: Aramazd, Anahit, Ast-ghik, Nane, Vahagn, Mihr, Tir; conform mitologiei armene, în acea zi zeitățile au coborât pe pământ să se scalde în râul sacru Arațaní, primind de la oameni ca ofrandă grâu și sacrificii de animale. Mai mult, conform is-toricului armean Ghevond Al-ișan din secolul XIX, la 11 au-gust 2492 î. Hr., dată care avea să conteze ca început al calen-darului armean, a avut loc lupta dintre Hayc, fondatorul legend-ar al națiunii armene, și Bell, ti-ranul asirian, luptă în care Hayc l-a ucis pe Bell și după care a întemeiat statul Hayk al popor-ului armean (numit de aceea

20

hay). În sfârșit și mai presus de toate, 11 august este menționată, în uzanță armeană, drept ziua în care Arca lui Noe ar fi poposit după diluviu pe Ararat. Nici că se putea potriveală mai bună…Pornim în zorii zilei din Erevan și, vrând-nevrând (mai degrabă nevrând, dar siliți de boicotul turcesc care a închis hotarul cu Armenia), intrăm în Turcia traversând Georgia, mai bine-zis ținuturile Akhalkalak (odin-ioară armenescul Djavakhk) și Akhalțka (odinioară armenescul Gugark), în centrul administra-tiv omonim al celui din urmă oprindu-ne, conform tradiției in-staurate de Narekavank, pentru dejunul de rigoare la Sweet Café cu bucatele locale khaceapuri și khinkali, oferite de o ospătăriță vorbitoare de armeană (la câți clienți armeni și cât de des îi trec pragul, s-o fi văzut nevoită să în-vețe limba lor). Familiarizat cu locul, de cum oprește mașina o zbughesc năvălind în restaurant cu o destinație care, evident, se va dovedi aceeași cu a celorlalți însă ezitanți până se dezmet-icesc unde se află și de aceea formând o coadă de așteptare după mine la unica toaletă din local. Odată pătruns pe terito-riul actualmente al Turciei, dru-

mul trece obligatoriu prin Kars, de unde coboară spre sud de-a lungul văii râului Akhurian, care formează actuala frontieră armeano-turcă. Traversăm Tu-zluca (armenescul Coghb, locul de baștină al filozofului Eznic din secolele IV-V), unde niște ciudate coline roșcate și vărgate, pe locul unor foste ocne de sare din imperiul țarist, îmi amintesc izbitor formațiunile stâncoase Bungle Bungle din vestul Aus-traliei, apoi Iğdırul (armenes-cul Țolachert) cu puzderie de blocuri moderne și îngrijite, și de câteva ori șoferul nostru mai-mai să calce câte un câine rătăcit imprudent pe șosea. Ajungem seara la Doğubayazıt, adică Bayazıtul de răsărit, pentru a-l diferenția de vechiul Bayazıt, care se află pe o înălțime în ținu-tul istoric armenesc Daroynk. Tragem la un hotel civilizat con-form normelor europene, Ertur, înnoptând acolo ca să demarăm dimineața aventura noastră. Înainte de a porni, însă, colec-tivul hotărăște în unanimitate să coborâm de pe munte direct la Doğubayazıt pentru a câștiga astfel o zi din parcurs, în loc să înnoptăm sus în tabără cum era prevăzut.

A doua zi dimineața la 7:30, conform orarului stabilit de Me-tin, ghidul kurd responsabil cu expediția noastră, dar care nu ni se va alătura, pornim la drum. Ne însoțesc alți doi tineri kurzi, Mehmet și Radvan, care, spre deosebire de Metin, vorbitor de engleză, nu cunosc altă limbă decât pe cea maternă, ceea ce va îngreuia comunicarea noastră cu ei, dar nu ne va împiedica de tot să ne facem înțeleși și în orice caz să apreciem serviciile lor conștiincioase și prompte. Lasă că nici grupul nostru plurietnic nu e monolingv ca să etalăm o perfectă armonie verbală. Ori-cum, cei trei bărbați din Erevan sunt fluenți în rusă datorită edu-cației primite în imperiul sovie-tic, ca atare ei pot conversa de-gajat cu perechea din Belarus și cu atletul rus și ascetic Ghenadi, care avea să umble în șort și să petreacă nopțile sub cerul liber, în sacul său de dormit. Numai eu fac voit figură de ignorant în ale rusei, ca să nu mă simt obligat să mă chinuiesc cu bruma mea de rusă în relația cu belarușii ne-cunoscători de engleză.

Ne îmbarcăm la 7:45 într-un autobuz care, de la altitudinea de 1.700 m a Doğubayazıtului, ne urcă, după un voiaj de vreo oră, la 2.200 m și ne depune la punctul de start al competiției cu un învingător sigur: Araratul. Acolo, bagajul nostru cu echi-pamentul greu – sacii de dormit, bocancii, hanoracele, hainele groase – este încărcat pe niște cai de povară care ne vor urma (sau mai curând devansa) până hăt sus la ultimul popas. Primul obiectiv intermediar e tabăra de la 3.200 m, în care vom înnop-ta după ziua 1 a expediției. La ora 8:38 fix, pornim cu dreptul, căruia îi urmează stângul. Dru-mul pe care pășim este un suiș

I N T E R V I U

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

molcom, nu foarte solicitant, grație reliefului încă blând, aco-perit cu vegetație joasă. La 9:20, facem o scurtă pauză de încăr-care a bateriilor la altitudinea de 2.500 m, o alta la 10:05/2.700, iar pe la 11 una de vreo jumătate de oră la 2.900 m, într-o așezare văratică de corturi în care câte-va familii de kurzi își pasc oile și acum ne ospețesc cu un ceai binevenit oferindu-ne și loc de odihnă într-un cort pentru musa-firi. Ne reluăm mersul înainte și în sus. Lăstărișul alternează cu luminișuri, cărarea șerpuiește protector, iar noi mai facem o pauză la 12:30/3.100, de unde se vede tabăra. Spre surpriza noastră, Radvan clachează la un moment dat având o întin-dere musculară și este nevoit să se înapoieze; rămânem cu Mehmet, care de-aici încolo își va face datoria de unul singur, scrupulos și ireproșabil, ca ghid, bucătar și alte cele de trebuință grupului. Ne încrucișăm, pe traseu, cu doi tineri care coboară pe biciclete speciale, de munte, dar oricum tentativa ni se pare temerară cu atât mai mult cu cât ei pretind că au parvenit pe culme, deci pedalând pe gheață. La 13:15 ajungem la destinație, unde altimetrul nostru indică în fapt 3.370 m. Este o pajiște populată cu corturi, unele mari, de serviciu, restul fiind cele ale turiștilor improvizați în alpiniș-ti. Găsim corturile noastre gata instalate, răsfăț de care vom fi privați în popasul următor, ca să ne exersăm îndemânarea de făcători și desfăcători de cortu-ri. De-acum, avem în față nes-mintit țelul ascensiunii noastre, versantul apusean al Marelui Ararat (armenescul Masis) și scrutăm nu îngrijorați, ci curi-oși, piscul pe care presupunem și ne dorim să-l atingem chiar la propriu.

Este – nu știu – tonic sau ne-liniștitor afluxul de vizitatori ai nu foarte ospitalierului, dar îngăduitorului munte. Până de curând interzis ascensiunii de că-tre autoritățile locale, de când a devenit accesibil este frecventat cu o ardoare care foarte probabil îi împovărează șalele bătrâne. Se circulă pe Ararat ca pe cutare bulevard împânzit de o mulțime ieșită la promenadă, cu deose-birea că aici efortul face trierea celor învățați cu urcușul, dura-bili la osteneală și ambițioși în programul lor.

În lipsa vreunei alte ocupații în condițiile de confort spartan ale taberei, ne trecem timpul odih-nindu-ne în așteptarea zilei 2, când vom porni spre tabăra de la cota ipotetică de 4.200 m. Trezindu-ne dimineața pe la ora 6, după ce ne strângem corturi-le, sacii de dormit și restul cal-abalâcului la 7:15 luăm micul dejun pregătit de Mehmet și… p-aci ți-i drumul. Adică printr-un povârniș mai abrupt și mai piet-ros decât în prima parte, lipsit de

vegetație, cu excepția unor pet-ice de iarbă și a unor tufe de ie-nupăr, ca și de faună, singurele exemplare de jivine întâlnite fiind niște amărâte de șopârlițe strecurându-se printre crăpături. E drept că în tabăra anterioară zăceau niște câini placizi, hrăniți cu resturi de mâncare, dar ei făceau parte din populație. Cum tot din acel du-te vino fac parte bieții cai de povară, atât de utili, parcurgând la nesfârșit traseul în sus și în jos. După câte o pauză la 8:45/3.580, la 9:20/3.740 și la 10:15/3.975, ultima fiind la o prăvălie improvizată în aer liber de niște kurzi care vând băuturi și mărunțișuri, poposim la tabăra de la 4.145 m. Este mai restrânsă decât cea anteri-oară (probabil că pe parcurs se produc abandonuri), înghesuită între stânci și, ce este mai ne-plăcut, fără apă (noroc că avem provizii din belșug) și fără fa-cilități sanitare, dacă excludem singurul closet care nici măcar turcesc nu e și are doar doi pereți din folii de plastic sfâșiate. Dar disconfortul e vremelnic, iar

22

plăcerea izbândei va dăinui. De-ocamdată mai este un efort de făcut, ultimul și cel mai dificil.

Pentru noi, ziua 3 începe la ora 1 noaptea, când ne sculăm și, după pregătirile necesare și după micul dejun, părăsindu-ne așternuturile nefăcute și corturi-le nestrânse ca să le regăsim dis-ponibile la înapoiere și echipân-du-ne temeinic în vederea marii întâlniri, la 1:55 luăm startul spre pisc. Este lună plină. De bun augur? Sporim lumina în-văluitoare și ocrotitoare a lunii cu cea a lanternelor noastre. Pe de o parte cărarea care suie pieptiș prin grohotișul instabil sub picioare și pe de alta panta de cel puțin 450 a versantului fac ascensiunea cu adevărat al-pinistică. Simțim treptat efec-tul sporind al caznei la care suntem supuși și ne drămuim puterile urcând alene și oprin-du-ne des, dar scurt. Deși nu reclamăm vădit rarefierea at-mosferei, e posibil ca oboseala altfel lesne înlăturată de câte ori intervine să fie consecința par-cimoniei oxigenului. Odată cu zorii, atingem marginea calotei de gheață care acoperă culmea Araratului. Este ora 5:45, ne

aflăm la 4.960 m altitudine și ne oprim ca să ne fixăm la bocanci crampoanele primite în tabără. Suflă un vânt tăios care ne va însoți tot mai îndărătnic până pe vârf. Altfel, temperatura nu pare să fie insuportabilă, să tot fie vreo -100Csau -120C, ceea ce față de încotoșmăneala noas-tră provocatoare se echivalează doar cu un geruleț rezonabil. Calota este, în fapt, zăpadă îng-hețată și asta ne ușurează cumva mersul, mai ales datorită ghear-elor de sub tălpi, grație cărora înaintăm spornic, mai avântat decât până aici. Panta este și ea mai lină și ne aflăm practic pe un platou deschis care va sfârși odată cu ascensiunea noastră la cota 5.165 m (după unele surse, mai nou, și conform altimetrului nostru, 5.137, dar asta nu știr-bește statutul masivului). Mă năpădește, așa, pășind pe gheață, o bucurie a reușitei, o satisfacție a împlinirii unei dorințe și mă simt de-acum copleșit, deși încă n-am ajuns la capăt. Sunt de-canul de vârstă al grupului, la cei 71 de ani, 4 luni și 4 zile ai mei, ceilalți au în jur de 50 de ani și arată tot timpul o atitudine grijulie apreciabilă dar prisosel-nică față de mine, belarușii au

capotat și au rămas în tabără, mai precis el care a avut o indis-poziție, iar nevastă-sa, fidelă, a rămas cu soțul ei, or eu țin pasul cu restul grupului ciuntit. Când ne apropiem la câțiva pași de vârf, companionii mei decid să mă lase să escaladez primul cei din urmă metri; mă simt onorat, ba chiar tușat. Avem norocul că nu mai e nimeni altcineva prin preajma noastră: în timp ce traversam platoul cei care se găseau pe culme au avut bunul simț să coboare, lăsându-ne cale deschisă. Pe la ora 6:30, suntem pe culmea supremă a Araratului. Am, în ciuda vântului sau poate tocmai datorită lui, senzația unei libertăți totale: parcă aș plu-ti peste lume, deasupra singur cerul senin și însorit străjuiește toată suflarea, în jur ceața care învăluiește peisajul înconjurător face deplină izolarea și, cu tot sentimentul de solitudine gla-ciară, simt o statornicie și o siguranță care în mod cert vin de la apartenența la masivul acesta nepereche.

Își are el perechea, totuși, cu toată unicitatea sa. În apropiere, doar Micul Ararat (armenescul Sis) îndrăznește să-i stea alătu-ri ca un camarad de încredere și de totdeauna. Imaginea lui conică și dalbă, cu înălțimea de numai 3.925 m (sau, după unii, 3.896 m), de aici, de pe Masis, pare nu umilă, ci complementa-ră. Fără Sis, probabil că Masisul s-ar simți stingher și abătut. Îi unește o șa care, la 2688 m al-titudine, formează acolada unei frății inseparabile. În vecinătate, la capătul inferior al unei fisuri lungi de 10 km pe versantul nord-estic și care lângă culmea Masisului se adâncește la o profunzime de 1 km (istoricul Movses Khorenațí din secolul V îi atribuie originea unui cu-

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

I N T E R V I Utremur din anul 139), se afla od-inioară o așezare de vreo 2.000 de suflete, Acorí, care a pierit distrusă și îngropată sub stânci la un cutremur în seara zilei de 20 iunie 1840. Legenda zice că acolo Noe ar fi sădit o salcie, de unde provine toponimul arme-nesc. Același cutremur a anean-tizat mănăstirea Sf. Iacob situată ceva mai sus și purtând hramul apostolului care ar fi încercat fără succes în câteva rânduri să escaladeze Araratul.

Dincoace, odată ajuns pe vârf, nu mă pot reprima să declam versurile poetului armean Eghișe Cearenț din Dulcii mele Armenii, care ar suna cam așa în traducere:

Lumea de-o străbați de-a lungul și de-a latul,

Nu găsești un pisc mai alb ca Araratul;

Ca pe-un drum spre-o glorie de neatins

Îmi iubesc eu muntele cel drag, Masis.

Și, pentru ca spectacolul să fie deplin, ca dublă îndatori-re patriotică desfășor în bătaia vântului pe rând steagurile Ar-meniei și Australiei, având gri-jă să-mi fie vizibil în fotografie pieptul înfășurat în tricoul dăruit de un amic din Melbourne și pe care stă scris în armenește spre luare aminte: Araratul este mun-tele nostru.

Vine, însă, și vremea inevitabilei despărțiri. După vreo jumătate de oră în care ne-am făcut una cu Araratul și cu veșnicia semeției lui, mândri de isprava noastră, ne desprindem cu regret de pis-cul mult-râvnit și luăm calea în-

toarsă. Fapt împlinit, punct lovit. Restul e proză. Orice am face de-acum ar fi sub performanța izbutită. De pildă, faptul că, tre-ji de la ora 1 noaptea, după ce ne-am cățărat pe culme, la 7:40 ne dezechipăm de crampoane la marginea calotei glaciare și co-borâm de-a dreptul la autobuzul care ne așteaptă la cota 2.200 m urmând să ne debarce la ora 20 la același hotel Ertur, pe drumul de data asta mai lesnicios făcând un popas de vreo două ore la ul-tima tabără ca să ne strângem lucrurile și să le încredințăm din nou acelorași cai stoici și răbdurii, și un alt popas de o oră la prima tabără, pentru dejunul pregătit de Mehmet. Drum le-snicios doar într-un fel, compar-ativ cu urcușul, adică mai puțin obositor, altfel pietrișul labil al potecii ne fuge pe alocuri de sub picioare și nu odată ne pomenim lunecând ca la săniuș pe fundul propriu. Ultima porțiune, pe care Metin, venit să ne întâmp-ine încă de la ultimul popas și însoțindu-ne, propune un traseu nou, ne poartă printr-un peisaj

bucolic de poiene și codri, odih-nitor privirii, precum și mer-sului. După estimarea agenției Narekavank, de pe vârf la poale (sau invers) vom fi străbătut vreo 50 km.

Coborâm cu spatele spre Ara-rat, dar știm că el ne tutelează scrutător și din când în când ne oprim întorcându-ne cu fața la muntele de-acum cu adevărat al nostru, ca Anteu prinzând puteri ori de câte ori atingea pămân-tul. Îl vedem de la depărtarea care sporește cu fiece pas și el rămâne același, cu sau fără noi, așa cum de jos ne amăgim că încă ne aflăm pe acel pisc alb străpungând tăria cerului al-bastru. Încercăm să substituim regretul de a ne fi despărțit fa-talmente de el cu satisfacția de a fi fost primiți, fie și vremelnic, sus, acolo unde doar zăpada este un locatar perpetuu. Pentru noi, eternitatea a durat trei zile.

sergiu seliAn

24

Motto:

Nu a fost genocid pentru că nu toți armenii au fost uciși

Harut Sassounian

În toamna anului 1994 eram la Berlin, cu o bursa (Stipen-

dium) a Senatului berlinez. Ca invitat al lui Literarisches Collo-quium Berlin, locuiam într-o vilă superbă, situată pe malul lacului Wansee. Peste lac era un spital, și uneori, în zilele senine, se profila ca un fuior subțire, un fum negru ce se ducea spre cer. În mod cert era de la instalația de încălzire cu păcură a spitalului. Doar că. Doar că, sinistră alăturare, alături de spital se găsea, se găsește și astă-zi, pentru că este Muzeu și Centru de Cercetare, faimoasa Wannsee Konferenz Villa. Nu aveai cum să nu te gîndești la istoria secolului

XX. La Wannsee Villa, pe data de 20 ianuarie 1942, un grup de înalți și importanți lideri naziști au decis, în cadrul unei secrete conferințe, Endlosung der Juden-frage ( Soluția Finală a Proble-mei Evreiești). Se producea și urma, Marele Rău, numit astăzi Holocaust. A urmat un sinistru, ceea ce numim azi, Genocid, cu un termen inventat și consacrat de un jurist evreu-polonez, abia în 1944, Raphael Lemkin. Care, întrebat într-un videointerviu ce se găsea pînă de curînd pe You-tube, dar a dispărut (?),cum a devenit el interesat de genocid, a răspuns sec: ”Am devenit in-teresat de Genocid, deoarece el s-a întîmplat de multe ori. S-a întîmplat armenilor și, după ar-meni, Hitler a acționat. ” Să mai adăugăm detaliul că Lemkin, pe cînd era student la drept, a fost prezent la Berlin la procesul lui Soghomon Tehlirian. Studentul armean care l-a ucis pe Taalat Pașa, fostul Ministru de Interne al Guvernului Otoman, cel care a

semnat, ordinul de “strămutare” ( așa numitul Tehcir Law, din 27 mai 1915, în cadrul “măsurilor speciale”, luate împotriva arme-nilor) răzbunînd moartea celor 23 de membri ai familiei uciși în timpul deportărilor din 1915. Te-hlirian a fost achitat.

20 ianuarie 1942 este pentru evrei ceea ce este 24 Aprilie 1915 pentru armeni. O zi nea-gră a celor două popoare. Dar aceste nenorociri aparțin întregii umanități. Aparțin unei memo-rii colective, care face diferența dintre bine și rău.Am făcut acest ocol prin timp și spațiu pentru că apropierea zilei de 24 aprilie 2015 incită spiritele. Nu doar cele armenești, dar și, mai ales, ale diplomației turcești. Care se dă peste cap și va face tot posibi-lul să contracareze manifestările ce vor avea loc în toată lumea legate de comemorarea Genocid-ului, printr-un contraeveniment legat de bătălia din Peninsula Gallipoli. Unde trupele turceș-

tot despre 1915 și tot ce a urmat

Wannsee Villa

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

DOSAR 1915ti, sub comanda unor ofițeri de rang înalt germani, cu arma-ment și muniție livrate de aliații germani, au reușit să respingă debarcarea trupelor aliate an-glo-franceze. Cauzînd pierderi mari atît forțelor navale aliate, dar și producînd numeroase vic-time printre soldații australieni și neozelandezi, tineri și neinstruiți, aruncați aiurea în luptă prin de-ciziile cu totul greșite ale Lordu-lui Amiralității, care era la acea dată, Winston Churchill. Am demonstrat într-un lung articol de acum 20 de ani, importanța acestui eșec militar și gravitatea lui pentru tot ce a urmat. Nu doar pentru tectonica Primului Răz-boi Mondial, ci mai ales pentru declanșarea operațiunilor de are-stare și deportare în masă ce au condus la apariția primului geno-cid la secolului XX. Atunci acest termen nu exista. Ni se pare ex-trem de important acest moment al eșecului militar anglo-francez de la Gallipoli pe care acum autoritățile turcești vor să-l ex-ploateze propagandistic pentru a contracara gravitatea crimelor comise în lunile și anii ce au ur-mat împotriva armenilor. Con-tinuăm să prezentăm fel de fel de variate studii istorice, documente de arhivă, dar și elemente de isto-rie orală, mărturii directe ale su-praviețuitorilor, pentru a contura, direct și indirect un tablou real al unei istorii ce prin timp și mis-tificari succesive poate deveni ireală. Numărul negaționilștilor nu a crescut, dar modul de a nega evidențele devine de la an la an mai pervers. Politica negaționistă a statului turc se bazează pe prop-agandă și eforturi diplomatico- academice. O simplă întorsătură de frază – cum s-a întîmplat în cazul unui distins istoric precum Bernard Lewis – poate duce di-rect, de la adevăr, la minciună. De aceea vom continua și con-

tinuăm să aducem noi mărturii și documente care să facă din adevăr o redută a adevărului și nu un ghem încălcit de mis-tificări.Noul Președinte al Re-publicii Turcia, Regep Erdogan, ca și noul Prim Ministru Ahmet Davudoglu pot avea un rol de-cisiv pentru a șterge o pată roșie din istoria țării lor și a depăși „criza comunicațională”, de care pomenea un distins intelectu-al turc. precum profesorul Idris Küçükömer – ce încă traversează societatea turcă actuală. Prezența la Ankara a Ministrului de Ex-terne armean, Edward Nalbandi-an, la ceremonia instalării noului Președinte turc este nu doar un mesaj diplomatic, ci un semn că există încă destule canale de dia-log aflate între părți aparent irec-onciliabile. La scurta convorbire care a avut loc cu acest prilej a fost transmisă invitația din partea Președintelui Serj Sargsian de participare a noul Președinte al Republicii Turcia la ceremonia de comemorare din 24 Aprilie 2015. In istorie și politică orice este posibil, chiar și atunci cînd șansele sunt infime.

Pe fondul acestei realități fluide, încercăm să atragem atenția asu-pra altor surse documentare și analize dintre cele mai pertinente legate de DOSARUL 1915.

Ca exemplu de mărturii directe să amintim de monumentala lucrare a unei cercetătoare din Armenia, Verjine Svazlian. Ma-sivul volum ce cuprinde 700 de testimonii luate de-a lungul a multor ani de înregistrări apare sub egida Editurii „Gitoutiun” a Academiei de Științe a Repub-licii Armenia, la Erevan în 2011, cu un cuvînt înainte al Acad. Sar-gis Harutyunian.Știm bine că tragicul subiect a fost decenii în șir escamotat de autoritățile sovietice. Se pome-nea doar, mai cu fereală, dar cercetări și studii sistematice despre Medz Yegerd au apărut după nașterea noii Republici Armenia și înființarea în 1995 a Muzeului- Insitutului Genocid-ului Armean, la Dzidzernagap-ert. „The Armenian Genocide.Testimonies of the eyewitness survivors” devine un studiu de neocolit pentru cei care se ocupă

Verjine Svazlian și excepționalul ei volum

26

de DOSARUL 1915. Ei bine, această etnografă și antropoloagă a început să strîngă mărturii orale ale unor supraviețuitori ai trage-diei din primele două decenii ale secolului trecut.În introducerea lucrării avem prezentată întreaga aventură a acestei excepționale culegeri de mărturii. Autoarea stă de vorbă cu armeni refugiați din Turcia – dar nu numai – și fiecare aduce cîte o depoziție personală sau de familie. Totul făcut ca la carte. Nume, prenume, loc de baștină, mărturie orală, chiar și cîntece regionale,de unde se pot desluși multe dintr-un trecut ce explodează în 1915. Partea primă a volumului, un studiu istoric ce panoramează ceea ce a gîndit și

dus la capăt autoarea, este urmată de memoriile-mărturiile pro-priu-zise. Prima intrare aparține lui Yeghuazar Karapetian, din Sassoun, născut în 1886, ultima este o mărturie chiar a autoarei, Verjine Svazlian, născută la Al-exandria, în 1934. Urmează alte înregistrări, de această date cîn-tece, pînă la cifra 700. Versuri, note muzicale, totul înregistrat cu acribie de funcționar de primărie. Avem și un documentar al supra-viețuitorilor și al mărturiilor lor, un glosar de termeni turcești și un glosar de nume importante ale actanților ce apar în mărturii. Turci sau armeni. Avem și vari-antele în limba rusă, armeană, franceză și germană a prezentării

succinte a volumului care la noi a ajuns în varianta engleză. Despre ce spune fiecare supraviețuitor este extrem de greu de comentat. Pe lîngă studiile istorico-politice realizate de Vahakn Dadrian și Raymond Kevorkian mărturiile adunate de Verjine Svazlian devin esențiale pentru un viitor – oricît de îndepărtat – Proces al Genocidului Armean din 1915. În mic am reușit și noi, acum 20 de ani, să strîngem 17 astfel de mărturii, pe care le-am publi-cat în paginile revistei Ararat și în anuarul ANI.Voi mai reveni asupra acestei monumentale cărți care ar merita să ajungă în toate colțurile lumii, nu doar în familii de armeni. Faptul că au-toarea nu vrea să acuze sau arate cu degetul vinovații crimelor din 1915 și anii care au urmat, dau o mărită forță epică mărturiilor su-praviețuitorilor.

O altă mărturie directă, chiar din anii Genocidului,este cea a Aurorei Mardiganian. O tînără care scapă din ghiarele morții și povestește în 1918 tot ce trăit preț de doi ani în hățișurile unei vieți hăituite.teroaarea, violențele de tot felul, crime, sînge, moarte. Orori. Este una dintre cele mai vechi depoziții directe pe care le avem la îndemînă. ”Armenia siluită. Povestea Aurorei Mardi-gania care a supraviețuit marilor masacre” (Editura Armenia-silu-itaArarat, 2014, traducerea și al-cătuirea ediției aparțin lui Sergiu Selian).Terifiantele „Povestiri din Kolîma” ale lui Varlaam Șalamov au devenit pagini de mare liter-atură prin forța de expresie și aut-enticitatea narării a unui om care a trecut prin cercurile infernu-lui. Soljenițîn demască și acuză. Șalamov mai puțin. Nu se mai pot aduce acuzații sau găsi crim-inali, ne spune indirect Șalamov, după ce ai trecut prin aceste ne-

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

DOSAR 1915norociri. Dar trebuie povestit to-tul. Asta face și Aurora Mardiga-nian, o adolescentă originară din Cemisgezek, localitate aflată la nord de Kharput, capitala vilay-et-ului Mamuret ul-Aziz.Intr-un ținut unde armenii trăiau laolaltă cu turcii și kurzii de secole. Intr-o bună zi, totul se frînge. Locuitorii sunt adunați și puși pe drumurile exilului. Morții. Începe calvarul, cu toate detaliile imaginabile și inimaginabile. Foamete,violențe și umilințe de tot felul,violuri, crime. Naratoarea este martoră la uciderea mamei și fratelui. Arșaluis (care va deveni Auro-ra în SUA)Mardiganian este o martoră care are puterea să-și reamintească tot ce a suferit. Alții nu au putut. Am cunoscut și eu personal astfel de armeni. Plîngeau și refuzau să-și aducă aminte. Fiind tînără( născută în 1901) și găsindu-se imediat după evenimente Aurora Mardi-ganian spune tot. După un drum epuizant și după ce e martoră la ucidera celor din familia sa, ea este răpită și vîndută ca sclavă. 85 de cenți a fost prețul ei.Nim-ica toată. Reușește să fugă și e salvată în cele din urmă de rușii care ajung la Erzerum în urma dezastrului campaniei turcești în Caucaz a lui Enver Pașa. Merge la Tiflis, Tbilisi-ul de astăzi, apoi la Sankt Petersburg și Oslo, ca în cele din urmă să ajungă în Statele Unite, pe 5 noiembrie 1917.Avea deci 16 ani.Este adoptată de o familie din Boston. În 1918,sub formă de carte, apoi și film, apa-re povestea ei. Este, repetăm,una dintre primele depoziții ale unui proces care încă nu s-a încheiat. Negaționiștii, mai ales unii uni-versitari americani – avem deja o listă cu cîțiva dintre cei care și-au vîndut sufletele pentru un pumn de arginți sau titluri/cat-edre academice, pe care o vom comenta cît de curînd – pot apela

fără ezitări la spovedania Aurorei (Arșaluis) Mardiganian. Tenaci-tatea lor de a nega evidențe a fost contrabalansată de generozitatea, abnegația, dăruirea și încrederea în bine pe care mii, zeci de mii, de voluntari,prelați sau cadre medicale,asociații de binefacere, activiști sau autorități generoase de pe toate meridianele lumii, din Franța și Liban, Norvegia lui Nansen și Germania lui Lep-sius, pînă în Statele Unite sau România au contribuit la salva-rea acestor supraviețuitori din hecatombele morții. Cinste lor. Atunci și acum. Detalii despre acestă aventură umană sunt bine prinse în „Povestea poveștii”, pe care o alcătuiește Sergiu Selian și o pune în coada cărții.Despre aspectele juridice ale acestei tragedii vom comenta în următorul episod al acestui DO-SAR 1915, avînd la îndemînă o lucrare științifică dedicată chiar acestei teme. Un expert în do-meniu, Yuri Barsegov( 1925-2008), fost director al Institutului Armean de drept internațional și științe politice, abordează aspect-ele mai puțin comentate legate de „Dosarul juridic al Genocid-ului Armean” ( Editura Ararat, 2014, traducerea din limba rusă aparține lui Arpiar Sahaghian)

Atragem atenția, cu un ceas mai devreme, asupra unei cărți de excepție ce a apărut în 2013 în Franța, la editura Actes Sud. „La Turquie et la Fantome Armenien. Sur les traces du genocide”, scrisă de doi jurnaliști. Laure Marchand și Guillaume Perrier, corespondenți de presă în Turcia, unul pentru Le Figaro , altul pen-tru Le Monde, care, mergînd pe

traseele morții după multe dece-nii, descoperă ceea ce se credea dispărut. Urmele armenilor, vii și morți, în memoria turcilor de astăzi și a urmașilor supraviețui-torilor. Oameni, locuri, fapte. O carte incitantă, impresionantă prin acuratețea interpretărilor și farmecul relatărilor directe, fără parti-pris-uri pe care abia aștept s-o comentez. Mulțumesc și pe această cale prietenului dr. Ho-ria Porumb, profesor universitar la Paris și scriitor în România, care mi-a înlesnit accesul la acest excepțional reportaj prefațat de Taner Akcam.

Must read, noi vom și comenta.

DosAR 1915 îngrijit deBedros HORASANGIAN

28

Cu adâncã durere în su-flet, fiii Gabriel şi Victor,

nora Simona şi nepoţii Karine şi Daniel anunţã trecerea în nefiinţã a minunatei mame şi bunice Alice Moagãr-Poladian.

Nãscutã în 1935 din pãrinţi ar-meni stabiliţi în România dupã tragicele evenimente din 1915-1923 din imperiul otoman, a urmat cursurile Liceului de Artã şi mai apoi ale Institutului de Arte Plastice din Bucureşti, secţia picturã monumentalã, apropiindu-se în acest fel de profesia tatãlui sãu, arhitectul Ohanes Poladian.

A lucrat peste 27 ani ca pictor restaurator la Muzeul de Artã al R.S.R. – actualul Muzeu Naţional de Artã din Bucureş-ti – devenind în timp cel mai bun specialist din ţarã în do-meniu şi printre cei mai buni pictori restauratori din Europa de Sud-Est. În afarã de lucrãrile curente de restaurare ale unor capodopere aparţinând patri-moniului naţional şi universal aflate în muzee din România, a dus şi o frumoasã activitate de cercetare în domeniu, activitate având ca rod operaţii şi metode de restaurare în premierã pe plan naţional şi chiar mondial. Aceastã activitate de cercetare a avut ca rezultat publicarea unor articole în reviste de speci-alitate din ţarã, articole incluse actualmente si citate în baze de date de specialitate din ţãri ca Germania, Canada şi Olanda, ţãri cu o puternicã tradiţie în restaurarea operelor de artã. În

paralel cu activitatea profesion-alã, a fost creator de modã, pie-sele de vestimentaţie produse de cãtre ea bucurându-se de un real succes de piaţã atât în cad-rul magazinelor Fondului Plas-tic din Bucureşti cât şi în cadrul expoziţiilor de gen organizate de cãtre Muzeul de Artã din Craiova.

De-a lungul activităṭii sale în cadrul Muzeului de Artă al R.S.R. a specializat tin-eri absolvenṭi ai Institutului de Arte Plastice în domeniul restaurării de pictură, unii dintre aceṣtia activând la ora actuală atât în ṭară cât ṣi în străinătate.

Alice Moagăr-Poladian (1935-2014)

AA

AR R

T15 - 16 / 2014

IN MEMORIAMDupã pensionare în 1990 şi-a continuat activitatea de pic-tor restaurator şi de consilier de artã în cadrul unor galerii de artã private. În afarã de ac-tivitatea desfãşuratã în cadrul acestor galerii, a fost invitatã sã restaureze tablouri aflate în pat-rimoniul Academiei Române, un exemplu în acest sens fiind o parte dintre portretele mem-brilor fondatori aflate în Aula Academiei Române. O misiune de suflet a fost restaurarea unor lucrãri aflate în patrimoniul Bisericii Armene din Bucureş-ti, atât ale unor tablouri şi ele-mente (Ochiul Divin din altar) aflate în interiorul bisericii cât şi ale unora aflate în cadrul Bib-liotecii Dudian.

A fost membrã a Uniunii Artiş-tilor Plastici din România şi expert restaurare picturã, re-spectiv expert evaluare opere de artã în cadrul Ministerului Culturii.

De-a lungul timpului s-a ocupat şi cu publicarea unor cărṭi de specialitate, cum ar fi “Restau-rarea – ṣtiinṭă ṣi artă”, apărută la Editura Muzeului de Artă al R.S.R. (Alice Moagăr-Po-ladian fiind autor principal), carte inclusă în baza de date a Fundaṭiei ṣi Muzeului Getty din Statele Unite ale Americii. De asemenea, a tradus cãrţi având ca subiect arta armeanã, cum ar fi “Miniatura Armeanã” de L. A. Turnovo, apãrutã la Edi-tura Meridiane. O activitate aparte a constituit-o, în ultima perioadã a vieţii, ilustrarea de carte. Aceste cãrţi au apãrut la edituri precum Corint, Sigma şi, bineînţeles, la Editura Ar-arat a Uniunii Armenilor din România (ilustrația la volumul lui Avedik Isahakyan – Abu-La-la Mahari, tradus de Madeleine

Karacașian). Meritã o menţi-une cu totul specialã minunata transpunere în imagini şi re-povestire a celor patru ramuri ale epopeii naţionale armene “Vitejii din Sasun” publicate la Editura Ararat.

Aceasta este biografia sumarã a mamei şi bunicii noastre Alice Moagãr-Poladian. Mai presus însã de aceastã activitate de-osebitã este educaţia pe care ne-a insuflat-o nouã, fiilor ei, şi însãmânţarea acelui senti-ment unic de armenitate pe care

îl purtãm în noi. Dar cea mai importantã rãmâne dragostea cu care ne-a vegheat paşii în-cepând din copilãrie şi pânã când a închis ochii.

Asdvadz Hokit Lusavore, Mai-rig ! odihneşte-te în pace, Mamã !

Fiii Gabriel şi Victor Moag-ãr-Poladian, nora Simona Moagãr-Poladian şi nepoţii Karine şi Daniel Moagãr-Poladian

30

Romanian Billiard Association este o organizație înființată în urmă cu 5 ani de Babken Melkonyan, armeanul care a reprezentat România la Cam-pionatul Mondial de Billiard “Bila 9”, din Qatar. La această oră RBA organizează cele mai importante turnee de billiard din România. Black Sea Cup a avut loc la afis romana print. jpegConstanța, în zilele de 9-10 august, în parteneriat cu City Billiards Pool&Snook-er iar această, a doua ediție a competiției a reunit 66 de par-ticipanți din 3 țări. Ambiția lui Babken este ca acestă com-petiție, înscrisă în calendarul In-ternațional al European Billiard

Council să ajungă unul dintre cele mai importante turnee de billiard. La anul sunt așteptați cca 100 de competitori iar valoarea premiilor va ajunge la 6000 Euro. În acest an premiile au însumat 3700 de Euro. Pent-ru atractivitate a fost organizată și o tombolă cu premii constînd în telefoane mobile. Com-petiția a fost transmisă de Digi 24 Constanța și menționată de Antena 1. Black Sea Cup 2014 a fost cîștigată în acest an de Ioan Ladanyi. Babken locuiește în România de mai mulți ani și iată că acum este cel mai im-portant reprezentant al jocului cu tacul. Cu siguranță că acest început al lui va contribui la dezvoltarea acestui sport pe aceste meleaguri și, de ce nu, să vorbim într-o zi de un campion mondial al României. Care nu-l exclude pe Babken !

M. CAzAziAn

BiLLiaRDBlack sea Cup la a doua ediție

THE CAPTIVE (CAPTIV) un thriller psihologic despre răpirea unui copil, trăirile şi acţiunile complexe ale ce-lor implicaţi care fac legătu-ra între victimă , familie, răpitori şi anchetatori. the-cap-tive-166420lFrumuseţea ar-tei, a filmului şi a interpretării derivă din poveştile care pătr-und în minţile şi în inimile oamenilor, determinându-i să pună la punct misterul celor în-tamplate. CAPTIV – un thriller psihologic plin de suspans.

Din 5 septembrie, în cine-matografe. Film distribuit de Odeon.

RegiaAtom EgoyanCuScott Speedman, Ryan Reyn-olds, Rosario Dawson, Mireille EnosGen filmThriller

În CineMAtOGRAFe

“the Captive” de Atom egoyan

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T15 - 16 / 2014

REDACŢIA ARARAT

Cultivarea vitei de vie si pro-ducerea vinului este un obicei stramosesc in familia mea. De altfel mai toti armenii stabiliti pe aceste meleaguri inainte de 1800 s-au ocupat cu aceasta nobila indeletnicire. Se stie ca strugurii si de ce nu vinul de calitate sunt un simbol al arme-nilor de pretutindeni. Nu mica mi-a fost mirarea cand am aflat ca domnul Zorik Gharibian, un armean stabilit in Italia, a urcat impreuna cu doi vin buncunos-catori in ale vinului, Caroline Gilby si Tim Atkin, pe Ararat si a lansat, acolo, la 5137m altitu-dine un nou soi de vin intitulat Yeraz, adica Vis. Zorik Gharib-ian a plantat la 2700m trei buta-si de vita din soiul Areni.Acest armean destoinic locuieste la Milano impreuna cu sotia si cei doi copii. A absolvit Cole-giul de Moorat Raphael Vene-tia (Collegio Armeno Moorat Raphael) si a obtinut diploma de economist la Universitatea din Milano. A inceput sa prac-tice viticultura ca un hobby. A cumparat pamant in in zona vit-icola muntoasa Yeghegnadzor ( Vayots Dzor) la 1600m inal-time. Aici s-a descoperit cea mai veche crama si fabrica de

Vinul ARMenesC A AJuns Pe ARARAt

vinuri din lume ce dateaza de mai bine de 6100 ani. Vinul sau cunoscut in intreaga lume se numeste Karasi si este produs din struguri Areni negri. Taria vinului este in jur de 13% si o sticla de vin costa cam 40 de dolari. Acum a aparut si Yeraz. Sper sa aiba viata lunga pentru ca nu-i asa „ in vino veritas”.

gabriel antonie lAzAROViCi

GRĂtARiADA ed i ț ia a i i -a

Str. Armeneascăfoae dependentă de festival

apareîn

week-end

anul II1 - 3 august

2014

Când să scriu câteva cuvinte des-pre Strada Armenească – un colț de lume din vechea Mahala Ar-

menească, din care au supraviețuit Biseri-ca, Școala, Sediul Arhiepiscopiei care este o casă Melik și ea, ca și faimoasa Casă Melik, azi Muzeul Pallady, care nu a avut nici o legătură cu familia Me-lik, așa cum a avut Mateiu Caragiale în căutare de ponturi fine, adică o partidă matrimonială prin care să se pricop-sească, și o tot curta pe Mme Melik, văduvoaie la vremea aceea, așa cum rezultă din faimoasa corespondență cu amicul lui Boicescu, minunate texte cu frăgezimi de limbă română, ce pot con-cura cu gustul fin al tartinelor cu icre negre consumate cu un pahar de șam-panie Chandon Mouet sau Veuve Clic-quot, ca pînă la urmă Mateiu Caragiale să pună mână pe Domnișoara Sion, cu douăzeci de ani mai mare ca el, dar și cu casă făloasă pe Luca Stroici 7, stradă ce pleacă din Piața Gemeni, trece pe lîngă Biserica Popa Rusu și se varsă în Vasile Lascăr, de unde începe Batiștei, cumva închizând perimetrul Mahalalei Armenești, unde a locuit și pictorul Ab-gar Baltazar ( Toamnei colț cu Corbeni),

mai jos de casa Paleologilor - Mihail, avocatul, Conu Alecu, scriitor și om de lume și încă junele Toader, om școlit prin străinătățuri, ajuns Ambasador și Ministru la vârsta la care săracu Mateiu tînjea să prindă măcar un post de consul, de care nu a avut parte însă - de pe Ar-menească propriu-zisă, pe unde a șezut la junețe și Nicolae Steinhardt și avoca-tul Aznavurian, băgat la zdup de comu-niști pe vremea lui Dej, azi mai putând fi văzuți prin preajmă maestrul Ion Di-chiseanu, regizorul Mircea Daneliuc, reconvertit la o proză de bună calitate, povestea legată de Paul Zarifopol și Lisette Manisalian, vecini de stradă pe Spătarului, care a produs scena cu Rașelica din Craii, ehe, fum, dar câte nu sunt de plimbat și amintit legat de Strada Armenească – cum ziceam, am văzut la TVR 2 un film despre Rodii și un sat din Armenia la 6 km. de granița cu Iranul. Rodiile ca simbol național dar și un fruct plin de vitamine. De povestit, poate cu altă ocazie. Emoționant, ce să zic. Și mi-am propus și eu să mănânc de fiecare An Nou câte o rodie. Sunt, zicese, foarte sănătoase. Ceea ce doresc tuturor celor care se abat pe Strada Armenească.

rodiile de pe strada Armenească

Bedros HORASANGIAN

- Cu cine se învecinează Rusia? - Cu cine vrea!

Radio Erevan răspunde cititorilor

- Soţul meu vine în fiecare seară beat acasă şi înjură conducerea. Ce să fac? - Încercaţi să îl loviți cu volumele lui Marx.Încă o întrebare: - Cu care volum? Şi peste ce?

Desen de Cik Damadian

Postat de Cristina pe un blog

Cum mergi pe bulevardul Carol și treci de Piața Ro-setti și de magazinul Wag-ner Arte, după intersecția unde se construiește un zgârie cer albastru, prima la stânga este strada Arme-nească. La intrare, chiar sub turnul de sticlă, stă piti-tă o biserică mare și albă. Cu arhitectura ei carac-teristică podișului înalt de lângă Ararat, Biserica Ar-menească a avut de suferit în ultimii ani într-o poveste asemănătoare celei a Cate-dralei Sf. Iosif. Din cauza fundației blocului de ală-turi, adâncă de aproape 30 de metri, bisericuța s-a cam desfăcut în bucăți și a fost recent restaurată. Acum stă bine în picioare, lângă centrul comunității armene din București, și el cu o ar-hitectură care amintește de clădirile Erevanului.Pe strada Armenească, dacă nu mergi la restauran-tul coreean, trebuie să mergi

să te plimbi. Altfel, n-ai cine știe ce atracții. (...)Multe semne de avertizare. Câine periculos. Stăpân fe-roce. De înțeles, amândouă atenționările. Câinii de pe Armenească sunt pericu-loși pentru că au diaree, iar stăpânii sunt feroce de nervoși pentru că nu găseș-ti un petic de asfalt nea-tins de câinii ăia periculoși. Altfel, frumoasă stradă, mai ales că o vezi bine din mijlocul străzii, locul des-tinat pietonilor care nu au loc pe trotuarele pline de mașini. Case bătrâne și ve-sele sau mai triste, cu ochii larg deschiși,... sau strâns închiși, cu balcoane, cu terase, cu breton, cu cozi. Spre capătul celălalt dai de strada Popa Rusu, unde dacă e vară, poți să faci es-cală la un ceai în grădină la Metoc. Dacă nu e vară, și nu e, ne uităm cu jind la poarta închisă și plecăm spre zări de soare pline prin labirintul de străzi de pe lângă Armenească.

DE cE mERgEm pE stRaDa aRmEnEască?